You are on page 1of 7

Simbolismul in poezia lui Alexandru Macedonski

ALEXANDRU MACEDONSKI

Primele idei care prefigurează simbolismul la români şi care încearcă să-l teoretizeze apar
odată cu Macedonski şi sunt puse în circulaţie prin revista poetului, “Literatorul”. Chiar înainte de
reconstituirea simbolismului ca şcoală, în Franţa, apar în această revistă, încă din primul ei au de
existenţă, 1880, articole de directivă, în care sunt expuse puncte de vedere simboliste.
De altfel Macedonski avea să-şi revendice mai târziu, în 1889, printr-un articol intitulat “În
pragul secolului”, merite de pionier al simbolismului pe plan european. “Belgienii, şi se poate zice
aceasta cu mândrie şi despre mii din români - scrie el - dacă n-au fost tocmai ei precursorii
mişcării, au avut meritul de a fi întrevăzut din vreme întinderea strălucită ce se deschidea glorioasă
dinaintea poeziei viitorului, Maeterlinck, Rodenback, Verhaeren, Giraud, Franz Ell, Fernand
Severin şi alţii încă - cei patru întâi citaţi, astăzi deja iluştri - au avut onoarea, împreună cu mine,
să ia parte acum 12 ani, la mişcarea provocată din Liege de revista “La Wallonie”, al cărei energic
şi valoros director era dl. Albert Hockel, unul dintre distinşii colaboratori actuali ai marii reviste
pariziene “Mercure de France”. De altfel în numărul din august 1886, Macedonski publicase, într-
adevăr, patru poezii în limba franceză: Volupté, Hystérie, Haine, Guzla.
Încă în 1880 apăruse în literatorul articolul intitulat “Despre logica poeziei”, în care erau
formulate idei ce anticipau anumite judecăţi ale lui Mallarmé. Nu numai că se făceau apropieri
între poezie şi muzică, dar se releva şi deosebirea de structură dintre poezie şi proză. Poezia -
accentua Macedonski - îşi are logica ei particulară, deosebită de logica prozei: ”logica poeziei e,
dacă ne putem exprima astfel, nelogică la modul sublim”. Întrucât tot ce nu e logic e absurd,
“logica poeziei e, prin urmare, însuşi absurdul”.
Un adevărat manifest presimbolist, apărut în “Literatorul” din 15 iunie 1892, este articolul
lui Macedonski - Poezia viitorului. Prin simbolism - se spune în articol - ca şi prin ins-
trumentalism care e “tot un simbolism, cu deosebire că sunetele joacă în instrumentalism locul
imaginilor”, poezia “şi-a creat un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte în largul ei…”.
După părerea poetului “simbolismul unit cu instrumentalismul” este, ca şi wagnerismul,
“ultimul cuvânt al geniului omenesc".
Puncte de vedere presimboliste conţin şi alte articole publicate de Macedonski în “Lite-
ratorul”, ca Despre poezie sau Despre poemă 1881, în care poetul pledează pentru concentrare şi
sinteză lirică, pentru poezia care să adune în ea, imprevizibil, mişcări sufleteşti contrastante.
Teoretizând simbolismul, Macedonski a înţeles să-l şi promoveze stăruitor în literatura
română. În numele acestui curent, directorul “Literatorului” a încurajat de fapt tot ce se deosebea
de poezia românească de până atunci: parnasianism, naturalism, decadentism, simbolism tot ce
putea impresiona prin neobişnuit şi bizar. El însuşi s-a exersat în compuneri alcătuite după ultima
modă parisiană, menite să revoluţioneze lirica.
După modelul lui Rollinat, din care a şi tradus, Macedonski a afişat uneori preferinţe
morbide pentru macabru ca în Vaporul morţii de exemplu. Dar pasiunea lui cea mare a fost
instrumentalismul, poetul propunându-şi să creeze efecte lirice prin pure combinaţii de imagini şi
sunete ca în Rimele cântă pe harpă şi Guzla; unele dintre aceste poezii ca: “Înmormântarea şi toate
sunetele clopotului” sau “Lupta şi toate sunetele ei”, apărând în volumul Poezii din 1881, chiar
înainte de întemeierea, la Paris, a şcolii lui René Ghil.
După exemplul lui Mallarmé, Macedonski acorda o importantă specială aspectului grafic al
scrierilor sale, mergând până acolo încât, în manuscisul romanului său Thalassa, a încercat să

