Aplicarea legii penale în timp

Aplicarea legii penale în timp

Instituţia aplicării legii penale în timp stabileşte în acord cu principiul legalităţii
incriminării şi al sancţiunilor de drept penal regulile pe baza cărora să se aplice legea penală
faptelor comise şi prevăzute ca infracţiuni având în vedere, pe de o parte, durata limitată a
aplicării legii penale, iar, pe de altă parte, modificările ce intervin asupra prevederilor
incriminatorii, precum şi condiţiile speciale care determină adoptarea acestora.
Aplicarea legii penale în timp este reglementată prin intermediul principiilor cuprinse în
art. 3-7 Cod pen. şi asigură ca nicio faptă să nu constituie infracţiune şi nicio pedeapsă să nu fie
stabilită în absenţa unei legi în vigoare la momentul săvârşirii faptei.

Principiul activității legii penale

Art. 3 - Legea penală se aplică infracțiunilor săvârșite în timpul cât ea se află în vigoare.

Aplicarea legii penale conform acestui principiu presupune cunoaşterea următoarelor

noţiuni:
►Legea penală - Art. 173 - Prin lege penală se înțelege orice dispoziție cu caracter penal
cuprinsă în legi organice, ordonanțe de urgență sau alte acte normative care la data adoptării lor
aveau putere de lege.

►Infracţiune săvârşită - Art. 174 - Prin săvârșirea unei infracțiuni sau comiterea unei
infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care legea le pedepsește ca
infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la comiterea acestora în calitate
de coautor, instigator sau complice.

►Aplicarea legii penale înseamnă că aceasta îşi produce efectele în perioada cuprinsă
între momentul intrării în vigoare şi momentul ieşirii din vigoare. În această perioadă legea
penală este activă.

►Legea penală intră în vigoare:

la 3 zile de la publicarea legii în Monitorul Oficial. Cele 3 zile se calculează
începând cu ziua publicării;
la o dată ulterioară prevăzută în textul legii;
legiuitorul poate să prevadă un termen mai mare pentru intrarea în vigoare (în
cazul legii complexe);

1
 când ordonanţa de urgenţă cuprinde dispoziţii penale, aceasta intră în vigoare la
data publicării în Monitorul Oficial sub condiţia depunerii ei în prealabil la Camera
competentă a fi sesizată pentru a fi dezbătută în procedura de urgenţă.

►Legea penală iese din vigoare:

prin abrogare expresă când legea nouă prevede explicit că legea veche se abrogă
total sau parţial;
prin abrogare tacită când legea nouă ia locul legii vechi reglementând aceeaşi sferă
de relaţii sociale;
ajungerea la termen, prezentă în cazul legilor temporare, în conţinutul cărora este
prevăzută data ieşirii din vigoare;
suspendarea temporară a aplicării se întâlneşte în situaţia în care două norme în
vigoare reglementează concomitent aceeaşi materie, dar una are caracter general, iar alta
caracter special. Se va aplica norma specială;
nu se confundă abrogarea cu desuetudinea, care înseamnă trecerea unei perioade
de timp în care dispoziţia penală în vigoare nu s-a aplicat, dar care continuă să constituie temei
legal pentru incriminare şi sancţionare.

►Momentul comiterii infracţiunii:

Pentru ca unei fapte să i se aplice legea penală este nevoie să se determine momentul
comiterii infracţiunii şi în acest sens este aplicabilă teoria acţiunii, potrivit căreia momentul
comiterii infracţiunii este momentul săvârşirii actului de executare, indiferent de legea în
vigoare la momentul producerii rezultatului;

Infracţiunile progresive se consideră săvârşite la momentul comiterii acţiunii şi nu la

momentul producerii celui mai grav rezultat;

Infracţiunile continue, continuate şi de obicei se comit la momentul săvârşirii ultimului

act în cazul infracţiunii continuate, la momentul săvârşirii ultimului act care creează obiceiul în
cazul infracţiunii de obicei, în momentul finalizării prelungirii în cazul infracţiunii continue,
momentul fiind cel al epuizării.

Principiul neretroactivității legii penale.

►Deşi nu mai este prevăzut direct ca principiu în noul Cod penal, nu înseamnă că s-a
renunţat la regula instituită şi anume, legea penală nu se aplică faptelor care la data comiterii lor
nu erau prevăzute ca infracţiuni. Prin acest principiu se interzice aplicarea unei legi penale în
vigoare pentru fapte comise anterior activităţii ei şi care nu au fost prevăzute ca infracţiuni, dar
sunt prevăzute în legea penală nouă. Dacă s-ar aplica legea nouă în vigoare faptelor comise
anterior existenţei ei, ar însemna ca legea să retroactiveze, încălcându-se principiul legalităţii
incriminării.
2
 ►De la principiul neretroactivităţii fac excepţie legile penale mai favorabile pentru
făptuitor şi care intră în vigoare după comiterea faptei.

Principiul retroactivității legii penale.

Art. 4 - Legea penală nu se aplică faptelor săvârșite sub legea veche, dacă nu mai sunt
prevăzute de legea nouă. În acest caz, executarea pedepselor, a măsurilor educative și a
măsurilor de siguranță, pronunțate în baza legii vechi, precum și toate consecințele pen ale ale
hotărârilor judecătorești privitoare la aceste fapte încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

►Prin acest principiu legiuitorul reglementează aplicabilitatea legii noi de

dezincriminare infracţiunilor comise înainte de intrarea ei în vigoare, dar pe care legea nouă nu
le mai prevede ca infracţiuni.

►Principiul se aplică pe perioada cuprinsă între săvârşirea infracţiunii şi intrarea în

vigoare a legii noi de dezincriminare şi indiferent de stadiul procesual.

►Constatarea dezincriminării se face în concret comparând fapta comisă cu norma de

incriminare. Neregăsirea unui singur element din norma de incriminare, obiectiv sau subiectiv,
în fapta determinată duce la constatarea dezincriminării. Ex. nu mai au corespond în noul Cod
penal infracţiunile de prostituţie, cerşetorie, tulburarea folosinţei locuinţei.

►Nu sunt dezincriminate infracţiunile atunci când denumirea a fost schimbată, dar s-a
păstrat textul incriminator sau textul a fost doar modificat pierzând anumite elemente.

►Legea de dezincriminare produce efecte asupra tuturor sancţiunilor de drept penal

pedepse principale, complementare, accesorii, măsuri educative, măsuri de siguranţă, a căror
executare încetează prin intrarea în vigoare a legii noi.

►Legea de dezincriminare produce efecte şi asupra consecinţelor penale ale hotărârilor

judecătoreşti privitoare la acele infracţiuni, care încetează, excepţie făcând obligaţiile civile
asupra cărora se va pronunţa instanţa penală sau civilă, după caz.

►Efectele legii de dezincriminare se produc asupra oricărei faze procesuale, urmărire sau
judecată, determinând clasarea dosarului sau achitarea inculpatului în faza de judecată.

3
Principiul ultractivității legii penale.

Art. 7 (1) - Legea penală temporară se aplică infracțiunii săvârșite în timpul când era în
vigoare, chiar dacă fapta nu a fost urmărită sau judecată în acel interval de timp.
(2) - Legea penală temporară este legea penală care prevede data ieșirii ei din vigoare sau a
cărei aplicare este limitată prin natura temporară a situației care a impus adoptarea sa.

►Acest principiu exprimă ideea că o lege deşi a ieşit din vigoare se va aplica pentru
infracţiunile comise în perioada când aceasta a fost activă, infracţiuni a căror urmărire penală
sau judecată nu a fost finalizată în intervalul de timp cât legea şi-a produs efectele. Tipul de lege
reprezentativ pentru principiul ultraactivităţii este legea penală temporară. Dar şi legea penală
mai favorabilă, legea veche, în cauzele nedefinitiv judecate, determină ultraactivitatea, însă
regula în această materie o formează legea temporară.

►Sediul legii penale temporare este în art. 7 Cod pen., unde aceasta este definită şi i
stabileşte şi regimul juridic.
Legiuitorul defineşte în două moduri legea temporară. Pe de o parte, se defineşte legea
temporară propriu-zisă, prin indicarea expresă în cuprinsul acesteia a datei de ieşire din vigoare,
iar, pe de altă parte, este definită legea excepţională, o variantă de specie a acesteia, care se
adoptă în împrejurări de excepţie precum, calamităţi naturale, stare de urgenţă, stare de asediu şi
a cărei durată depinde de exixtenţa cauzei care a determinat adoptarea legii.
Prin urmare, diferenţa dintre cele două tipuri de legi temporare o stabileşte cauza care a
impus necesitatea existenţei unei asemenea legi, care constituie excepţie şi nu regulă, şi
modalitatea ieşirii din vigoare.

Regimul legii penale temporare

►se aplică infracţiunilor săvârşite în timpul cât s-a aflat în vigoare;

►prevederile incriminatorii, sancţionatorii, procedurale ale acesteia sunt mai aspre având
în vedere motivul care a determinat necesitatea legii;

►îşi produce efectele atât în baza principiului activităţii legii, cât şi ultraactivând, aceasta
tocmai datorită faptului că având, de regulă, o perioadă scurtă de aplicare nu se poate finaliza
procesul penal cu pronunţarea unei hotărâri definitive de condamnare în perioada activităţii
acesteia.
4
 Dacă nu ar ultraactiva, prevederile sale ar fi eficiente o scurtă perioadă de timp, fapt ce
contrazice raţiunea acestui tip de lege, iar faptele penale comise în perioada activităţii ei pot
spori, pentru că vor ieşi de sub dispoziţiile sale severe şi vor intra sub prevederile legii care o
succede, acestea fiind mai favorabile.

►este o excepţie de la principiul retroactivităţii legii penale mai favorabile, inclusiv a

legii de dezincriminare. Legea temporară se va aplica şi după ieşirea ei din vigoare, chiar dacă îi
urmează o lege mai blândă.
Va continua să se aplice pentru infracţiunile comise în perioada ei de activitate, chiar şi
atunci când îi urmează o altă lege temporară şi mai blândă. Putem spune că în privinţa
ultraactivităţii legii penale temporare nu operează principiul legii penale mai favorabile;

►în doctrină a fost prezentat şi un aspect de posibilă retroactivitate a legii penale

temporare şi anume, atunci când aceasta conţine prevederi mai blânde decât legea ordinară
precedentă, astfel că se va aplica şi infracţiunilor comise înainte de intrarea sa în vigoare. Dacă
ar fi acceptată o asemenea posibilitate şi am fi în prezenţa unei legi temporare de acest fel, ar
însemna o triplă aplicare: activă, retroactivă şi ultraactivă.

Aplicarea legii penale în situații tranzitorii. Principiul aplicării legii penale mai
favorabile.

►suntem în prezenţa unei situaţii de tranziţie atunci când o infracţiune săvârşită sub
imperiul unei legi este judecată sub prevederile altei legi;

►retroactivitatea este o excepţie de la principiul neretroactivităţii şi este consacrată în

Constituţie (art. 15 alin.2 Legea dispune numai pentru viitor, cu excepţia legii penale sau
contravenţionale mai favorabile);

►regula în astfel de situaţii este de a se aplica legea penală mai favorabilă care poate fi,
atât legea veche cât şi legea nouă şi aceasta, fie va ultraactiva (când legea veche este mai
favorabilă), fie va retroactiva (când legea nouă este mai favorabilă);

►raţiunea acestui principiu este dată de principiul legalităţii incriminării şi pedepsei, care
trimite spre aplicarea legii penale în vigoare la momentul comiterii infracţiunii şi în măsura în
care nu mai este posibil, să va aplica legea nouă doar dacă este mai favorabilă (deci va
5
retroactiva), însă legea nouă nu va retroactiva dacă prevederile ei sunt mai aspre (va opera
neretroactivitatea acesteia), ci se va aplica legea veche, ca lege în vigoare la momentul săvârşirii
infracţiunilor.
De asemenea, din acelaşi principiu rezultă şi cerinţa ca incriminarea şi pedeapsa să fie
prevăzute de lege nu numai la momentul comiterii infracţiunii, ci şi la momentul condamnării,
iar atunci când legea nouă prevede o pedeapsă mai uşoară decât legea veche, trebuie respectată
voinţa legiuitorului exprimată într-o lege în vigoare şi nu în legea veche abrogată, numai pentru
faptul că a fost în vigoare la momentul comiterii infracţiunii;

►aplicarea legii penale mai favorabile este reglementată în două situaţii ce au în vedere
succesiunea legilor penale raportată la momentul condamnării definitive.

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul infracţiunilor nedefinitiv judecate

5 (1) - În cazul în care de la săvârșirea infracțiunii până la judecarea definitivă a cauzei

au intervenit una sau mai multe legi penale, se aplică legea mai favorabilă.
(2) - Dispozițiile alin. (1) se aplică și actelor normative ori prevederilor din acestea declarate
neconstituționale, precum și ordonanțelor de urgență aprobate de Parlament cu modificări sau
completări ori respinse, dacă în timpul când acestea s-au aflat în vigoare au cuprins dispoziții
penale mai favorabile.

Condiţii de aplicare

►să existe o succesiune de legi şi toate legile să incrimineze fapta ca infracţiune, dar în
condiţii diferite faţă de legea în vigoare la momentul comiterii infracţiunii. Incriminarea diferită
poate să însemne, fie adăugarea, fie înlăturarea unor modalităţi normative de comitere sau
modificarea formei de vinovăţie (de la intenţie şi culpă numai la intenţie) ori schimbarea
urmării. Circumstanţele agravante generale sau speciale din legea veche dacă nu sunt preluate în
legea nouă nu se mai reţin, iar răspunderea va fi pentru forma tip a infracţiunii;

►succesiunea de legi, pentru a se putea aplica conform acestui principiu, trebuie să

intervină între momentul săvârşirii infracţiunii şi până la judecarea definitivă.
Este posibil ca şi hotărârea definitivă iniţială să fie desfiinţată printr-o cale extraordinară
de atac şi în acest caz, legea nouă trebuie să intre în vigoare înainte de pronunţarea noii hotărâri
definitive;

►dacă legile succesive nu conţin prevederi diferite în ceea ce priveşte incriminarea şi

sancţionarea, se va aplica legea în vigoare pe parcursul judecăţii, aceasta conţinând voinţa
legiuitorului cu privire la acea infracţiune şi, totodată, se vor respecta şi principiile legalităţii
incriminării şi pedepsei şi al activităţii legii penale;
6
 ►legea nouă poate să aducă modificări în privinţa incriminării sub orice aspecte (se
introduce o calitate pentru subiectul pasiv sau activ, se adaugă sau se renunţă la circumstanţe
agravante, se modifică obiectul material), modificări în privinţa tragerii la răspundere penală,
introducându-se cauze precum, plângerea prealabilă, împăcarea sau cauze de nepedepsire sau
modificări privind felul pedepsei, limitele acesteia etc.;

►pedeapsa complementară şi accesorie se va aplica potrivit legii identificată mai

favorabilă potrivit pedepsei principale. Dacă ambele legi sunt egale în privinţa pedepsei
principale şi se impune aplicarea unei pedepse complementare, instanţa va aplica legea nouă,
pentru că durata maximă acestora este de 5 ani şi nu de 10 ani cât era pe vechiul Cod pen.

►aplicarea legii penale mai favorabile nu trebuie să ducă la crearea unei lex tertia pe cale
judiciară prin combinarea dispoziţiilor mai blânde din mai multe legi şi nici în privinţa
instituţiilor autonome, potrivit Deciziei CC nr. 265 din 2014.

►legea penală mai favorabilă se determină numai în concret.

Aplicarea legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive

Art. 6 (1) - Când după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare și până la

executarea completă a pedepsei închisorii sau amenzii a intervenit o lege care prevede o
pedeapsă mai ușoară, sancțiunea aplicată, dacă depășește maximul special prevăzut de legea
nouă pentru infracțiunea săvârșită, se reduce la acest maxim.
(2) - Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare la detențiune pe viață și până la
executarea ei a intervenit o lege care prevede pentru aceeași faptă numai pedeapsa închisorii,
pedeapsa detențiunii pe viață se înlocuiește cu maximul închisorii prevăzut pentru acea
infracțiune.
(3) - Dacă legea nouă prevede în locul pedepsei închisorii numai amenda, pedeapsa aplicată se
înlocuiește cu amenda, fără a se putea depăși maximul special prevăzut în legea nouă. Ținându-
se seama de partea executată din pedeapsa închisorii, se poate înlătura în totul sau în parte
executarea amenzii.
(4) - Măsurile educative neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele
care au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta,
dacă este mai favorabilă.
(5) - Când legea nouă este mai favorabilă în condițiile alin. (1)-(4), pedepsele complementare și
măsurile de siguranță neexecutate și neprevăzute în legea nouă nu se mai execută, iar cele care
au corespondent în legea nouă se execută în conținutul și limitele prevăzute de aceasta.
(6) - Dacă legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepselor complementare sau
măsurilor de siguranță, acestea se execută în conținutul și limitele prevăzute de legea nouă.

7
(7) - Când o dispoziție din legea nouă se referă la pedepse definitiv aplicate, se ține seama, în
cazul pedepselor executate până la data intrării în vigoare a acesteia, de pedeapsa redusă sau
înlocuită potrivit dispozițiilor alin. (1) -(6).

►efectele legii penale mai favorabile în cazul pedepselor definitive sunt mai restrânse, în
sensul că se răsfrâng numai asupra pedepselor aplicate, fără a afecta şi alte instituţii. Prin legea
nouă se poate schimba sau tipul pedepsei sau maximul special, care trebuie să fie mai mic decât
pedeapsa concret aplicată;

►situaţiile reglementate de art. 6 sunt următoarele:

Când durata/cuantumul pedepsei închisorii sau al amenzii aplicate este mai mare
decât maximul special al pedepsei închisorii/amenzii prevăzută de legea nouă, pedeapsa aplicată
se reduce la acest maxim;

Când pedeapsa aplicată este detenţiunea pe viaţă, iar legea nouă prevede pentru
aceeaşi infracţiune numai pedeapsa închisorii, pedeapsa aplicată se înlocuieşte cu maximul
special al pedepsei închisorii;

Când pedeapsa aplicată este închisoarea, iar pentru aceeaşi infracţiune legea nouă
prevede numai pedeapsa amenzii, închisoarea se înlocuieşte cu amenda, sub condiţia de a nu se
depăşi maximul special. Înlocuirea este obligatorie. Pedeapsa amenzii poate fi înlăturată în tot
sau în parte, ţinând seama de partea executată din pedeapsa închisorii. Înlăturarea este
facultativă;

►Aplicarea legii penale mai favorabile nu este influenţată de modul de executare a

pedepsei, în stare de detenţie sau în stare de libertate ca urmare a suspendării sub supraveghere
sau a liberării condiţionate;

►când infractorul este minor şi faţă de acesta s-a luat o măsură educativă şi aceasta intră
sub incidenţa legii penale mai favorabile, fie nu se mai execută dacă nu a fost încă şi nu mai
este prevăzută de legea nouă, fie dacă este prevăzută se va executa în conţinutul şi în limitele
acesteia, numai dacă este mai favorabilă;

►legea nouă mai favorabilă produce efecte şi asupra pedepselor complementare şi a

măsurilor de siguranţă astfel: când legea nouă este mai favorabilă sub aspectul pedepsei
principale sau a măsurii educative, pedeapsa complementară şi măsura de siguranţă aplicate şi
neexecutate până la data intrării în vigoare a legii noi, nu se mai execută, iar pedeapsa
complementară şi măsura de siguranţă care sunt prevăzute şi în legea nouă, se execută în
conţinutul şi limitele prevăzute de aceasta.

8
 ►când legea nouă este mai favorabilă numai sub aspectul pedepsei complementare sau al
măsurii de siguranţă, acestea se vor executa conform prevederilor din legea nouă.
În cazul acestei ipoteze, pedeapsa principală din noua lege este, fie neschimbată faţă de
legea veche, fie mai blândă decât legea veche, fie mai aspră.
În cea din urmă situaţie, s-ar ajunge la o lex tertia prin aplicarea legii vechi sub aspectul
pedepsei principale şi a legii noi sub aspectul pedepsei complementare, această pedeapsă
nefiind o instituţie independentă. Prin urmare, soluţia ce s-a propus în doctrină este în sensul
aplicării legii noi numai când pedeapsa principală este aceeaşi cu cea din legea veche sau mai
blândă.

►legea penală mai favorabilă se aplică şi persoanelor care au executat deja pedeapsa
până la intrarea în vigoare a legii noi sau a căror pedeapsă se consideră a fi executată, acestea
beneficiind de legea nouă prin efectele ei asupra instituţiilor recidivei, reabilitării, amânării sau
suspendării sub supraveghere a pedepsei.

Notă: Materialul se va completa cu manualul, Drept penal, partea generală, autori: Constantin
Mitrache, Cristian Mitrache, Editura Universul Juridic, București, 2014.

9
 Aplicarea legii penale în spațiu

Aplicarea legii penale în spațiu: Noțiune. Sediul materiei. Aspecte generale privind
aplicarea legii penale în spațiu.

►Legea penală este expresia suveranităţii statului care o adoptă şi deci ea se aplică în
exclusivitate pentru infracţiunile comise pe teritoriul statului respectiv.

►Reglementarea acestei instituţii aduce soluţii pentru aplicarea legii penale române şi în
cazul în care infracţiunile se săvârşesc în afara teritoriului ţării, adică pe teritoriile altor state
unde suveranitatea statului român nu se poate manifesta, dar există elemente de interes pentru
statul român care justifică aplicarea legii naţionale precum, calitatea făptuitorului sau a victimei,
prevederea faptei de către legea penală română, valoarea socială protejată, obligaţii asumate
prin acte internaţionale.

►Aplicarea legii penale în spaţiu este reglementată prin principii aplicabile, fie când
infracţiunea este săvârşită pe teritoriul ţării, fie când infracţiunea este comisă în afara teritoriului
ţării.

Teritorialitatea legii penale

Art. 8 (1) - Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite pe teritoriul României.
(2) - Prin teritoriul României se înțelege întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu
solul, subsolul și spațiul aerian, cuprinse între frontierele de stat.
(3) - Prin infracțiune săvârșită pe teritoriul României se înțelege orice infracțiune comisă pe
teritoriul arătat în alin. (2) sau pe o navă sub pavilion românesc ori pe o aeronavă înmatriculată
în România.
(4) - Infracțiunea se consideră săvârșită pe teritoriul României și atunci când pe acest teritoriu
ori pe o navă sub pavilion românesc sau pe o aeronavă înmatriculată în România s-a efectuat un
act de executare, de instigare sau de complicitate ori s-a produs, chiar în parte, rezultatul
infracțiunii.

►Legea penală română se aplică conform principiului teritorialităţii când:

●s-a săvârşit o infracţiune pe teritoriul ţării;

1
 ●prin infracţiune comisă înţelegem ceea ce prevede art. 174 - Prin săvârșirea unei
infracțiuni sau comiterea unei infracțiuni se înțelege săvârșirea oricăreia dintre faptele pe care
legea le pedepsește ca infracțiune consumată sau ca tentativă, precum și participarea la
comiterea acestora în calitate de coautor, instigator sau complice.

●teritoriul este definit prin elemente terestre, aeriene şi acvatice astfel: Prin
teritoriul României se înțelege întinderea de pământ, marea teritorială și apele cu solul, subsolul
și spațiul aerian, cuprinse între frontierele de stat;

● legea penală română se aplică şi infracţiunilor comise pe nave care circulă sub
pavilion românesc şi se află în apele teritoriale altor state sau în porturile acestora, precum şi
infracţiunilor săvârşite pe o aeronavă înmatriculată în România, care zboară în spaţiul aerian al
altei ţări sau se staţionează în aeroporturile acestora;

● pe teritoriul României, pe o navă sau pe o aeronavă română s-a comis fie şi

numai actul de executare sau de participaţie ori s-a produs numai rezultatul (teoria ubicuităţii).
Ex. loviturile aplicate pe teritoriului statului străin au dus la decesul victimei pe teritoriul
României.

