„FANTASTICUL” ÎN STRĂINII DIN KIPUKUA DE VALERIU ANANIA

Prep. univ. drd. LUCIAN VASILE BÂGIU

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

The present study focuses on the many ways Valeriu Anania’s late novel could or could not
be regarded as fantastic fiction. The theoretical background is mostly concerned with Tvetan
Todorov’s fundamental work, Introduction in the fantastic literature. Some of the main aspects of the
preesent study are the mistery, the illuzion, the immagery, the miraculous, the dream revery.

În ce măsură romanul lui Valeriu Anania 1 apartine genului fantastic nu poate fi relevat decât
ca urmare a unei riguroase analize textuale. Vom lua în considerare amplul si documentatul studiu al
lui Tvetan Todorov2 si nu numai, pentru a încadra pertinent fantasticul istoriei romanesti si
fantasticul povestirii acestei istorii. Încercând o definire a fantasticului exegetul surprinde tocmai
cele două solutii care îl înlătură din teoria literaturii: „ori este vorba de o înselăciune a simturilor,
de un produs al imaginatiei, si atunci legile lumii rămân ceea ce sunt, ori evenimentul s-a petrecut
într-adevăr, face parte din realitate, dar atunci realitatea este condusă de legi care ne sunt
necunoscute”3. Surprins între aceste două chei de interpretare a unui fenomen aparent inexplicabil,
fantasticul rămâne definit ca „ezitarea cuiva care nu cunoaste decât legile naturale pus fată în fată
cu un eveniment în aparentă supranatural”4. Ezitarea aceasta a cititorului, de regulă prin
intermediul unui personaj al istoriei narative întretine o perceptie ambiguă asupra evenimentelor si
instituie „fantasticul”.
Vom puncta câteva definitii luate în considerare de Tvetan Todorov, extrase din texte
„canonice”: Castex în Le Conte fantastique en France (Povestirea fantastică în Franta):
„Fantasticul…se caracterizează…printr-o irumpere brutală a misterului în cadrul vietii reale”;
Louis Vax, în L’Art et la Litterature fantastique (Arta si literatura fantastică): „Povestirea
fantastică…vrea să ne prezinte niste oameni asemenea nouă, locuitori ai lumii reale în care ne
aflăm si noi, azvârliti dintr-o dată în inima inexplicabilului”. Roger Caillois, în Au coeur du
fantastique (În inima fantasticului): „Orice fantastic este o încălcare a ordinii recunoscute,
revărsare a inadmisibilului în sânul inalterabilei legalităti cotidiene”5.
Misterul pare a fi o stare de fapt cotidiană a istoriei romanesti. Strania întâmplare din
orăselul Bloomfield, în care naratorul îsi pierde identitatea printr-o moarte si înviere inexplicabile si
inadmisibile este considerată, în perceptia micii comunităti „caz «senzational prin circumstante
aparente si misterul intrinsec»” (p. 28). Martor si protagonist al unei istorii pe care nu o întelege,
naratorul este „edificat” de un protagonist initiat în această istorie, Unauna: „- Nu întelegem nimic
atâta vreme cât rămânem la suprafata lucrurilor” (p. 172). Încercând să îsi afle complicităti si
circumstante care să îl consacre dimensiunii esoterice, naratorul declară: „- Eu sunt est-european,
încercai să mă apăr, iar noi pretindem că păstrăm o legătură mai strânsă si mai nealterabilă cu
dimensiunea ascunsă a lucrurilor, că adică suntem mai receptivi la întelesurile lor subterane” (p.
172). Cert este că naratorul nu respinge, ba dimpotrivă, acceptă ca naturală, firească existenta unor
1
Valeriu Anania, Străinii din Kipukua. Editura Cartea Românească, 1979; editia a doua: Valeriu Anania, Opera literară,
Străinii din Kipukua, roman. Prefată de Aurel Sasu, Cronologia: Stefan Iloaie, Editura Limes, Cluj-Napoca, 2003. Toate
trimiterile prezentului studiu se vor face la a doua editie.
2
Tvetan Todorov, Introducere în literatura fantastică. În româneste de Virgil Tănase, Prefată de Alexandru Sincu,
Editura Univers, 1973.
3
Tvetan Todorov, op. cit., p. 42.
4
Ibidem.
5
Ibidem, pp. 43-44.

