JUNIMEA (1863) – studiu de caz

CRITICISMUL JUNIMIST

Junimea – raportare la predecesori

„Junimea” reprezintă fondarea spiritului critic modern în literatura şi cultura
română. Criticismul junimist analizează şi sancţionează urmările adaptării superficiale a
instituţiilor şi a formelor civilizaţiei occidentale din perioada paşoptistă. Paşoptismul a
întemeiat civilizaţia şi cultura română modernă, cu elanul începuturilor, prin “arderea
etapelor”. Junimismul reaşază fundamentele culturii noatre moderne, printr-o acţiune critică
vizând toate domeniile ei.

Curentul cultural promovat de societatea ieşeană „Junimea” se manifestă

începând cu anul 1863, timp de un sfert de secol, ca o mişcare de modernizare profundă
şi de aplicare ferventă a spiritului critic. Junimiştii au recunoscut contribuţia
predecesorilor, dar s-au raportat critic la epoca paşoptistă (1830 – 1860). Astfel că junimismul
include atât elemente de ruptură faţă de trecut, cât şi tendinţe de continuitate cu direcţia
iniţiată de Mihail Kogălniceanu, la “Dacia literară”. Idei şi teme comune sunt: promovarea
unei literaturi originale, cu specific românesc, combaterea imitaţiilor sterile şi aplicarea
principiilor valorice în actul critic. Mai departe, „Junimea” înseamnă o ideologie nouă, un
discurs intercultural, o raportare a modelului literar românesc la cel european, prin lărgirea
criteriilor estetice la nivel universal.

„Junimea” şi „Convorbiri literare” – Întemeietorii mişcării

Societatea „Junimea”este cea mai importantă grupare ideologică şi culturală din

a doua jumătate a secolului al XIX-lea, având în epocă rolul de a orienta evoluţia
culturii române. Acum se impune o nouă generaţie de intelectuali. Câţiva tineri reveniţi de la
studii din străinătate (P.P. Carp, Vasile Pogor, Th. Rosetti, Iacob Negruzzi şi Titu
Maiorescu), conştienţi de situaţia precară a culturii române, au hotărât înfiinţarea la Iaşi, în
1863, a societăţii „Junimea”, o asociaţie menită să aducă un suflu nou în cultura română.
Circulaţia ideilor junimiste în epocă este asigurată de faptul că societatea avea o
tipografie proprie, o librărie şi că editează revista “Convorbiri literare”, începând din
1867. În paginile revistei vor fi publicate articolele lui Maiorescu şi operele marilor clasici;
poezia lui Mihai Eminescu, proza lui Ion Creangă şi Ioan Slavici, comediile lui I.L.Caragiale.

Etapele societăţii „Junimea”

În viaţa societăţii „Junimea” se disting câteva etape, cu orientări şi activităţi diferite.
Etapa ieşeană (1863 – 1874) are un pronunţat caracter polemic şi se manifestă în trei
direcţii: limbă, literatură şi cultură. În această perioadă se elaborează principiile sociale şi
estetice ale junimismului. Tot acum se impune necesitatea educării publicului prin aşa-
numitele prelecţiuni populare, care aveau drept scop educarea publicului larg. Interesul pentru
literatură se manifestă din 1865, când se avansează ideea alcătuirii unei antologii de poezie
românească pentru şcolari. Aceasta i-a determinat pe junimişti să citească în şedinţele
societăţii autorii mai vechi, pe ale căror texte şi-au exersat spiritul critic şi gustul literar.
Cea de-a doua etapă, din 1874 până în 1885 (cu desfăşurarea şedinţelor Junimii
la Bucureşti, dar a activităţii revistei la Iaşi), este o etapă de consolidare, în sensul că în
această perioadă se afirmă reprezentanţii de seamă ai “direcţiei noi” în poezia şi proza
română: Eminescu, Slavici, Creangă, Caragiale, dar şi alţi scriitori. Acum sunt elaborate
studiile esenţiale prin care Titu Maiorescu se impune ca autentic întemeietor al criticii
noastre literare moderne, fără însă a neglija preocupările din domeniul civilizaţiei, dar mai
ales din domeniul limbii literare, necesare şi pentru că în 1860 se făcuse trecerea de la
alfabetul chirilic la cel latin. Maiorescu susţine utilitatea îmbogăţirii vocabularului limbii
române prin neologisme de origine romanică, într-un studiu din 1881 („Neologismele”).
Etapa a treia (bucureşteană) începe din 1885, când revista „Convorbiri literare”
este mutată la Bucureşti, ca şi întreaga societate „Junimea”. Această etapă are un caracter
preponderent universitar, prin studiile de specialitate din diverse domenii (istorie, filosofie,
filologie, geografie). Revista va apărea până în 1944, dar ea nu va mai atinge gradul de
popularitate din primii 20 de ani.

