UNIVERSITATEA ”AL.

IOAN CUZA” IAŞI

Facultatea de Filosofie şi Ştiinţe Social-Politice
Securitate Comunitară și Controlul Violenței

Familia japoneză

Coordonator ştiinţific: Student: Neagu Luiza

Iaşi, 2017
Scurt istoric al familiei japoneze.

În perioada yayoi1 (circa 300îHr. – 300d.Hr.), odată cu dezvoltarea agriculturii s-au

închegat acele elemente definitorii demne de reţinut în înţelegerea particularităţilor familiei
japoneze. Din nevoia de cooperare şi conjugare a eforturilor oamenilor acelei perioade, în
vederea cultivării cât mai eficiente a pământului şi pentru o împărţire echitabilă a recoltelor
obţinute, a luat naştere o nouă formă de organizare a familiei. Aceasta a devenit o unitate
compactă din punct de vedere economic şi social. În societatea japoneză veche, organizarea
socială se sprijinea pe unităţile patriarhale numite uji, pe acele comunităţi alcătuite din mai multe
familii, provenind dintr-o aceeaşi sursă, cu ascendenţi şi strămoşi comuni. Conducătorul grupării
sociale era un uji no kami. Problema spiritualităţii, a tutelei sacre a clanului, era soluţionată prin
alegerea unui zeu al clanului, ujigami. În afară de comunitatea prin descendenţă, clanurile
cuprindeau nişte grupări subordonate numite besau tomo, grupări de familii, nu prin origine
comună, ci prin ocupaţie similară.
În vechime familia purta numele de ie2. Sensul cuvântului este acela de casă-matcă
(suşă). Astăzi se foloseşte cuvântul kazoku, al cărui sens este cu mult mai restrâns. În alcătuirea
unei familii, cu înţelesul cel mai larg al noţiunii, contribuiau trei grupe de rudenie, având
prerogative juridice şi sociale diferite unele de celelalte:
I.O primă grupare, şi cea mai importantă, numită shinrui, aduna persoane legate prin
comunitate de sânge până la primele trei grade de rudenie pe linie paternă. Aceasta era
adevărata familie în accepţiunea cea mai deplină a termenului. În cazul unui deces din
rândul grupării menţionate, toţi membrii erau obligaţi să poarte doliu. Mai mult, la ivirea
unei probleme juridice privind familia sau a nevoii de a se lua o hotarâre importantă, nu
se decidea nimic fără consultarea tuturor membrilor ei.
II.O a doua constituentă din marele ansamblu al familiei, cu înrudire de sânge dar de un
grad mai depărtat, era gruparea enrui. De cele mai multe ori, membrii ei purtau acelaşi
nume ca cei din shinrui, însă nu aveau obligaţia ca în caz de deces să poarte doliu. În
privinţa problemelor juridice, participarea membrilor grupării enrui era superficială
III.O a treia grupare, enja aduna sub titulatura sa rubedeniile prin alianţă care nu aveau
niciun rol juridic.

1
Simu Octavian, Civilizaţia japoneză tradiţională, Editura Herald, Bucureşti, 2011, p. 134
2
Ibidem, p. 136

1
O trăsătură caracteristică tuturor membrilor unei familii era aceea a discreţiei deosebite ce se
păstra cu privire la problemele ivite în casă. Subiectul familie – casă era tabu prin tradiţie. Se
poate afirma că între familialul sacru şi socialul profan există o ruptură ce se doreşte a fi
completă. Această graniţă îi face pe japonezi să interzică discuţiile despre familie cu alte
persoane. Familia tradiţională japoneză era alcătuită pe sistemul „trunchiului”, al arborelui
genealogic, spre deosebire de familia de astăzi care a spart carapacea rigidă a tradiţiei şi s-a
constituit treptat după alte canoane. Schimbarea în modul de viaţă, industrializarea, urbanizarea
marilor aşezări omeneşti, au obligat Japonia să adopte sistemul de familie de tip nucleu,
conjugal, sistem în care familia se restrânge la cuplul marital şi la descendenţii lor din prima
generaţie.