71
dimensiuni absconse, configurate după o logică proprie precum si grupuri initiatice care întretin
tabu accesul în acest univers: „… sugubetii acelor societăti închise, care detin mistere inaccesibile
profanilor” (p. 190). Însă în chiar această formulare se ascunde o capcană: are încredere naratorul
în supranaturalul condus de legi necunoscute realitătii aparente sau, ironic, ia în calcul posibilitatea
unei explicatii rationale a aparentului mister, initiatii fiind mistificatori profesionisti. Functie de
atitudine vom releva în ce măsură istoria romanescă se înscrie în dimensiunea fantasticului.
Ezitarea cititorului mediat de un personaj poate fi de două feluri: între real si iluzoriu, caz în
care cititorul are dubii cu privire la interpretarea care trebuie dată evenimentelor perceptibile si se
întreabă dacă nu este supus unei păcăleli sau unei erori de perceptie; între real si imaginar, caz în
care cititorul se întreabă dacă ceea ce i se pare că a perceput nu e rodul imaginatiei. În ambele
variante cititorul si personajul ezită în a decide dacă ceea ce percep tine sau nu de „realitatea”
înteleasă în mod curent. Louis Vax sustinea că „arta fantastică ideală stie să se mentină în
incertitudine”6, iar Tvetan Todorov argumentează că, în fapt, fantasticul nici nu există decât atâta
vreme cât se mentine această incertitudine, ezitare. Imediat ce aceasta este abandonată, păsim în alte
două genuri limitrofe, straniul sau miraculosul.
Fantasticul-straniu sau, „supranaturalul explicat” s-ar defini prin faptul că evenimentele
care par supranaturale primesc o explicatie ratională. Suprimarea supranaturalului se produce prin
explicatii diverse, cum ar fi întâmplarea, coincidentele, visul, drogurile, înscenările, iluziile
simturilor, nebunia. Aceste motivări pot fi grupate functie de opozitia real-imaginar, caz în care nu
s-a produs nici un eveniment supranatural pentru că nu s-a produs nici un eveniment. Ceea ce
credem a fi perceput este rodul imaginatiei dereglate: vis, nebunie, droguri. În functie de opozitia
real-iluzoriu, evenimentele au avut loc într-adevăr, dar sunt reductibile la explicatii rationale:
întâmplare, înselăciune, iluzie.
Fantasticul-straniu este de regăsit în Străinii din Kipukua. În cadrul opozitiei real-imaginar
o explicatie sugerată vag în text ar putea fi chiar nebunia naratorului personaj martor si protagonist.
În chiar primele pagini ale istoriei romanesti, proaspăt sosit în Hawai naratorul mărturiseste,
„neglijent”, motivarea „derizorie” a prezentei sale în acel tărâm exotic: „… linistitoarea climă a
arhipelagului avea o influentă binefăcătoare asupra asteniei mele nervoase pentru care, dealtfel,
venisem acolo, sfătuit de medici” (p. 14). Dacă retinem acest „handicap” al eului narator putem să
urmărim întreaga istorie prin prisma unei constante degenerări a facultătilor mintale ale celui care
îsi închipuie că este martor si protagonist al unor evenimente inventate, inconstient, de el însusi, dar
care în realitate nu există. Când se vede nevoit să se identifice el însusi la morga orăselului
Bloomfield ca mort, în urmă cu treisprezece ani, pierzându-si astfel identitatea si perceptia clară a
realitătii, naratorul declară că a fost nevoit să se confrunte „cu o situatie menită să mă zdruncine
până-n temeliile sufletesti” (p. 23). Identificat de toti locuitori orăselului ca mort, inclusiv de fiica
realului decedat, naratorul primeste o lovitură de gratie în perceptia logică si ratională a propriei
existente si a realitătii cotidiene: „Atunci am simtit că mintea mi se clatină, că mă îndoiesc de mine
însumi si, prin mine, de realitatea lumii” (p. 25). Se marchează astfel debutul unei motivări logice a
opozitiei dintre real si imaginar, oferindu-se o cheie de interpretare, a fantasticului-straniu.
Motivând că spiritul de aventură îi este specific, naratorul îsi mărturiseste naiv abandonul într-un
univers propriu, paralel cu cel real: „As crede că tocmai acest spirit – si nu vreo teroare lăuntrică –
m-a făcut să abandonez deodată logica lucrurilor…” (p. 26). Prin urmare aflăm printr-o instructivă
analepsă introductivă că în urmă cu treisprezece ani naratorul a păsit mărturisit în lumea
neurasteniei nervoase si, mai mult decât atât, nici nu a mai făcut eforturi reale de a reveni la o stare
normală a perceptiei realitătii, multumit cu noua postură, evident mai incitantă: „Totul apartinea
unei alte lumi pe care o părăsisem de-a binelea si la care mă gândeam de departe, ca prin abur” (p.
27). Reîntâlnindu-se după treisprezece ani cu una dintre protagonistele acelor evenimente, fiica
mortului real, Diana Kowalski alias Niaulani, naratorul reconfirmă, dacă mai era nevoie, încrederea
sa în autenticitatea perceptiei imaginare a realitătii: „- Toată povestea aceea, zisei eu, a fost atât de
6
Ibidem, p. 62.