Trăsăturile junimismului

Dincolo de diferitele etape parcurse de „Junimea”, semnificativă este acea “structură

junimistă”, de care vorbeşte Tudor Vianu, structură caracterizată prin câteva trăsături
distinctive. În lucrarea “Istoria literaturii române moderne”, criticul Tudor Vianu identifică
trăsăturile definitorii ale junimismului: spiritul critic, spiritul filosofic, gustul pentru clasic
şi academic, spiritul oratoric, ironia.
Spiritul filosofic este legat de cultul junimiştilor pentru gândirea abstractă. La ei
primează principiile, care orientează de cele mai multe ori gustul (argumentele istorice, care
ţin cont de realitatea concretă, contează într-o mai mică măsură). Spiritul oratoric ţine de
necesitatea de a repune în drepturi condiţia discursului public, compromis atât de retorica
paşoptistă, cât şi de frazeologia politică şi parlamentară. Spiritul oratoric vizează în ultimă
instanţă adaptarea formei la conţinut, în sensul în care ideea trebuie să-şi găsească expresia
adecvată. Gustul clasic şi academic al junimiştilor impune un anumit tip de sensibilitate
artistică. Admiratori ai modelelor clasice, junimiştii au reţineri sau manifestă indiferenţă faţă
de tendinţele novatoare, caracteristice pentru cea de-a doua jumătate a secolului al XIX-lea. În
ceea ce priveşte ironia, ea trebuie asociată spiritului filosofic, câtă vreme este expresia unei
anumite atitudini în faţa fenomenalului.
În sfârşit, “Junimii” îi este caracteristic spiritul critic, cea mai importantă trăsătură a
junimismului. Se manifestă prin respectul faţă de adevărul istoric în studierea trecutului şi
prin cultivarea simplităţii. Este combătută falsa erudiţie, manifestată de către mulţi cărturari ai
timpului, prin folosirea unei limbi artificiale, care să-i diferenţieze de oamenii de rând. Este
respinsă nonvaloarea, identificată la nivelul limbii (“beţia de cuvinte”, abuzul de neologisme)
şi la nivel socio-politic şi cultural, al instituţiilor statului (“formele fără fond”, ca expresie
sintetică a ideologiei junimiste). Atitudinea criticistă faţă de direcţia veche se manifestă mai
ales în prima etapă din evoluţia „Junimii”, când se abordează polemic aspecte ale limbii
române, ale literaturii şi ale culturii. Ulterior, junimismul îşi afirmă propria direcţie (“direcţia
nouă”), începând cu studiul maiorescian din 1872, “Direcţia nouă în poezia şi proza română”.
Astfel, de la critica normativă (definire de principii) se trece la critica aplicată
domeniului literaturii, Titu Maioerscu punând bazele teoretice ale “criticii estetice”.
 TITU MAIORESCU

Rolul lui Titu Maiorescu în cristalizarea criticismului junimist

Criticismul junimist este legat în primul rând de activitatea lui Titu Maiorescu,
mentorul societăţii „Junimea”, dar şi îndrumătorul cultural şi literar al epocii. Reunite
în volum sub titlul „Critice”, scrierile lui ilustrează domeniile de manifestare ale spiritului
critic maiorescian: limba română, literatura, cultura, estetica, filosofia. De asemenea, reflectă
preocuparile „Junimii” în diferite etape, de la un pronunţat caracter polemic, la perioada de
afirmare a „direcţiei noi” în poezia şi proza română.
Studiile incluse aici acoperă cele trei direcţii de acţiune ale criticismului junimist:
limba română (“Beţia de cuvinte”, 1873), literatura (“O cercetare critică asupra poeziei
române de la 1867”; “Direcţia nouă în poezia şi proza română”, 1872), cultura (“În contra
direcţiei de astăzi în cultura română”, 1868). Ultima lucrare menţionată lansează teoria
“formelor fără fond”, de mare importanţă în epocă, dar ulterior reluată periodic în dezbaterile
noatre culturale.