1
Simbolismul in poezia lui Alexandru Macedonski

sugereze sentimentele nu numai printr-o anumită aşezare a cuvintelor în pagină, dar şi prin
înterbuinţarea unor cerneluri de culoare diferită, textul înfăiându-se, în felul acesta, policrom, ca
într-un amuzant joc de copii.
Pe această linie au mers câteodată şi unii dintre frecventatorii cenaclului şi colaboratorii
aşişderi al “Literatorului”, ca Mircea Demetriad, Al. Obedenaru, Gh. Orleanu, Al. Petroff ori
debutantul Ion Theo, viitorul Tudor Arghezi, care a publicat în suplimentul literar al ziarului “Liga
ortodoxă” unele poezii debiteare instrumentalismului, pe care însă apoi marele poet şi le-a
renegat.
Dacă Macedonski este, indiscutabil, un teoretician al simbolismului, este el oare si un poet
simbolist? Unii i-au contestat cu violenţă această calitate. Alţii au acceptat-o cel puţin parţial,
influentaţi poate de Macedonski însuşi care s-a proclamat singur şi cu ostentaţie simbolistă pentru
o perioadă scurtă.
Dupã pãrerea poetului “simbolismul unit cu instrumentalismul” este, ca si wagnerismul,
“ultimul cuvânt al geniului omenesc". Puncte de vedere presimboliste conţin şi alte articole
publicate de Macedonski în “Literatorul”, ca „Despre poezie” sau „Despre poemã” în 1881, în
care poetul pledeazã pentru concentrare şi sintezã liricã, pentru poezia care sã adune în ea,
imprevizibil, mişcãri sufleteşti contrastante.
Teoretizând simbolismul, Macedonski a înteles sã-l şi sã-l promoveze stãruitor în
literatura românã. În numele acestui curent, directorul “Literatorului” a încurajat de fapt tot ce se
deosebea de poezia româneascã de pânã atunci: parnasianism, naturalism, decadentism, simbolism
tot ce putea impresiona prin neobişnuit şi bizar. El însuşi s-a exersat în compuneri alcãtuite dupã
ultima modã parisianã, menite sã revoluţioneze lirica. Dupã modelul lui Rollinat, din care a şi
tradus, Macedonski a afişat uneori preferinţe morbide pentru macabru ca în „Vaporul morţii” de
exemplu. Dar pasiunea lui cea mare a fost instrumentalismul, poetul propunându-şi sã creeze
efecte lirice prin pure combinaţii de sunete ca în „Rimele” cântã pe harpã si „Guzla”; unele dintre
aceste poezii ca: “Înmormântarea si toate sunetele clopotului” sau “Lupta si toate sunetele ei”,
apãrând în volumul „Poezii” din 1881, chiar înainte de întemeierea, la Paris, a şcolii lui René Ghil.
Într-un alt articol, “În pragul secolului” (1899), Macedonski defineşte caracteristicile
curentului simbolist ca fiind creearea unei limbi specifice poeziei şi artei, deşteptarea de imagini,
senzaţii şi cugetări cu ajutorul formei, creearea de ritmuri noi, flexibilitatea formelor existente
spre a se ajunge la „muzică, imagine şi culoare, singura poezie adevărată”. Creaţia lui Alexandru
Macedonski se hrăneşte din conştiinţa tragică a antagonismului dintre iluzie şi realitate, poetul
oscilând mereu între luciditate şi himeră, între voinţă şi fatalitate, între evaziunea în sferele
absolute şi regresiunea în propriul sine. Temele şi motivele operei sunt ale unui poet vizionar,
vitalist şi artist, un spirit care tinde către rafinarea superioară a emoţiei în spaţiul contemplaţiei.
Poet şi teoretician deopotrivă, Macedonski realizează fuziunea tradiţiei cu modernitatea,
instituind, de fapt, principiile simbolismului românesc. Ceea ce îl deosebeşte pe Macedonski de
simboliştii francezi e energetismul, realizat în sinteza “Vis-voinţă”. Erotica lui Macedonski e
expresia unui vitalism configurat într-o autentică atitudine a simţurilor şi spiritului. Aspiraţia spre
ideal coexistă însă în multe dintre poemele lui Macedonski, cu conştiinţa lucidă a inaccesibilităţii
sale.
Valorificând preocupările sale teoretice, Al. Macedonski va scrie poezia “În arcane de
pădure”, care este după cum observă autorul: „întâia încercare simbolistă în româneşte”.
Apreciată în ansamblul ei, poezia lui Macedonski nu e pur simbolistă, pentru că în substanţa ei se
îmbină tendinţe dintre cele mai diverse: romantice (ciclul Nopţilor, caracterizate de sarcasm şi
ironie), romantic-parnasiene (Noaptea de decemvrie), simboliste-parnasiene (Rondelurile). Din
structura afirmativă, rece şi ardentă, fantastă şi senzuală provine şi tonul poeziei sale, şi alura ei
sonoră, impetuoasă, declamatorie, preocupările foarte terestre, pe de o parte, şi deplin ideale, pe