►Nu ne interesează statutul infractorului sau al victimei, tipul infracţiunii comise.

►În cazul infracţiunii omisive se aplică legea statului pe al cărui teritoriu trebuia să fie
îndeplinită obligaţia legală sau locul unde s-a produs rezultatul omisiunii.

►În cazul infracţiunilor continue, continuate sau de obicei se aplică legea penală română
dacă activitatea infracţională se regăseşte chiar şi numai printr-un singur act pe teritoriul ţării.

►Legea penală română nu se aplică conform principiului teritorialităţii în cazul:

imunităţii de jurisdicţie penală; al trupelor militare străine care staţionează pe teritoriul ţării sau
sunt în trecere; infracţiunilor comise pe nave sau aeronave militare sau care sunt folosite în scop
guvernamental; când există tratate internaţionale ratificate de România şi prin care se dispune
altfel decât în legea naţională; infracţiunilor comise pe nave sau aeronave comerciale aflate în
porturi sau aeroporturi româneşti şi nici infracţiunilor comise pe nave comerciale străine care
circulă prin marea teritorială.
De la acest ultim caz există şi excepţii: infractorul este cetăţean român sau apatrid cu
domiciliul în România; infracţiunea este îndreptată împotriva intereselor României, a unui
cetăţean român sau a unei persoane rezidente în România; s-a solicitat intervenţia autorităţilor
române etc.

2
 Personalitatea legii penale
Art. 9 (1) - Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului țării
de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă pedeapsa prevăzută de legea
română este detențiunea pe viață ori închisoarea mai mare de 10 ani.
(2) - În celelalte cazuri, legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara
teritoriului țării de către un cetățean român sau de o persoană juridică română, dacă fapta este
prevăzută ca infracțiune și de legea penală a țării unde a fost săvârșită ori dacă a fost comisă
într-un loc care nu este supus jurisdicției niciunui stat.
(3) - Punerea în mișcarea a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului
general al parchetului de pe lângă curtea de apel în a cărei rază teritorială se află parchetul mai
întâi sesizat sau, după caz, a procurorului general al parchetului de pe lângă Înalta Curte de
Casație și Justiție. Termenul în care procurorul poate emite autorizarea este de până la 30 de zile
de la data solicitării autorizării și poate fi prelungit, în condițiile legii, fără ca durata totală să
depășească 180 de zile.

►Principiul este reglementat în două ipoteze.

►În prima ipoteză condiţiile sunt următoarele:

1. Infracţiunea să fie comisă în afara teritoriului ţării;

2. Infractorul să fie cetăţean român sau persoană juridică română la momentul comiterii
infracţiunii;
3. Fapta să fie infracţiune numai potrivit legii penale române;
4. Infracţiunea să fie de o anume gravitate, cerinţă reflectată în pedeapsa prevăzută de
legea penală română, care trebuie să fie detenţiunea pe viaţă sau închisoarea mai mare
de 10 ani;
5. Să existe autorizarea prealabilă a procurorului general.
6. Infracţiunea se poate săvârşi în întregime sau parţial.

►În a doua ipoteză condiţiile sunt următoarele:

1. Infracţiunea să fie comisă în afara teritoriului ţării;

2. Infractorul să fie cetăţean român sau persoană juridică română la momentul
comiterii infracţiunii;
3. Infracţiunea să fie pedepsită de legea penală română cu pedeapsa închisorii de
cel mult 10 ani sau cu amendă;
4. Dubla incriminare;
5. Să existe autorizarea prealabilă a procurorului general.
3
 6. Infracţiunea poate fi comisă şi într-un loc care nu aparţine jurisdicţiei niciunui
stat;
7. Infracţiunea se poate săvârşi în întregime sau parţial;
8. Să nu existe tratate internaţionale ratificate de România care să conţină
dispoziţii contrate elgii naţionale (carcaterul subsidiar al principiului).

Realitatea legii penale

Art. 10 (1) - Legea penală română se aplică infracțiunilor săvârșite în afara teritoriului
țării de către un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, contra statului român, contra unui
cetățean român ori a unei persoane juridice române.
(2) - Punerea în mișcare a acțiunii penale se face cu autorizarea prealabilă a procurorului
general al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție și numai dacă fapta nu face
obiectul unei proceduri judiciare în statul pe teritoriul căruia s-a comis.

►Condiţiile necesare aplicării acestui principiu sunt următoarele:

1. Infracţiunea să fie comisă în afara teritoriului ţării;

2. Infracţiunea să fie comisă împotriva statului român, contra cetăţeanului român
ori contra persoanei juridice române;
3. Nu este necesară dubla incriminare;
4. Infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid;
5. Pentru punerea în mişcare a acţiunii penale să existe autorizarea prealabilă a
procurorului general al Parchetului de pe lângă ICCJ;
6. Fapta să nu facă obiectul unei proceduri judicare în statul pe al cărui teritoriu
s-a comis;
7. Să nu existe tratate internaţionale ratificate de România care să conţină
dispoziţii contrate elgii naţionale (carcaterul subsidiar al principiului).

Universalitatea legii penale

Art. 11 (1) - Legea penală română se aplică și altor infracțiuni decât celor prevăzute în
art. 10, săvârșite în afara teritoriului țării de un cetățean străin sau o persoană fără cetățenie, care
se află de bunăvoie pe teritoriul României, în următoarele cazuri:
a. s-a săvârșit o infracțiune pe care statul român și -a asumat obligația să o reprime în temeiul
unui tratat internațional, indiferent dacă este prevăzută sau nu de legea penală a statului pe al
cărui teritoriu a fost comisă;
b. s-a cerut extrădarea sau predarea infractorului și aceasta a fost refuzată.
4
(2) - Dispozițiile alin. (1) lit. b) nu se aplică atunci când, potrivit legii statului în care s-a
săvârșit infracțiunea, există o cauză care împiedică punerea în mișcare a acțiunii penale sau
continuarea procesului penal ori executarea pedepsei sau când pedeapsa a fost executată ori este
considerată ca executată.
(3) - Când pedeapsa nu a fost executată sau a fost executată numai în parte, se procedează
potrivit dispozițiilor legale privitoare la recunoașterea hotărârilor străine.

►Pentru a se aplica legea penală română conform acestui principiu sunt necesare
următoarele condiţii:

1. Infracţiunea să fie comisă în afara teritoriului ţării;

2. Infractorul să fie cetăţean străin sau apatrid;
3. Infractorul să se afle benevol pe teritoriul României;
4. Infracţiunea să nu atragă incidenţa principiului realităţii;
5. Victima nu trebuie să fie statul român, cetaţeanul român sau persoana juridică
română;
6. Infracţiunea să fie dintre acelea pentru care statul român şi-a asumat prin tratate
internaţionale obligaţia să o reprime, indiferent dacă există sau nu dublă incriminare
(genocid, crima organizată, terorism etc.);
7. Statul român ca stat solicitat refuză extrădarea sau predarea infractorului;
8. Să nu existe, potrivit legii statului pe teritoriul căruia s-a comis infracţiunea, o cauză
care împiedică punerea în mişcare a acţiunii penale sau continuarea procesului penal
sau executarea pedepsei, iar pedeapsa să nu fi fost executată ori să nu se fi prescris
executarea;
9. Să nu existe tratate internaţionale ratificate de România care să conţină dispoziţii
contrate elgii naţionale (carcaterul subsidiar al principiului).

Alte dispoziţii incidente în instituţia aplicării legii penale în spaţiu

Art. 12 - Dispozițiile art. 8-11 se aplică dacă nu se dispune altfel printr-un tratat internațional la
care România este parte.

Art. 13 - Legea penală nu se aplică infracțiunilor săvârșite de către reprezentanții diplomatici ai

statelor străine sau de către alte persoane care, în conformitate cu tratatele internaționale, nu
sunt supuse jurisdicției penale a statului român.

Art. 14 (1) - Extrădarea poate fi acordată sau solicitată în temeiul unui tratat internațional la care
România este parte ori pe bază de reciprocitate, în condițiile legii.
5
(2) - Predarea sau extrădarea unei persoane în relația cu statele membre ale Uniunii Europene se
acordă sau se solicită în condițiile legii.
(3) - Predarea unei persoane către un tribunal penal internațional se acordă în co ndițiile legii.

Notă: Materialul se va completa cu manualul, Drept penal, partea generală, autori: Constantin
Mitrache, Cristian Mitrache, Editura Universul Juridic, București, 2014.

6
 Infracțiunea

Infracțiunea: Definirea infracțiunii. Sediul materiei. Trăsăturile esențiale ale

infracțiunii: prevederea în legea penală, vinovăția, nejustificarea și imputabilitatea.

Art. 15 (1) - Infracțiunea este fapta prevăzută de legea penală, săvârșită cu vinovăție,
nejustificată și imputabilă persoanei care a săvârșit -o.
(2) - Infracțiunea este singurul temei al răspunderii penale.

Legiuitorul defineşte infracţiunea prin patru trăsături esenţiale şi anume:

►Prevederea faptei în legea penală. Trăsătura este consecinţa principiului legalităţii

incriminării, potrivit căruia ”legea penală prevede faptele care constituie infracţiuni”.
Prevederea faptei care constituie infracţiune constă în elaborarea de norme în care legiuitorul
descrie fapta interzisă sau impusă într-un model abstract căruia îi vor corespund acele fapte
care întrunesc în concret toate condiţiile prezente în norma de incriminare.
Deci în Codul penal regăsim forma (modelul) tip al unei anume infracţiuni în timp ce
în realitate sunt numai faptele care, în urma comparării cu forma tip, vor fi calificate ca fiind
infracţiuni numai dacă datele, împrejurările concrete în care au fost comise se regăsesc în
norma de incriminare căreia îi corespunde fapta.
Trăsătura se şi numeşte a tipicităţii tocmai datorită corespondenţei dintre fapta reală şi
forma tip din norma de incriminare. Numai în urma acestei corespondenţe fapta reală va fi
considerată o anume infracţiune şi autorul ei tras la răspundere penală. Neîntrunirea unei
singure condiţii de către fapta reală, dintr-o anume normă, înseamnă că fapta nu constituie
acea infracţiune şi, poate, nu constituie nici ilicit penal.
Prin urmare, faptei concrete poate să îi lipsească, fie un element obiectiv (urmarea
specifică unei anume infracţiuni sau modalitatea normativă de săvârşire), fie un element
subiectiv (forma de vinovăţie, scopul), fie valoarea socială protejată sau o trăsătură a acesteia.
De ex. tragerea cu pistolul într-o persoană, fără a şti că aceasta suferise cu puţin timp
înainte un atac de cord şi deci nu mai era o persoană în viaţă la momentul comiterii acţiunii
de ucidere, nu constituie infracţiunea de omor. În exemplul dat, lipseşte valoarea socială aşa
cum aceasta este protejată de legiuitor, adică persoana fizică în viaţă.

►Fapta să fie săvârşită cu vinovăţie. Trăsătura are în vedere realizarea unei condiţii
de natură subiectivă, vinovăţia, dar nu ca element subiectiv constitutiv al unei anume
infracţiuni, prezent în norma de incriminare, ci ca trăsătură generală, esenţială a oricărei
infracţiuni.
Evidenţierea distinctă a vinovăţiei ca trăsătură esenţială a infracţiunii este considerată a
fi de prisos, întrucât faptul că o faptă pentru a fi infracţiune trebuie comisă şi cu vinovăţie,
1
este deja exprimat indirect în trăsătura imputabilităţii şi deci nu mai era necesar să fie reţinută
în afara acestei trăsături.
Însă, prezenţa separată a vinovăţiei ca trăsătură generală a infracţiunii pune mai bine în
evidenţă deosebirea ei de vinovaţia ca element subiectiv constitutiv al unei anume infracţiuni
şi care este cuprinsă în prima trăsătură, prevederea faptei ca infracţiune de către legea penală.

►Fapta să fie nejustificată. Trăsătura are în vedere faptul că, deşi fapta concretă
corespunde modelului abstract, ea poate să nu fie infracţiune, pentru că a fost comisă în
prezenţa unor cauze care justifică săvârşirea faptei, cauze general admise de ordinea juridică
şi care duc la nereţinerea acelei fapte ca infracţiune.
Acest fapt este posibil, pentru că nu întotdeauna persoana care a comis infracţiunea a
exprimat prin fapta sa o atitudine contrară legii (antijuridică), ci admitem că poate fi obligată
să acţioneze astfel şi aceasta se datorează unor anume cauze pe care legiuitorul le-a numit
justificative, iar existenţa acestora la momentul comiterii faptei înlătură caracterul nejustificat
al acesteia.

►Fapta să fie imputabilă persoanei care a săvârşit-o. Prin această trăsătură

legiuitorul a valorificat cele două aspecte ale oricărei fapte şi prin urmare şi ale infracţiunii şi
anume, aspectul obiectiv şi aspectul subiectiv, fapt ce a permis fundamentarea dreptului penal
pe principiul răspunderii subiective şi nu obiective.
Trăsătura arată că nu este suficient ca o persoană să comită fapta doar fizic, ci să aibă
şi posibilitatea de a-şi reprezenta fapta şi consecinţele acesteia, de a înţelege semnificaţia
faptei sale (că aceasta este contrară legii), dar şi posibilitatea de a fi liberă să aleagă dacă se
va conforma conduitei prescrise de normă sau o va încalca.
Faptul că lipseşte această posibilitate se datorează unor cauze care fac ca fapta să nu
poată fi imputabilă persoanei şi deci aceasta să nu fie responsabilă, în acest context neputând
răspunde penal.

Formele vinovăţiei

Art. 16 (1) - Fapta constituie infracțiune numai dacă a fost săvârșită cu forma de
vinovăție cerută de legea penală.
(2) - Vinovăție există când fapta este comisă cu intenție, din culpă sau cu intenție depășită.
(3) - Fapta este săvârșită cu intenție când făptuitorul:
a. prevede rezultatul faptei sale, urmărind producerea lui prin săvârșirea acelei fapte;
b. prevede rezultatul faptei sale și, deși nu-l urmărește, acceptă posibilitatea producerii lui.
(4) - Fapta este săvârșită din culpă, când făptuitorul:
a. prevede rezultatul faptei sale, dar nu-l acceptă, socotind fără temei că el nu se va produce;
b. nu prevede rezultatul faptei sale, deși trebuia și putea să îl prevadă.
(5) - Există intenție depășită când fapta constând într-o acțiune sau inacțiune intenționată
produce un rezultat mai grav, care se datorează culpei făptuitorului.
2
(6) - Fapta constând într-o acțiune sau inacțiune constituie infracțiune când este săvârșită cu
intenție. Fapta comisă din culpă constituie infracțiune numai când legea o prevede în mod
expres.

►Forma în care se prezintă vinovăţia este prezentată explicit de către legiuitor în art.
16 Cod pen., unde vinovăţia este prezentă ca element subiectiv constitutiv (element tipic) şi
nu ca trăsătură generală, esenţială a infracţiunii.

►Vinovăţia exprimă atitudinea psihică de conştiinţă şi de voinţă a făptuitorului faţă de

acţiunea sau inacţiunea sa, prin care arată că a cunoscut fapta pe care o comite, împrejurările
în care o comite, că ştie urmările periculoase, prevăzute de legea penală, pe care le urmăreşte,
le doreşte şi le acceptă.

►Vinovăţia este reglementată în trei forme şi anume: intenţia, culpa şi intenţia

depăşită.
Intenţia sau dolul este forma de vinovăţie în care făptuitorul prevede fapta sa şi
urmările acesteia, atât rezultatul cât şi starea de pericol.
Intenţia este reglementată în două modalităţi:
Intenţia directă există atunci cbnd făptuitorul prevede (are reprezentarea) urmarea
faptei sale şi doreşte producerea ei. Urmarea trebuie să fie, certă, inevitabilă şi consecinţa
acţiunii sau inacţiunii făptuitorului. Ex. aplicarea unei lovituri cu toporul în capul victimei
arată neîndoielnic că făptuitorul a avut reprezentarea faptei sale şi a urmării acesteia
(moartea) şi a dorit-o.
Intenţia indirectă există atunci când făptuitorul care are reprezentarea faptei sale,
prevede urmarea dorită, dar pe lângă această urmare certă, prevede şi posibilitatea producerii
şi a unei urmări eventuale, pe care nu o urmăreşte, dar o acceptă.
În cazul intenţiei indirecte există două urmări, una dorită, cealaltă doar acceptată, cu
posibilitatea de a se produce. Ex. făptuitorul, dorind să-şi ucidă concubina care locuia într-o
cameră cu mai multe persoane, fapt cunoscut de către acesta, a incendiat camera fără a
verifica dacă la momentul comiterii acţiunii mai erau în cameră şi alte persoane. Se va retine
intentia directă faţă de victima concubina sa şi intenţia indirectă faţă de celelalte victime.

►Culpa există atunci când făptuitorul prevede posibilitatea producerii urmărilor faptei
sale, pe care nu le acceptă, ori deşi nu le prevede, trebuia şi putea să le prevadă.
Culpa este reglementată în două modalităţi şi anume: culpa cu prevedere şi culpa
simplă.
Culpa cu prevedere constă în prevederea de către făptuitor a posibilităţii producerii
urmării periculoase, pe care însă nu o acceptă socotind fără temei că aceasta nu se va
produce. Ex. făptuitorul trage cu arma într-un animal care se află aproape de victimă, dar
nimereste victima. Acesta îşi dă seama că ar putea să nimerească victima, dar se bazează pe
calităţile sale de bun vânător, pe experienţa sa, pe vizibilitate, pe calitatea armei etc. Însă
3
încrederea sa în aceste elemente subiective şi obiective, pe care le-a cunoscut de la începutul
acţiunii, s-a dovedit neîntemeiată şi a dus la rezultatul pe care nu numai că nu l-a luat nicio
clipă în calcul, dar l-a şi respins categoric, deci nu l-a acceptat.
Culpa simplă sau fără prevedere (neglijenţa) există când făptuitorul nu prevede
urmarea periculoasă, deşi trebuia şi putea să prevadă. Obligaţia la care se referă culpa simplă
rezultă, fie din norma care reglementează diversele activităţi (construcţii, medicină), fie din
experienţa de viaţă. Ex. mama îşi lasă nesupravegheat copilul mic şi acesta consumă o
substanţă dăunătoare sănătăţii.
Culpa, indiferent de modalitatea ei, este obligatoriu prevăzută în norma de incriminare
(art. 16 alin. 5, ipoteza a doua).

►Intenţia depăşită sau praeterintenţia există atunci când făptuitorul prevede rezultatul
acţiunii sale, rezultat pe care îl doreşte, însă se produce şi un rezultat mai grav decât acesta,
pe care nu l-a prevăzut, dar trebuia şi putea să-l prevadă.
Această formă de vinovăţie nu este prevăzută expres de legiuitor în norma de
incriminare, dar se deduce din unele dispoziţii prezente în partea specială a Codului penal
precum, art. 195 – infracţiunea de loviri sau vătămări cauzatoare de moarte; art. 218 alin. 3
lit. e), alin. 4 – violul care a avut ca urmare vătămarea corporală sau moartea victimei).

Structura juridică a infracțiunii: factorii și elementele infracțiunii.

Doctrina a realizat structura juridică a infracţiunii în abstract, din care fac parte, pe de o
parte, factorii infracţiunii, iar, pe de altă parte, elementele infracţiunii.

Factorii din structura juridică a infracţiunii

►Obiectul infracţiunii desemnează relaţiile sociale ocrotite prin normele dreptului

dreptului penal, relaţii născute în jurul şi în legătură cu valorile sociale protejate de legea
penal.
Referindu-se la valori sociale prevăzute în norme existente în partea specială a Codului
penal, în legi penale speciale sau în legi nepenale dar cu dispoziţii penale, obiectul
infracţiunii este un obiect juridic.
Obiectul juridic prezintă importanţă pentru a putea stabili că o faptă este o anume
infracţiune şi nu alta, pentru a se constata că o anume faptă este ilicit penal, pentru a
sistematiza partea specială a Codului penal, pentru a determina gradul de pericol social.
În docrină s-au creat mai multe categorii de obiecte juridice:

4
 Obiectul juridic general sau comun este format din totalitatea valorilor sociale
ocrotite de legea penală. Această totalitate este redată prin societate, pentru că oricare
valoare atinsă lezează societatea, indiferent de natura, importanţa acesteia.
Obiectul juridic generic sau de grup este constituit dintr-un mănunchi de valori
sociale de aceeaşi natură, care poate fi lezat prin anumite acţiuni sau inacţiuni. De ex.
persoana este obiect juridic de grup pentru toate infracţiunile prevăzute în acest titlu,
siguranţa publică obiect juridic generic pentru infracţiunile din titlu VII, patrimoniul este
obiect juridic generic pentru infractiune din titlul II.
Obiectul juridic special constă în valoarea socială protejată, caracterizată prin
anumite trăsături proprii. Ex.libertatea sub aspect fizic, libertatea sub aspect psihic, libertatea
la un anume domiciliu.
Obiectul fizic reprezintă aspectul material al valorii sociale protejate. Se întâlneşte
numai la infracţiunile de rezultat, deci nu la toate infracţiunile, precum infracţiunile de
pericol. Ex. infracţiunea de distrugere, de furt, de delapidare.

Subiecţii infracţiunii sunt atât persoane fizice cât şi persoane juridice, care
îndeplinesc condiţiile legale, care săvârşesc acţiunea sau inacţiunea sau care suportă
urmările infracţiunii.
Subiectul activ este atât persoana fizică cât şi persoana juridică. Persoana fizică
trebuie să fi împlinit vârsta de 14 ani, să aibă discernământ, să îndeplinească condiţia
specială, după caz. Când persoanei fizice nu i se cer decât condiţiile generale, subiectul este
necalificat, dar este calificat atunci când trebuie să îndeplinească o anumită calitate (ex. de
mamă, de funcţionar public, de rudă apropiată).
Subiectul pasiv este atât persoana fizică cât şi persoana juridică, fiecare dintre aceştia
putând să aibă o anumită calitate (ex. nou-născut, societatea comercială de stat sau privată).

Spaţiul şi timpul. Pentru unele infracţiuni se prevede în norma de incriminare ca

acţiunea sau inacţiunea să se săvârşească într-un anumit spaţiu (într-o locuinţă, dependinţă)
sau în timp (în timpul nopţii, în timpul calamităţii, în timp de război).

Situaţia premisă. Este o condiţie preexistentă ce se întâlneşte relativ redus (ex. abuzul
de încredere – raportul juridic în baza căruia este deţinut bunul mobil, mărturia mincinoasă –
existenţa unei cauze în care se ascultă martori, tăinuirea – săvârşirea unei fapte prevăzute de
legea penală din care provine bunul primit etc.).

Elementele infracţiunii. Conţinutul constitutiv.

5
 Latura obiectivă se compune din trei elemente şi anume: elementul material, urmarea
imediată şi raportul de cauzalitate.

►elementul material care indică actul de executare, conduita interzisă a făptuitorului

constând, fie în acţiune, fie în inacţiune prin care lezează obiectul juridic. Poate fi simplu sau
multiplu şi se recunoaşte în norma de incriminaredupă verve (a ucide, a lua, a pătrunde).

►elementul material diferă de la o infracţiune la alta. Când constă într-o acţiune

presupune săvârşirea a ceea ce legea interzice, încălcându-se o normă prohibitivă, iar când
constă în inacţiune (a nu încunoştiinţa, a nu preda) presupune abţinerea de la o acţiune pe
care legea cere să fie îndeplinită, încălcându-se o normă onerativă.

Urmarea imediată constă în schimbarea produsă în realitate, în momentul în care actul

de conduită interzis atinge valoarea socială protejată de legea penală. Se prezintă sub două
forme, rezultatul (infractiunea de omor, vătămare corporală) şi starea de pericol
(ameninţarea, spionajul).

