ACTUL MEDICAL ÎNTRE AŞTEPTĂRI ŞI EŞECURI – VIZIUNEA

ANATOMOPATOLOGULUI

Limitările medicinei moderne

În ultimii ani s-au înregistrat progrese mari în domeniul ştiinţelor sănătăţii, au fost
rezolvate probleme medicale care durau de ani de zile, s-au descoperit noi medicamente,
s-au aplicat noi metode de tratament, s-a dezvoltat tehnologia medicală, s-a dat mare
pondere specializărilor mediale şi a devenit mai eficientă activitatea medicilor. Medicii îşi
cunosc dintru început limitele lor de nedepăşit. Pot să vindece boli, să aline durerea
trupească, să opereze şi să administreze analgezice, să prelungească viaţa. Însă, sunt
neputincioşi să biruiască moartea. Cu deosebire cei care se află la terapie intensivă sau
supraveghează bolnavi aflaţi în ultimul stadiu mărturisesc că adesea se dă o luptă
crâncenă pentru viaţă şi pierzând-o, oamenii trăiesc sentimentul eşecului. Dacă acest
lucru se leagă cu durerea, adesea cu mânia şi tulburarea rudelor, greutatea ce cade pe
umerii doctorilor este copleşitoare.

Au fost identificate o serie de limite ale practicii medicale: 1. Discrepanţa dintre

cerinţele calităţii îngrijirilor medicale şi resursele financiare, umane şi materiale
disponibile în sistemul medical 2. Numărul de pacienţi pe care un medic trebuie să-i
consulte s-a dublat în ultimele două decenii iar adresabilitatea la medic este tot mai mare,
ceea ce determină reducerea timpului acordat fiecărui pacient în parte. 3. Medicul trebuie
să ţină pasul cu toate noutăţile care apar în publicaţiile ştiinţifice de specialitate, activitate
foarte greu de realizat datorită timpului limitat pe care îl are la dispoziţie (necesitatea de a
se deplasa la bibliotecă pentru a consulta o revistă de specialitate şi/sau o bază de date
electronică cu evidenţe medicale, plata unui abonament anual care depăşeşte resursele
financiare disponibile etc.).

Aşteptările societăţii moderne de la medicină sunt disproproţionate faţă de mijloacele

sale limitate: rolul mass-medei

Mass-media este cel mai puternic vehicul de informaţii dar pe cât de folositoare poate fi,
pe atât de dăunătoare poate deveni dacă este ancorată în solul fără fund al dezinformării
intenţionate, din anumite interese. Un aspect controversat şi revoltător al influenţei
negative a mass-mediei în România este denigrarea unor categorii profesionale şi sociale,
furnizarea unor informaţii incomplete cu un substrat de origine politică, dezbinarea
indivizilor şi încercarea de a crea un conflict acolo unde nu ar trebui să existe unul.

Cazul medicilor este cel mai elocvent. Întreaga societate pare întoarsă împotriva acestei
categorii profesionale din cauza mesajelor mediatice. Astfel, medicii sunt consideraţi
„măcelarii lipsiţi de umanitate” care cer bani pentru consultaţii şi operaţii. Cazurile de
malpraxis sunt prezentate ca fiind de o gravitate din ce în ce mai mare, deşi frecvenţa
acestora este mult mai mică în comparaţie cu reuşitele lor profesionale. În câte reportaje
s-a pus întrebarea care este de fapt cauza greşelilor medicale? Medicul român trebuie să
se ocupe, în medie, de 50 până la 80 de pacienţi pe zi, în condiţii de lucru nu din cele mai
bune şi uneori fără resurse minimale. Turele lungi, numeroasele cazuri ce trebuiesc

1
rezolvate şi dezinteresul statului de a le recompensa munca îi demotivează şi îi aduc la o
epuizare fizică, dar în special psihologică ce se răsfrânge asupra pacienţilor.