2
Simbolismul in poezia lui Alexandru Macedonski

de altă parte, relieful aspru al vocabularului, materialitatea expresiei. Poetul oscilează adesea între
disperare şi încredere, între aspiraţia romantică spre absolut şi oroarea faţă de mediul neprielnic în
care trăieşte.
O sinteză a lirismului macedonskian e “Noaptea de mai”, poezie în care reflecţia şi emoţia
se înalţă în spirit romantic până la viziunea contemplativă a unui univers împlinit în sine, iar
limbajul se purifică până la incantaţie şi muzicalitate feerică. În “ciclul Nopţilor” pornirea idealist-
romantică e dominantă: poetul îşi uită poziţia mizeră, postura marginală şi contemplând feeria
naturii, se contopeşte cu frumuseţea sa magică.
Foarte semnificativi sunt cei “11 Psalmi moderni” ce pot fi socotiţi un singur poem
orchestrat pe câteva teme fundamentale modelate cu măiestrie. Tonul se adaptează cu naturaleţe
la starea de suflet fundamentală, aceea de lamentare sau cântec elegiac. Prin “Flori sacre” şi
“Poema rondelurilor “ Macedonski se situează la nivelul cel mai de sus al împlinirilor sale
artistice. Sunt creaţii aparte, în care plasticitatea cuvântului evocator e preeminentă, iar tonalitatea
se caracterizează prin armonie şi echilibru al acordurilor lirice. “Noaptea de decemvrie” are un loc
privilegiat în cadrul poeziei macedonskiene, sintetizând o tema obsedantă: aceea a geniului, cum
observă A. Mariano. Poezia „simbolizează drama geniului, într-o evocare de mari proporţii,
reprezentativă pentru întreaga concepţie a poetului şi, poate, şi mai mult, pentru drama propriei
sale existenţe, fascinată de vis, himeră şi idealã, irealizabil ca orice absolut”.
“Rondelurile” reprezintă stadiul unui perfect echilibru al lirismului macedonskian, unde
asperităţile dramatice se îmblânzesc, melodia e mai închegată, mai unitară, iar inflexiunile vocii
lirice se rafinează, privirea poetului închipuind un univers mai familiar şi mai graţios, mai apropiat
de cotidian, de universul mărunt. Importanţa creaţiei macedonskiene se măsoară, poate, mai ales
prin ecourile şi influenţele pe care versurile şi concepţia sa estetică le-au răsfrânt asupra a
numeroşi poeţi ce l-au succedat: Pillat, Minulescu, Arghezi au adoptat şi adaptat la propria
sensibilitate câteva elemente – tematice şi stilistice – tipic macedonskiene.
Abordând, înainte de 1890, problema artei romantice şi a celei simboliste, Macedonski
susţine că poetul nu este decât un instrument al senzaţiilor primite de la natură, pe care le
transmite apoi în formulări inedite; poezia îi apare ca o revărsare a sentimentului. Potul accentua,
astfel, latura romantică a poeziei. După 1890, în „Arta versurilor”, el relevă faptul că poezia are o
muzică interioară, care este altceva decât muzicalitatea prozodică. Ideea va fi reluată în „Poezia
viitorului „( 1892 ), în care se afirmă că poezia este muzică şi imagine, „formă şi muzică”.
Originea ei s-ar găsi în misterul universal. Poezia are o logică proprie, ea „tinde să se deosebească
de proză, creeându-şi un limbaj al ei propriu”. În articolul „Despre poemă” relevă că a fi poet
înseamnă a simţi: poezia trebuie să deştepte cugetarea, nu să fie ea însăşi cugetare.
Rondelul rozelor ce mor conţine atât elemente simboliste, cât şi procedee parnasiene, într-
o sinteză edificatoare pentru sensibilitatea poetică a lui Alexandru Macedonski.
Darul lui Macedonski de a preface în poezie tot ce atinge pana sa se străvede şi în Rondelul
rozei din Cişmegi, creaţie în care sunt vizibile toate trăsăturile liricii sale din ultima perioadă de
creaţie: gustul pentru somptuozitate şi livresc, cultivarea formei în ea însăşi, frecventarea
procedeului corespondenţelor, reveria îndelungă în faţa naturii privită ca obiect estetic etc. Poezia
face parte din volumul Poema rondelurilor din 1927 şi se impune în primul rând prin muzicalitatea
sa, grea de sunete aproape oculte (pembe, orgie etc.), dar şi prin revelarea sinesteziei ca normă a
percepţiei universului.
Poetul este interesat de calităţile muzicale ale cuvântului,iar întâlnirea cu simbolismul îi
amplifică ideile cu privire la valenţele estetico-muzicale ale limbajului liric. În viziunea poetului,
cuvântul este o natură substanţială accesibilă tuturor simţurilor. El îşi asociază sonorităţi ,timbre şi
articulaţii pe care le recreezi în tine, angajând întreaga fiinţă într-un „extaz de senzaţiuni”. René
Ghil (Traité du verbe) exprima aceeaşi idee a unei poezii muzicale ce îşi găseşte suport în valoarea