Raportul de cauzalitate exprimă legătura dintre elementul material şi urmarea imediată

şi face ca aceasta din urmă să fie consecinţa actului de executare. Ex. făptuitorul nu dă curs
cererii victimei de a opri autovehiculul, pentru că, altfel, va sări din mers, ci măreşte viteza
când victima deschide portiera, astfel că determină lovirea ei, prin cădere, urmată de deces,
deces care îşi are cauza în conduita infractorului.

Latura subiectivă se compune din trei elemente şi anume: vinovăţia, mobilul şi scopul.
Vinovăţia presupune comiterea infracţiunii cu una dintre cele trei forme, intenţia, culpa
sau intenţia depăşită.

Mobilul presupune existenţa unui sentiment care îl determină pe făptuitor să comită

infracţiunea (ură, gelozie, răzbunare).

Scopul presupune realizarea mobilului (satisfacerea unor plăceri cu banii obtinuţi în

urma săvârşirii infracţiunii de furt).

Notă: Materialul se va completa cu manualul, Drept penal, partea generală, autori:

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Editura Universul Juridic, București, 2014.

6
7
 Cauzele justificative

Cauzele justificative: noțiune, caracterizare. Sediul materiei.

Art. 18 (1) - Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă există vreuna dintre
cauzele justificative prevăzute de lege.
(2) - Efectul cauzelor justificative se extinde și asupra participanților.

►Reglementarea cauzelor justificative arată că infracţiunea nu este doar o faptă

prevăzută de legea penală, conform teoriei tipicităţii, săvârşită cu vinovăţie, imputabilă celui
care a comis-o, ci mai trebuie să nu contravină ordinii juridice în ansamblu, adică să nu existe
vreo cauză acceptată de ordinea juridică internaţională, potrivit căreia fapta ar deveni licită.

►Cauzele justificative sunt numai legale şi strict limitate de legiuitor.

►Cauzele justificative au caracter real şi produc efecte asupra faptei, în toate ramurile
de drept, asupra tuturor participanţilor, excluzând orice fel de răspundere juridică.

Legitima apărare: noţiune, condiţii

Art. 19 (1) - Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită în legitimă apărare.
(2) - Este în legitimă apărare persoana care săvârșește fapta pentru a înlătura un
atac material, direct, imediat și injust, care pune în pericol persoana sa, a altuia, drepturile
acestora sau un interes general, dacă apărarea este proporțională cu gravitatea atacului.
(3) - Se prezumă a fi în legitimă apărare, în condițiile alin. (2), acela care comite
fapta pentru a respinge pătrunderea unei persoane într-o locuință, încăpere, dependință sau loc
împrejmuit ținând de aceasta, fără drept, prin violență, viclenie, efracție sau alte asemenea
modalități nelegale ori în timpul nopții.

►Este o cauză justificativă ce operează pentru a justifica apărarea contra unui atac
material, direct, imediat şi injust, care pune în pericol persoana apărătorului sau a altuia,
drepturile acestora ori un interes general, cu condiţia ca apărarea să fie proporţionala în raport
cu atacul.

►Atacul este o acţiune violentă, periculoasă şi îndreptată contra valorilor sociale

ocrotite.

►Atacul se poate realiza atât printr-o acţiune cât şi printr-o inacţiune. Ex. mama care
refuză să alăpteze copilul, iar viața acestuia este pusă în primejdie, este agresată de către soț.
Soțul fiind ulterior acuzat de vătămare corporală, va invoca și se va admite legitima apărare.

1
Este un atac prin inacțiune. Pericolul la legitima apărare este, fie o probabilitate imediată de
lezare, fie o certitudine.

►Atacul este material când constă în acţiuni fizice şi nu verbale sau realizate prin scris,
pentru că acesta nu creează un pericol fizic valorilor sociale, astfel încât să fie justificată
apărarea.

►Atacul este direct când pune în pericol nemijlocit valorile împotriva cărora se
desfăşoară şi se apreciază în raport de spaţiul existent între atac şi valoarea ocrotită. Atacul nu
trebuie neapărat să atingă valoarea, ci este suficient să vizeze valoarea socială. Prezenţa
obstacolelor (garduri, poartă, zid) între atacator şi victimă face ca atacul să nu fie direct, acesta
nefiind în măsură să creeze pericol pentru valoare.

►Atacul este imediat când pericolul pe care-l poartă s-a şi ivit sau este pe cale să se
producă din clipă în clipă. Atacul imidiat este un atac real, obiectiv şi nu ipotetic. Un atac în
pregătire sau existent în mintea făptuitorului nu justifică legitima apărare.

►Atacul să fie injust, adică să aducă atingere unui drept protejat de lege şi să nu existe
niciun temei legal pentru a pune în pericol valorile ocrotite. Injusteţea se apreciază atât în
legătură cu agresorul cât şi cu victima, astfel că atacul unui iresponsabil nu justifică legitima
apărare ci starea de necesitate.

►Atacul să pună în pericol grav persoana apăratorului sau a altuia, drepturile acestora
sau un interes general, adică să producă consecinţe ireparabile sau greu de remediat dacă nu ar
fi apărate.

►Apărarea să fie realizată printr-o faptă prevăzută de legea penală, fără a interesa
gravitatea, forma natura acesteia.

►Apărarea să fie precedată de atacul actual. Presupunerea că agresorul va declanşa

atacul nu justifică legitima apărare. Apărarea pentru a fi legitimă trebuie să înlăture atacul
iminent. Apărarea îndreptată împotriva altor persoane decât agresorul nu justifică legitima
apărare, ci starea de necesitate.

►Apărarea să fie necesară pentru înlăturarea atacului. Necesitatea se apreciază atât sub
aspectul întinderii cât şi al intensităţii. Apărarea este necesară după ce atacul a devenit iminent
şi până în momentul când acesta a încetat prin dezarmarea agresorului. Apărarea este necesară
şi când atacul a încetat şi există posibilitatea înlăturării efectelor acestuia.

2
 ►Apărarea trebuie să fie de aproximativă proporţionalitate în raport cu gravitatea
pericolului şi cu împrejurările în care s-a produs atacul. Proporţionalitatea nu este de ordin
matematic şi nu înseamnă similitudine sau identitate între cele două acte, ci are în vedere
existenţa unei echivalenţe între atac şi apărare sub aspectul, de exemplu al valorii împotriva
căreia s-a îndreptat atât atacul cât şi apărarea sau al evaluării consecinţelor care s-au produs ori
se puteau produce prin atac şi prin apărare.

►Prezumţia de legitimă apărare este o formă particulară a legitimei apărări, incidentă

într-un anume cadru restrâns, fixat de legiuitor, construită pe baza unei prezumţii relative, ce
poate fi răsturnată în practică, dovedindu-se că pătrunderea nu a întrunit toate condiţiile legale,
astfel că nu se impunea apărarea, când lipseşte însăşi pătrunderea sau aceasta nu este legitimă.

►A fost admisă legitima apărare prezumată când pătrunderea a avut loc într-un cort,
pentru că locuinţa nu trebuie redusă doar la construcţiile imobile, ci la orice loc folosit efectiv
pentru desfăşurarea vieţii private.

►Nu a fost reţinută legitima apărare prezumată, când pătrunderea a avut loc pe un teren
neîmprejmuit şi nici atunci când atacatorul a escaladat gardul intrând în curtea victimei, dar fără
ca ulterior să declanşeze un atac efectiv.

Starea de necesitate: noţiune, condiţii

Art. 20 (1) - Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită în stare de necesitate.
(2) - Este în stare de necesitate persoana care săvârșește fapta pentru a salva de la un
pericol imediat și care nu putea fi înlăturat altfel viața, integritatea corporală sau sănătatea sa ori
a altei persoane sau un bun important al său ori al altei persoane sau un interes general, dacă
urmările faptei nu sunt vădit mai grave decât cele care s-ar fi putut produce în cazul în care
pericolul nu era înlăturat.

►Este o cauză justificativă şi se referă la situaţia în care, datorită unor împrejurări create
de om sau de fenomene naturale, o persoană este pusă în alternativa de a salva de la un pericol
iminent şi care nu poate fi altfel înlăturat, viaţa, integritatea corporală, sănătatea sa ori a altuia,
ori un bun important al său sau alaltuia, prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală.

►Deşi comite o faptă prevăzută de legea penală, persoana nu va răspunde penal, întrucât
a săvârşit fapta fără vinovăţie, justificată fiind acţiunea ei pe necesitate şi nu pe intenţie sau
neglijenţă. Ex. într-o sală de spectacol unde s-a produs un incendiu, o persoană răneşte pe alte
persoane pentru a se salva.

►Pericolul trebuie să existe şi să fie o ameninţare efectivă şi nejustificată de lege.

3
 ►Sursa pericolului poate fi: fapta omului responsabil sau iresponsabil, cazuri fortuite,
fenomenele naturale sau chiar fapta persoanei care invocă starea de necesitate (ex. aceasta
provoacă un incendiu din neglijenţă, niciodată intenţionat).

►Pericolul trebuie să fie iminent, declanşat sau pe punctul de a se declanşa, actual,

imediat.

►Pericolul trebuie să fie inevitabil, adică să nu poată fi înlăturat altfel decât prin
comiterea faptei prevăzute de legea penală, fapta fiind singura cale de salvare cea mai puţin
dăunătoare. Pericolul nu mai este inevitabil dacă poate fi evitat prin fugă sau ascundere.

►Pericolul nu trebuie provocat de persoana care realizează acţiunea de salvare (ex.

consumatorul de droguri care, dorind să evite sevrajul, fură bani pentru a-şi cumpăra droguri, nu
este în stare de necesitate).

►Valorile care pot fi salvate de la pericol sunt numai cele din categoriile arătate de
legiuitor şi anume, atribute ale persoanei cât şi bunuri patrimoniale, acestea din urmă dacă, în
raport de importanţa lor, apare ca proporţională acţiunea de salvare prin comiterea unei fapte
prevăzute de legea penală.

►Acţiunea de salvare trebuie să constea într-o faptă prevăzută de legea penală, fără a
interesa gravitatea acesteia.
►Acţiunea de salvare trebuie să fie necesară, adica să fie singurul mijloc de înlăturare a
pericolului, iar pentru aceasta trebuie să se situeze între momentul când pericolul a devenit
iminent şi până la încetarea acestuia. Salvarea poate consta, fie într-un act de apărare, fie într-un
act agresiv (ex.spargerea geamului de la cabina şoferului, pentru a-l determina să oprească,
întrucât o persoană este târâtă cu piciorul prins în uşă, dar cioburile îl rănesc pe şofer).

►Acţiunea de salvare să nu cauzeze urmări vădit mai grave decât cele care s-ar fi produs
dacă pericolul nu era înlăturat. Pentru aceasta, persoana care efectuează salvarea trebuie să aibă
reprezentarea gravităţii pericolului, aurmărilor acestuia, dar şi a urmărilor faptei sale.

►Acţiunea de salvare să nu fie comisă de către sau pentru a salva persoana care avea
obligaţia de a înfrunta pericolul. Ex. medicul, pompierul.

Exercitarea unui drept sau îndeplinirea unei obligaţii

Art. 21 (1) - Este justificată fapta prevăzută de legea penală constând în exercitarea unui drept
recunoscut de lege sau în îndeplinirea unei obligații impuse de lege, cu respectarea condițiilor și
limitelor prevăzute de aceasta.
4
(2) - Este de asemenea justificată fapta prevăzută de legea penală constând în îndeplinirea unei
obligații impuse de autoritatea competentă, în forma prevăzută de lege, dacă aceasta nu este în
mod vădit ilegală.

►Cauza nu a fost prevăzută de Codul penal anterior, dar exista în primele două coduri
penale române din 1864 şi 1936.

►Legiuitorul reuneeşte două cauze justificative distincte: „exercitarea unui drept” şi

„îndeplinirea unei obligaţii”.

►Raţiunea cauzei este aceea de a oferi siguranţă în exercitarea activităţilor profesionale,

fără teama că acţionând in baza legii s-ar putea ajunge la răspundere penală.
Cu toate acestea, este neclar de ce ar atrage răspunderea penală o activitate care se
desfăşoară în deplină conformitate cu legea?
►Cauza se poate invoca în situaţii precum: pătrunderea în forţă, în domiciliul unei
persoane în baza unei autorizaţii legale de percheziţie ori folosirea armei în cazul urmăririi unui
evadat sau utilizarea violenţei în situaţia unui consumator de droguri.

Exercitarea unui drept: condiţii

►dreptul exercitat trebuie să fie recunoscut de lege şi în acest sens izvorul acestuia îl
constituie legea în sensul larg, adică şi hotărâri, ordine, hotărâri judecătoreşti, dar şi cutuma.

►exercitarea unui drept, de regulă, presupune o atitudine activă, dar nu se exclude nici
inacţiunea, precum in cazul infracţiunii de abuz de încredere în modalitatea refuzului de
restituire.

Îndeplinirea unei obligaţii:condiţii

►obligaţia îndeplinită îşi are izvorul în lege, într-un ordin dat de o autoritate
competentă, implicit sau explicit, cu accepţiunea legii. Ex. ridicarea bunurilor de către
executorul judecătoresc în baza ordinului de executare dat de instanţă.

►ordinul să provină de la o autoritate, persoană juridică sau persoană fizică ce exercită

autoritatea de stat, autoritate ce are competenţă în emiterea acelui ordin.

►obligaţia ce rezultă din ordin să fie îndeplinită de către organul sau persoana fizică
competente.

►ordinul să fie dat în condiţiile de formă prevăzute de lege.

►ordinul să nu fie vădit ilegal.

5
 ►Cauza produce efecte juridice asupra faptei, aceasta nu este infracţiune, asupra
făptuitorului şi participanţilor, înlăturând răspunderea penală a acestora şi aplicarea oricăror alte
sancţiuni de drept penal.

Consimţământul persoanei vătămate

Art. 22 (1) - Este justificată fapta prevăzută de legea penală săvârșită cu consimțământul
persoanei vătămate, dacă aceasta putea să dispună în mod legal de valoarea socială lezată sau
pusă în pericol.
(2) - Consimțământul persoanei vătămate nu produce efecte în cazul infracțiunilor contra vieții,
precum și atunci când legea exclude efectul justificativ al acestuia.

► Consimţământul persoanei vătămate este o cauză justificativă nou introdusă în Codul

penal.
►Raţiunea acestei cauze este dată de existenţa în viaţa de zi cu zi a unor activităţi,
reglementate legal, care pentru a se desfăşura au nevoie de consimţământul persoanei
beneficiare a acestora, întrucât pot aduce atingere unor atribute ale persoanei şi în acest scop
este nevoie de acordul acesteia.
Fără consimţământul persoanei, prestatorul serviciului poate răspunde penal pentru o
infracţiune.

►Această cauză poate fi invocată de persoane precum, frizerul, dentistul, maseurul,

coafeza sau în activităţi sportive ca, box, lupte etc ori în anumite meserii, profesii care cauzează
suferinţe, dar existând acordul persoanei beneficiare, fapta nu mai poate constitui infracţiune.

►Domeniile în care este incidentă cauza au reglementare legală, dar aceasta nu înseamnă
că acţiunile desfăşurate sunt întotdeauna licite, tocmai de aceea legea condiţionează exercitarea
de consimţământul persoanei beneficiare.

►Prin natura lor, anumite profesii, sporturi sunt cauzatoare de suferinţe, dar legea nu
poate stabili limita periculozităţii lor, aceasta stabilindu-se numai în concret, însă poate institui
o barieră în calea spre acceptarea acestor activităţi şi anume, consimţământul persoanei.
Cauza va fi admisă numai în condiţiile în care suferinţele provocate sunt cele ce rezultă
inerent din desfăşurarea respectivei activităţi în limitele legale existente.

►Consimţământul nu trebuie confundat cu existenţa consimţământului ca element

constitutiv în norma de incriminare a unor infracţiuni precum, furtul, violarea de domiciliu.
În primul caz, existenţa consimţământului afectează caracterul penal al faptei, în timp ce
în al doilea caz, absenţa sau prezenţa acestuia duce la inexistenţa unor anumite infracţiuni.

►Consimţământul dat de o persoană, pentru ca o anume activitate ce o poate vătăma să

fie îndreptată împotriva ei, face ca acea activitate să devină permisă, chiar dacă întruneşte
elementele constitutive ale unei infracţiuni.
6
 ►Consimţământul dat nu înseamnă un accept pentru autolezare, pentru că autolezarea nu
implică un raport între făptuitor şi victimă, acestea fiind una şi aceeaşi persoană; pentru că
valoarea este lezată de însuşi titularul acesteia, atunci când legea permite, iar fapta nu constituie
infracţiune.

►Obiectul consimţământului trebuie să fie numai valori sociale de care persoana

vătămată poate dispune în mod legal. Aceste valori pot fi atributele persoanei (integritatea
corporală, sănătatea, libertatea, demnitatea), dar şi valori patrimoniale.
Deşi aceste valori sunt strict legate de persoană, aceasta nu poate dispune nelimitat de ele,
ci numai în condiţiile stabilite de lege. Astfel, este interzis consimţământul care ar duce la
afectarea permanentă a integrităţii corporale sau la sustragerea de la anumite obligaţii legale
(serviciul militar).

►Consimţământul dat trebuie să fie urmat de săvârşirea unei fapte prevăzute de legea
care, în lipsa acestuia, ar atrage răspunderea penală a făptuitorului. Numai în acest context
putem vorbi de victima unei infracţiuni, de drepturi sau interese lezate şi de justificarea faptei
pe baza consimţământului persoanei vătămate.

►Consimţământul nu poate fi dat cu privire la valori sociale precum, viaţa, siguranţa

naţională, familia, bunele moravuri, ordinea publică şi nu poate acoperi acţiuni fanteziate sau
absurde precum, extragerea tuturor dinţilor unei persoane, cu acordul acesteia, fără niciun
motiv.

►Consimţământul trebuie să fie valabil dat, serios, actual, oral sau în scris, fără echivoc
de către o persoană capabilă de a consimţi. Consimţământul se poate da şi prin reprezentant în
cazul minorilor sau în situaţii de extremă urgenţă medicală (stare de inconştienţă).
Consimţământul trebuie să se menţină pe tot parcursul desfăşurării activităţii, dar poate fi şi
revocat până la data comiterii faptei.

►Consimţământul produce efecte in rem, adică asupra faptei; înlătură vinovăţia

persoanei şi deci răspunderea penală atât a făptuitorului cât şi a participanţilor, precum şi orice
alte sancţiuni de drept penal (măsuri de siguranţă, măsuri educative).

Notă: Materialul se va completa cu manualul, Drept penal, partea generală, autori: Constantin
Mitrache, Cristian Mitrache, Editura Universul Juridic, București, 2014.

7
8
 Cauzele de neimputabilitate

Cauzele de neimputabilitate: Noțiune și caracterizare. Sediul materiei.

Art. 23 (1) - Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală, dacă a fost comisă în
condițiile vreuneia dintre cauzele de neimputabilitate.
(2) - Efectul cauzelor de neimputabilitate nu se extinde asupra participanților, cu excepția cazului
fortuit.

►Cauzele de neimputabilitate relevă faptul că sunt, alături de cauzele justificative şi

situaţii, împrejurări care înlătură caracterul penal al faptei şi astfel fapta nu mai constituie
infracţiune.

►Toate cauzele de neimputabilitate sunt legale, adică trebuie prevăzute de lege, ceea ce
înseamnă că nu este admisă altă cale de existenţă a acestor cauze precum, intuiţie, interpretare
juridică, logică sau constatare judiciară.

►Spre deosebire de cauzele justificative care arată că există vinovăţie, că fapta este
prevăzută de legea penală, dar este contrară ordinii juridice (nejustificată, antijuridică), cauzele de
neimputabilitate duc la constatarea faptului că nu există vinovăţia celui care a comis fapta, în
sensul de trăsătură generală a infracţiunii, adică acesta, fie nu şi-a putut da seama de faptă, de
urmările acesteia şi de semnificaţiile acestora (lipsa discernământului în cazul minorităţii,
iresponsabilităţii şi intoxicaţiei), fie nu a fost liber să adopte o atitudine conformă cu legea, ci una
tocmai contrară deşi avea discernământ şi cunoştea caracterul antijuridic al faptei sale
(constrângerea fizică şi constrângerea morală, excesul neimputabil, cazul fortuit), fie, deşi avea
discernământ nu a putut cunoaşte caracterul ilicit al faptei sale (eroarea de fapt). Toate aceste
aspecte se verifică concret, pentru a putea constata dacă fapta este sau nu imputabilă făptuitorului.

►Cauzele de neimputabilitate fiind personale (subiective) acţionează in personam, adică

produc efecte numai faţă de persoana asupra căreia se constată că au acţionat şi nu se extind
asupra participanţilor. Excepţie face cazul fortuit, cauză care are atât caracter subiectiv cât şi
obietiv, întrucât produce efecte şi asupra autorului faptei şi asupra partcipanţilor.

►Cauzele de neimputabilitate înlătură pe cale de consecinţă şi răspunderea penală, întrucât

temeiul acesteia este numai infracţiunea.

Constrângerea fizică: definiție, condiții de realizare, efecte,

1
 Art. 24 - Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei
constrângeri fizice căreia făptuitorul nu i-a putut rezista.

►Se întâlneşte atunci când asupra unei persoane se exercită o presiune fizică căreia nu-i
poate rezista, care îl obligă să adopte un comportament contrar legii cu toate că îşi dă seama de
caracterul ilicit al faptei şi al urmărilor acesteia, comportament care constituie o faptă prevăzută de
legea penală.

►Presiunea fizică trebuie să împiedice posibilitatea fizică a făptuitorului de a se opune

comiterii faptei, nelăsându-i calea altei alternative.

►Sursa presiunii fizice poate proveni de la fenomenele naturii (forţa majoră) sau poate fi
forţa fizică a altei persoane, responsabile sau iresponsabile ori o energie mecanică. Nu sunt
excluse nici procesele fiziologice (leşinul).

►Constrângerea trebuie să constea numai într-o acţiune, nu şi într-o inacţiune. Inacţiunea

duce la săvârşirea faptei prevăzute de legea penală sub constrângerea forţei fizice străine.

►Energia străină trebuie să acţioneze numai asupra energiei fizice a făptuitorului nu şi

asupra voinţei psihice, forţându-l pe acesta să fie activ sau pasiv.

►Forţa străină trebuie să acţioneze numai direct nu şi indirect (administrarea de substanţe

narcotice), pentru că în acest fel este afectată şi capacitatea psihică de a acţiona.

►Forţa străină trebuie să fie superioară posibilităţii fizice a făptuitorului de a acţiona.

►În împrejurările concrete, trebuie să fie în imposibilitate de a se opune fortei care-l

constrânge. Imposibilitatea trebuie să fie efectivă, totală şi se verifică în raport în împrejurările
cauze, de intensitatea energiei străine, de persoana făptuitorului şi de mijloacele pe care le avea la
dispoziţie.

►Când fapta este comisă sub constrângere fzică de către mai multe persoane, trebuie să se
stabilească pentru fiecare în parte că nu a putut rezista presiunii fizice a acelei forţe.

►Nu se reţine constrângerea fizică când soţia participă la săvârşirea infracţiunii de către
soţul ei, pentru că acesta o bătea dacă nu-l susţinea în acţiunile sale.

►Fapta comisă sub constrângere fizică trebuie sa fie o faptă prevăzută de legea penală,
altfel nu se poate pune probleme raspunderii penale.

2
 ►Constrângerea fizică înlătură caracterul penal al faptei, întrucât lipseşte fapta d vinovăţie
ca trăsătură esenţială a infracţiunii având în vedere că făptuitorul nu a avut libertatea de a se
comporta conform legii.