72
absurdă, încât are toate sansele să fie si adevărată” (p. 34). Interesant însă că după această replică
Niaulani îi va expune teoria literară hawaiană, conform căreia povestirile despre zeii mitologiei
autohtone sunt moolelo, întrucât istorisesc „întâmplări adevărate despre fiinte reale” (p. 34).
Complicitătile intratextuale sunt polifonice în romanul lui Valeriu Anania, în acest caz fie motivând,
explicând si disculpând nebunia naratorului prin consacrarea într-o mentalitate străveche a unui
întreg popor, fie sugerând, polemic si ironic, posibilitatea de a considera întreaga perceptie
hawaiană a realitătii drept caz de nebunie generalizată. Ezitarea cititorului e suprasolicitată si acesta
este fortat a accepta teoria hawaiană si deci a-l disculpa pe narator.
Pe tot parcursul istoriei romanesti naratorul îsi va constientiza, în repetate rânduri, statutul
anormal, dar, cu o paradoxală luciditate, nici nu si-l va abandona vreodată. Este un artificiu prin
care ni se readuce constant aminte că evenimentele pot avea o explicatie ratională, fără însă ca
aceasta să ne fie impusă. Ezitarea e întretinută până la final si dincolo de acesta, ceea ce ne opreste
chiar în pragul abandonării grilei de interpretare fantastice si acceptării aceleia a straniului,
suspendati undeva între cele două genuri: martor al unei aparente materializări a spiritului printului
Kahele pe domeniul domnului MacBrown, naratorul declară: „- Bine, întrerupsei tăcerea, sunt lucid
si nu mă îndoiesc de propriile mele simturi” (p. 175). Confirmările nu îl dezarmează: „Asadar,
presupunerile nu mă înselaseră. Devenisem, eram parte a unor evenimente care mă depăseau si
care – ceea ce mi se părea mai grav – îmi depăseau întelegerea. Ciudat însă. În loc de a mă
demobiliza, situatia stârnea în mine un imbold suveran” (p. 160), mobilizarea fiind însă în directia
complacerii în istoria ce-i depăsea întelegerea… Martor al spiritelor mitice vii materializate si al
unor identităti mitice antropomorfe, se destăinuieste parcă satisfăcut: „Am avut o zi fantastică.
Crede-mă, pentru nervii unui european nu e putin ca el…” (p. 188). Probabil că exact asta îsi dorea
si urmărea, ca nervii proprii să fie incitati, nebunia pare a fi devenit stare de fapt asumată.
Abandonul său se afirmă neechivoc, până la a se considera posedat de o entitate/principiu malefic:
argumentul său pentru a o considera pe Unauna drept asasinul printului Lohiau, desi o depărtare
spatială insurmontabilă si starea de somn letargic a fetei exclud rational posibilitatea, este
următorul: „- Absolut împotriva oricărei logici. Orice argument rational ar fi stat împotriva unui
asemenea gând. Îmi fusese inspirat de o putere neagră” (p. 212). Ilogicul si irationalul sunt
metamorfozate, în perceptia naratorului, în logic si rational: „Ceea ce altădată mi s-ar fi părut o
enormitate, acum mi se înfătisa ca aproape firesc. Vechile mele rosturi lăuntrice reactionau din ce
în ce mai putin. Intrasem într-o nouă ordine a lucrurilor si mi-o asimilam cu repeziciune sau, mai
precis, mă abandonam ei” (p. 215). Arareori „vechile resorturi lăuntrice” întretin portita logică de
evadare din nebunie: „Totul mi se părea neverosimil” (p. 219), însă în aceste ocazii, dezarmat, eroul
cade într-o altă extremă, tot neurastenică: „… însăsi prezenta mea fizică acolo, tocmai acolo, sub
soarele tropical al Pacificului, îmi părea neverosimilă” (p. 219). Ezitarea nu mai este strict a
perceptiei evenimentelor istoriei, ci chiar a propriei existente, indiferent de natura istoriei în care
subzistă. Dealtfel relativismul perceptiei este ridicat la rang de axiomă în repetate rânduri: domul
Martin filozofează aparent cartezian, în fond si în concluzie sofistic: „Si astăzi sunt cuprins de
mirare de câte ori îmi dau seama că totusi exist. (…) Si totusi sunt, ceea ce înseamnă că am si fost,
că am în urma mea o viată care mă obligă să cred în ceea ce mi se pare incredibil” (p. 145). Eroul
se exprimă lapidar si laconic, dar esential: „… într-adevăr – vorba vine că într-adevăr – …” (p.
223).
Adrian Marino observa că unul dintre Caprichos de Goya are drept legendă : „Fantezia
părăsită de ratiune naste monstri”7. Exegetul român consideră aceasta „o situatie simbolică pentru
desăvârsita irationalitate a fantasticului împins – prin însăsi logica sa interioară – spre extrema
limită a pierderii functiunii realului: nebunia”8. Interesant însă că este citat Nerval, care se întreabă,
lucid, dacă starea de alienare „n-a fost mai adevărată decât ceea ce pare azi explicabil si natural”9.