3
Simbolismul in poezia lui Alexandru Macedonski

fonetică a cuvântului. Opţiunea lui Ghil pentru instrumentalism porneşte din dorinţa de a realiza o
artă completă. Prin corespondenţa între litere, culori şi sunete, se poate întrevedea dorinţa de a
face din poezie o magică sinteză a artelor. Preocuparea lui Macedonski pentru tehnica
instrumentalistă, anterioară sistemului ghilian, este confirmată de opera scriitorului francez. De
altfel, poeziile “Prietenie apusă”, “Pe sânurile”, “Bătrâna stâncă”,” În arcane de pădure”, poartă
subtitlul de „poezie simbolistă-instrumentalistă”, semn că cele două programe
s-au contopit în conştiinţa sa. În articolul “Poezia viitorului”(1892) tinde să asocieze
simbolismul, wagnerismul şi instrumentalismul.
În “Noaptea de decemvrie”, călătoria emirului devine iniţiere estetică, pătrundere în spaţiul
esteticului pur prin care lumea exterioară este pusă în analogie cu cea interioară. Mesajul poetic
al simbolismului se întemeiază pe această stare poetică, descoperirea unui eu profund, care
deschide o poartă spre invizibil. Esenţa oeziei moderne constă în alcătuirea lumii din interiorul
poetului însuşi lumea întreagă devenind o infinitate de simboluri unificate, printr-o analogie
universală, graţie spiritului poetului.
În “Noaptea de noiembrie”, cadrul nocturne este ca şi pentru poetul belgian Georges Rodenbach
un moment privilegiat pentru a exprima extincţia realităţii manifeste şi pentru întoarcerea la un
fond spiritualizat şi divinizat prin misterul său.
Lirica lui Macedonski e, cum s-a spus, una situată la întretăierea mai multor orientări;
romantismul, simbolismul şi parnasianismul îşi dispută, poate cu egală îndreptăţire, fiinţa lirică a
autorului Poemei rondelurilor. Atras şi de alegorie, dar şi de simbol, de sinesteziile simboliste dar
şi de retorismul romantic, Macedonski vădeşte în versurile lui o sensibilitate fascinată de
muzicalitatea cuvântului, de ornamentul metaforic ori de inovaţiile formale, dar, în acelaşi timp,
captivă aspiraţiilor spre ideal, spre un absolut al simţirii şi al trăirii estetice.
În ceea ce priveşte tehnica simbolistă, Macedonski a avut o preocupare deosebită pentru
forma muzicală a versului, a extras efecte de sugestie şi de atmosferă pornind de la sonoritatea
cuvintelor şi de la combinaţiile lor, în deplin acord cu ideile pe care le afirma poetica timpului
său şi cu propriile convingeri.
Poetul îşi afirmă intenţiile novatoare în “Întâiul vânt de toamnă” prin folosirea versului
impar. Opţiunea este explicată prin dorinţa de a atinge în poezie supleţea ritmică a muzicii.
Marca distinctivă a poeziei “În arcane de pădure”, „întâia încercare simbolistă în româneşte”, este
rima interioară prin care versul dobândeşte o rezonanţă bogată şi profundă. Procedeul este
prezent şi în Epoda de aur şi “La fôret pourpre”.
Muzicalitatea versurilor simboliste macedonskiene înseamnă căutarea persistentă la
toate nivelele expresiei a formulării muzicale, adică a transmiterii ideii prin sugestie. Repetiţia
cuvintelor, refrenul, structurarea câmpului semantic unic dovedesc toate o concepţie muzicală a
poemului care devine o suită ordonată de elemente ce-şi răspund unul altuia cu un ritm
intenţionat, o ambiguitate deliberată, totul fiind subordonat unui fluid continuu, neîntrerupt de
niciun element frapant, fie el metric, imagistic ori sintactic.
Macedonski experimentează în romanul “Thalassa” şi în poema “Pe balta clară”
corespondenţele între arte. Fuziunea artelor demonstreză că opera înseamnă sinteză, reîntoarcere
la unitatea primordială şi la profunzimile fiinţei. Imaginea artistică se oferă ca limbaj simbolic,
pentru că realitatea nu este numai descrisă, ci şi sugerată prin culoare şi aşezarea în pagină a
textului.Opera literară nu este numai „expresie” a interiorităţii, ci și „reprezentare” a ei, iar
spatial tipografic devine instrument privilegiat al acestei reprezentări. Înnoirea felului de a
compune tipografic o pagină îl apropie pe Macedonski de concepţia grafismului mallarmé.
În ambianţa reveriei simboliste, Macedonski va da reveriei poetice sensul reconstituirii
universului dinlăuntrul conştiinţei sale, nu ca o descriere a unei lumi naturale, ci ca o pătrundere
a spiritului spre propriul centru al omului, cu care coincide centrul lumii. Este drumul simbolic al