În trecut, familia însemna acea alcătuire de oameni care aduna membri ce aveau în comun în
primul rând adorarea aceloraşi zeităţi protectoare. Toţi membrii unei familii deveneau enoriaşi ai
aceluiaşi templu sau sanctuar. Religia imprima în viaţa de familie şi o periodicitate a sărbatorilor,
legate în special de riturile agricole. Familia tradiţională nu se rezuma la o singură generaţie, ci
se întindea de la părinţi spre copii şi nepoţi, astfel încât, sub acelaşi acoperiş se strângeau uneori
trei şi patru generaţii succesive purtătoare a numelui de familie.

Structura familiei

Familia traditional japoneză este o familie extinsă. Asta înseamnă că pot exista trei, patru și
chiar cinci generații ale unei familii care trăiește împreună, atât străbunii, bunicii, părinții, copiii,
și poate chiar și copiii copiilor. În ceea ce privește familiile japoneze contemporane, majoritatea
sunt familii nucleare, cum ar fi aici în Statele Unite și în America de Nord în general. Asta
înseamnă că un cuplu căsătorit locuiește împreună cu copiii lor, poate cu un bunic. Dar, în cea
mai mare parte, familia japoneză arată azi ca familia americană.

În primul rând, este foarte clar un sistem patrilineal în care se așteaptă ca întreaga proprietate,
întreaga situație socială, toate drepturile și îndatoririle și obligațiile să treacă de la tată la fiu, tată-
fiu, tată-fiu, care are o serie de implicații. Unul dintre ele este că, în acest sistem particular, doar
un singur copil moștenește. Toți ceilalți copii din orice generație sunt așteptați în cele din urmă
să părăsească familia și să se stabilească în altă familie sau în altă instituție socială. Deci, în
termeni antropologici, numim această primogenitate, unde cel mai mare copil, de obicei cel mai
mare fiu, moștenește familia, totul are legătură cu familia, iar ceilalți copii trebuie să-și găsească
propriul drum în lume.

2
 Selecția maritală

În vechea Japonie, în urmă cu aproximativ 20–30 de ani în momentul în care se dorea

întemeierea unei căsătorii, aceasta se realiza între familii, astfel părinții tinerilor hotărau dacă
această căsătorie va avea loc sau nu, răspunsul depinzând de partea financiară în primul rând
„căsătoria a însemnat, mai mult o alianță între două familii, alianță economică și socială, decât
unirea a două personae. Prin încheierea unei căsătorii, două familii declanșau o asociație în care
prima dobândirea unei poziții sociale cât mai avantajoase pentru ambele familii.”3
Spre deosebire de familia tradițională japoneză care aranja căsătoria în familia japoneză
contemporană se obișnuiește ca selecția maritală să fie bazată pe dragoste „Odată cu introducerea
unui nou set de legi in 1948, oamenilor le era oferită mult mai multă libertate în ași alege
viitorul, oamenii optau pentru căsătorii din iubire în loc de căsătorii aranjate.”4
Așadar conform criteriului de selecție maritală între familia tradițională și cea modernă se
observă o schimbare, astfel în trecut partenerul fiiului/fiicei era decis de către părinți iar în
prezent cuplul se întemeiază la libera opțiune.
Vârsta la căsătorie

În trecut, căsătoria între doi parteneri nu doar că era aranjată de către părinți dar mai era realizată
la vârste fragede ” În vechea Japonie căsătoriile se făceau între un bărbat abia ajuns la 20 de ani
și o fată până la 15 ani, așadar, ființe lipsite de orice experiență și discernământ.”5