7
Cf. Adrian Marino, Fantasticul în Dictionar de idei literare, I. Editura Eminescu, 1973, p. 669.
8
Ibidem.
9
Ibidem.

73
Concluzia, aplicabilă întru totul si romanului lui Valeriu Anania, ar fi că pe măsură ce povestea
fantastică scapă controlului ratiunii logice, ea seduce prin „ratiunea” sa artistică.
Opozitia real-imaginar se poate realiza si prin intermediul visului. Adrian Marino observa
în paralel cu Tvetan Todorov că „visul fiind «metoda» cea mai normală si universală de
«adormire» a ratiunii, oniricul – sub toate formele – constituie un domeniu de predilectie a
fantasticului. În măsura în care visul se suprapune realitătii, se confundă cu ea, o prefigurează sau
o substituie, ne aflăm în plin regim fantastic”10. Nerval, în prefata la Les Filles du feu afirma :
„realitatea care devine vis si visul realitate”, „creatoare a unui univers care îi apartine numai lui”11.
Visul ca atare este mai putin explicit prezent în istoria romanescă analizată, dar sugestia influentei
stărilor onirice asupra perceptiei evenimentelor de către narator este imensă. Surprins de
complicitatea întregului orăsel Bloomfield în a-l determina să accepte o moarte inadmisibilă si
inexplicabilă, eroul îngemănează stranietatea anxioasă a evenimentelor reale cu reverii nocturne
negative: „A fost o noapte teribilă, de nesomn si cosmar, si auzeam copacii cum detunau în pădure,
desfigurându-se de ger, si mă gândeam…” (p. 22). Afinitatea istoriei romanesti cu reveria onirică se
poate deduce si din recurenta de trei ori a aceleiasi sintagme în mai putin de treizeci de pagini:
„visul germinal”. Într-o primă ipostază un celebru dirijor si compozitor se străduieste în zadar să o
învete pe tânăra Diana Kowalski alias Niaulani alias Anahola arta interpretării la pian. Desi totul
pare sortit esecului, bărbatul mărturiseste: „Te iubesc, mi-a spus el, tocmai pentru că eu cunosc
fiinta dumitale cea mai din adânc, aceea a visului germinal. În fiecare arbore cântă o vioară
posibilă, sufletul fiecărui om e un sălas al totului în asteptare” (p. 39). Visul este aici considerat o
esentă a fiintei lăuntrice, capabilă să declanseze afirmarea unor trăsături absconse si definitorii ale
existentei. Visul este o stare latent fecundă, substituind si prefigurând realitatea. Când are loc un
cutremur în golful Hanauma si naratorul se refugiază în vulcanul submarin se exprimă edificator
influenta superior calitativă pe care o are asupra eroului reveria onirică decât cataclismul natural:
„… nelinistea pământului fusese doar un pretext pentru ca domnul Martin să-mi alunge o spaimă
cu o alta mai mare si mai imediată, spre a mă purta cu el în tenebrele visului germinal ” (p. 53).
Fantastica experientă din craterul subacvatic poate fi foarte usor interpretată fie ca iluzie, fie ca
reverie onirică, reperele certe fiind substituite de aproximări, presupuneri, nebulozităti, un întreg
univers al relativismului perceptibil: „… pe măsură ce se afunda în întuneric, împrumuta contururi
nesigure, ale unei fantome în descompunere (…). În minutele următoare avui o revelatie uimitoare”
(p. 54). Revelatia si reveria sunt finalizate cu si întrerupte de o posibilă „trezire” obisnuită: „Mai
jucai o dată apa si mă trezii deasupra” (p. 56). La colocviul de antropologie din San Diego David
Stevenson combate arta folclorică de tip surogat sau kitch, redusă la simplu si fals entertainment:
„La naiba si cu arta folclorică, atâta vreme cât nu se simte în ea aripa visului germinal” (p. 67).
Indirect ni se sugerează că o creatie artistică nu este autentică decât în măsura în care devine
expresia acelei stări latente fecund-germinative, visul. Reveria onirică teoretizată ca substantă a
artei, a experientei umane si naturale, a existentei individuale si universale. O întreagă lume, aceea a
Străinilor din Kipukua, se vrea expresie a visului germinal… La finalul istoriei, o dată cu eruptia
nimicitoare a universului romanesc, naratorul pare a constientiza îndelunga sa reverie într-o lume
inconsistentă si inefabilă: „Mă trezeam într-o omenire embrionară ce se misca fantomatic într-un
univers cenusiu” (p. 254). Unul dintre recenzentii timpurii ai romanului observa valentele onirice
ale istoriei romanesti: „Totul se petrece ca în vis. Ca într-un vis în care, din timp în timp, visătorul
visează că visează…”12. La urma urmei e foarte posibil ca în Străinii din Kipukua visul să se fi
confundat cu realitatea sau, folosind cuvintele lui Nerval, realitatea va fi devenit vis si visul
realitate. Cu toate acestea Valeriu Anania nu a desăvârsit - si probabil nici nu a urmărit – în