Problemele limbii

Criticismul junimist se manifestă mai întâi în domeniul limbii, prin articolul publicat
de Titu Maiorescu în 1866, “Despre scrierea limbei române”. Importanţa articolului în
contextul epocii este majoră pentru că declanşează lupta împotriva curentului latinist
(combaterea etimologismului promovat de curentul latinist) şi precede întemeirea instituţiei
academice, care ar avea drept scop: impunerea alfabetului latin, unificarea ortografiei,
elaborarea unor lucrări normative (gramatici etc.). În acest articol, în care salută înlocuirea
alfabetului chirilic cu cel latin, Titu Maiorescu formulează prima teză a concordanţei între
formă şi fond, referindu-se la raportul dintre alfabetul latin şi limba română. Tot aici,
teoreticianul începe combaterea etimologismului promovat de curentul latinist. Şi în lucrările
ulterioare vizând limba română (“Beţia de cuvinte” – 1873, “Neologismele” – 1881),
Maiorescu susţine alfabetul latin şi principiul ortografiei fonetice (impuse de Academie în
1881), îmbogăţirea vocabularului cu neologisme, dar fără exagerări, şi combate
etimologismele, manifestându-se împotriva stricătorilor de limbă şi ridiculizând “beţia de
cuvinte”.

Teoria formelor fără fond

În 1868, apare studiul “În contra direcţiei de astăzi în cultura română”, în care este
formulată teoria formelor fără fond. Teoria exprimă viziunea lui Titu Maiorescu asupra
culturii, fiind construită cu un fundament filosofic, pe trei principii: autonomia valorilor,
unitatea dintre cultură şi societate, unitatea dintre fond şi formă în cultură şi în
dezvoltarea socială.
Prin fond, Maiorescu înţelege activităţile materiale, sociale şi culturale, dar şi tradiţiile
sau mentalităţile. Prin formă, sunt desemnate structurile instituţionale ale societăţii, sistemul
de educaţie, instituţiile culturale (presa, teatrul, Academia etc) prin care se realizează
circulaţia valorilor în cadrul societăţii. Maiorescu critică tendinţa identificată în epocă de a
împrumuta forme ale culturii apusene fără a le corela adecvat cu realitatea existentă. Critica se
îndreaptă împotriva generaţiei paşoptiste care ar fi creat o “direcţie falsă” în cultura noastră,
prin imitarea doar a aparenţelor culturii apusene.
Principiul autonomiei valorilor

Autonomia valorilor porneşte de la un principiu din filosofia lui Kant, care delimitează
domeniul esteticului de celelalte valori (etice, ştiinţifice, politice). Maiorescu susţine
necesitatea aprecierii fiecărui domeniu prin criterii specifice, referindu-se la primele lucrări
istorice şi filosofice considerate fundamentale pentru demonstrarea latinităţii limbii române.
Aceste lucrări conţin unele erori ştiinţifice şi exagerări pe care Maiorescu le înţelege, dar
criticul condamnă lipsa atitudinii critice a contemporanilor faţă de acestea.

Principiul unităţii dintre cultură şi societate

Lipsa fondului (“fundamentului dinlăuntru”) în domeniul cultural, politic şi artistic, pe

care să se aşeze aceste forme universale rupe unitatea dintre cultură şi societate, potrivit
criticului. Autorul consideră că tinerimea română trebuie ferită de două greşeli: încurajarea
blândă a mediocrităţilor şi formele fără fond. Conform criticului, “mediocrităţile trebuiesc
descurajate de la viaţa publică a unui popor” pentru că sunt periculoase, în timp ce valorile nu
au nevoie de indulgenţă şi sunt universale.

Principiul unităţii dintre fond şi formă în cultură

Maiorescu nu este împotriva preluării formelor culturale din exterior, însă acestea
trebuie adaptate la specificul naţional şi anticipate de crearea fondului. Pericolul existenţei
formelor fără fond este discreditarea formelor şi întârzierea producerii fondului.
Teoria evoluţiei organice a societăţii
Teza maioresciană combate formele fără fond, contradicţia realitate – aparenţă şi
susţine evoluţia organică a societăţii, de la fond spre forme.