Odată cu înaintarea în timp, vârsta pentru căsătorie a continuat să crească, persoanele având
oportunitatea de a se căsători din dragoste și nu obligat, la vârsta la care doresc și la care se simt
pregătite „ între 1970-1998, vârsta medie pentru prima căsătorie a crescut de la 26.9 ani la 28.6
ani pentru bărbați și de la 24.2 ani la 26.7 ani pentru femei.”6
Perpetuarea ocupațieiÎn familia tradițională japoneză era obligația ca meseriile paterne să se
păstreze de către fii din generație în generație „exista obiceiul ca fiul să moștenească și ocupația
tatălui, în afară de proprietatea lui, fie că acesta era agricultor, meseriaș-artizan sau comerciant.”7

3
Simu Octavian, Civilizaţia japoneză tradiţională, Editura Herald, Bucureşti, 2011, p. 137
4
Manning Elizabeth, Dr. Speigner Sammy, Japanese families: Modern vs. Traditional (PDF), Birmingham-Southern
College, 2003, p. 6
5
Simu Octavian, Civilizaţia japoneză tradiţională, Editura Herald, Bucureşti, 2011, p. 139
6
The Changing Japanese Family: A Psychological Portrait, Takashi Naito Ochanomizu University, Tokyo, p.4
7
Simu Octavian, Civilizaţia japoneză tradiţională, Editura Herald, Bucureşti, 2011, p. 139

3
În ceea ce privește familia japoneză de astăzi, ocupațiile fiilor sunt în raport cu studiile și
deprinderile lor, ei având posibilitatea de a-și alege meseriile care li se potrivesc „ mai târziu,
când bărbații tineri nu au mai fost obligați să perpetueze ocupația paternă și-au permis să învețe o
profesie proprie în momentul căsătoriei”8

Perpetuarea speciei

Dacă în trecutul familiilor japoneze femeia știa că motivul pentru care se mărită este mai mult
pentru a gospodări căminul soțului ei decât pentru soț în sine iar căsătoria se realiza cu scopul de
a se păstra numele și moștenirea familiei „căsătoria avea drept scop, mărturit deschis,
perpetuarea familiei prin descendenți, perpetuarea numelui și asigurarea moștenirii.”9, în ziua de
astăzi femeia știe clar că motivul căsătoriei nu mai este acela ca-n trecut.

Structura familiei

Familia tradițională japoneză era alcătuită pe sistemul trunchiului, al arborelui genealogic,

spre deosebire de familia japoneză de astăzi care a spart carapacea rigidă a tradiției și s-a
constituit treptat după alte criterii. Schimbarea modului de a trăi, industrializarea, urbanizarea
marilor așezări omenești, au obligat Japonia să adopte sistemul de familie de tip nucleu,
conjugal, sistem în care familia se restrânge la cuplul marital și la descedenții lor din prima
generație.
În trecut, familia însemna acea alcătuire de oameni care aduna membri ce aveau în comun în
primul rând adorarea aceloași zeități protectoare. Toți membrii unei familii deveneau enoriași
ai aceluiași temple sau sanctuar. Familia tradițională nu se rezuma la o singură generație, ci
se întindea de la părinți spre copii și nepoți, astfel încât sub același acoperiș se strângeau
uneori trei și patru generații successive purtătoare a numelui de familie.

Bărbatul și numărul de copii

Familia japoneză a fost de tip patriarhal. Puterea absolută o deţinea tatăl familiei. El, dacă dorea,
putea să fie un adevărat tiran fără să tragă cosecinţele actelor sale. Avea dreptul să îndepărteze
din casă pe ginerele sau pe nora sa, îşi putea ucide copiii consideraţi vinovaţi, îi putea vinde ca

