Încreştinarea ungurilor

Aspecte preliminare
Un excurs istoric referitor la încreştinarea ungurilor, menit să observe originea şi
liniile directoare ce i-au marcat primele etape ale dezvoltării, reprezintă un demers cât se
poate de relevant în ceea ce ţine de studiul istoriei Bisericii Ortodoxe Române, şi aceasta cu
atât mai mult cu cât numeroase aspecte ce ţin de încreştinarea triburilor ungare migratoare au
fost determinate de învecinarea cu poporul şi cultura de limbă latină a locuitorilor spaţiului
carpato-danubiano-pontic.
Trebuie să admitem faptul că există numeroase prejudecăţi şi resentimente în ceea ce
priveşte raportarea românilor faţă de istoria maghiară, trecutul adesea marcat de strategii
politice inechitabile, precum şi starea actuală de lucruri, marcată de tensiuni şi injuste
revendicări, fiind numai câteva elemente ce redau imaginea de ansamblu a raportului dintre
români şi maghiari. În acest orizont, cercetarea istorică are rolul de a recupera şi de a expune
în mod concludent şi convingător acele aspecte ce reflectă realitatea istorică, excluzând
demistificările sau falsificarea istoriei, precum şi orice formă de prejudecată sau fanatism la
adresa unui anumit subiect istoric, cu precădere în ceea ce ţine de observarea proceselor
istorice ce au marcat încreştinarea triburilor ungare1.
Suntem de părere că această lucrare îşi va evidenţia relevanţa istorică dacă luăm în
calcul un element esenţial. Astfel, în anul 1997, politologul maghiar Molnar Gusztav 2 a
publicat în revista „Magyar Kisebbseg” ideea descentralizării României, pornind în acest
demers de la ipoteza politologului american Samuel Huntington, conform căreia valorile
proprii civilizaţiei occidentale nu sunt de natură occidentală. Aceste valori despre care
vorbeşte S. Huntington au apărut într-o anumită zonă geografică, vest-europeană, de
confesiune catolică sau protestantă, în cuprinsul căreia s-a dezvoltat o tradiţie culturală
specifică. „Occidentalizarea” restului lumii, adică a altor zone în care s-au dezvoltat civilizaţii
diferite, spre exemplu tipurile de civilizaţie ortodoxă, islamică sau japoneză, nu este posibilă;
aceste zone pot cel mult să se „modernizeze”, însă nu se pot „occidentaliza”. Anumite
elemente ale civilizaţiei, spre exemplu politica occidentală sau atitudinea specifică etosului

1
Sorin Mitu, Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iaşi, Editura Polirom, 2006, p. 230.
2
Molnar Gusztav, politolog maghiar, s-a născut în anul 1948, la Sălard, jud. Bihor. Este colaborator al
Institutului „Teleki László” din Budapesta. Principala sa contribuţie referitoare la istoria Transilvaniei se
intitulează Problema transilvană, şi a fost redactată în colaborare cu Gabriel Andreescu.

1
catolic şi protestant, nu pot fi însuşite de către o altă civilizaţie aflată în afara perimetrului
„occidentalizat”3.
Pornind de la aceste idei, S. Huntington a stabilit o hartă cu limitele civilizaţiei
occidentale. Limitele hărţii taie România în două, Transilvania şi Banatul intrând în
perimetrul civilizaţiei occidentale, în timp ce restul României rămâne în afara graniţelor,
alături de Balcani şi de restul lumii ortodoxe4.
Pornind de la aceste elemente prezentate mai sus, vom evidenţia, în mod succesiv, cele
mai importante aspecte ce ţin de încreştinarea ungurilor, demonstrând netemeinicia unor astfel
de supoziţii istorice şi promovând un discurs lipsit de părtinire, menit a se înscrie în liniile
corecte şi depline ale recuperărilor de sens în ceea ce ţine de originea creştină a poporului
maghiar.

B. Secţiunea centrală
1. Originea ungurilor, migraţia şi poziţionarea lor teritorială ulterioară
Ungurii, popor fino-ugrian, a căror limbă se înrudeşte cu limba finlandezilor, a
estonilor şi a laponilor, sunt originari din Asia centrală. Strămoşii lor au locuit mai întâi în
regiunea ce se întinde de la Apus până la cele din urmă ramificaţii ale munţilor Altai, nu
departe de nordul Persiei5.
Unii istorici sunt de părere că aceştia ar fi migrat din părţile de nord ale Europei sau
Asiei6.
În secolul I d. Hr., ungurii au pornit din Asia centrală spre Apus, în ţinuturile de stepă
aflate între munţii Ural şi cursul mijlociu al fluviului Volga. În anul 830, împăratul Bizanţului
Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-919; 944-959) oferă informaţii despre regiunea
Lebedia, situată între Don şi Nipru, care era populată de un popor de origine asiatică. Evident,
vorbeşte despre poporul ungurilor7.

3
Samuel P. Huntington, Ciocnirea civilizaţiilor şi refacerea ordinii mondiale, Bucureşti, Editura Antet,
1998, passim.
4
Sorin Mitu, Transilvania mea. Istorii, mentalităţi, identităţi, Iaşi, Editura Polirom, 2006, pp. 87-88.
5
Ioan Rămureanu, „Începuturile încreştinării ungurilor în credinţa ortodoxă a Răsăritului”, în „Studii Teologice”,
seria a II-a, IX (1957), nr. 1-2 (ianuarie-februarie), p. 23.
6
Idem, „Rolul elementului românesc în creştinarea ungurilor”, în „Biserica Ortodoxă Română”, XCVIII (1980),
nr. 1-2 (ianuarie-februarie), p. 173.
7
Referiri cu privire la spaţiul din stepele ponto-caspice, locuit de triburile maghiare, sunt inserate şi în lucrarea
Podoaba Istoriilor a persanului Gardizi : „Între ţara Bulgarilor şi ţara Es-g-l, care sunt tot din Bulgari, este
hotarul Maghiarilor. Şi aceşti maghiari sunt un neam de Turci. Şi conducătorul lor (e) cu 20,000 de călăreţi; şi
pe acest conducător îl numesc K-n-de şi acesta e numele stăpânului lor celui mai mare. Şi pe acel conducător,
care orânduieşte treburile, îl numesc dj-le, iar Maghiarii fac ceea ce porunceşte dj-le. Ei au ( o ) pustie cu iarbă
şi loc vast. Şi ţara lor e 100 de parasange pe 100 de parasange. Şi ţara lor e lipită de Marea de Rum, care din
râul Djaihun în acea mare cade”.

2
 Pecenegii, popor înrudit cu turcii8, i-au atacat, fapt care i-a determinat să se întoarcă în
Asia, la obârşia lor. O parte s-au îndreptat spre Apus şi au ajuns, în jurul anului 889, în
regiunea Etel-Cuzu9 sau Atelkuz10. Această regiune este amintită de numeroşi istorici ca fiind
situată între cursul inferior al Nistrului şi Prut, regiune cunoscută astăzi cu numele de
Bugeac11. Totuşi, ungurii nu au rămas mult timp nici în această regiune.
În anul 894, între ţarul Simeon al Bulgariei 12 şi Imperiul Bizantin a izbucnit un război.
Conform tacticilor diplomaţiei bizantine, prin care barbarii erau determinaţi să lupte între ei
pentru a apăra interesele Imperiului, bizantinii au cerut ajutorul ungurilor împotriva bulgarilor.
În anul 895, ungurii i-au atacat pe bulgari şi au ieşit victorioşi după trei bătălii
succesive şi în ciuda politicii ţarului Simeon, de a nu ceda sub nici o formă presiunilor şi nici
unei ascultări față de Imperiul Bizantin, acesta a fost silit să încheie un tratat de pace cu
bizantinii, recunoscându-şi astfel înfrângerea.
Răzbunarea bulgarilor împotriva ungurilor nu a întârziat să apară, această revanşă
venind odată cu încheierea alianţei făcute cu pecenegii, astfel încât, pe când o parte din armata
maghiară se afla într-o expediţie de pradă spre miazănoapte, aşezările ungureşti din Atelkuz
au fost distruse complet.
Ungurii au părăsit Atelkuz-ul sub conducerea lui Arpad, în căutarea unei regiuni de
locuit şi au pornit spre nord, de-a lungul Carpaţilor Orientali şi a Galiţiei, până în dreptul
oraşului Muncaci. Pasurile galiţiene i-au ajutat să treacă Carpaţii şi astfel s-au stabilit în
câmpia Tisei şi Pannoniei, scăldată prin mijloc de Dunăre, cu un teren plin de lacuri, bălţi şi
mlaştini, potrivit cu stilul lor de viaţă sedentar, în sensul în care ungurii se îndeletniceau cu
pescuitul şi pledau pentru incursiuni de pradă. Astfel, având cai puternici şi iuţi, puteau jefui
bogăţiile ţărilor vecine din Răsărit şi Apus.
Pentru a putea înţelege poziţionarea geografică a ungurilor în ţinutul dintre Dunăre şi
Tisa, este necesar să cunoaştem faptul că popularea acestui teritoriu de către unguri a fost
posibilă după distrugerea Moraviei Mari, prima organizare politică din Europa centrală 13, care

8
În acest caz, este vorba despre turcii otomani, întrucât, după cum se poate vedea din afirmaţia istoricului
Gardizi, redată în nota de mai sus, şi ungurilor li se atribuia această sorginte.
9
În limba maghiară contemporană, Etelkoz.
10
Denumire care înseamnă Ţara dintre râuri.
11
În contemporaneitate, Bugeacul sau Basarabia istorică este o regiune de stepă situată la sud de Republica
Moldova, între hotarul acestui stat, Dunăre şi Marea Neagră. Regiunea a făcut parte în mod tradiţional din
Moldova, fiind preluată de Ucraina, după ocuparea Basarabiei de către Uniunea Sovietică, în urma Pactului
Molotov-Ribbentrop (23 august 1939).
12
Ţarul Simeon I cel Mare sau Simeon Veliki, a condus Bulgaria între anii 893-927, în timpul primului imperiu
bulgar. Campaniile pline de succes ale lui Simeon împotriva bizantinilor, ungurilor şi sârbilor, au condus
Bulgaria înspre cea mai mare întindere teritorială din întreaga sa istorie, devenind astfel cel mai puternic stat din
Europa răsăriteană a acelor vremuri. Totodată, perioada domniei lui Simeon a dus şi la o prosperitate culturală
fără precedent, ulterior numită epoca de aur a culturii bulgare.
13
Francis Dvornik, Slavii în istoria şi civilizaţia europeană, traducere de Diana Stanciu, Bucureşti, Editura All,
2001, p. 2.