10
Ibidem.
11
Cf. Adrian Marino, op. cit., p. 669.
12
Dumitru Micu, Valente ale fantasticului în „Luceafărul”, anul XXIII, nr. 10, 8 martie 1980, p. 6, nr. 11, 15 martie

1980, p. 6, reprodus în Scurtă istorie a literaturii române, vol. III. Editura Iriana, Bucuresti, 1996, pp. 278-280.

74
universul său romanesc insolit reveria până la nivelul estetic, onirismul critic, definit ca „tehnică a
irationalitătii reci de organizare a imaginarului epic”13.
Fantasticul-straniu este determinat însă si de opozitia real-iluzoriu, în care evenimentele
au loc indubitabil, dar se afirmă dubii cu privire la interpretarea care trebuie conferită acestora,
existând probabile explicatii rationale aparentelor fenomene fantastice. O astfel de explicatie
ratională este eroarea de perceptie, iluzia. În golful Hanauma naratorul îl urmăreste fascinat pe
domnul Martin transformat într-o entitate fantasmagorică: „Asa bănui că apa interpusă între mine
si el, sub efectul acelei lumini irizate, functiona ca o imensă lentilă măritoare si mi-l arăta pe
domnul Martin în dimensiuni gigantice, un munte de om sprijinit pe două labe de gâscă si cutând
cu mâinile un oarecare sprijin în văzduhul lichid (…). Eram fascinat de acel spectacol sublim” (pp.
54-55). Odată reveniti la suprafată constată parcă dezamăgit normalitatea aceleiasi siluete: „Părea
incredibil de real” (p. 56). Pe domeniul domnului MacBrown din ostrovul Kaulakahi ni se indică
tactic perceptia naratorului asupra peisajului înainte de a fi „martor” al unei „inexplicabile”
tremurări a cocotierului: „Într-adevăr, pogorâsul serii subtia materialitatea lucrurilor si le dădea o
înfătisare atât de ireală, încât până si trunchiul cocotierului, culcat cu umbra peste mormânt, se
topea în ochii mei, sorbit de tarină. Si tot asa i se topea coroana în văzduh, risipită-n răsfrângerile
luminii” (p. 172). Teoretic eroul si cititorul acceptă că strigoiul printului Kahele rezident al
respectivului mormânt scutură arborele, însă se instituie si ezitarea lectorului către o posibilă iluzie
optică. Înainte de a-i fi introdusă o doamnă, Kiha-Wahina, cu înfătisare si comportament straniu, ni
se indică perceptia naratorului asupra acesteia de la depărtare: „Flacăra devenea când foarte mare,
când foarte mică, făcând-o pe femeie când foarte reală, când foarte improbabilă” (p. 176). Înainte
de a se sugera la fine de capitol că eroul a fost purtat în noapte de o călăuză ce murise de mult,
retinem senzatia naratorului cu privire la respectiva călătorie din chiar debutul capitolului: „Drumul
mi se părea fantastic pe sub lumina aceea plină si clară…” (p. 179). Dansatoarele unui ritual
religios îsi exprimă perceptia asupra unei tinere necunoscute care se presupune că l-ar fi ucis pe
printul Lohiau: „… o fată al cărei trup părea când firesc si când nefiresc, sub lumina lunii” (p. 193).
Călătorind alături de Kaena eroul este martor al unor fenomene stranii determinate de companioana
sa: transformarea unui cap de cal într-unul de măgar, mersul cabrioletei doar pe spite, transformarea
nuielei de alun în tipar, aparitia unor hidre la catarg, pescuirea unei hârci omenesti, transformarea
delfinilor în ogari de vânătoare. Totul are o explicatie perfect ratională, aceea a iluziei profesioniste:
„Pe vremuri am deprins arta iluzionismului, a zis ea, dar n-am mai practicat-o de mult si văd că
merge bine al naibii, bine de tot” (p. 222). Cititorul poate deduce de aici că si în alte ocazii,
neexplicite, aceeasi artă a iluzionismului a putut fi practicată si fără stirea martorilor… Demnă de
retinut este si confesiunea naratorului: „Eu unul încercam să mă amuz, ca unul ce asistasem la
numeroase demonstratii de hipnotism, prestidigitatie, iluzionism si magie …” (p. 222). Prin urmare
martorul principal al straniei istorii romanesti admite că este familiarizat cu perceptia eronată a
realitătii, de care se pare a fi avut parte în exces…
Opozitia real-iluzoriu devine explicabilă rational si printr-o banală păcăleală, prin
înselăciune. Chiar naratorul suspectează de înselăciune pe liceana Diana Kowalski care sustine că
tatăl ei înnebunise si astfel nu mai poate locui cu el: „Fata asta are imaginatie, mă gândeam, si si-a
construit o poveste interesantă, dacă nu cumva a împrumutat-o de undeva. Mai degrabă a
împrumutat-o, căci e cam «făcută»…” (p. 20). Când i se cere la morga din Bloomfield să admită că
mortul Paciorek este el însusi, adică să-si admită propria moarte, prima reactie a eroului este una
ratională: „mistificările de acest fel” îl determină să mediteze: „Nu cumva se pusese la cale o
conspiratie? Sau era vorba de o glumă sinistră?” (p. 24). În Hawaii un băstinas, Niniko este
înmormântat cu mare fast ca erou protector ce murise apărând un arbore banyan. Naratorul află cu
stupoare că hawaianul murise pe când încerca să reteze arborele: „Doamne, mă gândeam, trăiesc