8
Ibidem, p.139
9
Ibidem, p.141

4
pe nişte sclavi. Nu de puţine ori, în familiile nevoiaşe, fetele erau vândute caselor de prostituţie
pentru că erau socotite pur şi simplu ca o „proprietate”.
Bărbatul era singurul care avea privilegiul divorţului, sau mai bine spus, îşi repudia soţia. O
cauză frecventă a repudierii soţiei era sterilitatea ei. Cu toate acestea, pentru un samurai nu era
potrivit să se căsătorească înainte de treizeci de ani şi nici să aibă mai mult de doi copii. În epoca
samurailor, fecunditatea nu era la prea mare cinste, din teama de suprapopulaţie pe o arie de
pamânt insular, limitată ca suprafaţă şi ca resurse. Totuşi, în cazul în care o femeie năştea numai
fete, samuraiul avea grijă sa fie adoptat în familie un băiat, pentru a se evita astfel dispariţia
numelui şi a moştenirii. Deşi bărbaţii din clasele inferioare trebuiau să fie monogami, cei din
clasele superioare îşi puteau permite să aibă concubine, iar infidelitatea lor pasageră nu avea
nicio importanţă.
Capul familiei avea numeroase îndatoriri. El administra şi supraveghea averea familiei şi
bunurile sale, lua deciziile finale în aranjarea căsătoriilor. În momentele festive, el oficia
omagierea strămoşilor şi era reprezentantul familiei în comunitatea locală.

Femeia

Organizarea comunitară a familiei şi solidaritatea sa atribuie căsătoriei o importanţă socială

deosebită. Coabitarea mai multor generaţii sub acelaşi acoperiş fiind regula cea mai frecventă,
asentimentul familiei în alegere soţului şi soţiei prevalează asupra sentimentelor. De regulă,
tânăra soţie îşi părăseşte propria familie pentru a intra în cea a soţului. Căsătoria tradiţională
niponă se bazează prezentarea viitorilor soţi cu ajutorul unor intermediari, care nu aparţin celor
două familii. Scopul acestei prezentări este unul cât se poate de pragmatic: întreprinderea unor
cercetări şi negocieri preliminare.
În foarte multe familii încă întâlnim coabitarea mai multor generaţii sub acelaşi acoperiş;
căsătoria semnifică pentru femeie trecerea dintr-o familie în alta, iar ceremonia ce pecetluieşte
acest moment este mult mai importantă decât înregistrarea în mod oficial a uniunii. Desigur că
astăzi femeia japoneză, precum majoritatea celorlalte, încearcă să îmbine cât mai multe dintre
îndatoririle sale atât în sânul familiei, cât şi în cadrul societăţii

Privind familia japoneză din punctul de vedere al politicii femeii şi situaţiei sale sociale, se poate
constata o dimensiune în plus a fenomenelor petrecute, un spor de înţelegere a civilizaţiei nipone.

5
Femeia a avut o poziţie subordonată, potrivit canoanelor de influenţă chineză, care pretindeau să
fie supusă bărbatului. Era vorba de tripla supunere a femeii:

i.Ca fată, se supunea părinelui;

ii.Ca soţie, ea se supunea soţului;
iii.Ca femeie vârstnică, faţă de fii săi.

