Înmulțirea plantelor

Însuşire fundamentală a organismelor vii prin care se asigură perpetuarea speciilor şi

continuitatea materiei vii.
Reprezintă capacitatea organismelor vii de a da naștere unor urmași asemănători lor.
Organismele vegetale se pot înmulți pe trei căi:
 Vegetativ
 Asexuat
 Sexuat
Înmulțirea vegetativă
Reprezintă o formă primitivă de înmulțire prin care plantele se regenerează, se
reîntregesc sau produc urmași pornind de la corpul vegetativ în ansamblu, de la organele
vegetative sau de la fragmente ale acestora (o celulă, grupuri de celule sau de țesuturi). Se
poate realiza pe cale naturală sau poate fi practicată de către om.
a) Înmulțirea vegetativă naturală
Caracteristică organismelor vegetale indiferent de gradul de evoluție al acestora. Se
poate realiza prin: diviziune celulară, fragmentare corpului vegetativ, organe vegetative.
- Înmulțirea prin diviziune celulară se poate realiza prin: sciziparitate - întâlnită la
specii unicelulare procariote (bacterii, cianobacterii); înmugurire - la unele
ciuperci (genul Saccaromyces).
- Înmulțirea prin fragmentarea corpului vegetativ – caracteristică speciilor cu corpul
de tip tal (alge filamentoase, ciuperci, licheni); se caracterizează prin ruperea
corpului vegetativ în una sau mai multe fragmente din care se vor dezvolta noi
indivizi; se poate întâlni și la plante superioare – specii acvatice, cactuși ș.a.
- Înmulțirea prin organe vegetative – întâlnită atât la plantele inferioare cât și la cele
superioare; se poate realiza prin:
 scleroți – organe de rezistență întâlnite la unele ciuperci (cornul secării – Claviceps
purpurea) formate din miceliu în anumite etape ale ciclului de viață; în condiții
favorabile, aceștia germinează și formează noi micelii;
 rizomorfe – la unele ciuperci superioare, cu pălărie (ex. Amillaria mellea - ghebe) se
formează mănunchiuri de hife rezistente, ce se ramifică sub scoarța trunchiurilor de
copaci tăiați, prin care ciuperca se poate reproduce în întregime;
 soredii, izidii – formațiuni întâlnite la licheni, formate din alge înconjurate de hifele
ciupercii; puse în puse în libertate, refac talul lichenului; sorediile sunt inițiate sub scoarța
talului iar izidiile apar la suprafața talului;
 stoloni aerieni (marcotaj natural) – sunt tulpini aeriene plagiotrope la nodurile cărora se
formează rădăcini adventive și lăstari ortotropi; după dispariția stolonilor, rămân lăstarii
ce vor continua să se dezvolte într-o nouă plantă (ex speciile genului Fragaria,
Ranunculus repens, Potentilla reptans ș.a.)
 lăstari – tip de înmulțire vegetativă caracteristică plante lemnoase dar și unor plante
erbacee perene (lucernă, trifoi); în cazul arborilor, lăstarii apar la baza trunchiurilor tăiate
 la o anumită distanță față de sol sau la cei a căror coroană a fost distrusă de diferiți
factori; permite refacerea pădurilor de salcâm, fag ș.a.;
 muguri tuberizați – întâlnită la unele plante ale căror mugurii vegetativi sau floriferi se
tuberizează, cad pe sol și formează noi indivizi; speciile cu astfel de înmulțire se numesc
vivipare și sunt întâlnite, cu precădere, în regiuni unde perioadele scurte de vegetație nu
permit semințelor să ajungă la maturitate (ex. regiunile de stepă, munți înalți, regiuni
polare); Ficaria verna (untișor) sau Cardamine bulbifera (colțișor) se înmulțesc prin
tuberule – muguri vegetativi axilari tuberizați iar usturoiul, răculețul (Persicaria
viviparia), firuța bulboasă (Poa bulbosa) se înmulțesc prin bulbili – muguri floriferi
tuberizați;
 drajoni – lăstari porniți din mugurii vegetativi formați de rădăcina unor specii, ca de
exemplu pălămida, salcâmul, teiul, liliacul ș.a.; după dispariția rădăcinilor ce leagă
drajonii între ei, plantele nou formate devin independente;
 tulpini subterane – numeroase specii de plante erbacee perene formează tulpini subterane
(rizomi, stoloni subterani, tuberculi, bulbi, bulbo-tuberculi) din a căror muguri se
dezvoltă tulpini aeriene și, astfel, noi indivizi.
b) Înmulțirea vegetativă realizată de om
Dintre metodele de înmulțire vegetativă realizate de om, fac parte: marcotajul,
butășirea, altoirea, culturile de țesuturi.
Înmulțirea asexuată
Are loc prin intermediul unor celule specializate ale corpului, numite spori, rezultați
din celule sporogene; acestea se formează în anumite etape de dezvoltare ale individului, de
obicei în urma diviziunilor reducționale și nu implică existența a două celule sexuale diferite
(gameți) care să se unească în procesul fecundației sau prin conjugare.
Sporii pot fi:
- în funcție de generația căreia îi – haploizi sau diploizi;
- după locul de formare – exospori (formați la exteriorul unei celule sau unui organ – ex.
bazidiosporii la ciupercile basidiomicete) sau endospori (formați la interiorul organelor
sporogene – ex. ascosporii la ciupericile ascomicete);
- după rolul în ciclul de viață – facultativi (apar sub influența condițiilor de mediu – ex.
sporii de rezistență la bacterii) sau obligatorii (formarea lor este absolut necesară în
desfășurarea normală a ciclului de viață al unor specii);
- după mobilitate – mobili (planospori, zoospori) sau imobili (aplanospori);
- după gradul de asemănare – izospori (egali ca formă, mărime) sau heterosori (inegali,
respectiv macrospori, microspori).
Înmulțirea sexuată
Se realizează cu ajutorul unor celule specializate, sexuate, numite gameți; gameții sunt
haploizi, rezultați în urma diviziunii meiotice din celule specializate, numite celule mamă a
gameților; prin contopirea lor, în urma proceselor de fecundație, se formează celula ou
(zigotul) ce stă al baza unei noi generații diploide.
 Alternarea de generaţii
Fecundaţia şi reducerea numărului de cromozomi prin meioză împarte ciclul de viaţă al
organismelor vegetale în două generaţii:
a) generația diploidă: este generaţia care începe cu fecundaţia gameților şi se termină
cu diviziunea reducţională; organismele au corpul alcătuit din celule cu garnitură dublă de
cromozomi (2n); se numeşte şi generaţia sporofitică; este de scurtă durată la plantele
inferioare; la plantele superioare este generaţia de lungă durată, reprezentată prin planta
însăşi;
b) generația haploidă: este generaţia care începe cu meioza în urma căreia apar
gameții şi se termină cu fecundaţia; organismele au corpul alcătuit din celule cu garnitură
simplă de cromozomi (n); se numeşte şi generaţia gametofitică; este de lungă durată la
plantele inferioare; la plantele superioare este generaţia de scurtă durată, reprezentată prin
gameţii produşi în floare.