13
Radu G. Teposu, În căutarea identitătii pierdute. Prefată la Max Blecher, Întâmplări din irealitatea imediată, editie
îngrijită, tabel cronologic si referinte critice de Constantin M. Popa si Nicolae Tone, Editura Aius Craiova, Editura
Venia Bucuresti, 1999, Colectia Cărti fundamentale ale culturii române, p. 13.

75
într-o lume în care toate adevărurile mi se răstoarnă. Nici unul nu stă în picioare. Ce lume
pidoznică!” (p. 86). Către finalul romanului este el însusi acuzat de înselăciune pentru straniul
episod din Bloomfield, după o logică aparent ratională a Unaunei: „Eu stiu pe cineva care avea act
de deces în regulă si nu voia în ruptul capului să se recunoască mort” (p. 252). Si exemplele pot
continua astfel încât se fundamentează o altă posibilă grilă de interpretare a „fantasticului” în
universul romanesc: evenimentele au loc într-adevăr, dar stranietatea lor este, în multe cazuri,
perfect rational explicabilă
Ezitarea, ca marcă definitorie a fantasticului, în a decide dacă evenimentele percepute tin
sau nu de „realitate” ne este ilustrată ostentativ din primele pagini, în momentul în care Diana
Kowalski joacă sah cu tatăl ei vitreg, Paciorek. Cel din urmă pare a fi înnebunit la un moment dat,
căci mutările sale îl plasează într-o altă logică decât cea curentă. Se înfruntă aici două perceptii:
„carnaval”, „vrăjitorie” vs. „functiuni precise si riguros ritm al gândirii” (p. 20). Jocul acesta de
sah este posibilă metaforă a întregii istorii romanesti, cititorul fiind invitat să decidă cine detine si
dacă detine adevărul asupra evenimentelor stranii. Sau să adere la o sugestie explicită în text: „La
urma urmei, conchise el, cazurile nerezolvabile nu se anchetează” (p. 162).
Toate aceste ilustrări ale opozitiei dintre real si imaginar sau iluzoriu sunt determinate în
bună măsură de necesitatea cititorului de a conferi o explicatie aparentului fantastic si astfel păsim
deductiv în domeniul straniului. Valeriu Anania a ascuns în text multiple motivări rationale ale
evenimentelor inedite, fără însă a suprasolicita nici una, astfel încât ezitarea lectorului istoriei
romanesti devine poliedrică. Însă există si un straniu pur, gen în care evenimentele relatate pot fi
explicate prin legi rationale, dar care fiind într-atât de neverosimile, extraordinare, socante,
singulare, nelinistitoare sau insolite determină reactii limită, paradoxale, ale cititorului. Tvetan
Todorov consideră că straniul pur satisface o singură conditie a fantasticului: descrierea anumitor
reactii, în special a fricii, ceea ce tine exclusiv de sentimentele personajelor, fără nici o legătură cu
vreun eveniment material sfidând ratiunea. În Străinii din Kipukua aglomerarea atâtor evenimente
neverosimile, socante, nelinistitoare etc. conduce către o abandonare treptată a ezitării cititorului,
marcă a fantasticului si către complacerea într-o lume în care logica perfect ratională a istoriei este
surmontată de insolitul acesteia. Incitat, destinatarul si receptorul povestirii trăieste un epicureism
intelectual în genul straniului, un univers din care nu este absent, desigur, sentimentul fricii.
Naratorul poate fi initial uimit, apoi fascinat de evenimentele insolite al căror martor si protagonist
se crede a fi, dar finalmente inevitabilul se produce: îl apucă frica. Însotit de călăuza sa, Ipu,
mărturiseste că interactiunea cu o „femeie-sopârlă” si cu spiritul viu al printului mort Kahele,
conversatii bizare si nelinistitoare cu domnul MacBrown si chiar cu Ipu vor fi fost ceva mai mult
decât e capabil să accepte chiar si un spirit dispus spre aventură: „Îmi e rusine să mărturisesc că m-
a încercat frica” (p. 188). Replica finalului de capitol, ultima a enigmaticului Ipu, nu face decât să
configureze si mai acut sentimentul fricii si genul straniului: „- Frică? Zise el depărtându-se. Asta i
se poate întâmpla oricui. Dar dumneata, domnule, am văzut eu, esti un om brav. Frica mea era
mult mai mare pe vremea când eram viu” (p. 188). Paradoxul este o fascinantă artă a seductiei… Cu
toate acestea critica literară a retinut corect doza de insinuare a straniului pur prin sentimentul fricii:
„… nu scrie un roman în care anxiosul, înspăimântătorul constituie trăsătura dominantă”14.
O ultimă treaptă de lectură a romanului lui Valeriu Anania deplasează grila de interpretare către
un alt gen limitrof fantasticului, miraculosul. În cadrul acestui gen evenimentele se petrec într-
adevăr si fac parte din realitate, dar acceptăm că realitatea este condusă de legi necunoscute nouă.
Evenimentele se înfătisează ca fantastice si se finalizează prin acceptarea neconditionată a
supranaturalului. Istoria rămânând neexplicată si iratională ni se sugerează definitoriu existenta
supranaturalului. În cadrul acestui gen si într-o asemenea grilă de interpretare nu atitudinea fată de
evenimentele relatate îi conferă consacrare, ci însăsi natura evenimentelor.
Naratorului romanesc îi este, în fond, cel mai comod să accepte supranaturalul istoriei trăite în
mod neconditionat. Insolitul socant al întâmplărilor petrecute în urmă cu treisprezece ani în
14
Sorin Titel, O lume imaginară si exotică în „România literară”, anul XXIII, nr. 7, 14 februarie 1980, p. 11.