Această ierarhie permanentă era posibilă doar prin simpla diferenţă de sex. De menţionat este şi
faptul că înainte ca perceptele chineze săfie asimilate şi să reprezinte o conduităcu valoare de
lege, femeia avea în epoca imperială îndepărtată, o poziţie importantă. Au existat nu mai puţin de
şase împărătese care au ocupat tronul japonez10, ba chiar două dintre ele au ocupat această
poziţie de două ori.Odinioară, la Kyōto, femeile ocupau o poziţie de prim rang. Ele erau prezente
în viaţa socială, o influenţau într-o măsura apreciabilă, aveau un cuvânt de spus în viaţa literară a
ţării.
Subordonarea femeii începea din familia proprie, unde era socotită drept proprietate a părinţilor.
Fata se afla discreţia intereselor de familie mai ales atunci când sosea momentul măritişului.
După căsătorie, tânăra soţie părăsea propria familie pentru a intra în cea a soţului. Despărţirea de
fosta familie era atât de abruptă, ruptura atât de dramatică, încât femeia se desprindea de
strămoşii săi, lucru foarte important pentru civilizaţia niponă.
Inegalitatea dintre sexe era accentuată şi de faptul că femeilor le era îngrădit accesul la
învăţământul oragnizat. Unica sursă de instruire pentru femei era lucrarea filosofului neo-
confucianist Kaibaka Ekken, numită „Marea învăţătură a femeii”11, care conţinea un număr de
sfaturi şi îndemnuri conforme cu învăţăturile confucianiste. În vremurile mai recente a luat
fiinţăo „şcoală a mireselor” unde fetele aflate în preajma casatoriei să deprindă câteva lucruri
absolut necesare unei viitoare soţii.
Asupra femeii mai acţiona şi o altă autoritate, deloc neglijabilă. În special în mediul rural, exista
obiceiul ca fiul să moştenească şi ocupaţia tatălui, în afară de proprietatea lui. Femeia, fiind silită
să trăiască în casa soţului, alături de întreaga familie a acestuia, descoperea şi existenţa soacrei.
Soacra, indiscutabil un monument de experienţă în privinţa conducerii unei gospodării,
reprezenta în plus femeia care adunase de-a lungul vieţii o întreagă gamă de momente ale

10
http://en.wikipedia.org/wiki/Japanese_empresses
11
http://en.wikipedia.org/wiki/Kaibara_Ekken

6
supunerii, îngenuncherii şi umilinţelor. „Nu arareori răbufnea, în sfârşit, dorinţa de răzbunare.
Împotriva cui să o exercite? Împotriva celui mai slab, asupra ultimei în ierarhia casei, a novicei,
cea mai proaspătă femeie sosită în gospodărie.”12

O poziţie cu totul aparte în societatea niponă veche a avut-o geisha. O traducere aproximativă a
acestui termen ar putea fi artist sau artizan13. În vechea Japonie geisha era o meserie ca oricare
alta numai că nivelul de pregătire era unul foarte avansat, care necesita foarte multă muncă,
dăruire şi nu în ultimul rând, talent. Dupăabsolvirea unei şcoli speciale, geisha dobândea o
meserie de artistă foarte cultivată, cu vaste cunoştinţe literare, ea însăşi creatoare de poezie,
capabilă să susţină o conversaţie pe teme de artă, literatură şi istorie, totul la modul cel mai subtil
şi rafinat. Era o expertă în muzică, interpreta cu talent, la shamisen saualt instrument, melodii
cunoscute sau improviza spontan. Dansa cu eleganţă, sugestiv şi îmbietor. „Adăugaţi la toate
acestea calităţile fizice care o selectau pentru o asemenea profesie, educaţia modelatoare a
însuşirilor sufleteşti, constând mai ales în modestie şi devotament, şi veţi avea tabloul aproape
complet al unei geisha.”14

Geisha îşi desfăşura profesia în casele speciale numite „case de geisha”, un fel de hanuri
prevăzute cu camere adecvate unei petreceri. Situaţia aparent incertă a acestor femei înlesnea o
greşită întelegere în legătură cu ce i se putea cere. Mai cu seamă europenii care frecventau tot
felul de localuri, puteau să le confunde cu nişte curtezane. Însă au existat si japonezi capabili să
interpreteze greşit rolul pe care aceste femei îl jucau în societate. Shōgunul Yienari (1787 -
1826), de exemplu, după ce a interzis în 1791 băile mixte pentru că avea convingerea că
favorizau imoralitatea, în anul 1822 a promulgat un edict împotriva geishelor pe care le
categoriseşte printre prostituate, cea ce era departe de adevăr.