3
ajunsese la apogeul dezvoltării şi aflase o expansiune teritorială însemnată în acea perioadă,
până în jurul anului 855.
În acest sens, trebuie să observăm faptul că întinderea statului, care pornea de la estul
şi până în sudul Carpaţilor Galiţiei, ocupa în întregime câmpia Pannoniei, câmpie brăzdată de
Dunăre, uneori trecând şi peste aceasta până la Tisa 14, iar în sud ajungând până la teritoriul de
astăzi al Sloveniei şi Croaţiei. La o analiză mai atentă, întinderea teritorială poate fi dedusă şi
din analogia cu denumirea statului, Moravia cea Mare.

2. Efectele dezvoltării politice şi religioase a Moraviei Mari asupra ungurilor

Principele Rastislav al Moraviei 15 a eliberat poporul său în anul 855 de sub stăpânirea
francilor şi totodată a respins creştinismul de rit latin, fiind sprijinit în acest demers de
conaţionalii săi, cu atât mai mult cu cât misionarii de rit latin contribuiseră la înrobirea
politică şi economică a ţării.
Dorind să îmbrăţişeze creştinismul de rit oriental, împreună cu poporul său, Rastislav a
cerut misionari ortodocşi din partea Bizanţului. Prin această cerere înaintată Imperiului, s-a
încheiat un fel de alianţă politică. Pactul alianţei făcut între cele două puteri era favorabil
pentru ambele părţi, moravii având de câştigat o puternică influenţă culturală, iar bizantinii au
reuşit să oprească expansiunea francilor spre Balcani, câştigând de partea lor un nou stat (şi
Bulgaria), şi extinzându-şi influenţa asupra triburilor slave ale viitoarei Serbii16.
În acest sens, împăratul bizantin Mihail al III-lea Gângavul 17 şi patriarhul Fotie al
Constantinopolului18, răspunzând cererii principelui morav, au găsit de cuviinţă ca în anul 863
să îi trimită regelui morav pe fraţii Chiril şi Metodie, care, după ce au ajuns în Moravia, şi-au
stabilit sediul misionar la Velehrad. Rezultatele misiunii lor s-au văzut în urma convertirii
moravilor şi a cehilor, a căror credinţă primită de la cei doi „Apostoli ai slavilor”, a rămas de

14
Nicolae Chifăr, Istoria creştinismului, vol. III, Iaşi, Editura Trinitas, 2002, pp. 59-60.
15
Ceea ce istoricii moderni numesc „Moravia Mare”, a apărut în anul 833, ca urmarea a cuceririi Principatului
Nitrei de către principele Mojmir, care în anul 846 va fi succedat la tron de către nepotul său, Rastislav (846-
870). Deşi iniţial urcase pe tron cu aprobarea regelui franc Ludovic Germanicul, noul monarh al Moraviei Mari a
iniţiat o politică independenţă. După ce a stopat atacurile francilor în anul 855, a căutat să slăbească şi influenţa
preoţilor de rit latin care predicau în teritoriul său.
16
Francis Dvornik, op. cit.,p. 3.
17
Mihail al III-lea Amorianul (Gângavul, Mihailos Psellos sau Traullos, c.770-2 octombrie, 829), a fost împărat
al Bizanţului între anii 820 şi 829.
18
Patriarhul Fotie (820-895) este considerat părintele curentului umanist din Bizanţ şi unul dintre precursorii
organizării Universităţii de stat din Constantinopol. Recunoscut drept cel mai influent patriarh al
Constantinopolului, după Sfântul Ioan Gură de Aur, a deţinut şi calitatea de profesor, având o faimă
extraordinară. Alături de Leon al VI-lea Filozoful (886-912), a fost profesor de dialectică al Sfântului Chiril,
„Apostolul Slavilor”. Patriarhul Fotie s-a implicat cu fervoare în susţinerea misionarismului ortodox în rândul
popoarelor slave.

4
nezdruncinat în faţa propagandei catolice care se lupta să domine mase teritoriale cât mai
întinse.
Este de remarcat faptul că influenţa şi impactul pe care l-a avut creştinismul asupra
moravilor şi cehilor s-a răsfrânt şi asupra poporului maghiar. Prin urmare, este justificat să
dăm crezare faptului că o parte a poporului maghiar a cunoscut creştinismul prin intermediul
acestor două popoare.
Procesul destrămării Moraviei Mari a început în anul 904 şi s-a încheiat în anul 906,
punându-se astfel capăt unui regat ce stăpânise nu mai puţin de douăzeci de teritorii distincte.
„Noul stat a fost complet distrus de săbiile germane şi făcut una cu pământul sub copitele
cailor maghiari”19. În Câmpia Panonică printre slavi se aminteşte şi de o populaţie însemnată
de români.

3. Populaţiile slavo-române din Câmpia Panonică. Incursiunile de pradă ale

ungurilor neîncreştinaţi

Totuşi, este demn de remarcat faptul că în Câmpia Panonică, printre slavi, se aminteşte
şi de o populaţie însemnată de români.
În noua lor patrie, în regiunea panonică dintre Dunăre şi Tisa, ungurii au găsit o
populaţie cu o credinţă de rit răsăritean.
Astfel, pe aceste teritorii, în jurul anului 896, regiunea nou populată era stăpânită de
ducele Salanus, al cărui strămoş Kean, plecând din Bulgaria, ocupase mai întâi această ţară
„cu ajutorul şi sfatul împăratului grecilor”20. Scaunul ecumenic de rit răsăritean se afla în
Bizanţ, de unde rezultă faptul că ducele Salanus avea legături politice şi religioase cu Imperiul
Bizantin.
În câmpia Tisei, ungurii au întâlnit o populaţie slavo-română care deţinea anumite
norme legislative, precum şi formele incipiente ale unei organizări politice. După stabilirea lor
în aceste ţinuturi, ungurii au continuat expediţiile lor de pradă în ţările vecine, în special în
Imperiul Bizantin, ajungând până în teritoriile Moraviei, Boemiei, Germaniei şi chiar până în
Franţa şi Italia.

19
Francis Dvornik, op. cit., p. 3.
20
Gheorghe Popa-Lisseanu, Izvoarele istoriei românilor (Fontes Historiae Daco-Romanorum), vol. I: Faptele
ungurilor, de secretarul anonim al regelui Bela, Bucureşti, Tipografia „Bucovina”, 1934, p. 35, apud Ioan
Rămureanu, art.cit., p. 24.

5
 Incursiunile de pradă ale ungurilor s-au sfârşit în urma înfrângerii suferite de împăratul
Germaniei, Otto I cel Mare21, în cursul bătăliei purtate lângă râul Lech, la 10 august 955, în
apropierea oraşului Augsburg.

4. Contactele sporadice ale ungurilor cu credinţa creştină

Cu mult înainte de stabilirea lor în centrul Europei, ungurii au cunoscut creştinismul

de rit răsăritean. Această afirmaţie nu este recunoscută în mod unanim. Şi aceasta pentru că se
ridică problema momentului în care ungurii au cunoscut credinţa creştină în rit răsăritean, fie
imediat după părăsirea locurilor natale din Asia centrală, când au putut intra în contact cu
popoarele vecine, respectiv alane şi armene, fie când se aflau în nordul mării Meotis (Marea
Azov de astăzi), în prima jumătate a secolului al VIII-lea, fie direct de la bizantini, datorită
legăturilor diplomatice pe care le-au avut cu Imperiul. În altă ordine de idei, nu este de uitat
faptul că printre slavi existaseră şi misionari franci, români şi irlandezi 22, pe lângă cei
bizantini23.
Istoriografi precum Nichifor, Patriarhul Constantinopolului, Francis Dvornik şi M. H.
Zottemberg, vorbesc despre un anume Kuvrat (Kubratos sau Kobratos), mare conducător al
ungurilor, care a fost şi fondatorul „Marii Bulgarii” de pe cursul mijlociu al Volgăi, care a
îmbrăţişat creştinismul, fiind botezat la stăruinţele împăratului bizantin Heraclios I (610-641).
În semn de apreciere pentru faptul că acest Kuvrat a primit botezul, acesta a primit demnitatea
de „patriciu”. Kuvrat a rămas fidel împăratului şi după moartea acestuia, dovadă a acestei
fidelităţi fiind grija pe care o va avea pentru împărăteasa văduvă Martina şi copii ei24.

5. Contactul Sfântului Chiril cu populaţiile ungare în decursul misiunii sale

oficiale printre chazari

Este confirmat faptul că a existat o episcopie a „onogurilor” sau a „unogundurilor”,

având sub jurisdicţie regiunea ce se întindea de la Don şi Kuban până la Caucaz, fiind situată
în cea de-a cincea poziţie în ordinea canonică a episcopiilor de atunci ale Gothiei.

21
Otto I cel Mare (23 noiembrie 912-7 mai 973), fiul lui Heinrich I regele germanilor şi a Matildei von
Ringelheim, a fost duce al saxonilor, rege al germanilor şi primul împărat al Sfântului Imperiu Roman.
22
Se poate observa amintirea irlandezilor în acest cadru, înţelegându-se astfel că şi aceştia cunoşteau în perioada
de care vorbim, creştinismul răsăritean. Creştinismul a rezistat în Răsărit, în ciuda faptului că odată făcută alianţa
făcută între Moravia de odinioară şi bizantini se stabiliseră o întrepătrundere a culturilor ce vor favoriza un timp
relaţiile între Răsărit şi Apus.
23
Francis Dvornik, op. cit., p. 3.
24
Idem, Les legendes de Constantin et de Methode vues de Byzance, Prague, 1933, p.165, nota 1, apud Ioan
Rămureanu, art. cit., p. 25

6
 Pornind de la această premisă, se cuvine să facem o scurtă întoarcere în timp. Sfântul
Chiril, fratele Sfântului Metodiu, amândoi numiţi pentru meritele lor misionare, „Apostolii
slavilor”, înainte de a predica creştinismul la moravi, a fost trimis de patriarhul Fotie al
Constantinopolului să îi aducă la creştinism pe kazarii (chesarii) din Crimeea şi din jurul
acestei regiuni.
Scrierile ce dezvoltă acest pasaj istoric menţionează şi faptul că Sfântul Chiril a venit
în contact direct cu ungurii, despre care se afirmă că erau un popor aspru şi rău, care într-una
din zile, înconjurându-l, chiar au vrut să îl omoare. Acest eveniment se întâmpla în timpul în
care sfântul se găsea de sfârşitul rugăciunilor de la Ceasul I. Înspăimântat sfântul cugeta doar
la o minune divină şi se ruga spunând „Kyrie eleison”. Atunci Dumnezeu i-a făcut pe unguri
să se oprească în faţa lui şi să i se închine.
Nu la fel se poate spune despre viaţa Sfântului Metodie, care în timp ce îşi desfăşura
activitatea misionară printre moravi, trecând prin regiunile dunărene, cel mai probabil la
începutul instalării poporului maghiar în acele ţinuturi (în mod evident, înainte de 885, anul
morţii Sfântului), a fost chemat să îi vorbească conducătorului triburilor ungare despre
activitatea sa. Deşi mulţi considerau că nu va fi uşor eliberat, principele ungar l-a primit cu
solemnitate, cerându-i să se roage pentru el.
Sfântul Metodie a păstorit ca arhiepiscop al Moraviei între anii 873-885, convertind
pături largi ale populaţiei slave şi romanice din Moravia25.
În vederea împlinirii operei lor de propovăduire a Evangheliei, cei doi fraţi au alcătuit
alfabetul slav, traducând primele cărţi în limba slavonă. Alfabetul, numit chirilic, de la Sfântul
Chiril, l-a adaptat pe cel „glagolitic” (de la cuvântul slav glagolo = el spunea)26, existent până
atunci27.