Constrângerea morală: definiție, condiții de realizare, efecte

Art. 25 - Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită din cauza unei
constrângeri morale, exercitată prin amenințare cu un pericol grav pentru persoana făptuitorului
ori a altuia și care nu putea fi înlăturat în alt mod.

►Cauza presupune ca asupra unei persoane să se exercite o ameninţare cu un pericol grav

pentru aceasta sau pentru o altă persoană, care-i paralizează voinţa şi care nu se poate înlătura
decât prin comiterea faptei prevăzute de legea penală.

►Constrâgerea morală trebuie să producă o temere puternică, astfel ca făptuitorul să nu

aibă o altă posibilitate de a înlătura pericolul decât, fie de a comite fapta prevăzută penal în sensul
dorit de către agresorul moral, fie de a suferi răul cu care este ameninţat.

►Ameninţarea trebuie să provină exclusiv de la o persoană fizică, excluzând alte surse

animate sau neanimate, pentru că numai astfel făptuitorul poate comite fapta urmărită de agresor.

►Ameninţarea trebuie să fie directă sau indirectă, actuală, iminentă, serioasă, efectivă şi de
natură să cauzeze o tulburare afectivă (ameninţarea prin telefon nu produce acea presiune psihică
de înlăturat numai prin săvărşirea infracţiunii).

►Răul produs de ameninţare trebuie să constituie un pericol grav, pentru făptuitor sau o
altă persoană, adică să aducă atingere atributelor persoanei.

►Între pericolul ameninţării şi pericolul social al faptei trebuie să existe o proporţionalitate

(ex. ameninţarea cu bătaie nu justifică comiterea infracţiunii de omor.

►Răul să nu fie înlăturat decât prin comiterea unei fapte prevăzute de legea penală şi nu
prin alte căi (denunţ, alarmă).

►Nu se reţine constrângerea morală când făptuitorul a fost ameninţat de un martor că îl va

denunţa, pentru că răul nu este injust, ci just, martorul având o obligaţie civică de a anunţa
autorităţile.

Excesul neimputabil: definiție, condiții de realizare, efecte

3
 Art. 26 (1) - Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată
în stare de legitimă apărare, care a depășit, din cauza tulburării sau temerii, limitele unei apărări
proporționale cu gravitatea atacului.
(2) - Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana aflată în stare de
necesitate, care nu și -a dat seama, în momentul comiterii faptei, că pricinuiește urmări vădit mai
grave decât cele care s-ar fi putut produce dacă pericolul nu era înlăturat.

► Cauza se referă la încălcarea condiţiei proporţionalităţii dintre apărare şi gravitatea

pericolului de către făptuitorul care se află în legitimă apărare, fiind îndeplinite toate condiţiile
acesteia referitoare la atac şi la apărare, mai puţin condiţia proporţionalităţii.

►Excesul de apărare intervine în situaţia când cel care se apără a depăşit din cauza
tulburării sau temerii provocate de atac, limitele unei apărări proporţionale cu gravitatea
atacului.

►Dacă cauza depăşirii apărării proporţionale este alta decât temerea sau tulburarea (de ex.
indignarea, mânia, revolta), se va aplica circumstanţa atenuantă numită excesul scuzabil din
art.75 lit. b) Cod pen., sub condiţia ca apăratorul să răspundă unui atac material, direct, imediat
şi injust.

►Când nu sunt îndeplinite condiţiile atacului, apărătorul care ripostează poate beneficia de
circumstanţa atenuantă a provocării, art. 75 lit. a) Cod pen.

►Se reţine excesul neimputabil în cazul inculpatului care, fiind urmărit şi lovit de trei
agresori a lovit cu cuţitul pe unul dintre ei din cuaza temerii.

►Excesul neimputabil este reglementat şi în cazul stării de necesitate, când cel care
salvează de pericol valorile sociale protejate provoacă urmări vădit mai grave decât cele care
s-ar fi putut produce prin neînlăturarea pericolului, dar nu şi-a dat seama de aceasta. Ex. o
persoană, dorind să salveze de la incendiu o magazie, pătrunde în domiciliul victimei, de unde
ia mai multe covoare preţioase pentru a salva magazia. Deci salvează magazia, sacrificând
bunuri mult mai importante decât aceasta, fără să-şi dea seama că mai bine era să ardă magazia
şi să nu intervină sacrificbnd bunuri diferite ca valoare.

►Dacă făptuitorul îşi dă seama că sacrifică un bun mult mai valoros decât cel aflat în
pericol şi pentru salvarea căruia a intervenit, dar totuşi îl salvează din răzbunare sau răutate, nu
4
 va beneficia de excesul neimputabil, ci de circumstanţa atenuantă din art. 75 lit. c) Cod pen.
(depăşirea limitelor stării de necesitate).

Minoritatea făptuitorului: definiție, condiții de realizare, efecte

Art. 27 - Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de un minor, care la
data comiterii acesteia nu îndeplinea condițiile legale pentru a răspunde penal.

►Cauze se reţine dacă la momentul săvârşirii faptei făptuitorul era minor, pentru că acesta
nu îndeplineşte condiţia legală referitoare la vârstă pentru a răspunde penal, prevăzută în art.
113 Cod pen. Deci art. 27 se aplică numai minorilor până în 14 ani sau minorilor între 14 -16
ani dacă nu se dovedeşte că au comis fapta cu discernământ.

►Raţiunea cauzei este dată de nivelul dezvoltării psihice a minorului, care nu-i permite să
înţeleagă semnificaţia faptei sale şi să se abţină de la săvârşirea acesteia.

►Minorul este lipsit de discernământ, astfel că nu poate fi făcut responsabil de fapta sa,
însă faţă de acesta se pot lua măsuri de ocrotire.

►Existenţa discernământului se dovedeşte în raport cu nivelul dezvoltării psihofizice a

minorului, dar şi cu gradul de pregătire, cu dezvoltarea mintală, cu împrejurările cauzei.

►Dacă o parte din actele unei infracţiuni continuate, de obicei sau continuă au fost comise
în perioada când minorul nu răspundea penal, dar şi după această perioadă, el va răspund
epenaal numai pentru activitatea infracţională comisă în perioada răspunderii penale.

►Minorul să fi săvârşit o faptă prevăzută de legea penală în formă consumată sau în

tentativă pedepsibilă, în calitate de autor, coautor, instigator sau complice.

►Minoritatea făptuitorului este o cauză personală de înlăturare a caracterului penal al faptei

şi produce efecte numai asupra minorului care s-a aflat în această stare la momentul comiterii
infracţiunii.

Iresponsabilitatea: definiție, condiții de realizare, efecte

5
 Art. 28 - Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în
momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea
să le controleze, fie din cauza unei boli psihice, fie din alte cauze.

►Raţiunea acestei cauze este dată de incapacitatea psihică a persoanei de a înţelege şi de a

voi fapta comisă, care are caracter ilicit, dar care este înlăturat ca urmare a iresponsabilităţii
făptuitorului.

►Iresponsabilului nu i se poate aplica o pedeapsă, pentru că scopul şi funcţiile pedepsei nu

ar produce niciun efect asupra acestuia, ci măsuri de siguranţă.

►Starea de incapacitate psihică trebuie să existe la momentul comiterii infracţiunii şi pe tot

parcursul acesteia, orice reveniri din această stare şi continuarea săvârşirii infracţiunii nu mai pot
duce la reţinerea cauzei de iresponsabilitate.

►Starea de iresponsabilitate nu trebuie să fie provocată de făptuitor intenţionat şi nici să se

datoreze culpei acestuia.

►Incapacitatea psihică trebuie să-şi aibă cauza, fie într-o boală psihică care afectează
capacitatea intelectivă şi volitivă a făptuitorului, fie în alte cauze, prin acestea înţelegând şi alte
cauze care pot afecta intelectul şi voinţa acestuia precum, hipnoza, sugestia, somnambulismul.

►Fapta comisă în stare de iresponsabilitate trebuie să fie prevăzută de legea penală la

momentul comiterii acesteia, altfel nu se justifică reţinerea acestei cauze, pentru că efectul ei este
tocmai înlăturarea caracterului penal al faptei ca urmare a lipsei discernământului, lipsa datorată
altor cauze decât cele privind minoritatea.

►Nu contează dacă incapacitatea psihică este permanentă sau temporară, congenitală sau
survenită, ci numai să existe la momentul comiterii faptei.

►Persoana care comite fapta în stare de iresponsabilitate nu este subiect de drept penal.

►Capacitatea intelectivă şi volitivă trebuie să fie afectate total, nu doar alterate, pentru că
dreptul penal operează numai cu noţiunile de responsabilitate sau iresponsabilitate şi deci o
răspundere penală limitată este lipsita de temei legal. Se poate ţine seama de afectarea parţială
doar ca circumstanţă atenuantă.

►Cauza este personală şi înlătură numai răspunderea penală, dar o răspundere civilă poate
reveni persoanelor care aveau obligaţia supravegherii iresponsabilului şi nu au îndeplinit-o.
Intoxicația:definiție, condiții de realizare, efecte

6
 Art. 29 - Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana care, în
momentul comiterii acesteia, nu putea să-și dea seama de acțiunile sau inacțiunile sale ori nu putea
să le controleze, din cauza intoxicării involuntare cu alcool sau cu alte substanțe psihoactive.

►Noua denumire a cauzei (intoxicaţia şi beţia) are în vedere nu numai alcoolul ca cea mai
frecventă sursă a comportamentului ilicit, ci şi alte substanţe precum, medicamente, droguri.

►Sunt folosite mai multe feluri de intoxicaţii şi anume: intoxicaţia voluntară ( făptuitorul a
consumat de bunăvoie, cunoscând efectele substanţelor, indiferent dacă a vrut sau nu să se
intoxice); intoxicaţia involuntară (a fost forţat să consume substantele toxice); intoxicaţia completă
(făptuitorul este lipsit temporar de capacitatea de a înţelege şi a voi datorită tulburărilor psihice);
intoxicaţia incompletă (capacitatea de a înţelege comportamentul său ilicit este doar diminuată).

►Făptuitorul trebuie să se afle în starea de intoxicaţie la momentul şi pe tot parcursul

activităţii infracţionale, altfel nu se poate cauza aplica.

►Starea de intoxicaţie trebuie să fie involuntară şi completă pentru a înlătura

responsabilitatea făptuitorului şi nu incompletă, în aceste condiţii acesta răspunzând penal.

►Intoxicaţia voluntară completă sau incompletă funcţionează ca o circumstanţă agravantă

legală sau se poate prezenta ca element constitutiv în latura obiectivă a unor infracţiuni (vătămarea
din culpă).

►Fapta săvârşită în stare de intoxicaţie trebuie să prevăzută de legea penală, altfel aplicarea
cauzei devine inutilă.

►Când fapta este comisă în stare de ebrietate, dar iresponsabilitatea se datorează unei boli,
se va aplica iresponsabilitatea şi nu intoxicaţia.

►În cazul intoxicaţiei involuntare incomplete, facultăţile psihice şi fizice sunt numai parţial
afectate (diminuate), făptuitorul dându-şi seama de acţiunile sale, de caracterul lor licit sau ilicit şi
o va putea invoca ca circumstanţă atenuantă.

Eroarea: definiție , condiții de realizare, efecte

Art. 30 (1) - Nu constituie infracțiune fapta prevăzută de legea penală săvârșită de persoana
care, în momentul comiterii acesteia, nu cunoștea existența unei stări, situații ori împrejurări de
care depinde caracterul penal al faptei.
(2) - Dispozițiile alin. (1) se aplică și faptelor săvârșite din culpă pe care legea penală le
pedepsește, numai dacă necunoașterea stării, situației ori împrejurării respective nu este ea însăși
rezultatul culpei.

7
(3) - Nu constituie circumstanță agravantă sau element circumstanțial agravant starea, situația ori
împrejurarea pe care infractorul nu a cunoscut-o în momentul săvârșirii infracțiunii.
(4) - Prevederile alin. (1)-(3) se aplică în mod corespunzător și în cazul necunoașterii unei
dispoziții legale ext rapenale.
(5) - Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală săvârșită ca urmare a necunoașterii sau
cunoașterii greșite a caracterului ilicit al acesteia din cauza unei împrejurări care nu putea fi în
niciun fel evitată.

►Cauza se întâlneşte atunci când făptuitorul deşi are discernământ şi poate acţiona liber,
comite, totuşi, o faptă ilicită (nejustificată), pentru că nu are o cunoaştere corectă a realităţii în
momentul săvârşirii acesteia.

►Eroarea este o cauză de neimputabilitate atunci când poartă, fie asupra elementelor
constitutive ale infracţiunii (elemente tipice), fie asupra caracterului ilicit (antijuridicitatea).

►Eroarea ce afectează juridicitatea faptei se reţine, fie în cazul făptuitorului care nu

cunoaşte norma penală incidentă în cauză (eroarea de drept penal), fie în cazul în care făptuitorul
ştie că fapta sa este penală, dar crede că acţionează în prezenţa unei cauze justificative ( se află în
stare de necesitate, are consimţământul victimei). În ambele situaţii eroarea trebuie să fie
invincibilă.

►Eroarea de drept penal este invincibilă numai atunci când făptuitorul face dovada că a
întreprins tot ce stătea în putinţa sa ca să cunoască norma.

►Eroarea de drept extrapenal se reţine când făptuitorul nu a cunoscut în cazul concret

direct dispoziţia extrapenală, dar nici din alte surse, situaţii de viaţă, experienţa şi pregătirea sa.
(Administrează o substanţă cuprinsă într-o normă medicală pe care nu o cunoaşte, dar dacă a avut
reprezentarea faptului că substanţa nu poate fi dată oricărei persoane (un diabetic), acesta va
răspunde penal.

►Eroarea asupra tipicităţii priveşte orice element din latura obiectivă, elemente privind
victima (vârsta, statutul, consimţământul acesteia), aspecte ţinând de obiectul juridic, situaţia
premisă. Pentru a înlătura vinovaţia eroarea trebuie să fie invincibilă. Dacă eroare este vincibilă,
va fi înlăturată doar vinovăţia ca intenţie, răspunderea intervenind pentru fapta comisă din culpă
dacă este incriminată şi în această formă.

8
 ►Eroarea, indiferent că este vincibilă sau invincibilă, poate să poarte şi asupra unui element
agravant şi în acest caz, răspunderea subzistă pentru forma tip a infracţiunii intenţionate. (Ex.
Făptuitorul nu cunoaşte starea de graviditate a victimei, care atrage răspunderea penală pentru
omorul calificat, astfel că va răspunde pentru omorul simplu).

►Când circumstanţa agravantă ţine de o infracţiune comisă din culpă, agravantă este
înlăturată numai dacă nu este datorată culpei făptuitorului.

►Eroarea nu trebuie confundată cu ignoranţa, aceasta însemnând că faptuitorul nu cunoaşte

deloc elementele constitutive sau cu îndoiala, care înseamnă o cunoaştere nesigură şi deci
făptuitorul trebuie să se clarifice înainte de a acţiona ori cu nepriceperea (lipsa de cunoştinţe) sau
neglijenţa de a se informa.

Cazul fortuit: noţiune, condiţii, efecte

Art. 31 - Nu este imputabilă fapta prevăzută de legea penală al cărei rezultat e consecin ța
unei împrejurări care nu putea fi prevăzută.

►Cauza intervine atunci când rezultatul neaşteptat se datorează unei împrejurări

imprevizibile pentru orice persoană.

►Rezultatul are caracter obiectiv şi este străin de voinţa şi conştiinţa făptuitorului, astfel că
fapta nu i se poate reproşa.

►Împrejurarea fortuită se poate datora: fenomenelor naturii (cutremur, furtună, avalanşe),

defecţiunilor tehnice (explozia unui cazan) imprudenţei victimei ( apariţia bruscă a unui pieton
provoacă un accident de circulaţie).

►Imprevizibilitatea este obiectivă, deci nu se poate datora unei cauze subietive precum,
experienţa precară, slaba pregătire, ignoranţa, eroarea care au dus la imposibilitatea prevederii
împrejurării care a produs rezultatul.

►Împrejurarea imprevizibilă poate să intervină atât într-o acţiune ilicită (făptuitorul fuge cu
bunurile victimei, dar aceasta îl urmăreşte şi suferă un stop cardiac decedând) cât şi licită (furtuna
împinge la mal barca condusă de făptuitor, rănind unele persoane de pe plajă.

►Împrejurarea care a produs rezultatul trebuie să fie imprevizibilă şi nu rezultatul.

Făptuitorul prevede rezultatul normal al faptei sale licite sau ilicite, dar nu prevede ivirea
împrejurării fortuite.

►Cazul fortuit exclude vinovăţia atât în forma intenţiei cât şi a culpei.

9
 ►Fapta care a produs un rezultat neaşteptat datorat împrejurării imprevizibile să fie
prevăzută de legea penală. Fapta se consideră prevăzuta în raport cu rezultatul efectiv produs şi nu
în raport cu rezultatul normal, dorit şi urmărit de făptuitor.

►Efectul cauzei este înlăturarea caracterului penal al faptei şi excluderea vinovăţiei.

Întrucât imposibilitatea de prevedere a cauzei este generală şi obiectivă, cazul fortuit produce
efecte asupra faptei, fiind absolviţi de răspundere atât autorul cât şi participanţii (coautor,
instigator, complice). Înlătură, de asemenea şi răspunderea civilă.

►În practica judiciară, nu s-a reţinut cazul fortuit când inculpatul a lăsat autoturismul, care
se defectase, pe partea carosabilă a drumului, fără semnalizare, ducându-se să solicite ajutor, iar
între timp o altă maşină loveşte autoturismul din spate, provocând moartea a două persoane.

Notă: Materialul se va completa cu manualul, Drept penal, partea generală, autori: Constantin
Mitrache, Cristian Mitrache, Editura Universul Juridic, București, 2014.

10
 Formele infracțiunii
Formele infracțiunii intenționate: Noțiunea de activitate infracțională. Perioadele și fazele
activității infracționale.

►Activitatea infracţională se desfăşoară pe parcursul a două perioade, una internă, iar

cealaltă externă.

►Perioada internă sau psihică se caracterizează prin trei momente: unul iniţial, al naşterii
ideii de a săvârşi infracţiunea, când încolţeşte gândul infracţional; al doilea, al deliberării când se
cântăresc motivele pro şi contra ideii de a comite fapta, al confruntării motivelor luptei şi al
treilea, al luării hotărârii infracţionale.

►Această perioadă se întâlneşte numai la infracţiunile intenţionate, pentru că în cazul

celorlalte forme de vinovăţie nu există hotărâre infracţională.

►Întreaga perioadă internă se derulează în conştiinţa făptuitorului, fără a fi exteriorizată în

vreun act, motiv pentru care nu prezintă relevanţă penală.

►Este posibil ca ideea comiterii unei infracţiuni să devină hotărâre infracţională pusă în
practică şi atunci suntem în prezenţa unei infracţiuni comise pe care orală, ca în cazul
infracţiunilor de instigare publică (art. 368 Cod pen.), incitarea la ură sau discriminare (art. 369
Cod pen.) sau ameninţare (art. 206 Cod pen.).

►Perioada externă urmează celei interne şi se referă la desfăşurarea exterioară a activităţii

infracţionale prin acte, acţiuni care pun în executare hotărârea infracţională.

►Această perioadă trasează drumul infracţiunii, numit iter criminis, ce se încadrează între
prima acţiune externă şi până la producerea rezultatului periculos, inclusiv ultima manifestare a
acestuia, în cazul infracţiunilor care cunosc desfăşurare în timp.

►În interiorul perioadei externe se formează latura obiectivă a infracţiunii, compusă din
element material (actul de executare), urmarea imediată şi legătura de cauzalitate.

Formele infracțiunii în raport cu fazele activității infracționale: actele preparatorii

(noțiune, feluri, regimul juridic)
1
 ►Perioada externă se compune din trei faze şi anume: faza actelor preparatorii, faza
actelor de executare şi faza urmărilor.

►Faza actelor preparatorii se compune din acte, activităţi care pregătesc punerea în
executare a hotărârii prin culegerea de date, informaţii, procurarea şi adaptarea instrumentelor ce
vor fi folosite la executare, care creează condiţiile favorabile săvârşirii faptei.

►Faza se întâlneşte numai la infracţiunile intenţionate şi presupune ca actele să

îndeplinească următoarele trăsături:
actele preparatorii să fie univoce, deci strict realizate în vederea săvârşirii
infracţiunii;
actele preparatorii să creeze condiţii pentru săvârşirea infracţiunii;
actele preparatorii să fie comise cu intenţie;
actele preparatorii să nu constituie modalităţile normative sau faptice ale
elementului material, deci să nu facă parte din actele de executare.

►Actele de pregătire pot fi materiale, prin care se pregăteşte material infracţiunea,

procurându-se instrumentele, materialele, adaptându-le sau pot fi morale când sunt create
condiţiile psihice ale comiterii faptei, prin culegerea de date, informaţii despre locul, timpul
comiterii infracţiunii, despre victimă, despre obiectele de valoare etc.

►Autorul actului de pregătire trebuie să fie una şi aceeaşi persoană cu autorul infracţiunii,
altfel dacă sunt persoane diferite vom fi în prezenţa participaţiei penale.

►Actele de pregătire trebuie să fie în legătură obiectivă cu actul de executare pe care-l

precedă şi spre reuşita căruia au fost realizate.

►Legiuitorul român nu incriminează şi nu pedepseşte actele de pregătire, dar acestea pot

fi reglementate, fie ca tentativă la unele infracţiuni (ca în cazul art. 412 Cod pen.), fie ca
infracţiune de sine stătătoare (art. 314 Cod pen.- deţinerea de instrumente în vederea falsificării
de valori), fie ca acte de complicitate anterioară, dar când sunt comise de altă persoană (art. 48
Cod pen. – complicele).

►Faza actelor de executare se compune din acţiuni prin care se realizează elementul
material parţial, rezultând forma tentativei.

2
 ►Actele de executare se delimitează de actele de pregătire prin: îndreptarea actelor către
obiectul infracţiunii (a pune mâna pe un bolovan pentru a lovi nu este act de pregătire ci act de
executare); prin capacitatea actelor de a realiza scopul propus; prin aptitudinea de a exterioriza
poziţia subiectivă a făptuitorului, adică intenţia cu care au fost comise; actul să aibă relevanţă
penală, adică să se încadreze în elementul material; actul să fie în măsură să conducă spre
producerea rezultatului.

►Faza urmărilor se caracterizează prin producerea urmărilor prin executarea completă a

elementului material, aici întâlnind pe lângă infracţiunea consumată şi infracţiunea fapt epuizat.

Infracţiunea consumată:noţiune, caracterizare

► Este fapta ce constă în executarea în întregime a elementului material, executare urmată

imediat sau la o oarecare distanţă în timp de la finalizarea acesteia de producerea urmării
imediate, fie sub forma rezultatului, fie a stării de pericol.

►Infracţiunea consumată realizează fapta incriminată în forma tipică, adică în forma în

care este descrisă de legiuitor.

►Infracţiunea consumată este întotdeauna forma prevăzută de legiuitor în norma de

incriminare, prezintă cel mai ridicta grad de pericol social şi atrage răspunderea penală.

►cunoaşterea momentului consumării prezintă importanţă pentru aplicarea legii penale în

timp şi spaţiu, pentru calcularea termenului de prescripţie.

►Se caracterizează prin:

executarea în întregime a elementului material urmat de producerea rezultatului;

rezultatul poate fi: vătămare materială stare de pericol;

după felul rezultatului infracţiunile se împart în infracţiuni de rezultat şi infracţiuni de

pericol;

infracţiunile de rezultat se consumă după executarea elementului material al infracţiunii şi

producerea rezultatului;

infracţiunile de pericol se consumă în momentul executării în întregime a elementului

material;
3
 importanţa cunoaşterii pentru: 1. aplicarea legii în timp şi spaţiu

2. aplicarea actelor de clemenţă

3. calcularea prescripţiei

Infracţiunea epuizată: noţiune, caracterizare

► Este fapta al cărui element material continuă să se manifeste sau al cărui rezultat se
amplifică după momentul consumării.