Rolul parintilor

Chiar si dupa multe schimbari in sistemul politic si social japonez, un lucru a ramas in esenta
aceleasi, in ceea ce priveste familia japoneza: barbatul este inca primordial sustinatorul familiei,
si femeia este ingrijitoarea familiei. In timp este adevarat ca mult mai multe femei,chiar si cele
care au copii, intra la locul de munca, venitul este de obicei mai mult fata de al barbatului, din

12
Simu Octavian, Civilizaţia japoneză tradiţională, Editura Herald, Bucureşti, 2011, p.192
13
http://en.wikipedia.org/wiki/Geisha
14
Simu Octavian, Civilizaţia japoneză tradiţională, Editura Herald, Bucureşti, 2011, p.193

7
diferite motive: de obicei nu sunt la fel de educate ca sotii lor; de obicei isi iau liber in timpul
sarcinii si in anii urmatori, pana ce copilul intra la scoala elementara, ceea ce ii perturba cariera;
si de obicei nu vor sa ia job uri full time deoarece necesita foarta multa energie si sacrificiu cand
au acasa copii de care trebuie sa aiba grija.

Femeile in familia japoneza erau in principiu responsabile de treburile gospodaresti. Faceau toate
cumparaturile,gateau,faceau curatenie,spalau hainele etc...

In plus,mama era de cele mai multe ori parintele care asigura succesul copiilor in scoala unde
actioneaza ca o “mama in educatie,”le verifica temele,se intalnesc cu profesorii,si ajutandu-i sa
obtină cele mai bune rezultate.

Tatii de cele mai bune ori lucreaza foarte mult la locul de munca pentru a oferi o viata cat mai
buna familiei. Acest lucru necesita multe ore petrecute la birou si putin timp petrecut cu sotia si
copii.In zilele anterioare calculatorului,tatal se ducea acasa la ziua de salariu cu un plic plin cu
bani pe care il dadea sotiei pana la intoarcerea lui.Sotia lui ii pregatea o masa bogata sa ii
multumeasca pentru efortul de a sustine familia,si copiii vedeau cum a contribut si cat de
recunoscatoare le era mama. In ziua de azi salariile sunt de cele mai multe ori depuse in contul
de la banca,si sotia care este in mod normal persoana care controla resursele financiare,ea poate
retrage banii de care are nevoie.Copii isi vedeau foarte putin tatal,cu programul incarcat pe care
il avea,mult mai putin faptul ca el aducea banii”.

Acest noua aparitie in societatea moderna japoneza a dus la scaderea “statutului de tata si
autoritatea lor in cadrul familiei fara alte schimbari in constientizarea si comportamentul tatilor
insisi”

Copilul
Dacă în Japonia, situaţia femeii este adeseori grea, totuşi ea cunoaşte şi momente de
glorie. Femeia îşi dobândeşte demnitatea prin muncă şi maternitate; trecerea anilor şi a tinereţii
transformând-o întâi în mamă a viitorului şef de familie şi apoi în soacră, îi va da, în
compensaţie, realitatea puterii aspra întregii case.
Căsătoria are ca punct central şi ca scop copilul, fie că, asa cum se întâmplă astăzi, el este
considerat ca o fiinţă ale cărei drepturi individuale sunt de aceeaşi esenţă cu acelea ale adulţilor,
fie, aşa cum era înainte de ultimul război mondial, ca o comoară ce aparţine mai mult patriei şi
familiei decât lui însuşi. Pentru a se putea integra din plin în noua familie, tânăra soţie va trebui
să se contopească cu ea printr-o legătură de sânge, dându-i, dacă e cu putinţă un fiu ce-i va
continua numele şi devoţiunea faţă de strămoşi. Aşadar, desăvârşirea unei căsătorii nu se putea
împlini decât procreaţie. Sterilitatea unei femei este şi acum o cauză obişnuită de divorţ, tot aşa
cum este, în anumite cazuri precise, un motiv de anulare a căsătoriei la Vatican. Această situaţie

8
nu corespunde atât unui anume dispreţ faţă de femeie, cât unei vechi concepţii despre familie:
scopul ei era mai mult continuitatea şi progresul speciei decât potolirea dorinţelor şi căutarea
fericirii personale.