6. Procesul de încreştinare a ungurilor după stabilirea în Câmpia Panonică

Ungurii au trecut prin regiunile dunărene, în incursiunile lor, înainte de a se aşeza în
Câmpia Panonică, de două ori „odată în 862 şi altădată în 887” 28, această pătrundere a
poporului maghiar în ţinuturile panonice fiind întârziată de îndelungatele lupte purtate între
creştini şi păgâni29.

25
Ioan Rămureanu, „Unsprezece secole de la activitatea misionară a Sfinţilor Chiril şi Metodiu”, în „Ortodoxia”,
XIX (1967), nr. 1 (ianuarie-martie), pp. 17-31.
26
Ibidem, p. 23.
27
Acest alfabet va fi adoptat de popoarele slave şi de români, la aceştia din urmă fiind folosit până în timpul
domnitorului Alexandru Ioan Cuza (1820-1873).
28
Gyula Moravcsik, Byzantine Christianity and the Magyars in the Period if their Migration, p. 45, apud Ioan
Rămureanu, art.cit., p. 27.
29
Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. III: Ctitorii, Bucureşti, s. n., 1937, p. 20.

7
 Datorită numărului lor relativ redus, ungurii au fost nevoiţi să facă apel la elemente de
colonizare străine spre a-şi consolida stăpânirea în noua provincie cucerită. Primii colonizatori
aduşi de unguri în Transilvania au fost secuii, asupra originii cărora s-au emis păreri multiple
şi divergente.
Cronicarul Anonymus30 îi prezintă pe secui ca fiind înrudiţi cu ungurii lui Attila, iar
cronicarul ungur Simon de Kéza, în secolul al XIII-lea, împărtăşeşte aceeaşi părere
considerându-i rămăşiţe ale hunilor, cu ajutorul cărora ungurii au cucerit Pannonia. Drept
răsplată, secuii ar fi primit un teritoriu în regiunea muntoasă de la frontieră, unde s-au
amestecat cu valahii şi au împrumutat de la aceştia felul de a scrie.
Ioan Shilting emitea, în secolul al XVIII-lea, teoria că secuii ar fi descendenţi ai
pecenegilor, iar Ludovic Schlözer îi credea coborâţi din cumani, pentru ca mai târziu istoricul
Ioan Aracsonyi să îi considere de origine gepidă. La rândul său, Iosif Thuri îi socotea coborâţi
din avari. Ungurii îi foloseau pe secui mai mult pentru a le fi coloane de sacrificiu. În lupte,
secuii erau puşi în prima linie de bătălie.
Cronicarul Anonymus aminteşte despre secui că se bucurau de anumite privilegii
pentru serviciile militare prestate Regatului ungar, precum ar fi: scutirea de dăjdii, singura lor
obligaţie fiind aducerea unui dar simbolic regelui, cu prilejul încoronării, al primei căsătorii
sau la naşterea primei odrasle regale. Darul se făcea în natură, constând într-un bou din partea
fiecărei gospodării.
Nu vom intra în detalii care ţin de privilegiile secuilor care nu au fost respectate de
către unguri, ceea ce a dus la revoltele sângeroase din partea populaţiei secuieşti, precum cea
din 1546 şi cea din 1562; amintim doar faptul că în secolul al XVIII-lea, impozitele plătite de
secui au ajuns prea mari, reprezentând a opta parte din impozitul total al Transilvaniei, ceea ce
a dus populaţia secuiască la o tot mai accentuată orientare spre sud şi răsărit. Secuii au avut
legături amiabile cu barbarii, care au fost convertiţi la catolicism mai târziu. Şi secuii vor
milita pentru ritul latin, asemenea barbarilor, cu toate că îi avuseră vecini în Ardeal şi pe
„românii de peste plaiuri care însă fireşte că nu-şi părăsiseră pe vlădicii lor”31. Acum s-au
format coloniile de ceangăi, a căror origine nu este cunoscută32.
După stabilirea lor în Câmpia Panonică, numeroşi militari creştini germani, cehi,
moravi, poloni şi chiar italieni, au început să predice creştinismul printre unguri.
Mai mult decât atât, în incursiunile lor de pradă, ungurii au intrat în contact cu
popoarele creştin-ortodoxe din împrejurimi, precum românii („multe lucrări de istorie a
30
Anonymus a fost notarul anonim al regelui Béla al III-lea al Ungariei (1173-1196), autor al cronicii maghiare
Gesta Hungarorum, scrisă în jurul anului 1200, pe baza unor izvoare anterioare.
31
Nicolae Iorga, Istoria Bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, vol. I, ediţia a II-a, Bucureşti,
Editura Ministerului de Culte, 1928, pp. 25-26.
32
Maria Lupaş Vlasiu, Aspecte din istoria Transilvaniei, Bucureşti, Editura România Press, 2001, pp. 60-63.

8
Transilvaniei poartă subtitluri de genul «contribuţii la istoria României», deşi termenul
«România» în accepţiunea sa de ţară, nu este folosit decât din anul 1833”33), ruşii de la Kiev,
sârbii, bulgarii şi grecii34.
După cum am amintit, încă înainte cu trei decenii de la venirea ungurilor, în Pannonia
a existat un puternic centru ortodox la Velehrad35.
O puternică influenţă asupra ungurilor din partea credinţei creştin-ortodoxe, a venit şi
prin contactul cu populaţia băştinaşă mixtă slavo-română ce se afla în câmpia Tisei şi în
Transilvania (este impropriu să denumim acest teritoriu Transilvania, deoarece despre această
denumire se poate vorbi după 1190, numele de Transilvania fiind atestat pentru prima oară pe
la 119036), de la care au împrumutat şi unii termeni creştini.
Ungurii sunt cunoscuţi în Imperiul Bizantin şi sub denumirea de „turci”, fie pentru
faptul că au trăit în mijlocul turcilor şi în acele timpuri erau conduşi de o clasă majoritară
turcă, fie pentru că erau un popor migrator, asemenea popoarelor migratoare turcice din partea
sudică.
Chestiunea creştinării şi, în ultimă instanţă, problema religiozităţii poporului maghiar,
se regăseşte mai ales în sfera politică, încât în anul 943, împăratul Bizanţului Romanos I
Lecapenos (919-944), uzurpatorul tronului lui Constantin al VII-lea Porfirogenetul (913-919
şi 944-959), a încheiat o pace cu ungurii pe o perioadă de cinci ani, în scopul de a-i atrage pe
unii conducători ai acestora la credinţa răsăriteană.
După unele opinii, Romanos I Lecapenos iar după altele, mai degrabă, Constantin al
VII-lea Porfirogenetul, l-a trimis la unguri, într-o solie, pe clericul Gavriil, probabil un preot
din Bizanţ, cu îndemnul de a lupta împotriva pecenegilor (de reamintit tehnica bizantinilor de
a-i face pe barbari să lupte între ei). Ungurii au refuzat această propunere pe motiv că
efectivele militare al pecenegilor erau mult mai numeroase, iar ţara lor mult mai întinsă, fiind
aproape imposibil să iasă victorioşi. Gavriil a propus această tactică în baza unor chestiuni
politice discutate cu căpeteniile ungurilor şi ca urmare a unor problematici religioase expuse
mulţimii, în ideea în care trebuia urmărită misiunea de a atrage la creştinism „noile popoare
care năvăleau din marele rezervor de oameni al Asiei centrale în Europa”.
Pentru a se menţine pacea între bizantini şi unguri, împăratul l-a cerut drept garanţie
pe unul din cei mai de seamă principi unguri, pentru ca acesta să vină şi să locuiască în
Constantinopol, ca ostatic.
33
Vasile Arvinte, Român, românesc, România, Bucureşti, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1983, p. 149.
34
Alexandru Popa, „Populaţia geto-dacă în izvoarele literare antice”, în „Îndrumător pastoral”, III, Alba Iulia,
s. n., 1979, pp. 87-89.
35
„Oraşul cel Mare” sau „Reşedinţa Prinţilor” situat în Moravia Mare, localitate care se presupune că se află
lângă Hadeşul de astăzi.
36
Ştefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. I, Cluj-Napoca, Editura Dacia, 1972, p. 21, apud Vasile Arvinte,
op. cit., p. 147.

9
 Cei doi principi care au venit până la urmă în Bizanţ, în persoana lui Bultzos sau
Bulcsu (Bulchu), al treilea conducător şi carchan al Ungariei şi însuşi principele Termatzus,
fiul lui Teble (Tevle) şi nepotul lui Arpad, au mers la Constantinopol la sfârşitul anului 948
sau începutul anului 949, cu ocazia reînnoirii păcii dintre bizantini şi unguri, încă cinci ani37.
Despre botezul celor doi nu se mai menţionează nimic, însă informaţiile au fost reluate
jumătate de secol mai târziu de către doi cronicari: Gheorghios Kedrenos şi Ioannnes Zonaras,
care nu ne mai amintesc decât faptul că Bulosudes sau Bolosudes a venit la Constantinopol la
câtva timp în urma principelui Gyla (Gylas) despre care se cunoştea că reprezenta a doua
demnitate în rangul guvernării poporului maghiar (după conducătorul suprem), care s-a
botezat „îmbrăţişând credinţa Bisericii Ortodoxe”.
Vom încerca să redăm textul care prezintă informaţii despre creştinarea principilor
unguri, informaţii rămase de la cronicarul Ioannes Skylitzes: „ ... iar ungurii (turcii), nu
încetau să facă năvăliri în împărăţia romeilor (bizantinilor), prădându-o, până când
Bulosudes, principele lor, hotărându-se să îmbrăţişeze credinţa creştină, a venit la
Constantinopol. Şi botezându-se a avut ca naş pe împăratul Constantin (Porfirogenetul). Iar
după ce a fost cinstit cu vrednicia de Patriciu (Patrikos); şi i s-a dat şi mulţi bani, s-a întors
apoi la el acasă”38.
Asemenea lui Bulosudes, Gyla sau Gylas principele ungurilor, a mers la
Constantinopol şi a îmbrăţişat credinţa creştină alături de un monah, pe numele său Ierotei,
vestit pentru calităţile sale duhovniceşti, hirotonit de însuşi patriarhul Constantinopolului
Teofilact (933-956).