►Infracţiunea fapt epuizat este o formă atipică a infracţiunii, mai gravă decât forma tipică,
datorită modului în care se manifestă elementul material şi urmarea imediată.

►Se caracterizează prin:

prelungirea în timp a infracţiunii după momentul consumării;

prelungirea se datorează fie amplificării rezultatului iniţial, fie continuării activităţii

infracţionale;

tipuri de infracţiuni ce cunosc forma epuizată 1. continuă

2. continuată

3. progresivă

4. de obicei

importanţa cunoaşterii pentru: 1. aplicarea legii în timp şi spaţiu

2. actele de clemenţă

3. calcularea termenului de prescripţie

Tentativa: definiție, sediul materiei, condiții de existență, feluri, infracțiuni la care tentativa
nu este posibilă

Art. 32 (1) - Tentativa constă în punerea în executare a intenției de a săvârși infracțiunea,

executare care a fost însă întreruptă sau nu și -a produs efectul.
4
(2) - Nu există tentativă atunci când imposibilitatea de consumare a infracțiunii este consecința
modului cum a fost concepută executarea.

►Tentativa este actul de executare comis cu intenţie directă sau indirectă, însă executarea
este întreruptă sau deşi dusă până la capăt, rezultatul nu se produce.

►actul de executare trebuie obligatoriu să fie început, neprezentând importanţă cât anume
s-a realizat. Acesta trebuie să exteriorizeze hotărârea infracţională printr-o acţiune aptă să ducă
spre producerea rezultatului dacă n-ar fi întreruptă sau nu ar interveni alte cauze independente de
voinţa făptuitorului, care să împiedice producerea urmării imediate.

►Condiţiile de existenţă ale tentativei sunt următoarele:

1. Existenţa hotărârii de a săvârşirii infracţiunea, în forma intenţiei, indiferent de
modalitate, fiind inexistentă în cazul infracţiunii comise din culpă sau cu intenţie
depăşită;
2. Hotărârea infracţională trebuie pusă în executare prin începerea executării
elementului material, dar şi a acelor acte care sunt nemijlocit legate de actul de
executare, fie că sunt anterioare sau concomitente (ex. prinderea făptuitorului în
casieria instituţiei, cu chei asupra sa, constituie act de executare şi nu de
pregătire, chiar dacă elementul material specific infracţiunii de furt şi anume,
luarea, nu a început a fi executat, pentru că el exteriorizează fără echivoc intenţia
de a fura, dar fără acţiunea de pătrundere, luarea nu ar fi fost posibilă.
3. Întreruperea executării sau neproducerea rezultatului sunt specifice tentativei şi
se datorează unor cauze anterioare sau concomitente actului de executare şi
independente de voinţa acestuia.

►Noul legiuitor reţine în textul ce defineşte tentativa numai două forme, după gradul de
realizare a actului de executare şi anume: tentativa întreruptă şi tentativa perfectă.

►Tentativa întreruptă se întâlneşte atunci când actul de executare odată început este
întrerupt de cauze, fie de natură umană (imobilizarea făptuitorului) sau cauze neumane (obstacole
ce nu pot fi depăşite de făptuitor şi care este astfel obligat să abandoneze ducerea până la capăt a
executării).

►Tentativa perfectă constă în punerea în executare a hotărârii infracţionale, în finalizarea

acestuia, dar fără producerea rezultatului, datorită unor cauze care nu ţin de mijloace folosite, ci
de nepriceperea făptuitorului sau de distanţa prea mare faţă de victimă etc.

►În noul Cod penal nu mai sunt prevăzute şi alte forme de tentativă, pentru că nu prezintă
interes motivele neproducerii rezultatului. Dar aceste forme rămân realităţi faptice şi deci vom
reţine tentativa şi atunci când valoarea socială lipseşte de la locul unde făptuitorul credea că se
află (tentativa relativ improprie) sau instrumentele sunt insuficiente ori defecte.

5
 ►Noua abordarea tentativei a simplificat recunoaşterea acesteia în sensul că o tentativă
perfectă este o tentativă idonee, adică aptă să creeze o stare de pericol obiectiv pentru valoarea
socială, întrucât instrumentele folosite sunt suficiente, în stare bună de funcţionare, în timp ce o
tentativă întreruptă este o tentativă neidonee, pentru că pericolul pe care ar trebui să-l producă
pentru valoarea socială este îndepărtat şi se datorează instrumentelor, mijloacelor, nepriceperii
făptuitorului.

►Tentativa absolut improprie nu este propriu-zis o tentativă, ci doar un început de

executare care nu poate duce nicicum la consumarea infracţiunii, din cauza modului în care a fost
concepută executarea.

►Fapta nu face parte din ilicitul penal, iar neconsumarea se datorează cauzelor
preexistente legate de modul absurd, aberant de concepere şi de executare (a doborî avioane cu
praştia, a ucide cu vrăji).

►O astfel de faptă nu atrage răspunderea penală, făptuitorul nefiind responsabil de fapta

sa.

►Fapta putativă are caracter infracţional, dar numai în mintea făptuitorului nu şi în

realitate şi nu atrage răspunderea penală (ex. însuşirea unui bun de la o rudă decedată fără a şti că
bunul fusese lăsat ca moştenire).

►Fapta putativă nu se confundă cu tentativa absolut improprie, pentru că ea presupune act

de executare apt să producă rezultatul urmărit, dar din cauze necunoscute făptuitorului nu are
caracter penal, lipsind valoarea protejată.

►În cazul faptei putative obiectul protejat lipseşte definitiv şi total şi nu accidental şi
temporar ca în cazul tentativei relativ improprie.

►Nu numai absenţa obiectului duce la existenţa faptei putative, ci şi lipsei unei calităţi a
acestuia. De exemplu, tragerea cu un pistol într-un cadavru nu ese o fapta absurdă şi deci
tentativa absolut improprie, ci o faptă putativă, întrucât lipseşte condiţia ca victima să fie o
persoană în viaţă. Deci suntem în prezenţa unei fapte licite, făptuitorul crezând că trage într-o
fiinţă vie, eroarea sa neputând să suplinească lipsa obiectivă a vieţii.

►Tentativa nu este posibilă la toate infracţiunile. Prin urmare, nu se întâlneşte la

infracţiunile săvârşite din culpă şi cu intenţie depăşită, pentru că nu există o rezoluţie
infracţională, astfel că nu se poate realiza condiţia punerii în executare a hotărârii de a comite
infracţiunea.

►În cazul intenţiei depăşite, rezultatul mai grav este tot consecinţa culpei şi odată acesta
produs infracţiunea se consumă, înlăturându-se posibilitatea de a rămâne în tentativă.

6
 Deşi făptuitorul acţionează cu intenţie directă, în privinţa rezultatului mai grav nu se poate
reţine o hotărâre subiectivă pe care făptuitorul a pus-o în executare. În cazul acestei forme de
vinovăţie, tentativa trebuie raportată la infracţiunea praeterintenţionată în întregime şi nu doar la
infracţiunea al cărui rezultat este prevăzut şi dorit şi care cunoaşte tentativa (făptuitorul pune
victimei piedică, aceasta cade, iar în urma impactului dur cu solul decedează).

►Tentativa nu este posibilă la infracţiunile comise prin inacţiune, pentru că această

conduită a făptuitorului duce la consumarea infracţiunii în momentul în care nu este îndplinită
obligaţia pretinsă prin norma de incriminare.
Obligaţia de a avea o anume conduită trebuie să fie o obligaţie imediată, astfel că
neîndeplinirea acesteia prin conformarea cu norma de incriminare duce la consumare. Dacă
obligaţia are un termen, după expirarea acestuia infracţiunea se consumă (ex. însuşirea bunului
găsit constă în fapta de a nu preda în termen de 10 zile un bun găsit autorităţilor sau celui care l-a
pierdut sau de a dispune de acel bun ca de al său – art. 243 Cod pen.).
Însă, în cazul infracţiunilor comise prin omisiune, tentativa este posibilă (ex. mama paote
să-şi omoare copilul prin refuzul de a-l hrăni).

►Tentativa nu este posibilă la infracţiunile cu executare promptă (ex. mărturia

mincinoasă, ameninţarea, instigarea publică etc.), pentru că aceste infracţiuni nu au iter criminis
şi se consumă instantaneu, odată cu exprimarea orală a ideii infracţionale, chiar dacă ulterior
acestui moment executarea continuă.

►Tentativa nu este posibilă la infracţiunile continue, deoarece consumarea se realizează în

momentul în care se comite acţiunea, iar prelungirea acesteia până la momentul epuizării nu este
relevantă.

►Tentativa nu este posibilă la infracţiunile de obicei, pentru că specific acesteia este

repetarea acţiunii tipice de mai multe ori până se creează obişnuinţa, moment în care infracţiunea
se consumă.

►Tentativa nu este posibilă la infracţiunile de pericol, pentru că urmarea imediată constră

într-o stare de pericol care se produce odată cu săvârşirea acţiunii sau inacţiunii.

►Tentativa nu este posibilă la infracţunea continuată care se consumă după a doua

acţiune. O eventuală întrerupere a executării după prima acţiune constitui tentativă, dar numai în
raport cu infracţiunea în formă simplă, nu cu forma continuată, pentru că aceasta încă nu s-a
realizat.
Dacă una sau unele acţiuni sunt rămase în tentativă, iar celelalte sunt consumate, reţinem
forma epuizată pentru infracţiunea în ansamblu. Însă, dacă toate acţiunile sunt comise în tentativă
perfectă, atunci suntem în prezenţa tentativei în formă continuată şi nu a infracţiunii continuate
comisă în forma tentativei.

7
Prevederea și sancționarea tentativei
Art. 33 (1) - Tentativa se pedepsește numai când legea prevede în mod expres aceasta.
(2) - Tentativa se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracțiunea consumată, ale
cărei limite se reduc la jumătate. Când pentru infracțiunea consumată legea prevede pe deapsa
detențiunii pe viață, iar instanța s -ar orienta spre aceasta, tentativa se sancționează cu pedeapsa
închisorii de la 10 la 20 de ani.

►În privinţa incriminării tentativei, legiuitorul român a acceptat sistemul incriminării

limitate, în partea specială a Codului penal, în legile penale speciale şi în legile nepenale
prevăzându-se, fie după fiecare infracţiune, fie la sfârşitul unui grup de infracţiuni expresia
„tentativa se pedepseşte”.

►Tentativa se pedepseşte diferit ţinând seama de tipul de pedeapsă (închisoare, amendă

sau detenţiune pe viaţă). Legiuitorul nu prevede pedeapsa în cazul tentativei, ci stabileşte o
regulă astfel:
1. Tentativa se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată,
ale cărei limite se reduc la jumătate (de ex. pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea de
omor în formă consumată este de la 10 la 20 de ani, iar pedeapsa pentru tentativă se
încadrează între 5 şi 10 ani fără a se putea coborî sub minimul general al pedepsei
potrivit art. 2 Cod pen.
2. Tentativa în cazul când pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea consumată este
detenţiunea pe viaţă, se sancţionează cu închisoarea de la 10 la 20 de ani.

Desistarea și împiedicarea producerii rezultatului: noțiune, condiții, efecte

Art. 34 (1) - Nu se pedepsește autorul care, înainte de descoperirea faptei, s-a desistat ori a
încunoștințat autoritățile de comiterea acesteia, astfel încât consumarea să poată fi împiedicată,
sau a împiedicat el însuși consumarea infracțiunii.
(2) - Dacă actele îndeplinite până în momentul desistării sau împiedicării producerii rezultatului
constituie o altă infracțiune, se aplică pedeapsa pentru această infracțiune.

►Desistarea şi împiedicarea producerii rezultatului sunt două cauze legale, generale,

personale de nepedepsire a tentativei.

►Desistarea se întâlneşte numai în cazul tentativei întrerupte, pentru că în cazul tentativei

perfecte nu se mai poate pune problema întreruperii (renunţării) întrucât actul de executare este
încheiat.

►Desistarea constă în renunţarea voluntară, indiferent de mobil, la continuarea acţiunii

din latura obiectivă a infracţiunii, astfel încât consumarea numai are loc.

8
 ►Condiţiile cauzei desistării sunt următoarele:

1. Actul de executare odată început este întrerupt. Întreruperea poate să intervină între
începerea executării şi înainte de producerea rezultatului. Acţiunea întreruptă trebuie să fie o
acţiune fără rezultat. Dacă acţiunea este terminată, dar nu s-a produs rezultatul, iar făptuitorul nu
reia executarea, deşi avea posibilitatea să o facă, nu există desistare, pentru că executarea este
terminată, iar rezultatul nu s-a produs din alte cauze şi nu datorită acţiunii sale. Ex. lovirea
victimei în cap cu un par, printr-o singură lovitură, pe care nu o repetă şi care nu a fost urmată de
decesul victimei.
Renunţarea poate să constea într-o inacţiune (ex. făptuitorul nu mai trage încă o dată cu
arma cu toate că prima dată nu a reuşit să nimerească victima), dar şi într-o acţiune (ex. mama
care iniţial a refuzat să-şi hrănească copilul, reia hrănirea acestuia în condiţiile în care rezultatul
nu este pe cale să se producă şi copilul se poate alimenta natural). Însă, dacă mama intervine prin
hrană pentru a-i salva viaţa care este pusă în pericol, vom fi în prezenţa împiedicării producerii
rezultatului şi nu a desistării.

2. Întreruperea acţiunii trebuie să fie voluntară, iar acţiunea trebuie să poată continua în
condiţii normale, în absenţa oricărui element de constrângere şi numai din propria iniţiativă a
făptuitorului aceasta să înceteze.
Renunţarea la acţiune trebuie să fie definitivă şi nu temporară, pentru că în cazul în care
făptuitorul reia executarea nu se mai reţine desistarea ci tentativa.

►Întreruperea trebuie să fie consecinţa voinţei libere, dar aceasta nu înseamnă că nu poate
fi determinată de milă, teamă, remuşcare, frică de pedeapsă sau foloasele prea mici. Dacă aceste
împrejurări constituie numai motive care îl determina să renunţe, se va reţine desistarea, dar dacă
aceste împrejurări au rolul de cauză care determină renunţarea acţionând prin constrângere
asupra voinţei făptuitorului, nu se reţine desistarea ci tentativa întreruptă. Caracterul voluntar se
apreciază în concret şi în funcţie de percepţia subiectivă a făptuitorului.

3. Desistarea trebuie să intervină înainte de descoperirea faptei, pentru că descoperirea de

către un terţ a faptei exercită o presiunep psihică asupra făptuitorului, care va renunţa dar nu
voluntar, ci datorită constrângerii, iar dacă descoperirea este făcută de autorităţi, desistarea este
exclusă. Ex. făptuitorul şi-a dat seama că a fost văzut în momentul în care a pus otrava în
paharul victimei şi a răsturnat paharul, dar nu voluntar, ci din teama să nu fie prins.

4. Urmarea infracţiunii să nu se producă tocmai datorită întreruperii actului de executare

înainte de finalizarea acestuia, dar dacă făptuitorul renunţă prea târziu să continue acţiunea

9
începută, astfel încât producerea rezultatului nu a putut fi evitată, se va reţine o infracţiune
consumată.

►Împiedicare producerii rezultatului se întâlneşte în cazul tentativei perfecte şi deci este o

cauză de nepedepsire a tentativei terminate.

►Poate interveni în intervalul cuprins între încheierea executării acţiunii şi momentul

producerii rezultatului.

►Cauza presupune o atitudine activă a făptuitorului care, din proprie iniţiativă, mai
înainte de descoperirea faptei, intervine pentru ca rezultatul să nu se producă. Ex. nu va beneficia
de această cauză cel care restituie bunurile sustrase sau cheamă salvarea după ce a înjunghiat
victima.

►Cauza nu trebuie confundată cu înlăturarea rezultatului, care are loc după producerea
acestuia şi care este o circumstanţă atenuantă judiciară.

►Împiedicarea poate să fie înfăptuită atât personal de către făptuitor cât şi d către
autorităţile la care a apelat făptuitorul.

►Condiţiile împiedicării sunt următoarele:

1. Actul de executare trebuie să fie dus până la capăt, pentru că numai în această situaţie
ne apropriem de producerea rezultatului.
2. făptuitorul sa intervină activ pentru împiedicarea producerii rezultatului, o atitudine
pasivă a acestuia fiind străină acestei cauze. Împiedicarea poate fi realizată atât de către
făptuitor, cât şi de alte persoane chemate de acesta, inclusiv de către autorităţi şi chiar victima
anunţată de către făptuitor despre focul pus la şura cu paie, poate interveni pentru stingerea
acestuia.
Împiedicarea nu trebuie să fie numai o acţiune obiectivă ci şi o atitudine subiectivă,
menită să reflecte dorinţa şi voinţa ca rezultatul să nu se producă. Împiedicarea nu trebuie să fie
simulată ci efectivă şi în măsură să ducă la evitarea rezultatului. Ex. făptuitorul plasează o
bombă, dar totodată anunţă autorităţile, pentru a o dezamorsa, însă el mizează pe explodarea
acesteia la momentul sosirii poliţiştilor. Nu se va reţine cauza de nepedepsire.
Împiedicarea poate consta atât într-o acţiune licită cât şi ilicită (ex. sustragerea unei maşini
pentru a duce la spital victima pe care a bătut-o). Nu va răspunde penal pentru loviri sau late
violenţe, dar va răspunde penal pentru furtul maşinii.

10
 3. Împiedicarea trebuie să fie voluntară şi să nu existe niciun element de constrângere. Ex.
după ce aruncă victima în apă, pentru a o îneca, sare după ea să o salveze, întrucât fusese văzut
de alte persoane. Când ideea împiedicării provine de la un terţ, inclusiv de la victimă, ea trebuie
însuşită de făptuitor pentru ca acesta să nu răspundă penal.
4. Împiedicarea producerii rezultatului trebuie să aibă loc înainte de descoperirea faptei,
căci după acest moment este dificil ca făptuitorul să mai poată preveni producerea rezultatului.
Descoperirea poate fi realizată nu numai de către autorităţi, ci şi de către terţe persoane.
Descoperirea se referă în primul rbnd la fapta materială şi numai dacă este posibil şi la
făptuitor.
Nu se consideră că fapta este descoperită atunci când este aflată de persoane de vârstă mică
sau foarte în vârstă, de debili mintali ori persoane chemate în ajutor de către făptuitor.
5. Împiedicarea trebuie să fie efectivă, adică să se finalizeze demersul făptuitorului sau al
terţilor cu succes şi rezultatul să fie preîntâmpinat. Ex. deşi victima dusă de urgenţă la spital de
către făptuitor, viaţa pusă în pericol de lovitura de cuţit a acestuia nu a putut fi salvată.
Împiedicarea trebuie să se încheie cu succes nu numai când este realizată de făptuitor, ci şi atunci
când el încunoştiinţează pe terţele persoane şi aceasta trebuie să se realizeze la timp pentru ca
terţii să poată împiedica producerea rezultatului.

►Reţinerea celor două cauze conduce la nepedepsirea făptuitorului. Însă acesta va

răspunde pentru actele ce constituie infracţiuni şi au fost comise până la momentul desistării sau
al împiedicării producerii rezultatului. Aceste acte se numesc acte de executare calificată. Ex.
făptuitorul care a pătruns intr-o locuinţă pentru a fura, dar renunţă, nu va răspunde penal pentru
furtul calificat dintr-o locuinţă, ci numai pentru violarea de domiciliu.

Notă: Materialul se va completa cu manualul, Drept penal, partea generală, autori: Constantin
Mitrache, Cristian Mitrache, Editura Universul Juridic, București, 2014.

11
12
 Unitatea de infracțiuni

Unitatea de infracțiuni: Noțiune. Feluri.

Unitatea de infracţiuni semnifică activitatea infracţională formată dintr-o singură

acţiune sau inacţiune ce decurge din natura faptei sau din voinţa legiuitorului şi în care se
regăseşte conţinutul unei singure infracţiuni.
Unitatea de infracţiuni este de două feluri: unitate naturală şi unitatea legală.
Unitatea naturală este caracterizată de unitatea acţiunii sau inacţiunii, de unicitatea
rezultatului, de unicitatea formei de vinovăţie şi de unitatea faptei, toate aceste elemente
conducând spre o singură infracţiune.
Formele unității naturale de infracțiuni sunt: infracţiunea simplă, infracţiunea
continuă, infracţiunea deviată. Aceste forme nu sunt definite în Codul penal.

Infracţiunea simplă: este fapta ce se săvârşeşte printr-o singură acţiune sau

inacţiune (o lovitură de cuţit letală, o singură acţiune de luare a unui singur obiect).
Acţiunea se poate săvârşi din mai multe acte şi cu toate acestea să constituie o
singură infracţiune (ex. infracţiunea de omor comisă prin mai multe lovituri care au dus la
decesul persoanei, lovituri care realizează toate o singură acţiune şi deci o singură
infracţiune de omor; mai multe acte de sustragere de bunuri dintr-un magazin formează o
singură acţiune de luare şi deci o singură infracţiune de furt, pentru că toate aceste acte nu
au autonomie juridică, ci sunt părţi componente ale acţiunii unice incriminate.

Infracţiunea continuă: se caracterizează prin prelungirea în timp, în mod natural,

după momentul consumării, a elementului material, acţiune sau inacţiune, până la
momentul intervenirii unei forţe contrare ce pune capăt prelungirii şi care marchează
momentul epuizării.
Forţa contrară poate fi, fie voinţa făptuitorului însuşi, fie intervenţia autorităţii, fie
chiar acţiunea victimei ori o hotărâre judecătorească de condamnare, chiar dacă nu este
definitivă.
Infracţiunea se poate recunoaşte după elementul material care redă o acţiune sau
inacţiune care poate dura în timp (lipsire, deţinere, reţinere).
În structura sa se întâlneşte un singur obiect juridic, o singură urmare, un singur
făptuitor, o singură acţiune sau inacţiune.
Exemple: furtul de curent electric, lipsirea de libertate în mod ilegal, abandonul de
familie, portul ilegal de uniformă, relele tratamente aplicabile minorului.
În cursul prelungirii pot intervenii şi întreuperi după care se reia continuarea
acţiunii. Suntem tot în prezenţa formei continue a infracţiunii, dar în varianta succesivă
spre deosebire de varianta permanentă când prelungirea nucunoaşte întreruperi.
1
 Infracţiunea se consideră comisă la momentul epuizării, când încetează definitiv
prelungirea acţiunii sau inacţiunii şi se produce şi ultima urmare.
În raport de acest moment se calculează termenul de prescripţie a răspunderii
penale, aplicarea legii penale în timp şi în spaţiu.
Acţiunea comisă de un minor cu vârsta sub 14 ani şi care continuă şi după această
vârstă nu se ia în calcul decât pentru individualizarea pedepsei nu şi ca parte componentă a
infracţiunii continue.
Infracţiunea în formă continuă se sancţionează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracţiunea în forma tip.

Infracţiunea deviată: este fapta săvârşită, fie prin devierea acţiunii de la obiectul
sau persoana împotriva cărora a fost îndreptată iniţial, din cauza greşelii făptuitorului, la
alt obiect sau persoană, fie îndreptarea acţiunii, din eroarea făptuitorului asupra altei
persoane sau obiect decât cele stabilite iniţial.
Modalitatea aberratio ictus (devierea acţiunii): ex. focul de armă tras asupra unei
persoane ce se află într-un grup, ucide o altă persoană.
Modalitatea error in persona (eroarea făptuitorului) ex. făptuitorul confundă
victima cu o altă persoană, fie pentru că era noapte, fie pentru că din spate semăna cu
victima.

Unitalea legală infracţională se prezintă sub patru forme şi anume:

infracţiunea continuată, infracţiunea complexă, infracţiunea de obicei, infracţiunea
progresivă.