76
Bloomfield îl marchează profund pe erou si, o dată ajuns în Hawaii, pare a fi încheiat si o altă
călătorie, aceea a raportării la si a întelegerii realului: „Bănuiala o aveam de mult, dar numai atunci
si acolo, în acel univers în care nimic nu mai semăna cu ceea ce lăsasem în urmă, certitudinea se
rotunjea din nelinistea Pacificului, agresivă pe tărmuri” (p. 15). Cu toate eforturile si bunăvointa
personajului, avalansa evenimentelor neverosimile îl determină să admită că legile după care se
produc acestea nu sunt aceleasi cu ale realitătii cotidiene, cu atât mai mult cu cât toate celelalte
personaje ale acestei istorii acceptă ca natural neverosimilul. David Stevenson: „Ce ne-am face
dacă nu ne-am hrăni zilnic văzul cu nemaivăzutul si auzul cu nemaiauzitul?” (p. 161). Este aici o
adevărată pledoarie pentru acceptarea supranaturalului în cadrul realitătii, fără acesta existenta
istoriei narate în roman părând a fi derizorie si chiar un nonsens. Către final personajul martor
constată că aderă la această nouă lege si logică, ezitările sale fiind tot mai estompate: „Intrasem
într-o nouă ordine a lucrurilor si mi-o asimilam cu repeziciune sau, mai precis, mă abandonam ei.
Vorbisem cu naturalete si cu convingere – oare chiar cu convingere? – despre crima Femeii-
Sopârlă si complicitatea strigoiului Kahele” (p. 215). Dacă ar fi să încadrăm într-o anumită
clasificare genul de miraculos al romanului Străinii din Kipukua, poate cel mai apropiat ar fi cel al
miraculosului-exotic din teoria lui Tvetan Todorov15. În acest caz cititorul nu cunoaste regiunile
unde se desfăsoară evenimentele si în consecintă nu are nici un motiv să îsi exprime dubii asupra
autenticitătii lor, cu atât mai mult cu cât naratorul implicit al povestirii situează totul la nivelul
„firescului”. Este interpretarea cea mai comodă a istoriei din roman, deopotrivă pentru narator si
cititor. Tvetan Todorov citează un text „canonic” al genului care explică si functia îndeplinită de
exprimarea „neexplicată” a supranaturalului într-o povestire: Pierre Mabille în Le Miroir du
merveilleux (Oglinda miraculosului) conchide: „Dincolo de amuzament, de curiozitate, de emotiile
pe care ni le prilejuiesc povestirile, povestile si legendele, dincolo de nevoia de a se distra, de a
uita, de a se lăsa în voia senzatiilor agreabile si înspăimântătoare, scopul real al călătoriei
miraculoase este, suntem acum în măsură să ne dăm seama de acest fapt, o mai desăvârsită
explorare a realitătii universale”16.
În ceea ce priveste procedeele de scriitură care organizează un text narativ astfel încât să
instituie ambiguitatea si în consecintă caracterul fantastic, acestea sunt imperfectul si modalizarea.
Lectura simplă ne impune constatarea că în cazul istoriei prezente a universului romanesc timpul
folosit cu predilectie este imperfectul, spre diferentă de istoria mitică factuală în care naratorul
utilizează perfectul compus, mai mult ca perfectul, perfectul simplu si imperfectul, toate timpurile
preteritului în alternantă variabilă, iar analepsele sunt exprimate prin perfectul compus si mai mult
ca perfectul. Functia îndeplinită de utilizarea acestor timpuri nu este greu de dedus: naratorul stie
sigur si are încredere în existenta sa anterioară, cea mai plauzibil a fi „reală”; nu are o atitudine
transantă fată de moolelo mitic, lăsându-l pe cititor să decidă dacă postura personajului ca martor al
mitologiei hawaiane este verosimilă; întretine o permanentă ambiguitate asupra evenimentelor
prezente, si asa insolite, prin suprasolicitarea imperfectului. Ezitarea perceptiei dublată de ezitarea
limbajului este desăvârsită de recurenta continuă a modalizării: „am simtit că…mă îndoiesc de” (p.
25), „as crede că” (p. 26), „mi s-ar fi părut” (p. 215), mi se părea” (p. 145), „bănui că” (p. 54),
„părea incredibil” (p. 56), „mi se părea fantastic” (p. 179), „nu cumva” (p. 24) etc.
În ce măsură corespunde istoria romanescă fantasticului? Putem concluziona acum că într-o
destul de mică măsură. Pe de o parte Valeriu Anania introduce cu artă o întreagă panoplie a
opozitiilor dintre real si imaginar sau iluzoriu care oferă chei multiple de descifrare a evenimentelor
aparent inexplicabile si chiar cultivă frica în fata insolitului prezentat astfel încât cititorul are destule
argumente să catalogheze povestirea drept stranie. Pe de altă parte pare a cultiva calculat si cealaltă
variantă, a supranaturalului firesc, astfel încât lectorul poate opta preferential pentru o povestire
miraculoasă. Critica literară a observat si tentativa si limita autorului: „... interferentă si uneori