7. Monahul grec Ierotei

Monahul Ierotei este menţionat ca fiind primul episcop al ungurilor, un arhiereu grec
trimis de la Constantinopol. Sosirea episcopului Ierotei în Ungaria a fost posibilă probabil în
anul 953, odată cu botezul principelui Gyla şi a unei reînnoiri a unei noi păci între bizantini şi
unguri pentru alţi cinci ani.
Prin venirea episcopului de origine greacă, pe meleagurile Ungariei, a luat fiinţă o
Mitropolie Ortodoxă maghiară, independentă de cea de la Bizanţ.
Ierotei va fi locuit undeva prin părţile Tisei sau ale Câmpiei Panonice fără a avea o
reşedinţă stabilă. De menţionat faptul că la început, ungurii nu au putut avea o eparhie
delimitată din punct de vedere canonic, datorită inconsecvenţei păstrării unui anume teritoriu
din pricina contextului istoric.

37
Nicolae Chifăr, op. cit., p. 60
38
Ioan Rămureanu, art. cit., p. 29.

10
 Dacă se pune întrebarea, firească de altfel, de ce a trebuit să meargă şi să ceară tocmai
de la Constantinopol un episcop bizantin când erau vecini cu românii ortodocşi din
Transilvania, răspunsul este unul simplu, trebuia „nu creştinismul însuşi şi singur, ci ierarhia
şi trebuia autoritatea Constantinopolului”39, acesta fiind leagănul şi scaunul, ecumenic al
Ortodoxiei; în acelaşi timp de remarcat faptul că românii nu era de competenţa lor să asculte
cerinţele ungurilor de a le da un episcop misionar, ei neavând atunci o Biserică organizată sub
conducerea unei autorităţi superioare.
Profesorul Richard Huss din Debreţin, este de părere că episcopul grec Ierotei a stat în
fruntea unei episcopii răsăritene, numită de el „greco-catolică”, aflată altundeva decât la
Alba-Iulia, oraşul lui Gyla. După un timp de la întoarcerea în Ungaria alături de Ierotei, Gyla
a înfiinţat Episcopia Romano-Catolică din Alba Iulia, oraşul său.
Episcopul grec Ierotei (Hierotheos) a fost canonizat de Patriarhia Ecumenică în anul
200040.

8. Principele Gyla
Conştienţi cât de greu este să discerni tot adevărul dintre atâtea relatări, despre Gyla
vom spicui câteva aspecte pe care le considerăm esenţiale în cunoaşterea acestei personalităţi
istorice din trecutul maghiarilor.
Gyla ar fi locuit în părţile de răsărit ale Ungariei, însă la plecarea sa în Constantinopol,
a pornit cel mai probabil de prin părţile Tisei. Mergând mai departe, după referinţele lui
Constantin Porfirogenetul, principatul lui Gyla se afla în preajma aşezărilor pecenegilor.
Constantin Porfirogenetul nu ne precizează delimitările geografice teritoriale ale principatului,
însă aminteşte că la începutul aşezărilor ungureşti „Gyla”, era numele unei demnităţi, a doua
autoritate după cea a ducelui, un fel de judecător suprem. Unii istorici şi filologi sapă mai
adânc la semnificaţia acestui cuvânt şi socotesc că gyla este identic cu termenul turcesc jyla
care înseamnă lumină. Acest cuvânt a oferit prilej ungurilor să afirme că numele oraşului
Alba-Iulia, ar fi de provenienţă maghiară, ştiut fiind faptul că Gyla s-ar fi stabilit în apropierea
pecenegilor (Constantin Porfirogenetul nu precizează foarte clar despre teritoriul pe care s-ar
fi stabilit). Unii cercetători şi istorici, afirmă cum că „gyla”, ţine locul termenului „Iulia”,
componentă a numelui oraşului Alba. Adică ar spune ei că de la Gyula al II-lea sau cel Tânăr
şi-ar fi primit oraşul Bălgrad numele de Alba-Iulia, care este o redare mai nouă şi greşită a
ungurescului „Gyula-fehérvár” care înseamnă Alba Gyulae sau Julae41. Aceasta după ei nu ar

39
Nicolae Iorga, Istoria românilor, p. 40
40
Eugen Drăgoi, Istoria Bisericească Universală, Bucureşti, Editura Historica, 2001, p.177.
41
Gheorghe Popa-Lisseanu, op. cit., p. 35, apud Ioan Rămureanu, art. cit., p. 34.

11
fi altceva decât dovada vie a unei încercări de a demonstra existenţa lor dintru început pe
teritoriul ţării noastre.
Se crede că ecoul convertirii lui Gyla a fost atât de puternic încât a ajuns până la ruşi
în Kiev care menţionează în unele scrieri ale lor că acesta a primit botezul şi i s-a dat numele
de Ştefan, iar după ce viaţa lui a fost încununată numai de fapte bune s-a mutat la Domnul.
Cu referire la reşedinţa eparhiei episcopului Ierotei, Michael von Ferdnandy socoteşte
că înainte de această localizare a unităţii naţionale ungureşti se cuvine să pornim de la dinastia
lui Arpad. La poporul maghiar au fost trei triburi principale şi anume: tribul lui Gyula, care
stăpânea peste partea de răsărit a ţării; cel a lui Horca care conducea partea dinspre Apus si
tribul lui Arpad.
Între primele opt căpetenii ale ungurilor, întâlnim trei inşi care poartă numele Gyula.
Notarul anonim al regelui Bela notează în „Gesta Hungarorum”, în cap. 27 că: „Tuhutum a
dat naştere lui Horca, iar Horca lui Gyula (Geula) cel botezat la Constantinopol şi lui Zubor
sau Zumbor”. Gyla fusese un „împărat mare” şi pe când se afla la o vânătoare în Ardeal a
găsit o mare cetate ce fusese construită de români, cu siguranţă fiind vorba de oraşul Bălgrad
sau Alba Iulia. Această vânătoare şi descoperire a Alba-Iuliei, pare a fi mai mult o istorioară
decât un eveniment istoric. Gyula a avut două fete pe numele lor Carolu şi Şarolta (sau
Şaroltu) care erau ortodoxe. Şarolta se căsătoreşte cu fiul lui Tocsum, principele Geysa, dar nu
numai principele Geysa care a ţinut să-şi ia de soţie o principesă ortodoxă vor avea înclinare
şi simpatie pentru Ortodoxie, ci şi membrii familiei sale. Din căsătoria celor doi s-a născut
Vajk (Voicu-Ştefan), primul rege al Ungariei, numit „Ştefan cel Sfânt” care s-a născut şi a fost
ortodox până la trecerea sa la catolicism.
Zumbor, fratele primului Gyula, a avut fiu pe Gyula cel Mic care a avut fii pe Biie şi
Bucne. Ştefan cel Sfânt a pornit război, în anul 1002, împotriva unchiului său Gyula care
stăpânea peste ţara Ultra-Silvanei. Geysa cel Mic, nepotul celui dintâi Gyula era de partea
Ortodoxiei şi nădăjduind în ajutorul pecenegilor păgâni din Moldova s-a răsculat împotriva
regelui. Regele Ştefan cel Sfânt, biruindu-l l-a trimis la închisoare în Ungaria alături de soţie
şi cei doi copii ai săi şi, pe lângă aceasta, şi-a adăuga sub jurisdicţie şi ţara Ultra-Silvaniei.
Unchiul lui Ştefan cel Sfânt, Gyula a fost botezat (această informaţie ne este redată într-un
mod evaziv de către notarul Anonim, al lui Bela, în cronicile sale) catolic şi regele l-a cinstit
după aceea ca un părinte.
În afară de aceşti doi Gyula, în „Chronicon pictum Vindobonense” în cap. 15 se
aminteşte de al II-lea Gyula care a fost dus în Ungaria într-o captivitate şi nu se mai oferă
amănunte despre el.

12
 9. Situaţia politică şi organizarea statală
În primă instanţă se poate pune întrebarea firească dacă ungurii stăpâneau la început în
Transilvania, pentru ca principele Gyula să se poată instala în Alba Iulia alături de episcopul
grec Ierotei şi conaţionalii săi. Această stăpânire a ungurilor s-a făcut treptat şi se poate vorbi
de o cucerire evidentă doar după regele Ladislau cel Sfânt (1077-1095), când ungurii au
ocupat, treptat, diferite ducate sau voievodate române existente în Transilvania şi după ce iau
învins pe cumani42. Aşadar, abia atunci putem vorbi de o ocupare teritorială, făcută pe valea
Mureşului şi a Târnavei Mici până în munţii secuimii. Tot în această perioadă putem vorbi de
construirea de noi cetăţi pentru edificarea teritoriilor cucerite, la: „Turda, Alba Iulia, Cetatea
de Baltă şi Hunedoara”43.
După toate cele afirmate suntem astfel îndreptăţiţi să spunem că principele Gyula nu a
stăpânit în Transilvania în anul 950, ci sub el s-a organizat într-adevăr cea dintâi episcopie
ortodoxă la Alba-Iulia.

10. A existat o episcopie ortodoxă la Alba Iulia ?

În jurul acestei teme gravitează o serie de opinii, dând naştere la multiple polemici în
rândul istoricilor. Astfel, părintele profesor Ioan Rămureanu a încercat să dovedească
netemeinicia existenţei unei episcopii la Alba-Iulia, aducând spre analiză un considerent care
nu a fost luat în seamă. Acest considerent este bazat pe existenţa unei ctitorii atribuită regelui
Ştefan cel Sfânt, anume a unei mănăstiri de călugăriţe din valea Wespirimului (dincolo de
Câmpia Panonică, la nord-vest de lacul Balaton), lângă Episcopia catolică a Wespirimului,
închinată Sfintei Fecioare.
Un text al actului de ctitorie îl menţionează Gyula Moravcsik în lucrarea sa „Mănăstiri
de limba greacă în timpul lui Ştefan cel Sfânt”. Această mănăstire, după toate presupunerile
privitoare la ctitorul adevărat, închinată Sfintei Fecioare i se atribuie unei rude foarte
apropiate a regelui Ştefan. Cea mai verosimilă presupunere ar rămâne aceea că mama lui
Ştefan cel Sfânt, principesa ortodoxă Şarolta, fiica principelui Gyula, ar fi adevăratul ctitor.
Acelaşi Ioan Rămureanu, atribuie prezenţa unui început cât de timpuriu al unei
organizări religios ortodoxe la Alba-Iulia „pe la 950 sau 953, înfiinţată de principele ungur
Gyula, pentru episcopul grec Ierotei ... nu poate fi prezentată nicidecum ca un fapt istoric
sigur, ci rămâne doar o simplă presupunere”.44
În ciuda celor pronunţate de expresia incertitudinii existenţei atestate şi documentar a
unei episcopii ortodoxe în Alba Iulia, de părintele Ioan Rămureanu, în opera sa, părintele

42
Ioan Rămureanu, „Rolul elementului românesc în creştinarea ungurilor”, p.175.
43
Ştefan Lupşa, Catolicismul şi românii din Ardeal şi Ungaria până la anul 1556 , Oradea, s. n., p. 16.
44
Ioan Rămureanu, „Începuturile încreştinării ungurilor în credinţa ortodoxă a Răsăritului”, p. 36.