Infracţiunea continuată: noţiune, condiţii, sancţionare

Art. 35 (1) - Infracțiunea este continuată când o persoană săvârșește la diferite intervale
de timp, dar în realizarea aceleiași rezoluții și împotriva aceluiași subiect pasiv, acțiuni sau
inacțiuni care prezintă, fiecare în parte, conținutul aceleiași infracțiuni.

Art. 36 (1) - Infracțiunea continuată se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege

pentru infracțiunea săvârșită, al cărei maxim se poate majora cu cel mult 3 ani în cazul
pedepsei închisorii, respectiv cu cel mult o treime în cazul pedepsei amenzii.

Art. 37 - Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată sau complexă este
judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași
infracțiuni, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei, se stabil ește o
pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior.

►Prin infracţiune continuată se înţelege repetarea, la intervale diferite de timp, în

realizarea aceleiaşi rezoluţii infracţionale, împotriva aceluiaşi subiect pasiv, de acţiuni sau
inacţiuni care prezintă, fiecare în parte, conţinutul aceleiaşi infracţiuni.

Condiţii:

2
 ► acţiunile sau inacţiunile să fie repetate de aceeaşi persoană care îndeplineşte
condiţiile legale generale sau speciale pentru a răspunde penal;

►acţiunile sau inacţiunile să fie săvârşite la intervale diferite de timp. Durata

intervalului de timp dintre acţiuni nu este precizată de legiuitor, dar aceasta trebuie să fie
rezonabilă pentru a se putea păstra rezoluţia infracţională;

►este nevoie de minim două acţiuni sau inacţiuni pentru a se realiza forma
continuată;

►acţiunile să prezinte fiecare în parte conţinutul aceleiaşi infracţiuni, dar nu este

nevoie de identitate de conţinut (mai multe luări la furt); unele acţiuni pot fi consumate
alte rămase în tentativă;

►toate acţiunile să fie comise în baza aceleiaşi hotărâri infracţionale;

►subiectul pasiv, ca regulă, trebuie să fie unic, dar se admite şi pluralitatea de

subiecti pasivi, când bunul se află în coproprietatea mai multor persoane sau există un
subiect pasiv principal unic şi mai mulţi subiecţi pasivi secundari;

►infracţiunea se consideră săvârşită la momentul epuizării, atunci când a avut loc

ultima acţiune sau inacţiune;

► în raport de acest moment se calculează termenul de prescripţie a răspunderii

penale, aplicarea legii penale în timp şi spaţiu;

►infracţiunea continuată este o cauză reală de agravare facultativă a pedepsei şi se

sancţionează mai aspru;

Sancţionarea infracţiunii continuate

►aplicarea pedepsei are loc într-o singură etapă, fără a se evidenţia separat
majorarea de 3 ani şi fără a se depăşi maximul general al pedepsei de 30 de ani. Pedeapsa
se situează între minimul special al pedepsei prevăzute şi maximul special majorat cu 3
ani. De ex., pentru infracţiunea de furt, dacă instanţa alege pedeapsa închisorii, intervalul
în care se va stabili pedeapsa este de la 6 luni la 6 ani, iar dacă alege amenda, maximul
special al acesteia se poate depăsi cu cel mult o treime.

Recalcularea pedepsei pentru infracţiunea continuată

►recalcularea intervine în cazul când după pronunţarea unei hotărâri definitive de

condamnare a făptuitorului pentru infracţiunea continuată, sunt descoperite şi alte acţiuni
sau inacţiuni componente ale acesteia, astfel încât se recalculează pedeapsa pentru întregul
ansamblu infracţional, pedeapsa finală fiind sau egală cu cea iniţială sau mai mare, dar în
niciun caz mai mică.
3
Infracţiunea complexă: noţiune, condiţii, feluri, sancţionare

Art. 35 (2) - Infracțiunea este complexă când în conținutul său intră, ca element
constitutiv sau ca element circumstanțial agravant, o acțiune sau o inacțiune care constituie
prin ea însăși o faptă prevăzută de legea penală.

Art. 36 (2) - Infracțiunea complexă se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege

pentru acea infracțiune.
(3) - Infracțiunea complexă săvârșită cu intenție depășită, dacă s-a produs numai rezultatul
mai grav al acțiunii secundare, se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru
infracțiunea complexă consumată.

Art. 37 - Dacă cel condamnat definitiv pentru o infracțiune continuată sau complexă
este judecat ulterior și pentru alte acțiuni sau inacțiuni care intră în conținutul aceleiași
infracțiuni, ținându-se seama de infracțiunea săvârșită în întregul ei , se stabilește o
pedeapsă corespunzătoare, care nu poate fi mai ușoară decât cea pronunțată anterior.

► infracţiunea complexă este acea faptă care absoarbe, prin voinţa legiuitorului, în
conţinutul ei, ca element constitutiv sau ca circumstanţă agravantă acţiuni sau inacţiuni ce
reprezintă fapte prevăzute de legea penală;

►în realitate, infracţiunea complexă reprezintă o pluralitate de infracţiuni pe care

legiuitorul le-a reunit într-o singură infracţiune;

►dacă nu ar absorbi în conţinutul ei conţinutul altei infracţiuni, aceasta nu ar avea

conţinut. Propriul ei conţinut, de fapt nu există;

►infracţiunea complexă se prezintă în două modalităţi. În prima modalitate,

infracţiunea absorbită intră în conţinutul infracţiunii complexe ca element constitutiv
material al acesteia. În lipsa acestui element, dispare însăşi infracţiunea complexă. Ex.
infracţiunea de tâlhărie care absoarbe alte infracţiuni precum, loviri sau alte violenţe,
vătămare corporală, ameninţare. Fără aceste infracţiuni, tâlhăria nu se poate realiza ca
infracţiune complexă.

În a doua modalitate, infracţiunea absorbantă intră ca element circumstanţial

agravant. Lipsa acestui element duce la pierderea caracterului complex, infracţiunea
rămânând incriminată în forma simplă. Ex. furtul săvârşit prin efracţie – art. 229 alin.1
lit.d) Cod pen. absoarbe infracţiunea de distrugere;

►infracţiunea absorbită aduce în conţinutul infracţiunii absorbante şi obiectul ei

juridic şi urmările ei care se regăsesc alături de cele specifice noii infracţiuni complexe;

4
 ►vinovaţia infracţiunii complexe nu este unică în sensul că, alături de intenţie se
întâlneşte şi intenţia depăşită;

►infracţiunea complexă se consumă atunci când elementul material complex a fost

dus până la capăt şi finalizat cu producerea urmărilor specifice. Ex. violenţele exercitate
asupra victimei în scopul obţinerii bunurilor acesteia, s-au finalizat cu producerea de
vătămări corporale şi deposedarea de bunuri.

►tentativa infracţiunii complexe presupune ca măcar una dintre acţiunile

componente să fie întreruptă sau să nu-şi producă efectul. Ex. violenţele aplicate victimei
au dus la decesul acesteia, dar nu şi la obţinerea bunurilor acesteia, tâlhăria rămânând
astfel în tentativă, care se va sancţiona cu pedeapsa prevăzută de lege pentru infracţiunea
consumată (pedeapsa prevăzută este închisoarea de la 7 la 18 ani potrivit art. 236 Cod
pen.);

►şi în cazul infracţiunii complexe pedeapsa se poate recalcula în aceleaşi condiţii şi

în acelaşi mod ca şi în cazul infracţiunii continuate.

Infracţiunea de obicei; noţiune, structură

►infracţiunea de obicei se caracterizează prin repetarea actelor similare

(infracţiuni) prevăzute de legea penală de un număr de ori până se creează obişnuinţa sau
îndeletnicirea.

►actele trebuie să fie de acelaşi fel (ex. infracţiunea de camătă – art. 351 Cod pen.
– darea de bani cu camătă);

►desemnarea infracţiunii de obicei se face prin folosirea expresiilor care sugerează

repetarea sau îndeletnicirea (de mai multe ori; ca îndeletnicire, în mod repetat –
exploatarea cerşetoriei-art.213 Cod pen.);

►practica judiciară a stabilit numărul repetărilor la 3, 4 ori;

►acţiunile luate separat sunt lipsite de relevanţă juridică, prezentând importanţă

numai după ce s-a format obişnuinţa;

►infracţiunea se consumă la momentul când s-a realizat îndeletnicirea, dar

repetarea actelor poate continua şi după acest moment până când încetează definitiv,
marcând momentul epuizării;

►tentativa nu este posibilă.

5
Infracţiunea progresivă: noţiune, structură

►este infracţiunea care, după ce a fost atins momentul consumării unei anume
infracţiuni, îşi amplifică progresiv rezultatul, fără intervenţia făptuitorului sau se produc
urmări noi corespunzătoare unei alte infracţiuni. Ex. loviri sau vătămări cauzatoare de
moarte; ultrajul, omorul;

►în conţinutul acestei infracţiuni se absorb legal alte infracţiuni mai simple. Ex.
ultrajul absoarbe ameninţarea, lovirea sau alte violenţe, vătămarea corporală;

►încadrarea juridică a faptei se face după rezultatul mai grav (momentul epuizării),
iar data săvârşirii infracţiunii este cea a consumării, moment în raport de care se stabilesc
şi alte instituţii.

Notă: Materialul se va completa cu manualul, Drept penal, partea generală, autori:

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Editura Universul Juridic, București, 2014.

6
 Pluralitatea de infracțiuni

Pluralitatea de infracțiuni: Noțiune. Sediul materiei. Forme.

Există pluralitate de infracţiuni atunci când o persoană săvârşeşte mai multe acţiuni
sau inacţiuni în acelaşi timp sau la intervale diferite de timp, în care identificăm conţinutul
mai multor infracţiuni. De ex. sustragerea de bunuri mobile de către aceeaşi persoană, la
diferite intervale de timp, din patrimoniul mai multor persoane.
Pluralitatea de infracţiuni este reglementată sub trei forme şi anume: concursul de
infracţiuni, recidiva şi pluralitatea intermediară.
Toate formele pluralităţii de infracţiuni au trăsături comune precum: infracţiunile
sunt comise de aceeaşi persoană, în calitate de autor, instigator sau complice; aceeaşi
persoană comite mai multe infracţiuni, dar minim două, în formă consumată sau în
tentativă pedepsibilă, infracţiunile se pot comite cu oricare dintre formele de vinovăţie
(toate infracţiunle se pot comite cu intenţie sau din culpă ori unele cu intenţie sau culpă şi
altele cu intenţie depăşită).
Nu prezintă interes pentru pluralitatea de infracţiuni intervalul de timp în care au
fost comise infracţiunile, dacă sunt comise în acelaşi loc sau în locuri diferite, dacă sunt
prevăzute în Codul penal sau şi în dispoziţii penale din alte legi, dacă au sau nu acelaşi
obiect juridic.

Concursul de infracțiuni: noțiune, condiții de existență, forme.

Art. 38 (1) - Există concurs real de infracțiuni când două sau mai multe infracțiuni
au fost săvârșite de aceeași persoană, prin acțiuni sau inacțiuni distincte, înainte de a fi
condamnată definitiv pentru vreuna din ele. Există concurs real de infracțiuni și atunci
când una dintre infracțiuni a fost comisă pentru săvârșirea sau ascunderea altei infracțiuni.
(2) - Există concurs formal de infracțiuni când o acțiune sau o inacțiune săvârșită de o
persoană, din cauza împrejurărilor în care a avut loc sau a urmărilor pe care le-a produs,
realizează conținutul mai multor infracțiuni.

Concursul de infracţiuni există atunci când aceeaşi persoană comite două sau mai
multe infracţiuni, prin două sau mai multe acţiuni sau inacţiuni, înainte de a fi condamnată
definitiv pentru vreuna dintre ele (concursul real).
Concurs de infracţiuni există şi atunci când aceeaşi persoană comite două sau mai
multe infracţiuni, dar printr-o singură acţiune sau inacţiune (concursul ideal).
Concurs de infracţiuni există şi atunci când între infracţiuni sunt anumite relaţii
precum, una dintre ele a fost comisă pentru săvârşirea alteia (concursul cu conexitate
etiologică) sau una dintre infracţiuni a fost comisă pentru a ascunde o altă infracţiune
(concursul cu conexitate consecvenţională).
Concursul de infracţiuni este o cauză generală, legală şi personală.
1
 Concursul real de infracţiuni se realizează atunci când sunt întrunite următoarele
condiţii:
►mai multe infracţiuni să fie comise de către aceeaşi persoană, indiferent de
calitatea acestuia, autor, instigator sau complice, indiferent că este major ori minor care
răspunde penal, infractor primar sau recidivist. Infracţiunile se numesc concurente, iar
între acestea trebuie să eexiste o legătură personală asigurată de unicitatea persoanei care
comite toate aceste infracţiuni.

► aceeaşi persoană trebuie să comită mai multe infracţiuni şi toate aceste

infracţiuni trebuie să fie susceptibile de a fi supuse judecăţii. Dacă pentru vreuna dintre
aceste infracţiuni există o cauză justificativă sau de neimputabilitate ori care înlătură
răspunderea penală, aceste infractiuni nu mai pot forma concursul, iar dacă în sarcina
infractorului rămâne o singură infracţiune este exclusă pluralitatea de infracţiuni.
Infracţiunile pot fi de aceeaşi natură, de pildă, toate infracţiunile sunt de furt
(concursul este omogen) sau pot fi diferite, de exemplu, o infracţiune este de furt şi o alta
de vătămare corporală (concursul este eterogen).
Infracţiunile concurente pot fi săvârşite atât prin acţiune cât şi prin inacţiune, pot fi
îndreptate împotriva unor obiecte juridice diferite sau de acelaşi fel, pot comise în formă
consumată sau în tentativă pedepsibilă, pot fi comise împotriva aceluiaşi subiect pasiv, pot
avea scopuri şi mobile diferite.

►infracţiunile concurente să fi fost săvârşite înainte ca pentru vreuna dintre ele

făptuitorul să fi fost condamnat definitiv. Deci infracţiunile trebuie să fie săvârşite până la
rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru vreuna dintre aceste infracţiuni sau
dacă o infracţiune a fost comisă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare care,
ulterior, a fost desfiinţată printr-o cale extraordinară de atac, s-a menţinut condamnarea.
Infracţiunile pot judecate împreună sau separat. Este necesar ca să nu intervină vreo
cauză care înlătură caracterul penal sau răspunderea penală pentru ca faptele să-şi păstreze
caracterul infracţional.

Concursul formal de infracţiuni presupune întrunirea următoarelor condiţii:

►să se comită mai multe infracţiuni, dar, fie printr-o singură acţiune, fie printr-o
singură inacţiune (pluralitate aparentă), săvârşită în anumite împrejurări şi cu anumite
urmări, astfel încât rezultă conţinutul mai multor infracţiuni (omogene sau eterogene,
consumate sau în tentativă).

►infracţiunile ce formează concursul ideal pot fi comise sub aspect subiectiv, toate
cu intenţie sau toate din culpă, ori unele cu intenţie, iar altele din culpă.

Pedeapsa în caz de concurs de infracțiuni. Pedeapsa principală

Art. 39 (1) - În caz de concurs de infracțiuni, se stabilește pedeapsa pentru fiecare

infracțiune în parte și se aplică pedeapsa, după cum urmează:
2
a. când s-au stabilit o pedeapsă cu detențiune pe viață și una sau mai multe pedepse cu
închisoare ori cu amendă, se aplică pedeapsa detențiunii pe viață;
b. când s-au stabilit numai pedepse cu închisoare, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care
se adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
c. când s-au stabilit numai pedepse cu amendă, se aplică pedeapsa cea mai grea, la care se
adaugă un spor de o treime din totalul celorlalte pedepse stabilite;
d. când s-au stabilit o pedeapsă cu închisoare și o pedeapsă cu amendă, se aplică pedeapsa
închisorii, la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii;
e. când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoare și mai multe pedepse cu amendă se
aplică pedeapsa închisorii conform lit. b), la care se adaugă în întregime pedeapsa amenzii
conform lit. c).
(2) - Atunci când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la
pedeapsa cea mai mare a sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea
stabilite s-ar depăși cu 10 ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar
pentru cel puțin una dintre infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este
închisoarea de 20 de ani sau mai mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.

Sanţionarea concursului de infracţiuni atunci când infracţiunile concurente sunt

comise de persoana fizică majoră:

►pentru ambele forme ale concursului (real sau formal) sancţionarea este uniformă,
dar se folosesc sisteme de sancţionare diferite.

►se stabileşte pedeapsa pentru fiecare infracţiune concurentă în parte pe baza

criteriilor generale de individualizare a pedepsei, după care se aplică pedeapsa pentru
întregul grup infracţional.

►când s-a stabilit pedeapsa cu detenţiunea pe viaţă şi una sau mai multe pedepse cu
închisoarea sau cu amenda se va aplica pedeapsa detenţiunii pe viaţă (sistemul absorbţiei).

►când s-au stabilit numai pedepse cu închisoarea sau numai cu amenda, se aplică
pedeapsa cea mai grea ca durată ori cuantum la care se adaugă obligatoriu un spor fix de o
treime din totalul celorlate pedepse (sistemul cumulului juridic cu spor obligatoriu şi fix).

►când s-a stabilit o pedeapsă cu închisoarea şi una cu amenda, se va aplica

pedeapsa închisorii, la care se va adăuga în întregime pedeapsa amenzii (sistemul
cumulului aritmetic).

►când s-au stabilit mai multe pedepse cu închisoarea şi mai multe pedepse cu
amenda se va combina sistemul juridic cu spor obligatoriu şi fix cu cel aritmetic.

►o soluţie nouă de sancţionare este introdusă pentru următoarea situaţie: când s-au
stabilit mai multe pedepse cu închisoarea, dacă prin adăugare la pedeapsa cea mai mare a
sporului de o treime din totalul celorlalte pedepse cu închisoarea stabilite s-ar depăși cu 10
ani sau mai mult maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre
3
infracțiunile concurente pedeapsa prevăzută de lege este î nchisoarea de 20 de ani sau mai
mare, se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.

Contopirea pedepselor pentru infracțiuni concurente. Noțiune și cazuri de contopire.

Art. 40 (1) - Dacă infractorul condamnat definitiv este judecat ulterior pentru o
infracțiune concurentă, se aplică dispozițiile art. 39.
(2) - Dispozițiile art. 39 se aplică și în cazul în care, după ce o hotărâre de condamnare a
rămas definitivă, se constată că cel condamnat mai suferise o condamnare definitivă pentru
o infracțiune concurentă.
(3) - Dacă infractorul a executat integral sau parțial pedeapsa aplicată prin hotărârea
anterioară, ceea ce s-a executat se scade din durata pedepsei aplicate pentru infracțiunile
concurente.
(4) - Dispozițiile privitoare la aplicarea pedepsei în caz de concurs de infracțiuni se aplică
și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii pe viață a fost comutată sau
înlocuită cu pedeapsa închisorii.
(5) - În cazul contopirii pedepselor conform alin. (1)-(4) se ține seama și de pedeapsa
aplicată printr-o hotărâre de condamnare pronunțată în străinătate, pentru o infracțiune
concurentă, dacă hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.

Instituţia contopirii este reglementată pentru a oferi soluţii în cazul în care

infracţiunile concurente au fost judecate separat de către instanţe diferite sau au fost
judecate de către aceeaşi instanţă dar s-au pronunţat hotărâri distincte de condamnare.
Situaţia aceasta se datorează, fie faptului că nu toate infracţiunile concurente sunt
descoperite deodată, fie pentru că urmărirea penală sai judecata nu s-au desfăşurat în
acelaşi timp. Pentru sancţionarea întregului întregului concurs de infracţiuni se vor aplica
regulile de la concursul de infracţiuni.

Recidiva în cazul persoanei fizice: noțiune, forme și condiții de existență.

Art. 41 (1) - Există recidivă când, după rămânerea definitivă a unei hotărâri de
condamnare la pedeapsa închisorii mai mare de un an și până la reabilitare sau împlinirea
termenului de reabilitare, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune cu intenție sau cu
intenție depășită, pentru care legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare.
(2) - Există recidivă și în cazul în care una dintre pedepsele prevăzute în alin. (1) este
detențiunea pe viață.
(3) - Pentru stabilirea stării de recidivă se ține seama și d e hotărârea de condamnare
pronunțată în străinătate, pentru o faptă prevăzută și de legea penală română, dacă
hotărârea de condamnare a fost recunoscută potrivit legii.
Art. 43 (1) - Dacă înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca
executată se săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, pedeapsa stabilită pentru
aceasta se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul rămas neexecutat din
aceasta.
(2) - Când înainte ca pedeapsa anterioară să fi fost executată sau considerată ca executată
sunt săvârșite mai multe infracțiuni concurente, dintre care cel puțin una se află în stare de
recidivă, pedepsele stabilite se contopesc potrivit dispoziț iilor referitoare la concursul de
4
infracțiuni, iar pedeapsa rezultată se adaugă la pedeapsa anterioară neexecutată ori la restul
rămas neexecutat din aceasta.
(3) - Dacă prin însumarea pedepselor în condițiile alin. (1) și alin. (2) s-ar depăși cu mai
mult de 10 ani maximul general al pedepsei închisorii, iar pentru cel puțin una dintre
infracțiunile săvârșite pedeapsa prevăzută de lege este închisoarea de 20 de ani sau mai
mare, în locul pedepselor cu închisoarea se poate aplica pedeapsa detențiunii pe viață.
(4) - Când pedeapsa anterioară sau pedeapsa stabilită pentru infracțiunea săvârșită în stare
de recidivă este detențiunea pe viață, se va executa pedeapsa detențiunii pe viață.
(5) - Dacă după ce pedeapsa anterioară a fost executată sau considerată ca executată se
săvârșește o nouă infracțiune în stare de recidivă, limitele speciale ale pedepsei prevăzute
de lege pentru noua infracțiune se majorează cu jumătate.
(6) - Dacă după rămânerea definitivă a hotărârii de condamnare pentru noua infracțiune ș i
mai înainte ca pedeapsa să fi fost executată sau considerată ca executată se descoperă că
cel condamnat se află în stare de recidivă, instanța aplică dispozițiile alin. (1) -(5).
(7) - Dispozițiile alin. (6) se aplică și în cazul în care condamnarea la pedeapsa detențiunii
pe viață a fost comutată sau înlocuită cu pedeapsa închisorii.

Recidiva se întâlneşte în situaţia în are o persoană, după ce a executat total sau

parţial o pedeapsă, comite din nou o infracţiune sau mai multe infracţiuni, până la
reabilitare sau la împlinirea termenului de reabilitare.
Recidiva este reglementată în două forme, recidiva postcondamnatorie şi
postexecutorie, care poate fi, totodată, teritorială, dar şi internaţională, generală, relativă,
temporară.

Recidiva postcondamnatorie presupune întrunirea următoarelor condiţii:

►să existe o hotărâre definitivă de condamnare pentru săvârşirea unei sau mai
multor infracţiuni cu intenţie sau cu intenţie depăşită, consumată, epuizată sau în tentativă,
comisă în calitate de autor, instigator sau complice.

►pedeapsa ce se execută în baza acestei hotărâri să fie detenţiunea pe viaţă sau

închisoarea mai mare de un an, să se execute în stare de detenţie sau în stare de libertate.

►comiterea unei noi infracţiuni înainte de începerea executării pedepsei, în timpul

executării într-un loc de deţinere, în timpul termenului de supraveghere al liberării
condiţionate sau al suspendării sub supraveghere etc.

►infracţiunea se comite cu intenţie sau cu intenţie depăşită, iar pedeapsa prevăzută

pentru aceasta este detenţiunea pe viaţă sau închisoarea de un an sau mai mare, caa
pedeapsă unică sau altenativă.

5
 ►recidiva postcondamnatorie se sancţionează cu pedeapsa stabilită pentru noua
infracţiune la care se adaugă pedeapsa anterior executată ori restul rămas de executat din
aceasta.