Malraxisul medical - abordare din perpectiva anatomiei patologice

Culpa profesională poate fi definită ca o formă a vinovăţiei în care medicul nu a prevazut

rezultatul faptelor sale, deşi putea şi trebuia sa îl prevadă sau a prevăzut rezultatele
faptelor sale, dar a considerat în mod uşuratic că acestea nu vor apărea. Malpraxis-ul este
eroarea profesională săvărşită în exercitarea actului medico-farmaceutic, generatoare de
prejudicii asupra pacientului. Malpraxis-ul se produce din eroare, neglijenţă, imprudenţă,
cunoştinţe medicale insuficiente, prin acte individuale în cadrul procesului de prevenţie,
diagnostic şi tratament, sau din depăşirea limitelor competenţelor, cu excepţia cazurilor
de urgenţă.

Circumstaţe de apreciere a culpei profesionale

- actele medicului şi comportarea sa trebuie judecate in raport cu rezultatele muncii

sale si nu cu mijloacele puse la dispoziţie în scopul obţinerii vindecării.
- faptele medicului sunt susceptibile doar de o judecata profesională, deoarece grija
acestuia faţă de om pleaca dintr-o intenţie de binefacere, iar actul medical nu
poate fi asimilat cu o lovire sau un omor.

Rămâne ca jurisprudenţa şi dreptul medical să individualizeze cât mai precis

responsabilitatea medicală şi să delimiteze eşecul de eroare şi greşală, să facă posibilă
cunoaşterea precisă a faptelor medicale şi interpretarea acestora într-un context juridic,
“la intersecţia adevărului ştiinţific, al relaţiei dintre faptul incriminat şi cerinţele normei
juridice.”

Autopsia prosecturală – standardul “de aur” în stabilirea adevărului asupra actului

medical

Autopsia prosecturală se execută, în laboratorul de anatomie patologică din cadrul

unui spital, de către un medic anatomopatolog, pentru a se confirma/infirma patologia ce
a determinat decesul individului internat în acea unitate sanitară, şi a certifica acurateţea
actului medical instituit, sub aspect diagnostic şi terapeutic.

Evoluţia stiinţei medicale a fost influenţată din plin de examinarea cadavrelor, o

metodă-cheie pentru descrierea, caracterizarea şi înţelegerea corpului uman, a efectului
bolilor asupra organelor-ţintă. Din 1950 şi până azi, autopsia a contribuit la înţelegerea a
mai mult de 80 de boli, şi este considerată un instrument important pentru educatia
medicală şi pentru dezvoltarea profesională a medicilor. Totuşi, în ultimii ani, numărul
autopsiilor a scăzut dramatic în lume şi în România, unde mai puţin de 20% din decese
sunt autopsiate. Aceasta scădere e datorată următorilor factori: progresul în diagnosticul
bolilor, dezvoltîrii metodelor avansate de diagnostic imagistic (CT, RMN etc.), atitudinii
rudelor decedaţilor care se opun adesea autopsiei.

2
Ţinând cont că reclamaţiile de malpraxis se referă adesea la greşeli de diagnostic, este
importantă corelarea datelor de la autopsie cu cele clinice. Concodardanţa anatomo-
clinică reprezintă unul dintre indicatorii cei mai importanţi ai calităţii actului medical, şi
este reglementată conform Normelor de aplicare a Legii 104/2003 art. 21 par. 5. Există
cazuri cu diagnostic concordant, cazuri cu diagnostic discordant parţial si cazuri de
discordanţă majoră între diagnosticul de la autopsie şi diagnosticul de deces stabilit în
secţie. Analiza factorilor care pot influenta concordanta diagnostica releva o corelatie
semnificativa cu durata spitalizarii, consultul interdisciplinar, mecanismul mortii,
examinarea microscopica postmortem si recoltarea analizelor de laborator.

Autopsia reprezintă unul dintre mijloacele cele mai importante în evoluţia medicinei ca
ştiinţă şi e considerată “standardul de aur” în stabilirea unui diagnostic de certitudine. În
ciuda progresului de neoprit al ştiinţei medicale, discrepanţele între diagnosticele de
deces clinic respectiv anatomo-patologic (stabilit la autopsie) persistă, putând fi folosite
ca probă într-un eventual proces de malpraxis.