În chip legal, urmările sterilităţii puteau fi remediate prin practica adopţiunii. Această
practică nu trebuie înţeleasă în sensul modern al înfierii unor orfani sau a unor copii părăsiţi, ci în
sensul pe care-l avea în societatea antică greacă şi romană. „O familie ce vrea să aibă o
descendenţă masculină care-i lipseşte, poate adopta drept fiu, un tânăr puber: acesta ia din toate
punctele de vedere, locul ce i-ar reveni dacă ar fi un fiu adevărat, cu deosebirea că în loc să se
căsătorească în exterior, el o ia în căsătorie pe fiica cea mai mare a familiei care l-a adoptat.”15
Teroretic, nimic nu-l deosebea de un fiu legitim. În practică, lucrurile erau adeseori oarecum
diferite: el trebuind să dovedească precum o noră, prin muncă şi calităţile sale, că intrarea sa în
familie era justificată. Cuplurile care nu aveau deloc copii, începeau prin a adopta o fetiţă,
eventual rudă a soţului, urmând ca mai târziu, viitorul ei soţ să fie şi el adoptat.

Indiferent de modalitatea de intrare în familie, copilul era întotdeauna punctul central.

Acest primat al său corespundea atât intereselor materiale pentru păstrarea bunurilor familiale,
cât şi unei dorinţe sentimentale de a asigura o perenitate spirituală succesiunii fiinţelor omeneşti.

„Familia actuală este, într-adevăr, o moştenire lăsată de samurai, a căror putere a dat
organizării familiale cadrele eficace potrivite pentru a-şi putea îndeplini rolul militar ce-i
revenea.(...)Începând din epoca Kamakura, legăturile dintre indivizi erau supuse, şi ele,
imperativelor gestiunii şi protecţiei: familia devenea tributara unui nou tip de eficacitate, care
avea să-i dea orientarea ce se mai păstrează încă şi în zilele noastre” .

Aşadar, aspecte precum fecunditatea femeii erau foarte importante în această societate;
însă, având în vedere faptul că aceşti războinici trăiau mereu sub ameninţarea unei eventuale
mobilizări, nu îşi puteau ocupa timpul cu preocupări de acest tip, găsind cât de curând soluţii de
acest tip în primă fază în afara căsătoriei, ori, ulterior, în procesul adopţiei.Soţia era unica
tovarăşă de viaţă şi mama urmaşilor.

15
Vadime și Danielle Elisseeff, Civilizația japoneză, Editura Meridiane, București, 1996, p.133

9
 Monogamia nu este un lucru nou în familia japoneză actuală, regăsindu-şi rădăcini adânci
atât în curentul confucianist ce nu susţinea un astfel de comportament frivol, cât şi în practica din
timpul dinastiei Tokugawa de a pedepsi aspru bigamia din dorinţa de a avea o evidenţă strictă a
familiilor militare.

Un alt aspect ce se distinge în viaţa familiei japoneze este faptul că aceşti oameni evită să
vorbească despre ceea ce se întâmplă în intimitatea casei lor.Liniştea din mijlocul familiei le este
necesară niponilor pentru a se putea raporta la evenimentele sociale din jurul lor; regăsim aici
mai degrabă nevoia de pace, de siguranţă şi nu ostilitate.

Aşadar, familia japoneză pare că oscilează între indicatorii familiei tradiţionale şi cei ai
familiei moderne.Anumite aspecte vechi se regăsesc, în aceeaşi formă sau într-o alta adaptată
zilelor noastre, alături de unele noi preluate odată cu trecerea timpului.Putem recunoaşte totuşi
uşor elementele care au conturat şi în care se încadrează imaginea familiei în mentalitatea
japonezului de-a lungul anilor din cele mai vechi timpuri.

Alte criterii de urmat:

Zona de rezidență
Stabilitatea grupului familial
Solidaritatea familială
Alimentația
Accesul la educație
Validarea casatoriei

10