►dacă înainte de executarea pedepsei sau de considerarea ei ca executată se comite

un concurs de infracţiuni, iar cel puţin una este în stare de recidivă, pedepsele stabilite se
contopesc după regulile concursului de infracţiuni, iar pedeapsa rezultantă se adaugă la
pedeapsa anterioară neexecutată sau la restul rămas de executat din aceasta.

►maximul general al pedepsei închisorii sau al amenzii nu poate fi depăşit în

situaţiile în care pedeapsa rezultantă depăşeşte cu mai puţin de 10 ani sau cu 10 ani ori mai
mult de 10 ani acest maxim, caz în care se poate aplica detenţiunea pe viaţă sau pedeapsa
rezultantă se reduce la maximul general.

Recidiva postexecutorie presupune realizarea următoarelor condiţii:

►să existe o hotărâre definitivă de condamnare la o infracţiune comisă cu intenţie

sau cu intenţie depăşită.

►să nu fi intervenit reabilitarea de drept sau să nu se fi împlinit termenul reabilitării

judecătoreşti.

►să se comită o nouă infracţiune cu intenţie sau cu intenţie depăşită pentru care
legea prevede pedeapsa închisorii de un an sau mai mare de un an.

►noua infracţiune să fie comisă după executarea primei pedepse sau după
considerarea acesteia ca executată.

►noua infracţiune comisă în stare de recidivă se sancţionează prin stabilirea unei

pedepse între limitele speciale majorate cu jumătate, fără a se putea depăşi maximul
general al pedepsei.

Cazuri care exclud recidiva.

Art. 42 - La stabilirea stării de recidivă nu se ține seama de hotărârile de condamnare
privitoare la:
a. faptele care nu mai sunt prevăzute de legea penală;
b. infracțiunile amnistiate;
c. infracțiunile săvârșite din culpă.

6
 ►Cazurile prevăzute reprezintă condiţii negative, care exclud naşterea stării de
recidivă şi au în vedere condamnări pronunţate, fie pentru infracţiuni care nu mai sunt
prevăzute ca infracţiuni, fie au fost amnistiate ori au fost comise din culpă.
Aceste cazuri se referă atât la recidiva postcondamnatorie cât şi postexecutorie, sunt
obligatorii, limitativ prevăzute de lege, deci sunt legale şi trebuie să existe la momentul
comiterii infracţiunii.

►infracţiunile comise din culpă nu atrag starea de recidivă datorită gradului pe

pericol social redus faţă de infracţiunile intenţionate. Dacă una dintre infracţiunile
concurente este comisă din culpă, se reţine starea de recidivă numai pentru infracţiunile
intenţionate cu condiţia ca acestea să îndeplinească şi cerinţele legate de pedeapsă.

►infracţiunile amnistiate nu pot forma starea de recidivă, pentru că aceasta

presupune ca infracţiunile care o formează să existe ca atare. Amnistia intervenită pentru
prima condamnare înainte de comiterea celei de a doua infracţiuni, împiedică naşterea
stării de recidivă, iar amnistia intervenită după executarea pedepsei aplicate pentru prima
infracţiune sau considerarea acesteia ca executată duce la considerarea făptuitorului ca
fiind infractor primar.

►în cazul infracţiunilor care nu mai sunt prevăzute ca infraţiuni operează retroactiv
dezincriminarea care înlătură toate consecinţele hotărării judecătoreşti, deci şi aceea
potrivit căreia prima condamnare poate forma recidiva.

Pluralitatea intermediară: noțiune, condiții de existență, regimul sancționator.

Art. 44 (1) - Există pluralitate intermediară de infracțiuni când, după rămânerea
definitivă a unei hotărâri de condamnare și până la data la care pedeapsa este executată sau
considerată ca executată, condamnatul săvârșește din nou o infracțiune și nu sunt întrunite
condițiile prevăzute de lege pentru starea de recidivă.
(2) - În caz de pluralitate intermediară, pedeapsa pentru noua infracțiune și pedeapsa
anterioară se contopesc potrivit dispozițiilor de la concursul de infracțiuni.

►Pluralitatea intermediară este o formă distinctă de pluralitate de infracţiuni ce se

situează între concursul de infracţiuni şi recidivă. Este reglementată numai în cazul
recidivei postcondamnatorii.

►presupune existenţa unei condamnări definitive neexecutate sau în curs de

executare; aceeaşi persoană comite în raport de această condamnare o nouă infracţiune
căreia îi lipsesc condiţiile necesare pentru a se naşte recidiva postcondamnatorie,
indiferent că este vorba de primul sau al doilea termen al acestei recidive.

►pluralitatea intermediară se sancţionează după regulile concursului de infracţiuni.

Pedepsele complementare, accesorii şi măsurile de siguranţă în caz de pluralitate de

infracţiuni.

7
Art. 45 (1) - Dacă pentru una dintre infracțiunile săvârșite s-a stabilit și o pedeapsă
complementară, aceasta se aplică alături de pedeapsa principală.
(2) - Când s-au stabilit mai multe pedepse complementare de natură diferită sau chiar de
aceeași natură, dar cu un conținut diferit, acestea se aplică alături de pe deapsa principală.
(3) - Dacă s-au stabilit mai multe pedepse complementare de aceeași natură și cu același
conținut:
a. în caz de concurs de infracțiuni sau de pluralitate intermediară se aplică cea mai grea
dintre acestea;
b. în caz de recidivă, partea neexecutată din pedeapsa complementară anterioară se adaugă
la pedeapsa stabilită pentru noua infracțiune.
(4) - În cazul condamnărilor succesive pentru infracțiuni concurente, partea din pedeapsa
complementară executată până la data contopirii pedepselor principale se scade din durata
pedepsei complementare aplicate pe lângă pedeapsa rezultată.
(5) - Dacă pe lângă pedepsele principale au fost stabilite una sau mai multe pedepse
accesorii, se aplică dispozițiile alin. (1)-(3), pedeapsa accesorie rezultată executându-se
până la executarea sau considerarea ca executată a pedepsei principale.
(6) - Măsurile de siguranță de natură diferită sau chiar de aceeași natură, dar cu un conținut
diferit, luate în cazul infracțiunilor săvârși te, se cumulează.

(7) - Dacă s-au luat mai multe măsuri de siguranță de aceeași natură și cu același conținut,
dar pe durate diferite, se aplică măsura de siguranță cu durata cea mai mare. Măsurile de
siguranță luate conform art. 112 se cumulează.

►Regimul acestor sancţiuni este comun tuturor formelor de pluralitate de

infracţiuni şi presupune:

Aplicarea pedepsei accesorii, complementare şi a măsurii de siguranţă cea mai grea,

dacă au aceeaşi natură şi conţinut;

Dacă sunt de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar au conţinuturi diferite, se
aplică toate;

Măsurile de siguranţă de natură diferită sau de aceeaşi natură, dar cu un conţinut

diferit, se cumulează;

Măsurile de siguranţă de aceeaşi natură şi cu acelaşi conţinut, luate pe durate

diferite nu se vor aplica toate , ci numai măsura cu durata cea mai mare.

Notă: Materialul se va completa cu manualul, Drept penal, partea generală, autori:

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Editura Universul Juridic, București, 2014.

8
9
 Autorul și participanții

Pluralitatea de infractori: noţiune, caracterizare, forme, condiţii

►noţiunea de pluralitate de infractori presupune săvârşirea în comun a unei infracţiuni
de către mai multe persoane prin eforturi conjugate. Deci o infracţiune poate fi comisă nu
numai de către o singură persoană în calitate de autor, ci şi de mai multe persoane, acest
aspect dând naştere pluralităţii de infractori.
►specific acestei pluralităţi este faptul că subiectul activ este format nu dintr-o
singură persoană, ci dintr-o pluralitate de persoane. Toate aceste persoane trebuie să comită o
singură infracţiune, acesta reprezentând elementul obiectiv al cooperării acestora.
Cooperarea infracţională înseamnă însă şi implicare subiectivă, exprimată prin voinţa
comună de a realiza împreună o anume faptă. Deci pluralitatea de infractori ia naştere numai
în urma conlucrării materiale şi psihice, chiar dacă scopul, mobilul nu sunt întotdeauna
comune pentru toţi infractorii
►elementele componente ale pluralităţii de infractori sunt: pluralitatea de persoane,
unitatea de infracţiune, cooperarea materială, conlucrarea subiectivă.
►pluralitatea de infractori nu trebuie confundată cu pluralitatea de făptuitori ce se
prezintă tot ca o pluralitate de persoane, dar care comit doar o faptă prevăzută de legea
penală şi nu o infracţiune, întrucât între făptuitori există numai o conlucrare materială, fără a
fi însoţită şi de cooperarea subiectivă.
►pluralitatea de făptuitori există când persoanele care au contribuit material la
săvârşirea faptei au vrut şi subiectiv să coopereze, adică vor fi vinovaţi de urmările acesteia.
►când vinovăţia există la toate persoanele, fie în forma intenţiei, fie a culpei, suntem
în prezenţa pluralităţii de infractori, în ipoteza participaţiei proprii.
►când vinovăţia nu există pentru niciuna dintre persoane, suntem în prezenţa
pluralităţii de făptuitori.
►când vinovăţia există doar pentru unii dintre făptuitori, numai aceştia vor constitui
pluralitatea de infractori, în timp ce ceilalţi vor forma pluralitatea de făptuitori.
►Manifestarea concretă a pluralităţii de infractori nu este uniformă ci diversă şi se
datorează, fie naturii infracţiunii, fie dorinţei persoanelor de a se reuni într-un grup
infracţional sau de a se asocia ocazional în acest scop.
Rezultă astfel, trei forme ale pluralităţii de infractori şi anume: pluralitatea naturală
sau necesară, pluralitatea constituită şi pluralitatea ocazională. Numai aceasta este
reglementată de legiuitor în instituţia „participaţia penală”, în timp ce primele două forme
constituie infracţiuni de sine stătătoare.
►Pluralitatea naturală este determinată de natura unor infracţiuni care pentru a fi
săvârşite este nevoie obligatoriu de cel puţin două persoane. Deci cooperarea este impusă nu
1
de voinţa acestor persoane, ci de natura infracţiunii, în absenţa minimului de persoane,
infracţiunea nu poate fi comisă. Ex. infracţiunea de bigamie, incest, încăierare, jocul de
noroc. Aceste infracţiuni se şi numesc colective sau bilaterale.
►În cazul pluralităţii naturale fiecare persoană execută infracţiunea, deci este autor şi
răspunde în această calitate de rezultatul produs.
►Nu este obligatoriu ca toate persoanele să fie infractori, unele putând comite fapta
fără vinovăţie.
►Pluralitatea constituită este o creaţie a legiuitorului şi presupune asocierea mai
multor persoane din voinţă proprie în vederea comiterii de infracţiuni, scop care poate sau nu
să fie atins, însă asociaţia în sine rămâne o realitate înfăptuită cu un nivel ridicat de
periculozitate, distinct de pericolul social al infracţiunilor ce formează scopul asociaţiei.
►Pluralitatea constituită este prezentă în formă infracţională ca infracţiune de
constituirea unui gruo infracţional organizat (art. 367 Cod pen.), crima organizată.
►Aceasta se caracterizează prin numărul relativ mare de infractori, dar minim trei
persoane, printr-o structură ierarhizată (conducători şi subalterni) printr-un program de
activitate infracţional (stabilirea amănunţită, premeditată a modului de a acţiona), prin
specializarea pe anumite tipuri de infracţiuni, prin sedii bine păzite, mascate, ferite de
perceperea publică ori situate în mai multe ţări, prin sfera transfrontalieră de operare, prin
durata mare a existenţei şi conlucrării.
Nu va fi pluralitate constituită dacă mai multe persoane s-au asociat, din motive de
răzbunare, într-un grup şi au lovit pe membrii altui grup. Ei vor răspunde numai pentru
infracţiuni contra integrităţii corporale nu şi pentru asocierea în vederea comiterii de
infracţiuni.
Deci caracteristica pluralităţii constituite nu este doar o simplă înţelegere a unui număr
de persoane, pentru a comite infracţiuni, după care grupul se dispersează, ci o asociere bazată
pe voinţa comună, de durată, într-o formă organizatorica bine închegată a minim trei
persoane.
►Pentru existenţa acestei pluralităţi este nevoie doar de voinţa de asociere, indiferent
dacă infracţiunile scop sunt săvârşite sau nu, dar atunci când acestea se comit, membrii
asociaţiei criminale vor răspunde pentru un concurs de infracţiuni între constituirea grupului
infracţional organizat şi infracţiunile scop.
►Toţi membrii grupării infracţionale au calitatea de autori indiferent de modalitatea
prin care au săvârşit infracţiunea: iniţiere, aderare sau sprijinire.

Pluralitatea ocazională sau participaţia penală

►Aceasta există atunci când o infracţiune (furt, omor) care poate fi comisă în mod
firesc de o singură persoană este comisă de două sau mai multe persoane, pentru că acest fapt
prezintă avantaje.

2
 ►Şi în cazul acestei pluralităţi întâlnim o diviziune a rolurilor, a pregătirii prealabile,
o minimă organizar interioară a grupului.
►Nu este reglementată în forma unei anume infracţiuni, ci este prevăzută în partea
generală a Codului penal, putând, în principiu, să fie întâlnită, cu puţine excepţii, la toate
infracţiunile chiar şi la cele care atrag pluralitatea naturală sau constituită, când numărul de
persoane este mai mare decât cel necesar.
►Pluralitatea ocazională se numeşte „participaţie”, pentru că săvârşirea infracţiunii nu
este rezultatul unei singure persoane în calitate de autor, ci a contribuţiei fiecărui participant,
spre deosebire de celelalte forme de pluralitat, unde fiecare făptuitor comite infracţiunea în
întregime în propria persoană.

Participaţia penală: noţiune, condiţii, forme

►Participaţia penală există când mai multe persoane cooperează material, intelectual
în baza unei voinţe comune la săvârşirea aceleiaşi infracţiuni, deşi cooperarea nu este cerută
de conţinutul legal al acelei infracţiuni.
►Condiţiile participaţiei penale sunt:
1.Săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală, fie în formă consumată, fie a
tentativei pedepsibile. Deci nu este nevoie să se comită obligatoriu o infracţiune pentru a
exista participaţie penală.
2. La comiterea faptei trebuie să contribuie mai multe persoane decât este necesar
potrivit naturii faptei ori voinţei legiuitorului, dar cel puţin două. Contribuţia poate fi
omogenă (toţi participanţii sunt coautori) sau eterogenă (participanţii sunt autori, instigatori,
complici).
Nu este obligatoriu ca toţi participanţii să fie infractori (adică să îndeplinească
condiţiile general de vârstă, responsabilitate, pentru a fi subiecţi activi, dar şi condiţii
speciale ale unei anume infracţiuni şi să comită fapta cu vinovăţie), unii dintre ei pot avea
calitatea de făptuitori.
Nu afectează existenţa participaţiei faptul că însuşi autorul faptei nu este infractor ci
făptuitor.
Cooperarea participanţilor presupune exteriorizarea unor contribuţii efective. Intenţia
de a contribui la comiterea infracţiunii, comunicarea hotărârii infracţionale nu sunt suficiente
pentru a fi participant, dacă nu sunt însoţite de acte exterioare care să ducă la săvârşirea
faptei.
Cooperarea poate să nu existe de la începutul comiterii faptei, ci să se manifeste pe
parcurs până în momentul consumării sau al epuizării, în cazul infracţiunii continue,
continuate sau progresive.
Cooperarea la săvârşirea unei fapte prevăzute de legea penală constituie act de
participaţie numai dacă se concretizează în modurile prevăzute de lege şi anume: săvârşire
nemijlocită a actului de executare de către autor, determinare de către instigator şi înlesnire,
ajutorare sau promisiune în cazul complicelui.
3
 Actul de participaţie poate consta, fie într-o acţiune (luare, ucidere, pătrundere ), fie
inacţiune (refuz de restituire).
Între acţiune sau inacţiune şi urmarea imediată produsă trebuie să existe o legătură de
cauzalitate, altfel nu se poate reţine participaţia penală.
3. Fapta trebuie comisă cu intenţie de către cel puţin unul dintre participanţi respectiv
instigatorul sau complicele. Aceasta presupune că participantul a avut reprezentarea faptei
sale şi a urmărilor ei atunci când a cooperat efectiv la comiterea faptei şi a voit să facă
aceasta, fiind conştient că săvârşeşte o faptă ilicită.
Între participanţi trebuie să existe o legătură subiectivă, dar aceasta nu înseamnă
neapărat o înţelegere expresă, ci poate fi şi tacită, spontană, fără o deliberare comună
anterioară sau concomitentă săvârşirii faptei.
Hotărârea de a coopera nu trebuie neapărat să fie reciprocă, fiind suficient ca
unul dintre participanţi să aibă cunoştinţă despre aceasta. Ex. A urmăreşte să se răzbune pe
soţia lui B. Lăsând impresia că îi ia apărarea, îi strecoară în minte o serie de bănuieli şi ideea
de a o ucide, iar B, fără să-şi dea seama că este victima unei instigări, îşi ucide soţia.
Însă, dacă autorul cunoaşte activitatea sau existenţa instigatorului sau a complicelui,
este obligatoriu ca şi aceştia să cunoască activitatea autorului.
Nu este nevoie ca participanţii să acţioneze în baza aceloraşi mobiluri şi scopuri, iar
când infracţiunea este condiţionată de un anume scop (ex. furtul – in scopul însuşirii pe
nedrept) este suficient ca numai unul dintre participanţi să-l cunoască.
4. Fapta prevăzută de legea penală, comisă de două sau mai multe persoane trebuie să
constituie infracţiune, altfel nu sepoate forma participaţia, adică să fie comisă cu forma de
vinovăţie prevăzută de lege, fie de către toţi participanţii, fie numai de unul dintre ei, ceilalţi
acţionând din culpă sau fără vinovăţie.
Formele participaţiei sunt autoratul, coautoratul, instigarea, complicitatea
Autoratul și coautoratul: noțiune și condiții
Art. 46 (1) - Autor este persoana care săvârșește în mod nemijlocit o faptă prevăzută
de legea penală.
(2) - Coautori sunt persoanele care săvârșesc nemijlocit aceeași faptă prevăzută de legea
penală.

►Autoratul este formă de participaţie care constă în săvârşirea de acte de executare a

faptei prevăzute de legea penală de către persoana numită autor, alături de alte persoane
numite instigatori sau complici, toţi cooperând la comiterea infracţiunii.
Deci autoratul este o formă de participaţie întrucât, atunci când autorul comite singur
infracţiunea, el nu acţionează în autorat, ci în mod individual.
Autoratul este o contribuţie directă, alături de alţi participanţi, la comiterea
infracţiunii, spre deosebire de instigare şi complicitate care sunt contribuţii indirecte.
►Autorul este persoana fizică sau persoana juridică care săvârşeşte în mod nemijlocit
o faptă prevăzută de legea penală, adică direct actul de executare material, ca element

4
constitutiv al infracţiunii. Prin nemijlocit înţelegem efectuarea actului de executare fără
interpunerea altor persoane.
Sub aspect subiectiv, autorul comite fapta cu intenţie, din culpă sau fără vinovăţie.
Autorul nu este participant.
►Coautoratul este acea situaţie în care o faptă prevăzută de legea penală este săvârşită
în mod nemijlocit de două sau mai multe persoane, care au calitatea de autori, adică de
coautori ai faptei.
►Acţiunile coautorilor pot fi identice (ambii lovesc victima), dar pot fi şi diferite (doi
gestionari, dintre care unul însuşeşte bunuri din gestiune, iar celălalt foloseşte bunuri din
aceeaşi gestiune).
►Acţiunile coautorilor sunt conjugate, indivizibile, concordante (ex. un coautor a
lovit victima în timp ce celălalt coautor a deposedat-o de bunuri).
►Coautoratul deşi este format din autori şi subzistă fără contribuţia instigatorilor sau
a complicilor, nu îi exclude pe aceştia.
►Coautoratul presupune următoarele condiţii:
1. Acţiunea ce constituie elementul material trebuie comisă împreună sau în comun de
către două sau mai multe persoane.
Contribuţia coautorilor poate fi concomitentă sau succesivă. Deci nu interesează când
coautorii îşi aduc contribuţia la săvârşirea actului de excutare. Sunt coautori persoanele care
lovesc împreună victima, chiar dacă nu toate loviturile sunt mortale.

2. Între coautori trebuie să existe o legătură subiectivă în sensul că, toţi comit
infracţiuni, fie cu intenţie, fie din culpă.
Coeziunea subiectivă poate fi expres manifestată printr-o deliberare în comun sau
poate fi tacită, aceştia acţionând spontan, dar rezultând acordul ambilor. Dacă coautorii
acţionează independent, lovind victima mortal, din răzbunare, nu există coautorat, între ei
neexistând o cooperare.

►Deşi este o problemă controversată, coautoratul este admis şi la infracţiunile din

culpă. Ex. conducătorul auto, încredinţează vehiculul unei persoane care ne avea permis de
conducere, iar acesta conducând imprudent, ucide o persoană. Ambii sunt coautori,
producerea morţii nu ar fi fost posibilă fără contribuţia faptelor ambilor, fapta oricăruia
dintre ei nefiind suficientă, singură, pentru a produce rezultatul.

Coautoratul nu este posibil în cazul următoarelor infracţiuni:

►infracţiuni cu autor unic, care se comit in persona propria, pentru că acţiunea tipică
nu poate fi realizată decât de o singură persoană. Ex. portul nelegal de decoraţii sau semne
distinctive.

5
 ►infracţiuni cu subiect calificat. Fapta este încadrată după calitatea subiectului activ,
iar participanţii care nu au calitatea specială, sunt consideraţi complici. Ex. mărturia
mincinoasă, uciderea sau vătămarea nou-născutului săvârşită de către mamă.

►infracţiunile omisive sunt fapte cu autor unic, pentru că obligaţia de a face este
impusă personal unei anume persoane şi nu poate exista coautorat, întrucât obligaţia de a
acţiona este personală, nu colectivă.

Instigatorul: noțiune, feluri și condiții

Art. 47 - Instigator este persoana care, cu intenție, determină o altă persoană să
săvârșească o faptă prevăzută de legea penală.

►Instigatorul este persoana care, cu intenţie, determină pe o altă persoană să

săvârşeasă o faptă prevăzută de legea penală.

►Instigatorul se mai numeşte şi autor intelectual sau moral.

►Subiecţii instigării se numesc instigator şi instigat.

► Între instigator şi instigat trebuie să existe o legătură subiectivă. Aceasta se

realizează când instigatorul concepe comiterea infracţiunii şi hotărâşte să determine pe
instigat.

►Instigarea se comite numai cu intenţie, neavând relevanţă forma de vinovăţie a

autorului.

►Instigatorul deşi determină hotărârea infracţională nu se confundă cu complicele

moral.

►Instigatorul acţionează anterior actului de executare comis de autor.

►Dacă se instigă la o infracţiune a cărei săvârşire este condiţionată de un anume

mobil sau scop, atât autorul instigat cât şi instigatorul trebuie să cunoască şi să acţioneze
potrivit aceluiaşi mobil şi să urmărească scopul.

► Activitatea de instigare trebuie să constea în îndemn şi să aibă ca rezultat

determinarea instigatului la comiterea infracţiunii. Deci, instigatul trebuie să realizeze acte
de convingere, de incitare, care să ducă la însuşirea hotărârii sale de către instigat,
manifestată prin hotărârea sa de a săvârşi infracţiunea la care a fost îndemnat şi astfel va
trece la executarea ei.

►Instigarea constă numai într-o acţiune de îndemnare, care trebuie urmată de

determinare. Dacă nu are loc determinarea instigatului, pentru că hotărârea era deja luată de
6
către instigat, dar acesta avea ezitări cu privire la punerea în executare a hotărârii
infracţionale, nu putem reţine instigarea, ci doar o complicitate morală, pentru că, totuşi,
instigatorul a contribuit la susţinerea hotărârii.