Floarea la Angiospermae

Reprezintă un complex de organe, unele cu rol de susținere și apărare (pedicelul,

receptaculul, învelișul floral), altele cu rol de producere a gameților (staminele - androceul,
carpelele - gineceul).

MORFOLOGIA FLORII

Pedicelul
Este partea prin care floarea se inseră pe tulpină sau pe axul inflorescenței și are rol
de susținere. Poate fi alcătuit din un internod tulpinal având o bractee la bază sau, caz mai rar,
din două internoduri, cu o bractee la bază și o bracteolă la nod.
Florile lipsite de pedicel se numesc sesile.

Receptaculul – axul florii

Reprezintă partea terminală a pedicelului, mai
dezvoltată, formată din mai multe internoduri foarte scurte și
noduri foarte apropiate de care se prind restul componentelor
florale – învelișul floral, staminele, carpelele.
Receptaculul poate fi plan, bombat (convex) sau scobit
(concav). Componentele florale pot fi dispuse:
 spiralat (ex. magnolie);
 ciclic, pe cercuri sau verticile (ex. lalea);
 hemiciclic, pe cercuri – elementele învelișului floral
și spiralat – staminele și carpelele (ex. piciorul
Fig. 1: Floarea la piciorul
cocoșului – fig. 1)
cocoșului
 După fecundație, receptaculul poate fi caduc (se usucă și cade împreună cu restul
componentelor florale – ex. floarea de prun) sau persistent (este întâlnit și după fecundație,
când poate participa la formarea fructului – ex. măr, păr, sau poate închide fructele – ex
măceș).

Învelișul floral
Morfologia învelișului floral este în strînsă legătură cu tipul de polenizare al speciilor.
Există specii la care învelișul este absent sau transformat în glande necterifere (ex. salcie,
frasin), florile fiind nude.
Poate fi simplu, de tip perigon sau dublu, numit periant.
a) Perigonul – este alcătuit din elemente identice între ele, numite tepale; în formula
florală se notează cu simbolul P.
Tepalele pot fi:
 libere între ele la bază, perigonul fiind de tip dialitepal;
 unite între ele la bază, perigonul fiind de tip gamotepal;
 de culoare verde – perigonul se numește sepaloid;
 colorate, diferit de verde – perigonul este petaloid.
Exemple:
 stejar: perigon dialitepal, sepaloid;
 lalea: perigon dialitepal, petaloid;
 cânepă, floarea femeiască: perigon gamotepal, sepaloid;
 crin, zambile: perigon gamotepal, petaloid;