15
Vezi Tvetan Todorov, op. cit., p. 74.
16
Apud Tvetan Todorov, op. cit., p. 76.

77
suprapunere a regimurilor existentiale real si legendar”17; „Ceea ce îi lipseste prozatorului este o
anumită putere de a trăi imaginarul, (…) capacitatea de a-i da acestuia verosimilitatea si
consistenta până la halucinatoriu, a realului…”18. Însă concomitent Valeriu Anania reuseste să
întretină într-un ritm niciodată în repaus multiplele ezitări, deopotrivă ale naratorului personaj, dar
mai ales ale receptorului enuntării, calitate prin care romanul este dealtfel si retinut în opera
contemporană de referintă a istoriei literaturii române: „Ambiguitate aproape totală…”19. În ultimă
instantă cititorul nu stie care variantă să o aleagă si uneori este tentat să nu mai aibă încredere nici
în vocea narativă, fără însă a dobândi un punct referential de reper cert. Din această ambiguizare
profundă a istoriei romanesti, dar si a naratiunii, a modului de prezentare a evenimentelor se
întretine, fragil, dar seducător si rafinat, fantasticul Străinilor din Kipukua.
Paradoxal, adoptând premizele fundamentale ale fantasticului din studiul lui Tvetan Todorov ne
vedem obligati să recuzăm, o dată în plus, apartenenta la gen a romanului: „… orice fantastic este
conditionat de fictiune si sensul literal. Asadar, acestea două reprezintă premize necesare ale
existentei fantasticului”20. Pe de o parte, Valeriu Anania reuseste să ofere cele mai diverse
argumente de tehnică naratologică pentru ca naratiunea să fie considerată factuală sub aparenta de
certă fictiune, de la „confuzia” lui moolelo mitic până la subtila sugestie a povestirii autobiografice.
Pe de altă parte, mult mai usor de relevat este surmontarea si reprimarea explicită a sensului literal
în roman: Străinii din Kipukua este, în ultimă instantă, o erudită alegorie.

17
Sultana Craia, „Visul germinal” în „Luceafărul”, anul XXII, nr. 32, 11 august 1979.
18
Sorin Titel, op. cit., loc cit.
19
Aurel Sasu, „Te iată iarăsi singur” în „Steaua”, anul XXX, nr. 5, mai 1980, p. 38; reprodus cu modificări în
Dictionarul esential al scriitorilor români, coordonatori: Mircea Zaciu, M. Papahagi, Aurel Sasu, Editura Albatros,
Bucuresti, 2000, pp. 26-28.
20
Tvetan Todorov, op. cit., p. 95.

78