►Omisiunea de a dezaproba ideea comiterii unei infracţiuni, nu poate constitui

instigare prin inacţiune, pentru că hotărârea era deja luată de către autor, care a şi comunicat-
o celui care nu l-a dezaprobat. Reţinem şi în acest caz tot o complicitate morală.

►Instigarea se poate realiza prin mijloace verbale, scrise, directe, indirecte, explicite,
ascunse, prin oferirea sau promisiunea de daruri, prin deşteptarea unor sentimente precum,
ura, gelozia.

► Instigarea trebuie să fie anterioară începerii acţiunii sau inacţiunii autorului şi să se

refere la o anumită infracţiune, care să fie comisă într-un anumit timp.

►Nu există instigare negativă, în sensul că X îi spune lui Y să nu comită o

infracţiune, mizând pe contrariul atitudinii sale, ci vom reţine o instigare ascunsă.

► Instigatul trebuie să înceapă comiterea infracţiunii la care a fost instigat sau poate
să se abţină.
►Dacă instigatorul, după actul de instigare a comis şi acte de executare, el va
răspunde numai în calitate de autor, iar pluralitatea de contribuţii va fi folosită la
individualizarea pedepsei.

► Dacă instigatorul a comis şi acte de complicitate, instigarea absoarbe complicitatea,

aceasta fiind o formă de participaţie principală în raport cu complicitatea care este secundară.

► Instigarea poate fi colectivă când instigatorul se adresează unui număr indeterminat

de persoane, pe cale orală, în public şi atunci fapta sa va fi o infracţiune de sine stătătoare şi
anume, instigarea publică – art. 368 Cod pen.

Complicele: noțiune, feluri și condiții

Art. 48 (1) - Complice este persoana care, cu intenție, înlesnește sau ajută în orice mod
la săvârșirea unei fapte prevăzute de legea penală.
(2) - Este de asemenea complice persoana care promite, înainte sau în timpul săvârșirii
faptei, că va tăinui bunurile provenite din aceasta sau că va favoriza pe făptuitor, chiar dacă
după săvârșirea faptei promisiunea nu este îndeplinită.

► Complicele este persoana care, cu intenţie, înlesneşte, ajută în orice mod la

comiterea unei fapte prevăzute de legea penală sau promite înainte sau în timpul comiterii
faptei că va tăinui bunurile provenite din faptă sau că îl va favoriza pe infractor.

►Complicitatea este o formă secundară a participaţiei penale.

7
 ►Autorul pe care îl ajută complicele, trebuie să comită o faptă prevăzută de legea
penală sau o tentativă pedepsibilă.

►Activitatea complicelui nu poate să constea decât în acte de ajutorare, înlesnire sau

promisiune. Când constă în promisiune, aceasta trebuie făcută întotdeauna înaintea sau în
timpul comiterii faptei şi nu ulterior, pentru că în acest caz, complicitatea devine o
infracţiune de sine stătătoare precum, favorizarea infractorului art. 269 Cod pen.

►Complicitatea este, faţă de comiterea infracţiunii, o acţiune mediată, pentru că

acesta nu realizează elementul material al infracţiunii.

►Actele de complicitate nu sunt indispensabile autorului infracţiunii. În cazul în care

ar avea un asemenea caracter, ar deveni acte de autor.

►Înlesnirea se situează anterior comiterii faptei de către autor şi constă în acte

materiale de procurare de instrumente sau de adaptare a acestora, în acte morale de culegere
de informaţii, susţinere, sfaturi.

►Ajutorul poate fi anterior dar şi concomitent cu săvârşirea infracţiunii şi constă în

oferirea armei, asigurarea pazei.

►Promisiunea de tăinuire a bunurior sau de favorizare a făptuitorului constituie o

încurajare în comiterea faptei, chiar dacă ulterior ea nu este ţinută.

► Complicele acţionează numai cu intenţie directă, indirectă sau depăşită, însă autorul
poate comite fapta din culpă sau fără vinovăţie.

►În cazul intenţiei depăşite, trebuie dovedit că în raport cu rezultatul mai grav,
complicele a avut aceeaşi atitudine psihică ca şi autorul.

►Contribuţia complicelui trebuie să fie efectivă şi în măsură să constituie un sprijin

real pentru autor.

►Nu este nevoie ca între autor şi complice să existe vreo înţelegere prealabilă şi nici
ca autorul să-l cunoască pe complice care l-a ajutat.

Pedeapsa în cazul participației proprii.

Art. 49 - Coautorul, instigatorul și complicele la o infracțiune săvârșită cu intenție se
sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru autor. La stabilirea pedepsei se ține seama
de contribuția fiecăruia la săvârșirea infracțiunii, precum și de dispozițiile art. 74 1.

1
Art. 74 (1) Stabilirea duratei ori a cuantumului pedepsei se face în raport cu gravitatea infracţiunii săvârşite
şi cu periculozitatea infractorului, care se evaluează după următoarele criterii:

8
 ►Sancţionarea participanţilor la săvârşirea unei infracţiuni are la bază sistemul
parificării pedepselor, care valorifică conlucrarea subiectivă dintre participanţi. Acest sistem
presupune ca toţi participanţii să fie sancţionaţi cu aceeaşi pedeapsă prevăzută de lege pentru
infracţiunea comisă, dar nu cu aceeaşi durată sau cuantum al pedepsei, ci numai cu acelaşi
fel de pedeapsă şi în aceleaşi limite legale, ţinând însă seama de contribuţiile aduse de fiecare
participant la comiterea infracţiunii şi de criteriile generale de individualizare a pedepsei.

►Faptul că participanţii pot fi sancţionaţi diferit nu înseamnă că legiuitorul român

foloseşte două sisteme sancţionatorii, cel al parificării şi cel al diversităţii, ci se explică prin
raportarea contribuţiei fiecărui participant la aceleaşi limite legale ale pedepsei prevăzute de
lege pentru infracţiunea săvârşită, aspect ce este caracteristic sistemului parificării
pedepselor.

►Spre deosebire de acesta, sistemul diversităţii ia în considerare atât deosebirile

cantitative cât şi calitative ale contribuţiilor participanţilor, pe care le raportează la pedeapsa
stabilită de instanţă şi aplicată autorului pentru infracţiunea săvârşită. În raport de această
pedepsă se stabileşte şi pedeapsa pentru fiecare participant, coautor, instigator, respectiv
complice. Însă în Codul penal nu a fost adoptat sistemul diversităţii pedepselor în ceea ce
priveşte sancţionarea participanţilor.

►La stabilirea în concret a pedepsei pentru fiecare participant, coautor, instigator,

complice se va ţine seama obligatoriu de contribuţia fiecăruia la comiterea infracţiunii,
precum şi de regulile generale de individualizare a pedepsei prevăzute în art. 74 Cod pen.
Contribuţia fiecăruia se va situa între minimul special şi maximul special al pedepsei
prevăzute pentru infracţiunea săvârşită, neexcluzând posibilitatea ca pedeapsa pentru
participant să fie mai mare decât cea aplicată autorului.

►De exemplu, în cazul săvârşirii infracţiunii de furt în participaţie (coautor,

instigator, complice), pentru care legiuitorul prevede pedepse alternative, închisoarea sau
amenda2, instanţa trebuie mai întâi să aleagă după felul pedepsei, una dintre acestea, după
care va stabili în concret pentru fiecare participant (coautor, instigator, complice) şi autor, în

a) împrejurările şi modul de comitere a infracţiunii, precum şi mijloacele folosite;

b) ) starea de pericol creată pentru valoarea ocrotită;

c) natura şi gravitatea rezultatului produs ori a altor consecinţe ale infracţiunii;

d) motivul săvârşirii infracţiunii şi scopul urmărit;
e) natura şi frecvenţa infracţiunilor care constituie antecedente penale ale infractorului;
f) conduita după săvârşirea infracţiunii şi în cursul procesului penal;
g) nivelul de educaţie, vârsta, starea de sănătate, situaţia familială şi socială.
2) Când pentru infracţiunea săvârşită legea prevede pedepse alternative, se ţine seama de criteriile prevăzute
în alin. (1) şi pentru alegerea uneia dintre acestea.

2
Art. 228. (1) Luarea unui bun mobil din posesia sau detenţia altuia, fără consimţământul acestuia, în scopul
de a şi-l însuşi pe nedrept, se pedepseşte cu închisoare de la 6 luni la 3 ani sau cu amendă.

9
funcţie de contribuţia fiecăruia, pedeapsa între limitele legale şi luând în considerare
criteriile generale de individualizare.

Circumstanțele personale și reale: noțiune, efectele circumstanțelor în cazul

participației.
Art. 50
(1) - Circumstanțele privitoare la persoana autorului sau a unui participant nu se răsfrâng
asupra pierde celorlalți.
(2) - Circumstanțele privitoare la faptă se răsfrâng asupra autorului și a participanților numai
în măsura în care aceștia le-au cunoscut sau le-au prevăzut.

►Circumstanţele sunt împrejurări în care se comite o faptă şi care pot privi, fie fapta,
fie făptuitorul, fie pe ambele şi acestea atribuie un anumit grad de pericol social.

►Acestea constau în stări, situaţii, calităţi, întâmplări, precum şi orice alte date care
caracterizează fapta sau făptuitorul şi care conduc spre micşorarea sau agravarea pedepsei ori
spre înlăturarea răspunderii penale şi a pedepsei.

►Prin „stare” se înţelege modul în care se prezintă o persoană, un lucru, o instituţie

(exemple: starea sănătăţii, starea civilă, starea materială, starea tehnică, etc).

►Prin „situaţie” se înţelege poziţia pe care o persoană, un lucru, o instituţie o are în

realitatea socială (exemple: situaţia de cetăţean străin, de rudă apropiată, de bun ce provine
dintr-o infracţiune).

►Prin „calitate” se înţeleg însuşirile esenţiale ale persoanei, fenomenului, obiectului

(exemple: calitatea de magistrat, de părinte, de soţ).

►Prin ”întâmplare” se înţeleg însuşiri şi legături neesenţiale, obiective şi trecătoare

ale obiectelor şi proceselor.

►Prin „orice alte date ale realităţii” se înţeleg informaţii despre fapta comisă sau
făptuitor (exemple: merite, comportament, reputaţie).

►Dacă vreuna dintre aceste împrejurări se regăseşte în norma de incriminare, ea îşi

caracterul de circumstanţă şi devine element constitutiv al acelei infracţiuni. De exemplu, în
cazul infracţiunii de tăinuire (art. 270 Cod pen.) expresia „bunul provine din săvârşirea unei
fapte prevăzute de legea penală” are înţelesul de situaţie premisă a infracţiunii de tăinuire şi
nu de „situaţie”.

►Circumstanţele nu afectează existenţa infracţiunii în forma tip, iar atunci când

lipsesc înlătură caracterul agravat sau atenuat, fără a influenţa existenţa infracţiunii în forma
de bază. Deci, circumstanţele afectează numai calitatea şi cantitatea pedepsei.

10
 ►Circumstanţele referitoare la faptă se numesc reale sau obiective. Acestea sunt
exterioare participanţilor şi se referă, fie la locul şi timpul comiterii infracţiunii, fie la
instrumentele folosite şi se răsfrâng asupra participanţilor numai în măsura în care le-au
cunoscut sau le-au prevăzut. Deci circumstanţele reale pe care nu le-a cunoscut participantul,
nu îi vor fi aplicabile şi prin urmare, nu-l vor afecta.

►Dacă complicele nu a cunoscut şi nici nu a putut să prevadă că în apartament autorul

foloseşte violenţa asupra victimei, acesta nu va răspunde pentru tâlhărie ci numai pentru furt
calificat comis într-o locuinţă.

►Însă, dacă autorul, din cauza erorii sau a devierii acţiunii loveşte o altă persoană
decât pe cea urmărită, participanţii (instigator, complice) vor răspunde pentru infracţiunea de
vătămare corporală ca şi autorul, pentru că identitatea persoanei nu este un element esenţial
de care să depindă existenţa infracţiunii, legea penală protejând integritatea corporală a
oricărei persoane.

►Circumstanţele privitoare la persoana unui participant se numesc personale şi nu se

răsfrâng asupra celorlalţi adică, nici nu le agravează nici nu le atenuează pedeapsa. Pedeapsa
pentru fiecare participant se va stabili ţinându-se seama de propriile sale circumstanţe
personale (de funcţionar, de militar sau starea psihică, starea civilă) şi făcându-se
abstracţie de circumstanţele personale ale celorlalţi participanţi.

►Circumstanţele personale nu se transmit, dar nu se exclude ca o circumstanţă de

acelaşi fel să fie comună mai multor participanţi (mai mulţi sunt gestionari) şi atunci aceasta
va atenua sau va agrava pedeapsa pentru fiecare în parte.
►Circumstanţele personale se pot converti în circumstanţe reale, cum este în cazul
infracţiunii de înlesnirea evadării (art. 286 Cod pen.). Circumstanţa personală constând în
obligaţia angajatului penitenciarului de a asigura paza deţinuţilor devine circumstanţă reală
pentru persoanele care ajută pe angajat la înlesnirea evadării.

►Circumstanţele personale nu trebuie confundate cu condiţiile de incriminare

precum, calitatea subiectului activ al infracţiunii, ca în cazul mărturiei mincinoase, unde
calitatea de martor este element circumstanţial şi nu circumstanţă personală.
►Cauzele de neimputabilitate sunt circumstanţe personale, în timp ce cauzele
justificative sunt circumstanţe reale.

Împiedicarea săvârșirii infracțiunii: sediu, noțiune, condiții.

Art. 51
(1) - Participantul nu se pedepsește dacă, înainte de descoperirea faptei, denunță săvârșirea
infracțiunii, astfel încât consumarea acesteia să poată fi împiedicată, sau dacă împiedică el
însuși consumarea infracțiunii.

11
(2) - Dacă actele îndeplinite până în momentul denunțării sau împiedicării constituie o altă
infracțiune, participantului i se aplică pedeapsa pentru această infracțiune.

►Este o cauză generală de nepedepsire, prin care se încurajează participanţii la

săvârşirea unei infracţiuni (coautor, instigator, complice) să împiedice consumarea acesteia,
evitând astfel lezarea valorilor sociale.
Împiedicând consumarea infracţiunii, participantul dovedeşte că s-a desolidarizat de
ceilalţi participanţi, iar pedepsirea sa în acest context, având în vedere scopul pedepsei,
devine inutilă.

►Împiedicarea este un act personal, ce produce efecte numai asupra participantului

care a realizat împiedicarea.

Condiţiile cauzei sunt următoarele:

►Executarea faptei să fie începută de autor sau de un coautor. Nu prezintă importanţă

cât anume din acţiunea începută s-a executat, ci numai punerea în executare a acesteia,
pentru că în absenţa acestei condiţii, nu suntem în prezenţa unei participaţii cu relevanţă
penală, întrucât manifestarea contribuţiei acestora nu s-a realizat.

►Orice atitudine de retragere, renunţare a persoanelor ce şi-au propus să conclucreze

la săvârşirea infracţiunii înainte de începerea executării, nu atrage incidenţa cauzei de
nepedepsire, pentru că nu suntem în prezenţa unei participaţii penale retractate de către
participant, care să ducă la nesancţionarea acestuia.

►Împiedicarea poate să provină de la oricare dintre participanţi.

►Împiedicarea poate să intervină imediat după începerea executării sau mai târziu şi
să fie îndreptată, fie spre oprirea executării înainte de a ajunge până la capăt, fie spre
înlăturarea producerii rezultatului.
►Împiedicarea trebuie să fie benevolă, eficientă, serioasă şi nu simulată. Nu este
suficient ca participantul să comunice celorlalţi participanţi că renunţă să coopereze, dacă nu
întreprinde nimic concret în acest sens, pentru a putea opri consumarea actului de executare.

►Împiedicarea poate fi directă sau indirectă şi presupune o atitudine pozitivă, prin

care el însuşi împiedică consumarea faptei sau denunţă infracţiunea autorităţilor în timpul
executării acţiunii, astfel încât prin intervenţia acestuia consumarea nu s-a produs. Ex.
făptuitorii a pătruns prin efracţie în apartament, dar, ulterior, unul dintre ei îl împiedică pe
celălalt să sustragă vreun obiect.

►Infracţiunea în curs de săvârşire să nu fi fost descoperită de către autorităţi sau terţe

persoane (martori) în afara victimei, pentru că nu se mai poate vorbi de o împiedicare din
propria voinţă, ci, eventual, de o înlesnire a prinderii celorlalţi participanţi, fapt ce operează
ca o circumstanţă atenuantă.

12
 Însă, dacă în momentul în care alte persoane au luat cunoştinţă de săvârşirea faptei,
consumarea fusese împiedicată de către participant, acesta nu va fi pedepsit.

►Dacă împiedicarea a reuşit, participantul va fi apărat de pedeapsă pentru tentativa

faptei săvârşite, pentru că prin împiedicarea consumării, fapta a rămas în tentativă.
Însă, dacă actele săvârşite de participant până la momentul împiedicării constituie o
altă infracţiune, acestuia i se va aplica pedeapsa pentru acea infracţiune, iar celorlalţi li se va
aplica pedeapsa pentru tentativa întreruptă.

►Dacă autorul împiedică consumarea, acesta nu va răspunde penal, dar instigatorul şi

complicele vor răspunde penal pentru tentativa la acea infracţiune a cărei consumare a fost
împiedicată.

►Dacă unul dintre coautori a împiedicat consumarea faptei, acesta nu va fi pedepsit,

însă restul participanţilor va răspunde penal pentru tentativa realizată.

►Dacă instigatorul sau complicele a împiedicat pe autor sau pe coautori să continue

executarea, numai aceştia nu vor răspunde penal, ceilalţi participanţi vor răspunde pentru
tentativa întreruptă.

►Dacă tentativa la infracţiunea comisă nu se pedepseşte, niciun participant, respectiv

autorul, nu vor răspunde penal.

Participaţia improprie: noţiune, condiţii, modalităţi, pedeapsa în cazul participației

improprii.

Art. 52 (1) - Săvârșirea nemijlocită, cu intenție, de către o persoană a unei fapte

prevăzute de legea penală la care, din culpă sau fără vinovăție, contribuie cu acte de
executare o altă persoană se sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru fapta comisă
cu intenție.
(2) - Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea din culpă
de către o altă persoană a unei fapte prevăzute de legea penală se sancționează cu pedeapsa
prevăzută de lege pentru fapta comisă cu intenție.
(3) - Determinarea, înlesnirea sau ajutarea în orice mod, cu intenție, la săvârșirea unei fapte
prevăzute de legea penală, de către o persoană care comite acea faptă fără vinovăție, se
sancționează cu pedeapsa prevăzută de lege pentru acea infracțiune.

►Participaţia improprie este o formă de cooperare materială a mai multor persoane la

săvârşirea unei infracţiuni, dar în absenţa conlucrării subiective a acestora. Astfel că unele
persoane cooperează fără intenţie sau chiar fără vinovăţie.

►Se întâlneşte la toate formele de participaţie penală, participanţii acţionând unii cu

intenţie, alţii din culpă sau fără vinovăţie.

13
Condiţiile participaţiei improprii:

1. Autorul şi participanţii trebuie să săvârşească o faptă prevăzută de legea penală, fie

în forma consumată, fie în forma tentativei, ceea ce presupune ca fapta concretă să
întrunească toate elementele constitutive ale unei anume infracţiuni, astfel cum sunt acestea
prevăzute în norma de incriminare.
2. Participanţii trebuie să coopereze material la săvârşirea faptei, astfel ca aceasta să
fie consecinţa conlucrării lor, chiar dacă implicarea subiectivă este neunitară sub aspectul
formei de vinovăţie sau lipseşte.
3. În prima ipoteză a participaţiei improprii, autorul trebuie să comită fapta prevăzută
de legea penală din culpă cu neglijenţă (nu prevede rezultatul faptei deşi trebuia şi putea să
prevadă) nu în modalitatea culpei cu previziune, pentru că acesta nu-şi dă seama că este
folosit de persoana (instigator, complice) care urmăreşte să obţină un anume rezultat,
contând pe neglijenţa autorului.
4. În a doua ipoteză a participaţiei improprii, autorul comite fără vinovăţie fapta. Şi în
acest caz, instigatorul şi complicele acţionează cu intenţie, având reprezentarea faptei şi a
rezultatului acesteia la care a instigat sau pe care a înlesnit-o, contribuind obiectiv şi
subiectiv la realizarea activităţii infracţionale, în timp ce autorul nemijlocit nu prevede, în
condiţiile concrete ale faptei, rezultatul acesteia şi nici nu putea să îl prevadă, fapt ce se
datorează existenţei în acel moment a unei cauze de neimputabilitate (minoritate, intoxicaţie,
eroare).

►Modalităţile faptice ale participaţiei improprii sunt în număr de patru, dar legiuitorul
a reglementat numai două:

1. În prima modalitate, intenţie-culpă, autorul/coautorul comite fapta din culpă

simplă, iar participantul (instigator sau complice) cu intenţie. Participanţii cunosc atât
acţiunea lor cât şi pe cea a făptuitorului şi prevăd urmarea faptei, însă autorul nu prevede,
deşi trebuia şi putea să prevadă. Ex. gestionarul dictează revizorului contabil, cu ocazia
inventarierii, mărfuri inexistente în stoc, iar acesta le trece în foil de inventariere fără a
verifica existenţa lor reală.
Fiecare participant va acţiona, fie în sensul determinării autorului, fie în sensul
înlesnirii sau ajutării acestuia, iar autorul va săvârşi nemijlocit fapta.
Complicitatea în forma promisiunii de tăinuire sau de favorizare nu este posibilă,
pentru că autorul nu prevede urmarea faptei sale.

►Coautorul, instigatorul şi complicele vor răspunde penal pentru infracţiunea

intenţionată, iar autorul pentru infracţiunea din culpă, numai dacă fapta este incriminată cu
ambele forme de vinovăţie. Dacă fapta nu este incriminată şi din culpă, autorul nu va

14
răspunde penal, însă participanţii vor răspunde cu pedeapsa prevăzută pentru infracţiunea
intenţionată.

2.În a doua modalitate, intenţia şi lipsa de vinovăţie, participanţii acţionează cu

intenţie, iar autorul fără vinovăţie întrucât, fie este minor, fie s-a aflat în eroare, deci există o
cauză de neimputabilitate. Ex. inculpatul major a determinat un minor sub 12 ani să sustragă
bunuri din locuinţa unui vecin. Participanţii vor răspunde penal pentru infracţiunea
intenţionată ce a fost comisă fără vinovăţie de către autor, care nu va răspunde penal. Ex.
silirea paznicului prin violenţă fizică intenţionată să-şi părăsească postul.
Faţă de persoana care a acţionat fără vinovăţie, dacă există temerea că în viitor poate
să săvârşească fapte penale, datorită stării de pericol, se pot lua măsuri de siguranţă.

►Ambele forme ale participaţiei, atât cea proprie cât şi cea improprie pot coexista
atunci când autorul sau autorii, instigatorul şi complicele acţionează cu intenţie la comiterea
unei fapte prevăzute de legea penală, în forma participaţiei proprii, iar alte persoane participă
din culpă sau fără vinovăţie în condiţiile participaţiei improprii. Ex. A, instigator, îi
determină pe B şi C să fure, C având vârsta sub 14 ani, iar D, complice, îi ajută pe B şi C să
fure. Cei care au acţionat cu intenţie răspund penal pentru participaţie proprie (A, B şi D), iar
ceilalţi pentru participaţia improprie (A şi C).

Notă: Materialul se va completa cu manualul, Drept penal, partea generală, autori:

Constantin Mitrache, Cristian Mitrache, Editura Universul Juridic, București, 2014.

15
16