13
profesor Mircea Păcurariu demonstrează existenţa unei episcopii ortodoxe la Bălgrad, prin
aducerea de argumente conform cărora a fost descoperită o „rotondă” (rotonda ecclesia), cu
absidă circulară, aparţinătoare secolelor IX-X, probabil cu origine mult mai veche; totodată
părintele pune în lumină şi descoperirea unui lăcaş de cult creşti, asemenea de sorginte foarte
veche45.
Problematica nou înfiinţatei episcopii, ca fiind de origine ortodoxă, apare într-o
„comunicare” făcută de profesorul Ioan Lupaş în şedinţa Academiei Române din 30 martie
1934. Această chestiune a fost lămurită atunci, oarecum, ajungându-se la acordul celor
prezenţi la acea şedinţă, cum că episcopia a fost de credinţă creştină răsăriteană, acestei păreri
alăturându-i-se şi părintele profesor Simeon Reli.
Aceste afirmaţii, rămân doar simple presupuneri, întrucât nu îşi au fundament în nici o
atestare istorică şi nici nu ţin seama de contextul istorico-politic al acelui timp.
În opinia noastră, ne alăturăm profesorului Ioan Lupaş şi părintelui profesor Simeon
Reli deoarece, dat fiind faptul că monahul Ierotei era de origine greacă, mărturisind un
creştinism de rit răsăritean. Mergând mai departe putem afirma şi că ecoul convertirii lui
Gyula care, întors pe meleagurile sale se învecina cu ruşii, i-a determinat pe aceştia din urmă
să îl amintească pe ducele Gyula în cronicile lor, ştiut fiind faptul că în Kiev (înainte de
secolul al XII-lea), era cunoscută credinţa de rit răsăritean. Aşadar ungurii nu au avut
neapărată nevoie de influenţa ruşilor sau a latinilor în dovedirea credinţei proprii, căci aceştia
o aveau prin Ierotei, ci numai eventual întărirea în credinţă. Ruşii au avut contact cu poporul
maghiar, fiind învecinate popoarele, şi credem că aceştia şi-au însuşit, măcar la nivel de
simplă cunoaştere, credinţa ce o aveau ungurii, fapt care va duce la amintirea în cronicile
ruşilor.
Grecii, conaţionalii episcopului Ierotei, de asemenea cunoşteau tot credinţa răsăriteană
dar aceştia fiind năvăliţi dinspre răsărit şi apus; miazăzi şi miazănoapte, nu au putut „întări în
credinţă acest popor”, ori dacă ungurii aveau altă credinţă decât cea a grecilor, nu se cuvenea
să fie„întăriţi” decât de aceiaşi credinţă.
Profesorul Richard Huss, de la Debreţin, strânge date cu privire la existenţa unei
episcopii la Alba Iulia. După o tradiţie, Ştefan cel Sfânt, regele ungurilor, întemeiază o
episcopie greco-catolică în Alba Iulia, după ce l-a învins pe Gyula, ruda sa, care stăpânea în
Transilvania şi se aliase cu pecenegii din Moldova46.
Afirmaţiile profesorului Richard Huss, sunt oarecum anacronice încât nu se poate
vorbi despre greco-catolicism înainte de 16 iulie 1054. Mai întâi, a vorbi de o episcopie greco-

45
Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii Ortodoxe Române, vol. I, Iaşi, Editura Trinitas, 2004, p.198.
46
Ioan Lupaş, „A existat în Transilvania episcopie ortodoxă înainte de întemeierea regatului ungar ?”, în
„Biserica Ortodoxă Română”, LII (1934), nr. 3-4 (martie-aprilie), pp.149-153.

14
catolică în Transilvania, înseamnă să nu ţi cont de ordinea succesivităţii istorice în care s-au
scurs evenimentele. Cu atât mai mult în Transilvania se poate vorbi, nu cu mult înainte de
1698-1700, de greco-catolicism, când o parte din ei au trecut la încheierea unirii cu Roma.
Istoria critică fixează întemeierea Bisericii Romano-Catolice numai în timpul lui
Ladislau (1077-1095).
Într-un studiu istoric apar polemici cu referire la existenţa unei organizări religioase în
Transilvania. Canonicul Augustin Bunea este influenţat în afirmaţiile sale de opiniile unor
istorici germani şi maghiari. Polemica este provocată în urma unor afirmaţii lansate de
canonist; teoria lui dezvolta ideea unei vieţi organizate bisericeşti, care este posibilă doar după
pătrunderea ungurilor în spaţiul transilvan. Vasile Mangra, Teodor V. Păcăţian şi Ioan Puşcariu
aduc mărturii istorice din anii 1581 şi 1583, conform cărora în capitala Transilvaniei, exista o
căpetenie bisericească înainte de Mihai Viteazul.
Documentele istorice arată că urmaşul lui Ştefan cel Sfânt, Ladislau (1077-1095),
fondează o nouă episcopie romano-catolică la Alba Iulia; ori în acest sens dacă admitem
existenţa unei episcopi deja prezentă în acest cadru, ca fiind de apartenenţă latină, nu se poate
admite necesitatea a două episcopii partizane aceleiaşi cerinţe de organizare a aceluiaşi mod
de viaţă religioasă47.

11. Mănăstirea ortodoxă Sfântul Ioan Botezătorul din cetatea Morisenei

O numeroasă populaţie ortodoxă se afla în părţile de vest ale Banatului, care desigur
are o mare influenţă asupra încreştinării ungurilor. Este amintit într-un izvor istoric, cu numele
„Vita major Sancti Gerhardi” (despre redactarea acestei lucrări Şt. Endlicher, crede că ar fi
anterioară anului 1083, când a fost canonizat ca sfânt, regele Ştefan), de un anume principe
Ochtum sau Achtum. Acesta îşi avea reşedinţa la Morisena, româneşte Mureşana, aflată în
apropierea malului stâng al Mureşului şi vărsarea sa în Tisa. Cercetătorii constată că cetatea
Morisenei este construită pe o veche cetate antică geto-dace, Giridava sau Ziridava, ceea ce în
traducere înseamnă Zura sau Ziri = apă şi dava = oraş-cetate; aşadar cetatea de lângă apa
Mureşului, de aici şi numele, de la râul Mureş.
Cât despre Achtum, numele de origine bulgărească desemna o funcţie, poate
demnitatea de principe. Acesta era ortodox, botezat la Vidin, în Bulgaria şi nefiind desăvârşit
în credinţa creştină, avea şapte soţii. Regelui Ştefan îi oferă puţină cinste, încrezându-se în
armata soldaţilor şi a nobililor săi asupra cărora deţinea controlul şi îşi exercita autoritatea, dă

47
Ibidem, p. 151.

15
dispoziţie să se oprească transportul de sare ce cobora pe Mureş spre Transilvania şi îşi pune
slujitori să păzească până la vărsarea în Tisa.
Autoritatea lui Achtum pe acele ţinuturi îl face pe acesta să ridice cetatea Morisenei cu
încuviinţarea de la greci. În numita cetate a Morisenei se afla mănăstirea Sfântul Ioan
Botezătorul şi aşează aici un stareţ şi călugări greci (când spunem greci nu ne referim strict la
naţionalitatea acelora, ci mai cu seamă la credinţa lor răsăriteană; înţelegând aici pe greci,
români, slavi, etc.).
În altă ordine de idei, despre acelaşi principe Achtum, în legenda Sfântul Gerard, se
spune că avea în slujba sa un oarecare bărbat pe nume Chanadinus (Cianadin sau Cianad),
fiul lui Dobuca şi nepot al lui Ştefan cel Sfânt. Acest Cianad era comandant peste armată şi
ajunsese să cunoască toate secretele lui Achtum încât de la aceasta a degenerat perfidia lui
ascunsă de a-l detrona pe Achtum. Cianad lucra în ascuns pentru Ştefan; şi după ce fusese
botezat de acesta, merge să lupte contra lui Achtum. Noaptea în vis, Cianad are o vedenie cu
un leu care îl îndeamnă să lupte. Următoarea zi după război, învinsul nu s-a arătat de nici o
parte. Noaptea Cianad se retrage cu armata sa pe muntele Orozlanos şi face rugăciuni
Sfântului Gheorghe să îl ajute în luptă şi el îi va închina după biruinţă, o biserică. După
victorioasa bătălie, Cianad îşi ţine făgăduinţa făcută şi pune să se zidească mănăstirea
închinată Sfântului Gheorghe. În semn de preţuire, regele ungurilor Ştefan cel Sfânt, numeşte
Morisena după numele comandantului, Chanadina, azi Cianad sau Cenad, iar în limba
maghiară Csanad.
Tot în acest timp, regele Ungariei, Ştefan cel Sfânt urmăreşte înfiinţarea a doisprezece
episcopii în ţară. Pentru asta cheamă la sine pe Sfântul Gerard, de origine veneţian şi îl
numeşte episcop peste Chanadina. Chanadinus proteja şi apăra călugării ortodocşi şi îi mută
pe aceştia de la Mănăstirea Sfântului Ioan Botezătorul, la mănăstirea Sfântul Gheorghe,
aşezată pe colina numită Orozlanus48.
Ţara stăpânită de Achtum se învecina la început direct cu Imperiul Bizantin şi se
cunoaşte faptul că în urma ocupării Bulgariei de către Imperiu, Vidinul cade sub jurisdicţia
Bizanţului. Imperiul, în acea perioadă a cunoscut prosperitate,extindere teritorială şi un
adevărat nume înfloritor pentru că era considerat un model de civilizaţie al Evului Mediu care
îşi iradia prestigiul până departe în Răsărit şi Apus. Impactul şi înrâurirea bizantină îşi face
simţită prezenţa după anul 1018, când prin supunerea totală a Bulgariei, Imperiul devine vecin
al frontierei maghiare.
Eminamente veridică este existenţa mănăstirii de călugări din cetatea Morisena, din
colţul de vest al Banatului, însă rămâne la putinţa suspiciunii existenţa şi unei episcopii
48
De remarcat este faptul că aici a luat naştere, sub stăpânire turcească, satul româno-slav Maidan, care după
primul Război mondial (1914-1918), va fi trecut sub teritoriul Iugoslaviei.

