Articulațiile mâinii

Grupeză articulaţia radio-carpiană şi articulaţiile oaselor care formează mâna propriu-

zisă, adică articulaţiile oaselor carpului şi ale metacarpului. Articulaţiile degetelor, având o
independenţă anatomică şi funcţională, se studiază într-un capitol aparte. Articulaţiile mâinii sunt
următoarele:

1) articulaţia radio-carpiană;

2) articulaţiile carpului;

3) articulaţiile carpo-metacarpiene,

4) articulaţiile intermetacarpiene.

Unii autori deosebesc la acest nivel o articulaţie proximală (radio-carpiană) şi alta distală
(medio-carpiană).
Biomecanica articulațiilor mâini. Flexia este mişcarea prin care palma se apropie de faţa
anterioară a antebraţului. Extensia este mişcarea prin care dosul mâinii se apropie de faţa
posterioară a antebraţului.
Adducţia-abducţia. Adducţia sau înclinarea ulnară este mişcarea prin care marginea
ulnară a mâinii se înclină către marginea respectivă (ulnară) a antebraţului. Abducţia sau
înclinarea radială este mişcarea prin care marginea radială a mâinii se înclină către marginea
radială a antebraţului. Mecanismul acestor mişcări este de o mare complexitate şi încă nu pe
deplin elucidat. Majoritatea autorilor au în vedere totuşi următoarele elemente: mişcările de
înclinare ulnară şi radială au loc în ambele articulaţii, adică atât în cea radiocarpiană, cât şi în cea
mediocarpiană. Aceste mişcări se execută împrejurul unui ax antero-posterior care trece prin
centrul osului capitat.
Mişcarea de circumducţie. Rezultă în urma executării succesive a mişcărilor de flexiune,
abducţie, extensiune, adducţie sau invers. Această mişcare nu reproduce un cerc perfect, ci o
elipsă, deoarece flexiunea şi extensiunea sunt mai ample decât înclinarea laterală. Rotaţia mâinii
este imposibilă în articulaţiile mâinii; ea se face prin pronaţie-supinaţie, în articulaţiile radio-
ulnare.1

1
Victor Papilian, Anatomia omului, Editura BIC ALL, 2003, p. 107-120