4
Simbolismul in poezia lui Alexandru Macedonski

emirului spre Meka cerească.O poartă deschisă spre o altă realitate, ideală, cu care simţurile intră
în contact este şi “Noaptea de mai”. Drumul parcurs pe verticală reprezintă şi aici un progres în
ceea ce priveşte starea spirituală a poetului iluminat.Cea mai decisă ascensiune spre tărâmurile
ideale o realizează “Thalassa”.
În general, artificiul din poezia lui Mcedonski trebuie văzut din această perspectivă a
dependenţei sale de naturalul pe care în permanenţă îl relevă. Este o relaţie verificabilă în
aproapetoate textele de maturitate. Ne aflăm în faţa unui creator modern al cărui demers este
orientat înspre formele construite de spiritul creator. Simbolismul se fondează pe o comuniune
intimă a doi termeni:„eul” şi „obiectele”, termeni pe care romanicii îi prezentau simultan, iar
parnasienii ezitau să-i juxtapună. Artiştii au convingerea că obiectele ne definesc pe noi într-o
măsură mai mare decât aceea în care le desmnăm noi pe ele

Desigur, în structura cea mai intimă a spiritului său, poetul nu este un simbolist. El rămâne
în mod fundamental un romantic de formatie pasoptistă, euforic, exuberant, vitalist. Deşi în poezia
lui apar unele simboluri, poetul are grijă ca, aproape de fiecare dată, să le explice, să le împrăştie
înreaga aură enigmatică, să le distrugă inefabilul atât de caracteristic poeziei simboliste, aşa cum
procedează, de exemplu, şi în Noaptea de decembrie. Dar nu e mai puţin adevărat că în poezia
macedonskiană apar şi primii germenii notabili de simbolism românesc, primele teme autentic
simboliste, care vor fi cultivate în literatura română.
Libertatea în versificaţie este prezentă în poeziile” În restrişte”, “Cînd aripi” şi mai ales în
poezia “Hinov”. Eforturile lui Macedonski anticipează eforturile verslibriste ale simboliştilor
francezi şi belgieni: Gustave Kahn, Moréas, Jules Laforgue, Vielé-Griffin, Maeterlinck.
Câteva poezii din 1890: “Prietenie apusă”, “Pe sânurile”, “Bătrâna stâncă”, “În arcane de pădure”
poartă subtitlul „Poezie simbolistă -instrumentalistă”, dovedind sincronizarea spiritului poetului cu
teoria instrumentalistă a lui René Ghil. Macedonski avea preocupări de tehnică poetică
simbolistă încă din 1880 şi contactul ulterior cu experienţele instrumentaliste ale simboliştilor
francezi îşi găsea un teren deja pregătit.
Poetul este, de asemenea, preocupat de problema sinesteziei, de experienţa „audiţiei
colorate”, pentru că intuieşte nu numai finalitatea estetică a poemului care apelează la acest
complex, ci şi pentru că problema îi apare încărcată de sensuri oculte, care îl preocupă. Un
artificiu pus în serviciul sinesteziei, în afară de manuscrisele din “Thalassa” şi ale unor poezii din
“Excelsior şi Flori sacre”, transcrise colorat, constă în redarea tipografică a poeziilor “Pe balta
clară” şi “Pe lacul de Garda”cu diferite corpuri de litere adecvate şi sugestive pentru fiecare
cuvânt.
Renunţând la retorism, descriere şi anecdotică în favoarea sugestiei, a mult râvnitei