16
ortodoxe (aşa cum afirmă Gheorghe Popa-Lisseanu), asemenea şi lupta dintre Chanadinus şi
principele Achtum, poate fi pusă la îndoială deoarece a urmărit să creioneze un sistem care
înşira într-o ordine cronologică, un trecut al Transilvaniei după numirile localităţilor.
Cu referire la întinderea fortificaţiei cetăţii Morisenei, aceasta cuprindea şi localitatea
românească cu numele Sân Nicolau Mare, aflată la aproximativ 6 km de Mureş. Oraş aflat în
loc de frunte între râurile Mureş şi Aranca. Pe teritoriul acestei comune s-au găsit în 1799, 23
de vase de aur, în diferite forme de cupe, o comoară de aur de mare valoare. Pe unele dintre
vase se mai pot vedea urme ale unor inscripţii vechi în limba greacă, limbă care se doreşte
cercetată de tot mai mulţi învăţaţi şi cercetători din diferite ţări să desluşească ce scrie pe
acele vase.
Joseph Hampel, în 1885, pentru o inscripţie circulară greacă de pe fundul vaselor cu
numerele 9 şi 10, se încumetă să o traducă prin: Dacă te cureţi prin apă, vei fi eliberat de
toate păcatele, inscripţie ce înconjoară un frumos semn al unei cruci şi care nu face referire la
altceva decât la Taina Botezului.
În 1888, cu trei ani mai târziu, Bruno Keil cercetează din nou inscripţia şi oferă o nouă
traducere: Prin apă, Hristos a eliberat pe oameni, trimiţând noul Său Duh . Un alt învăţat
bulgar I. Goşev, e de părere că inscripţia e de origine proto-bulgară şi traduce prin: Prin apă,
du-mă Hristoase, la viaţa veşnică.
O altă descoperire semnificativă este aceea a descoperirii ruinelor fostei mănăstiri
ortodoxe din Morisena, descoperite în anul 1868 cu prilejul dărâmării vechii biserici romano-
catolice din Cenadul Mare. Arheologii maghiari Tivadar Ortvay şi Jeno Szentklary găsesc
temelia a trei biserici străvechi în stiluri diferite: cea mai nouă în stil gotic, a doua în stil
romanic ori bizantin, iar a treia cea mai veche şi cea mai interesantă, în stilul bazilicilor antice
romane având în faţa ei un baptisteriu asemenea unui canal pe care se scurge apa direct în
Mureş.
Se poate spune fără să greşim că Morisena a reprezentat cel mai însemnat centru al
creştinismului antic din Banat. De la sine înţeles este că activitatea călugărilor ortodocşi din
cetatea Morisenei de la mănăstirea Sfântul Ioan Botezătorul au avut o mare contribuţie asupra
încreştinării ungurilor.
Este de semnalat şi ideea istoricului maghiar G. Feher, care a încercat să demonstreze
că această mănăstire s-a aflat sub jurisdicţia bulgarilor şi nu sub jurisdicţia Bisericii
ecumenice de la Constantinopol. Părerea aceasta nu poate rămâne în picioare cel puţin din
două premise: cea dintâi, că încă de la 1004, Vidinul, oraşul în care primise botezul Achtum,
fusese ocupat de împăratul Bizanţului Vasile al II-lea Bulgaroctonul şi mai târziu întreaga
Bulgarie occidentală stagna în desfăşurarea politică. Cea de-a doua premisă porneşte de la

17
expresia grăitoare din legenda Sfântului Gerard, „a primit încuviinţarea de la greci şi a
construit în numita cetate Morisena o mănăstire” denotă clar că mănăstirea a fost întemeiată
din dispoziţia principelui Achtum cu sprijinul şi încuviinţarea grecilor şi în instanţă se afla sub
autoritatea Bisericii ecumenice de Constantinopol.
Se crede că ar mai fi existat o biserică ortodoxă şi la Serghedin, datând din timpul lui
Ştefan cel Sfânt, cu hramul Sfântului Dimitrie. Cercetările făcute de K. Sebestyen arată că
această aşezare datează numai de la sfârşitul secolului al XII-lea.

12. Rivalitatea dintre cele două rituri ale creştinismului, pe teritoriul Ungariei.
Context politico-religios:

În ciuda faptului că unii istorici încearcă să se scuture de contextul în care poporul

maghiar nu a avut tangenţe cu Bizanţul, sunt şi istorici cu o bună reputaţie ştiinţifică care nu
pot trece peste adevărul istoric în care influenţa Ortodoxiei greceşti asupra creştinării
ungurilor a fost destul de grăitoare în timp. Iată ce spune în acest sens un mare istoric în
persoana lui Iosef Farcaş: „ ... putem accepta ca adevăr istoric că Biserica creştină maghiară,
înainte de Ştefan cel Sfânt, s-a format aproape în întregime sub influenţa spirituală a Bisericii
răsăritene”49. Un alt istoric important precum Valentin Homan confirmă faptul că la
începuturi, mai precis în secolul al X-lea au umblat prin Ungaria misionari greci care au
contribuit la încreştinarea poporului. Asemenea şi Gyula Moravcsik în lucrarea sa
„Byzantinoturcica”, pune în lumină puternica influenţă ce au avut-o ungurii de la Imperiul
Bizantin.
Încreştinarea ungurilor nu a fost făcută doar în plan spiritual al religiozităţii poporului
maghiar, ci şi din calcule şi motive politice.
Făcând o incursiune în timp, pe la a doua jumătate a secolului al X-lea, împăratul
Germanie Otto I cel Mare (936-973), a fost chemat de papa Ioan al XXII-lea (955-963) care
dorea a scăpa de sub tirania regelui Berengar. În acest sens papa îl aduse la rugămintile sale pe
împărat în Italia la Pavia, în anul 951 şi i-a oferit titulatura de „rege al Italiei”, prin aceasta
alipind Italia de Germania. Cu 10 ani mai târziu asistăm la 2 februarie 962, după vechiul
ceremonial bizantin şi franc, când poporul aclama cu entuziasm pe Constantin ori pe Carol cel
Mare la înmânarea de către papă, a coroanei imperiale, împăratului Otto I cel Mare şi soţiei
acestuia Adelaida.
De acum Otto devine împăratul Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană, pe care
îl putem numi simplu Imperiul Romano-German. Acest imperiu al împăratului Otto ajunse în

49
József Farkas, Istoria Bisericii, apud Ioan Rămureanu, art. cit., p. 44.

18
Evul Mediu în Europa un exemplu şi se dorea a fi o putere politică. Scopurile imperiului lui
Otto se ciocneau direct de Imperiul Roman de Răsărit, care continua cu legitimitate tradiţia
imperiului roman universal de odinioară. Otto I cel Mare şi succesorii săi din punct de vedere
religios aveau ca şi credinţă catolicismul, în ciuda faptului că se mai iscau unele mici conflicte
între împăraţi şi papă. Sfântul Imperiu Romano-German urmărea acum posesiunea exclusivă a
universalităţii, adică restaurarea imperiului roman universal din trecut. Imperiul lui Otto
începe să imite datinile bizantine prin oferirea de coroane regale în Boemia, Ungaria şi
Polonia, creează crai şi crăii (după numele lui Carol cel Mare), pentru a-şi afirma autoritatea.
Am menţionat aceste realităţi istorice deoarece aceste regalităţi se ridică cu timpul şi devin
naţionalităţi, ori Otto I cel Mare (936-973) şi succesorii acestuia nu puteau accepta ideea
ridicării Ungariei în sfera de înrâurire a Imperiului Roman de Răsărit cu reşedinţa la
Constantinopol şi a creştinismului oriental, frontiera dintre cele două rituri ale creştinismului
aflată chiar între Sfântul Imperiu Romano-German şi puterea Ungariei.
În plan secundar, este de remarcat faptul că Roma papală nu putea lăsa o ţară ca
Ungaria să intre în sfera creştinismului oriental, cum intrase de altminteri Moravia, Bulgaria şi
Serbia; aceasta însemna în primul rând o înfrângere politică a Romei dar şi o lovitură pe plan
religios pentru papalitate. Un document al vremii păstrat sub forma unei scrisori către papa
Benedict al VI-lea, îi prezintă pe unguri ca fiind un popor venit din orice parte a lumii şi arată
primejdia pentru Biserica romano-catolică ca aceşti neofiţi să nu cadă pradă ereticilor, adică
ortodocşilor50.
Demersurile de încreştinare şi din partea occidentală nu întârzie să apară, astfel încât
numeroşi misionari catolici din Italia, Germania, Boemia şi Polonia încep să vină în Ungaria
să îşi propovăduiască doctrina.
După moartea Şaroltei51, ocrotitoarea Ortodoxiei, principele Gheza, conform
diplomaţiei bizantine, îşi va lua a doua soţie pe principesa poloneză Adelaida, o mare
susţinătoare a catolicismului. Un mare misionar catolic în persoana lui Bruno de Querfurt, îl
prezintă pe ducele Gheza ca pe un bărbat slab, lipsit de voinţă aflat în stăpânirea soţiei sale
care ţinea în mână întreg regatul.
Influenţa autoritară a nevestei, îl face pe ducele Gheza să negocieze cu împăratul
german Otto I cel Mare, în 973 o pace durabilă. Principele trimite în acest scop la anul 973, o
solie de 12 persoane la adunarea de la Quendlinburg, în Germania, unde se afla împăratul la
serbarea pascală, pentru a reuşi să încheie o alianţă de pace prin care ungurii se obligau să îi

50
Nicolae Iorga, op. cit., p. 12.
51
Ioan Rămureanu, Istoria Bisericească Universală, manual pentru Seminariile teologice, Bucureşti, Editura
Institutului Biblic şi de Misiune al B. O. R., 1992, p. 212.