Critica estetică
Interesul pentru literatură se manifestă din 1865, când la „Junimea” se
avansează ideea alcătuirii unei antologii de poezie românească pentru şcolari. Cum nu s-
a putut alege un număr suficient de poezii frumoase, Maiorescu publică în “Convorbiri
literare” studiul “O cercetare critică asupra poeziei de la 1867”, care concentrează concepţia
lui despre artă. Scopul acestei lucrări este de a prezenta “elementele artei poetice” care separă
poezia de alte genuri literare, ca şi de alte domenii ale cunoaşterii. De la început, autorul face
distincţia tranşantă între artă (poezie) şi alte domenii (ştiinţă, politică, morală). Spre deosebire
de ştiinţă, care este chemată să exprime adevărul, “poezia este arta de a pune fantezia în
mişcare prin cuvinte”. Din raţiuni metodologice, criticul îşi împarte studiul în două
capitole: “Condiţiunea materială a poeziei” şi “Condiţiunea ideală a poeziei”.
“Condiţiunea materială” se realizează prin cuvânt (poetul trebuie să aleagă :cuvântul cel mai
puţin abstract”, dar şi “epitete ornante”, personificări, comparaţii originale şi juste, metafore,
adică tropii, în general), iar “condiţiunea ideală” cuprinde sentimentele (“simţiri”) şi pasiunile
exprimate. Această lucrare de critică normativă impune contemporanilor distincţia între
domeniul estetic (artă, poezie) şi alte domenii (politic, istoric etc.), înlăturând din sfera artei
“obiectele ştiinţei” sau poezia ocazională, bombastică şi respinge falsele valori.
Studiile esenţiale prin care Maiorescu se impune ca întemeietor al criticii noastre
literare moderne sunt elaborate în cea de-a doua etapă a Junimii, de afirmare a
“direcţiei noi” în poezia şi proza română.
 Dacă în studiul său din 1868, Titu Maiorescu se arată “În contra direcţiei de astăzi în
cultura română”, în articolul publicat ulterior, în 1872, criticul se concentrează asupra
caracteristicilor noii direcţii manifestate în literatură, în cei patru ani care au trecut: “Direcţia
nouă în poezia şi proza românească”. Prin acest studiu, autorul trece de la critica
normativă la critica aplicată, prin analiza la care sunt supuse câteva producţii literare ale
vremii. În fruntea “direcţiei noi” în poezie este Vasile Alecsandri cu “Pastelurile”, urmat de
tânărul Eminescu, căruia Maiorescu îi recunoaşte calităţile, referindu-se la câteva creaţii
publicate în “Convorbiri literare”. Criticul reia teoria formelor fără fond în cultura şi în
literatura română şi afirmă necesitatea criticii pentru emanciparea culturală. Studiile
ulterioare fundamentează critica estetică la noi. “Comediile d-lui Caragiale”, din 1885,
tratează tema moralităţii în artă şi a înălţării impersonale (katharsis), idei estetice ce se
regăsesc la Hegel, respectiv, la Aristotel. Punctul de plecare al lucrării este discuţia din presă
despre opera comică a lui Caragiale. Maiorescu îi combate prin acest studiu pe aceia care
susţinuseră ideea imoralităţii în comediile lui Caragiale. Arta este moralizatoare prin ea însăşi,
nu prin ideile promovate - –este ideea esenţială din studiul lui Maiorescu. Studiul din 1889,
“Eminescu şi poeziile lui”, relevă trăsăturile personalităţii poetului şi principalele coordonate
ale operei eminesciene, apreciind importanţa şi efectele operei eminesciene asupra limbii şi
literaturii române ulterioare.

Concluzie – Importanţa criticismului junimist

În concluzie, criticismul junimist este o trăsătură definitorie a mişcării, care a
influenţat destinul literaturii şi al culturii române. Structurarea unei doctrine unice pe baza
respectului faţă de adevăr, plasarea analizei şi a interpretării fenomenului artistic într-o
paradigmă valorică universală, combaterea lipsei de echilibru între fondul şi forma
fenomenului cultural, sunt câteva dintre ideile în numele cărora luptă junimiştii.
Aceste convingeri, puterea extraordinară a lui Maiorescu de a construi o teorie a
culturii, demonstrând autonomia artei şi aplicând principiile valorice, au făcut posibilă apariţia
marilor clasici ai literaturii române: Eminescu, Creangă, Caragiale, Slavici.

Opera lui Titu Maiorescu

1866: Despre scrierea limbei române
1873: Beţia de cuvinte
1881: Neologismele

O cercetare critică asupra poeziei de la 1867

1868: În contra direcţiei de astăzi în cultura română
1872: “Direcţia nouă în poezia şi proza românească”
1885: Comediile d-lui Caragiale”
1889: “Eminescu şi poeziile lui