„analogii universale”, Alexandru Macedonski a fost obsedat de unitatea secretă şi misterioasă a
Poemului, de topirea lumii materiale şi spirituale în simbol. Rondelurile macedonskiene se apropie
într-un fel neaşteptat de unele deziderate ale simbolismului: cultivarea vagului, a nuanţei,
„scurtcircuitarea” senzaţiilor, toate acestea prefigurând tensiunea profunzimilor, condiţia
metafizică a poeziei.
Dincolo de inconsecvenţe, Alexandru Macedonski a fost marcat în mod real de estetica
simbolistă, scriitorul apropiindu-se de centrul de iradiere al noii poetici atât sub raport formal:
eliberarea de constrângerile prozodice tradiţionale, cât şi în ceea ce priveşte esenţa poeziei
considerată a fi, începând cu Paul Verlaine, de natură muzicală.Sub influenţa literaturii simboliste
şi în acord cu propria structură, Macedonski lărgeşte sfera imaginarului poetic românesc, atingând
stadiul unui lirism esenţializat, dens în nuanţe şi sugestii. Emoţia lirică se topeste într-o atmosferă
a vagului şi extazelor, pe fondul căreia poetul „reinventează” mitul poeziei ca artă a frumuseţii
pure.

5
Simbolismul in poezia lui Alexandru Macedonski

Poetul, citadin romantic, se simte, fără îndoială, atras de unele idei şi motive poetice
simboliste (suferinţa, nedreptatea, mizeria, entuziasmul, neîncrederea, revolta, dispreţul, soarta
femeii în societatea burgheză, evadarea în vis, orientul, erotica etc.), deşi simbolistica propriu-zisă
rămâne aproape întotdeauna la suprafaţă. Macedonski este un mare poet predominant romantic, în
a cărui operă poetică au lăsat urme şi unele elemente simboliste, fără a-i modifica sau altera
adevărata substanţă, alături de elemente şi motive naturaliste şi parnasiene.

Bibliografie

1. Adrian Marino, Viaţa lui Alexandru Macedonski, EPL, Bucureşti, 1965.


2. Adrian Marino, Opera lui Alexandru Macedonski, EPL, Bucureşti, 1967.
3. Dumitru Micu, Modernismul românesc, vol. I, Editura Minerva, Bucureşti, 1984.
4. Nicolae Manolescu, Metamorfozele poeziei, Editura Timpul, Reşiţa, 1996.
5. Livius Ciocârlie, Negru şi alb. De la simbolul romantic la textul modern, Editura Cartea
Românească, Bucureşti, 1979.
6. Tudor Vianu, Opere, vol. 2, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
7. I. Negoiţescu, Istoria literaturii române, Editura Minerva, Bucureşti, 1991.
8. Dana Dumitriu, Prefaţă la volumul Al. Macedonski, Poezii, Editura Minerva, Bucureşti, 1972.
9. E. Lovinescu, Scrieri, I, EPL, Bucureşti, 1969.
10. Daniel Dimitriu, Grădinile suspendate. Poezia lui Alexandru Macedonski, Editura Junimea,
Iaşi, 1988.
11. Bote, Lidia, Simbolismul românesc, EPL, Bucureşti, 1966.
12. Bote, Lidia, Antologia poeziei simboliste româneşti, EPL, Bucureşti, 1968.

6
Simbolismul in poezia lui Alexandru Macedonski

13. Molcuţ, Zina, Simbolismul european, I-III, studiu introductiv, antologie, comentarii note şi
bibliografie, Editura Albatros, Bucureşti, 1983.
14. Muşina, Alexandru, Paradigma poeziei moderne, Editura „Aula”, Braşov, 2004.