19
lase liberi pe misionarii catolici să predice maghiarilor, ba chiar regele să le acorde ocrotire.
Împăratul Otto I cel Mare moare la 7 mai 973, însă politica sa de împăcare cu ungurii şi
atragerea lor în sfera intereselor germane a fost continuată de succesorii tronului german prin
persoana lui Otto al II-lea. În timpul acestuia de remarcat este amploarea succesului misionar
care a avut loc în Ungaria, succese atribuite lui Pilgrim de Passau. Succesul înregistrat de
misionariatul acestui Pilgrim de Passau, este amintit într-o scrisoare adresată papei Benedict
al VI-lea, informându-ne că a încreştinat aproape cinci mii de unguri de ambele sexe din
familii nobile.
Această informaţie este relevantă pentru a înţelege rivalitatea celor două puteri
religioase, pe de o parte Bizanţul, iar pe de alta creştinismul de rit latin, implicit Bizanţul şi
imperiul romano-catolic.
După 948, ungurii rup legăturile cu germanii şi misionarii sunt alungaţi din Ungaria.
La îndemnul Adelaidei, Gheza cheamă pe episcopul Adalbert de Praga (983-997), de origine
cehă, cu totul devotat catolicismului, în Ungaria. Conform sfatului lui Adalbert de Praga,
întreaga familie a lui Gheza trece la catolicism între 984-989.
Referitor la acelaşi Adalbert de Praga se ridică opinii conform cărora el l-ar fi botezat
în 958 pe fiul lui Gheza, Wajk (Voicu) care a primit numele Ştefan (Istvan). După cercetări
mai recente se crede că Ştefan primise de mai înainte botezul în credinţa ortodoxă a
răsăritului, însăşi numele său fiind dat de mama sa Şarolta, principesă ortodoxă, provenind de
la întâiul martir mucenic al Bisericii răsăritene.
La insistenţele şi rugăminţile principesei Adelaida şi a lui Adalbert de Praga, Gheza
construieşte o mănăstire la Pannonhalma în cinstea Sfântului Martin, pentru călugării
benedictini veniţi din Italia. În fruntea acestui aşezământ monahal a fost pus viitorul
arhiepiscop catolic de Strygonium, în urma arhiepiscopului Andronic, Anastasie venit din
Praga. Acesta a putut ajunge arhiepiscop aproximativ în anul 1006, sub Ştefan cel Sfânt. Un
colaborator al Sfântului Adalbert de Praga a fost şi un anume Astrik (Ascriscus), care va fonda
mănăstirea din Pecsvarad şi sub Ştefan cel Sfânt ajunge şi el arhiepiscop de Kalocsa, în anul
1009.
Deşi nu mai avea sprijinul politic al căpeteniei statale, Ungaria îşi menţine o vreme
îndelungată credinţa ortodoxă, ştiut fiind contextul istoric destul de dramatic în care se afla,
pe linia de întâlnire a civilizaţiei romano-germane cu civilizaţia greco-slavă din Orient 52.
Trebuie avut în vedere motivul pentru care a putut supravieţui creştinismul de rit răsăritean cu
cel latin; catolicismul şi după schisma cea mare din 1054, nu şi-a prezentat dogmele care au

52
Ioan Rămureanu, art. cit., pp. 53-54.

20
dus la ruptura de Biserica mamă ecumenică, ci aceste dogme s-au reliefat în timpul de după
ivirea protestantismului.
Legăturile de parteneriat între Germania şi Ungaria se întăresc din nou prin căsătoria
lui Ştefan cu principesa germană Gysela, fiică a principelui Henric al II-lea de Bavaria,
încheiată în anul 995 cu încuviinţarea împăratului romano-german Otto al III-lea (983-1002).
Ştefan cel Sfânt urmându-i tatălui său Gheza la tron, a fost sprijinit în întreaga sa activitate de
puterea papalităţii şi de Germania, aşa fel încât el se arată binevoitor la răspândirea
catolicismului în regatul său, dorind să facă din biserica autonomă maghiară o anexă a
papalităţii53.
De amintit este tradiţia istorică conform căreia Ştefan cel Sfânt a înfiinţat în Ungaria
două arhiepiscopii, una în anul 1001 la Gran, pe Dunăre pusă sub conducerea arhiepiscopului
Anastasie, iar a doua la Kalocsa sub conducerea lui Astrik, plus alte episcopii şi cinci abaţii
(mănăstiri) mari de rit latin. De asemenea Ştefan cel Sfânt permite înlocuirea episcopilor şi
monahilor ortodocşi, cu monahi catolici.
Zelul misionar al regelui Ştefan cel Sfânt pentru catolicism se vede şi din delegaţiile
pe care le trimise împreună cu delegaţii Boemiei, sprijinit de papa Silvestru al II-lea, în jurul
anului 1000 la marele cneaz Vladimir Sviatoslavici al Kievului (978-1015), pentru a se
întoarce de la legăturile sale religioase cu grecii. Cerea la care fusese chemaţi ruşii a rămas
fără rezultat, aceştia dorind să rămână în continuare ortodocşi.
Ca şi o concluzie mediată a tuturor celor menţionate, se poate vedea dorinţa prioritară
a papalităţii de a degrada ideea imperialităţii. Papalitatea militează pentru extindere şi după ce
câştigă bătălia purtată împotriva puterii statale a imperiului romano-german reuşeşte să
limiteze simţul proprietăţii ecleziastice care aparţinea sistemului germanic. Concordatul de la
Worms (1122) le-a conferit papilor puterea de a dispune liber de beneficiile ecleziastice din
Italia iar în timpul împăraţilor slabi ca: Lothar al II-lea (1125-1137) sau Conrad al III-lea
(1138-1152), Curia de la Roma a reuşit să aducă imperiul sub directa supraveghere.
Papalitatea nu numai că devine cel mai important factor din sfera ecleziastică cât şi din
aria politică a Evului Mediu, dar reuşeşte să dispună de resurse financiare mai mari decât cele
aflate la dispoziţia oricărui conducător contemporan. În ciuda tuturor acestor lucruri, imperiul
nu îşi pierde pretenţiile de universalitate54.
În succesiunea evenimentelor vom trata despre alianţa închegată dintre Ştefan cel
Sfânt al Ungariei şi papa Silvestru al II-lea.

13. Problema dăruirii unei coroane şi a titulaturii de „rege apostolic”

53
Idem, Istoria Bisericească Universală, p. 212.
54
Francis Dvornik, op. cit., p. 6.

21
 Unii istorici afirmă că împăratul romano german Otto al III-lea i-a dăruit lui Ştefan cel
Sfânt al Ungariei „coroana de rege”, drept recompensă pentru latinizarea treptată a Ungariei;
astfel l-a scos de sub influenţa bizantină şi din sfera creştinismului răsăritean.
Istoricii care nu sunt de acord cu această afirmaţie susţin că regele Ştefan cel Sfânt a
primit de la papa Silvestru al II-lea (999-1003), mai întâi Arhiepiscop de Reims, numele de
dinainte de a ajunge papă fiind Gerbert de Aurillac, o bulă solemnă prin care i-ar fi fost oferit
regelui „coroana de aur”, împreună cu titlul de „rege apostolic”. Privilegiile primite,
privilegii de jurisdicţie bisericească în Ungaria, sunt cunoscute sub numele „Jus patronatus”.
Aceste două probleme, cea a „coroanei de aur” şi titlul de „rege apostolic” sunt cele mai
controversate din istoriografia maghiară. Unii savanţi maghiari, români şi germani, cercetători
cu o bună reputaţie ştiinţifică, au arătat că aşa zisa bulă a papei Silvestru al II-lea este doar
„un falsificat unic în felul său”, în consecinţă nu există nici o dovadă documentară acceptabilă
care să ateste oferirea unei „coroane de aur” cu atât mai puţin a titlului de „rege apostolic”.
Istoricul maghiar Ianos Karacsonyi, fost episcop romano-catolic de Oradea Mare afirmă că
acest falsificat se datorează lui Ioan Tomko Marnavici (1580-1637) şi urmărea să servească
interesele episcopatului ungaro-catolic dintre anii 1620-1644. De menţionat este faptul că
acest Ioan Tomko Marnavici a candidat pentru postul de episcop romano-catolic al Bosniei; şi
în urma numirii în scaun, de către împăratul Austriei Ferdinand al II-lea (1619-1637), nu
aştepta decât recunoaşterea papei. Pentru a grăbi recunoaşterea din partea papei, se presupune
că ar fi falsificat această bulă papală după Ioan Karacsconyi, în anul 1635, doar pentru a-l
forţa pe papă să confirme numirea sa ca episcop catolic al Bosniei.
În ceea ce priveşte titlul de „rege apostolic”, aceasta datează de la a doua jumătate a
secolului al XVIII-lea, din timpul reginei Maria Terezia (1741-1780), care fiind numită doar
„regină” a Ungariei, urmărea sporirea autorităţii prin intensificarea cultului religios închinat
primului rege al acestei ţări.
Cu ajutorul doctrinei mistice „sacra coroană”, regina îşi întemeia pretenţiile asupra
Galiţiei şi Dalmaţiei.
Papa Clement al XIII-lea (1758-1769), care a fost înduplecat de regină să-i
încuviinţeze titlul de „rege apostolic”, nu a admis nici o justificare istorică a acesteia,
argumentele din trecut socotindu-le lipsite de orice putere convingătoare.
Petre Revai, unul din paznicii „coroanei sacre” şi care a cercetat originea şi forma ei, a
observat primul în 1659 că inscripţiile sunt greceşti şi nu latineşti, cum se crezuse odinioară; a
crezut că descifrase numele de Constantinus ca fiind numele împăratului Constantin cel Mare
(306-337). Tradiţia afirmă că împăratul Constantin cel Mare ar fi dăruit papei Silvestru I, o

22
coroană, iar mai apoi urmaşul acestuia din secolul al X-lea papa Silvestru al II-lea ar fi trimis-
o regelui Ştefan cel Sfânt al Ungariei în anul 1000 sau 1002. Această afirmaţie nu are nici un
temei acceptabil; dacă Constantinus ar fi numele adevărat de pe coroană, ar putea fi vorba de
împăraţii bizantini din secolul al XI-lea, care poartă numele de Constantin: Constantin al VIII-
lea (1025-1028), Constantin al IX-lea Monomachos (1042-1055), sau fie Constantin al X-lea
Ducas (1059-1067).
Iosif al II-lea (1780-1790) a dus „coroana sacră” la Viena; după moartea acestuia fost
readusă la Budapesta, unde după cercetări minuţioase s-a constatat că partea principală o
formează o construcţie în stil bizantin cu icoane, ca cea a Pantocratorului (IC XC), a
arhanghelilor Mihail şi Gavriil, a Sfinţilor Mari Mucenici Gheorghe şi Dimitrie, a Sfinţilor
Doctori fără de arginţi Cosma şi Damian, precum şi a împăratului bizantin Mihail al VI-lea
Ducas Parapinakes (1071-1078) şi al soţiei sale Maria.
Mihail al VI-lea Ducas i-a dăruit această coroană regelui Gheza I (Géza 1074-1077),
ca expresie a legăturii strânse dintre regele ungar şi ruda sa imperială din Bizanţ.
Aşa numita coroană a lui Constantin al IX-lea Monomahul (1042-1050), a ajuns în
Ungaria înainte ca Mihail al VI-lea Ducas să ajungă împărat; astăzi această coroană găsită pe
teritoriul Ungariei se păstrează la Muzeul Naţional Maghiar din Budapesta.
Coroanele trimise de către împăraţii bizantini precum şi înrudirile membrilor familiilor
imperiale din Bizanţ cu regii Ungariei, au avut drept scop final atragerea Ungariei în sfera
politică a Bizanţului; se urmărea scoaterea Ungariei din sfera de influenţă a Sfântului Imperiu
Romano-German, care urmărea refacerea imperiului roman universal din trecut.
În anul 1075, regele Gheza I al Ungariei, a fost încoronat cu coroana trimisă de
împăratul Mihail al VI-lea Ducas; această coroană era împodobită cu icoane, ornamente,
inscripţii greceşti, care au format partea principală a „sacrei coroane maghiare”. Regele
Solomon (1063-1074), rivalul împăratului Mihail al VI-lea Ducas închinase cu un an în urmă
Ungaria, împăratului romano-german. Pentru a împiedica închinarea totală a Ungariei,
împăratul bizantin Mihail al VI-lea Ducas a trimis regelui Gheza I coroana regală.
Cercetările istorice serioase au scos în lumină faptul că regele Ştefan cel Sfânt al
Ungariei, nu a primit de la papa Silvestru al II-lea „coroana de aur” şi titlul de „rege
apostolic”. În timpul regelui Ştefan cel Sfânt, acţiunea de catolicizare a Ungariei, a făcut
progrese mari, fapt istoric real ce nu poate fi pus la îndoială; ungurii au primit creştinismul de
la Biserica Ortodoxă, şi abia mai târziu au îmbrăţişat creştinismul de rit apusean, trecând sub
jurisdicţia Bisericii Romano-Catolice. Cu toate că s-au orientat în politica sa spre împăraţii
sfântului imperiu romano-german, Ştefan cel Sfânt a arătat totuşi toleranţă pentru credincioşii
unguri de rit răsăritean din Ungaria. În timpul convertirii ungurilor la creştinism se aflau pe

23
teritoriul Ungariei două mănăstiri greceşti: una de maici, a Sfintei Fecioare Maria din
Wesprémvölgy şi una de călugări, cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul din cetatea
Morisenei; aceste două mănăstiri au avut o contribuţie importantă la răspândirea
creştinismului ortodox printre unguri. Numărul mănăstirilor ortodoxe din Ungaria a crescut în
secolul al XI-lea, din nefericire informaţiile arheologice şi istorice nu ne-au păstrat decât
numele altor trei sau patru în afara celor amintite.
Ştefan cel Sfânt al Ungariei a avut o râvnă deosebită pentru lăcaşurile de cult, care s-a
întins peste graniţele ţării. Astfel, primele biserici şi catedrale au fost construite în stil
bizantin, în Ierusalim a construit o mănăstire „monachorum coenobium”, pe care a înzestrat-o
cu locuinţe şi vii pentru pelerinii unguri. La Constantinopol a zidit o casă de oaspeţi,
împăratul bizantin dăruindu-i o biserică înzestrată cu toate cele necesare. La Roma a dat
poruncă să se construiască o mănăstire de călugări pentru pelerinii unguri care doreau să
viziteze mormintele Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel.
În instanţă rămâne de subliniat faptul că importanţa coroanei era aceea că desemna
caracterul regalităţii nesigur, încât în susţinerea acestei idei îl putem pune în lumină pe Sfântul
Ladislau, care se adresează unor călugări din Monte Cassino, prezentându-se „şef al triburilor
«Ungarorum», ci nu al ţării; şi pe de altă parte se intitulează ca fiind «rege din graţia lui
Mesia Dumnezeu»”.55

14. Mărturii filologice pentru dovedirea pătrunderii creştinismului de factură

răsăriteană la unguri

Încă de dinaintea domniei regelui Ştefan cel Sfânt, se poate constata o puternică
înrâurire a Ortodoxiei asupra ungurilor prin unele mărturii filologice.
Numeroase cuvinte de origine ortodoxă sau cu sens creştin, ne arată diferite practici
creştine ortodoxe; acestea au pătruns în limba maghiară de la populaţia slavo-romană,
ortodoxă, fie de la românii ortodocşi sau de la popoarele vecine ortodoxe precum sârbii,
bulgarii, moravii şi ruşii. Se cunosc următoarele cuvinte împrumutate de la românii ortodocşi:
pogany-păgâni; oltár-altar; szent-sfânt; szombat-sâmbătă, etc.
Tot de la slavii ortodocşi au împrumutat cuvintele: kereszt-cruce, kereszteny-creştin,
angyal-înger, vecsernye-vecernie, pap-preot, vizkereszt-bobotează, szolózsma-psalm, ş. a.
Ungurii au păstrat chiar până azi, din perioada încreştinării lor, unele practici şi
obiceiuri ale Bisericii răsăritene, împrumutate de la românii şi slavii ortodocşi.

55
Nicolae Iorga, op. cit., p. 14.

24
 Vom încerca să redăm sistematic unele denumiri ale lunilor anului astfel putând să
facem o analogie:
 Ianuarie-Boldogasszony hava, luna Prea Fericitei Fecioare, amintind de
serbarea Soborului Maicii Domnului a doua zi de Crăciun sau Epifania sau
Botezul Domnului-6 ianuarie;
 Februaruarie-Bäjtelä hava, luna dinaintea Postului Mare;
 Martie-Bäjtmas hava, luna intrării în post;
 Aprilie-Szt. György hava¸ luna Sfântului Gheorghe;
 Iunie-Szt. Ivan hava, luna Sfântului Ioan;
 Septembrie-Szt. Mihàly hava, luna Sfântului Mihail;
 Decembrie-Szt. András hava, luna Sfântului Andrei.
Sfântul Ioan Botezătorul este influenţă a Bisericii Ortodoxe; romano-catolicii au
încercat să îl înlocuiască cu Iosif, logodnicul Fecioarei Maria. Vechii unguri au ridicat o
biserică închinată Sfântului Dumitru, sfânt popular la vechii maghiari creştini; această biserică
a fost construită în localitatea Szeged (Seghedin). Obiceiul colindelor a fost preluat de la
români.
Regele Ştefan cel Sfânt vorbeşte într-o dietă dată de el despre cele patru posturi ale
Bisericii Răsăritene.
Sinodul ce a avut loc la Szabolcs, anul 1092, în timpul regelui maghiar Ladislau cel
Sfânt, hotărăşte ca ungurii să păstreze unele datini ale Bisericii ortodoxe cu privire la Postul
cel Mare; astfel ei începeau Postul Mare după ritul răsăritean şi nu după cel apusean, în
miercurea cenuşie.
Urmând practica Bisericii Orientale, unii preoţi catolici unguri, în secolele X-XI, erau
căsătoriţi, celibatul preoţilor fiind introdus de clerul catolic ungur abia în secolul al XII-lea.
De la vechii unguri ortodocşi s-au păstrat fragmente din rugăciunile unor slujbe ale
Bisericii Ortodoxe, unul din cele mai vechi texte fiind o traducere din secolul al XI-lea a
rugăciunii ortodoxe la sfinţirea apei care se păstrează în biblioteca Universităţii din Zagreb.
Regele Coloman Cărturarul (1095-1116), a consacrat prin Legea nr. 73 obiceiul
oriental privitor la înmormântări, dovadă clară că vechii unguri creştini erau înmormântaţi
după ritualul oriental.
Un alt monument vechi literar de limba maghiară căruia trebuie să îi acordăm
importanţă, este un fragment din rugăciunile pentru morţi din serviciul de înmormântare al
Bisericii Ortodoxe; acesta începe aşa: „Latiatuk feleim-Vedeţi fraţilor ce suntem. Suntem
pământ şi cenuşă”.

25
 Eminamente veridică este pătrunderea credinţei creştin ortodoxe în rândul ungurilor la
începuturile încreştinării lor, acest fapt reieşind din relatările istorice prezentate, oricât ar
încerca istoriografia maghiară catolicizantă să dovedească contrariul.
În timpul regelui Ştefan cel Sfânt, Ungaria intră în sfera creştinismului de rit apusean,
creştinismul ortodox menţinându-se în Ungaria multe secole, în ciuda măsurilor de prigonire,
luate de puterea de stat împotriva ortodocşilor la îndemnurile şi presiunilor politice a Bisericii
Romano-Catolice.
Ungurii rămân cei mai în măsură să aprecieze puterea, tăria şi valoarea Ortodoxiei,
dintre toate popoarele catolice vecine care au îmbrăţişat credinţa ortodoxă.

Concluzii
După cum am văzut în cuprinsul acestei lucrări, încreştinarea ungurilor a reprezentat
un proces istoric de durată şi a suportat numeroase mutaţii de ordin istoric şi identitar, pentru
ca în final să se ajungă la deturnarea liniei confesionale primordiale, din cea a ritului
răsăritean în cel apusean şi întreaga suită de implicaţii politice şi istorice pe care acest fapt l-a
suportat.
Nu putem decât să ne imaginăm cum ar fi arătat astăzi Ungaria ortodoxă şi ce fel de
relaţii istorice s-ar fi stabilit între români şi maghiari dacă ar fi făcut parte din aceeaşi
confesiune. Este evident faptul că numeroase mutaţii istorice şi marea majoritate a proceselor
de deznaţionalizare a românilor din Transilvania a avut ca element diferenţierea de ordin
confesional dintre cele două culturi vecine.
Ce rămâne demn de reţinut este faptul că realitatea istorică a primirii creştinismului de
către unguri sub formă răsăriteană nu poate fi tăgăduit, în acest sens existând dovezi mai mult
decât suficiente, care atestă rolul misionar pe care populaţiile de la est de Tisa l-au avut în
încreştinarea migratorilor care se aşezaseră în Câmpia Panonică, adoptând astfel modul de
viaţă sedentar.
Dezbaterea istorică referitoare la încreştinarea ungurilor îşi relevă utilitatea atâta timp
cât sunt observate cu obiectivitate procesele istorice în derularea lor, fără părtinire sau dorinţă
de exagerare a meritelor vreunei naţiuni.
După cum am observat, încreştinarea ungurilor a reprezentat, mai mult decât un
simplu proces istoric, un fenomen, o paradigmă a modului în care s-a desfăşurat acţiunea de
încreştinare a popoarelor migratoare în secolul Sfinţilor Chiril şi Metodie. Şi dacă misiunea
bizantină miza pe sădirea elementului creştin în însăşi cultura poporului respectiv, într-un
demers de dezvoltare completă a elementului creştin, acţiunile de acaparare teritorială şi
politică ale Scaunului papal nu făceau altceva decât să întrerupă un întreg şir al factorilor ce

26
au influenţat încreştinarea ungurilor în ritul răsăritean, pentru a-şi aronda jurisdicţional acest
popor.
În acest sens, mai mult decât să ofere informaţii sintetice referitoare la subiectul tratat,
suntem de părere că această lucrare caută să restabilească un adevăr istoric, neîngrădit de
resentimente şovine sau mistificări istorice.
La fel ca şi în cazul românilor, înţelegerea trecutului trebuie să reprezinte şi pentru
maghiari o sursă de inspiraţie, de observare a diversităţii contrariilor care au ajuns, treptat, să
se uniformizeze.

27