b) Periantul – este alcătuit din elemente diferite între ele, numite sepale și petale.
 Totalitatea sepalelor alcătuiește caliciul, reprezentat în formula florală prin
simbolul K.
Sepalele se găsesc pe cercul extern al învelișului floral. Sunt sub forma unor frunzulițe
de culoare verde existând și excepții –jaleșul de grădină unde este de culoare roșie sau
violacee. Sepalele pot fi libere între ele la bază – caliciul dialisepal, sau unite – caliciul
gamosepal; unirea sepalelor, în unele cazuri, este
parțială iar porținea rămasă liberă poartă numele de
lacinie (neghină). La deschiderea florii, sepalele pot fi
alipite de petale, patente (perpendiculare pe ax) sau
reflecte (îndreptate cu vârful în jos).
La unele specii, la exteriorul caliciului format
din sepale apare caliciul extern (caliculul) alcătuit din
hipsofile (ex. căpșun, nalbă, zămoșiță – fig. 2).
După înflorire, caliciul fi caduc - cade imediat
(ex. mac) sau persistent, întâlnit pe fruct (ex. măr,
păr); uneori devine acrescent, învelind și protejând
fructul (ex. zămoșiță, fig. 2).
Fig. 2: Caliciul acrescent la zămoșiță;
 Totalitatea petalelor alcătuiește corola,
la baza lui se observă caliculul
 reprezentat în formula florală prin simbolul C.
Petalele se găsesc pe cercul (cercurile) intern(e) al învelișului floral, în alternanță cu
sepalele. Sunt alcătuite din lamină (partea lățită, evidentă a petalei) și unguiculă (partea
bazală prin care petala se prinde de axul florii). Culoarea petalelor este variată, diferită de
verde.
Corola poate fi alcătuită din petale libere între ele la bază – corola dialipetală, sau
unite între ele la bază – corola gamopetală. În funcție de simetria florii și raportul dintre
petale, distingem mai multe tipuri de corole:
a) Floarea actinomorfă (cu simetrie radiară):
 Corola dialipetală: măr, măceș;
 C. gamopetală: tubuloasă – în formă de tub (florile centrale din inflorescența florii-
soarelui), urceolată – cu aspect de ulcior (afin), hipocrateriformă – are un tub lung la
bază care se deschide brusc la vârf (liliac), infundubuliformă – cu aspect de pâlnie
(volbură, petunie), campanulată – în formă de clopot, (clopoței), rotată – petalele sunt
unite la bază într-un tub scurt (cartof);
b) Floarea bisimetrică:
 Corola dialipetală: varză, rapiță, micșunele;
c) Floarea zigomorfă (monosimetrică):
 Corola dialipetală: papilionată (glicină, salcâm);
 C. gamopetală: ligulată – tubul corolei se deschide într-o singură parte cu o lamină
(florile de pe marginea inflorescenței la floarea-soarelui); bilabiată (jaleșul de grădină,
urzica moartă), personată (gura leului);
d) Floarea asimetrică: Cana

Elementele învelișului floral sunt pliate în mugure, înaintea desfacerii florii, după
anumite reguli; modul de dispunere al acestora se numește preflorație și este caracteristic
speciei. Ca tipuri de preflorație, deosebim:
 valvată: sepalele, petalele se ating prin margini (varză);
 alternă: două petale externe acoperă două petale interne (mac);
 contortă (răsucită): cele cinci petale se acoperă parțial una pe cealaltă (in);
 imbricată: cele cinci petale sunt în situații diferite – una este externă, acoperitoare, una
este internă, acoperită iar restul de trei petale sunt acoperite parțial (măr);
 cohleară:
 vexilară (descendentă): întâlnită în cazul corolei papilionate (glicină, salcâm) –
stindardul (petala superioară, cea mai mare) acoperă aripioarele (petalele laterale)
care, la rândul lor, acoperă luntrița (petalele bazale);
 carenală (ascendentă): acoperirea are loc în sens invers față de exemplul anterior,
respectiv luntrița devine acoperitoare iar stindardul este acoperit (ex. glădiță,
Arborele lui Iuda).
 Androceul
Reprezintă sexul bărbătesc al florii, alcătuit din totalitatea staminelor. În formula
florală are simbolul A.
O stamină este formată din filament, prin care se inseră de axul florii și anteră, partea
terminală unde se formează polenul.
Filamentul staminal se poate prinde la baza anterei – inserție bazifixă (lalea) sau pe o
porțiune foarte redusă pe partea dorsală a anterei – inserție dorsifixă; inserția dorsifixă permite
anterelor să se miște la cea mai mică adiere de vânt – antere oscilante (plantele din familia
Poaceae/Gramineae).
Flilamentele se pot insera pe axul florii sau, în cazul corolei/perigonului
gamopetale/gamotepal, pe tubul corolei (cartof, gura leului, boz, lăcrămioare). Pot fi libere
între ele la bază – androceul dialistaminal (dialistemon) (lalea, mac) sau concrescute între ele
– androceul gamostaminal (gamostemon). Distingem următoarele tipuri de androceu
gamostemon:
 monadelf : toate staminele sunt unite într-un
mănunchi (soia, nalbă, bumbac);
 diadelf: staminele sunt concrescute în două
mănunchiuri (glicină, salcâm);
 triadelf: filamentele staminale formează trei
mănunchiuri (dovleac, castravete);
 pentadelf (poliadelf): filamentele sunt
concrescute în cinci mănunchiuri (tei).
În cazul androceului dialistaminal Androceu monadelf – trandafirul japonez
filamentele staminale pot fi egale între ele sau
inegale; deosebim următoarele cazuri:
 androceul are patru stamine din care două au filamente lungi și
două filamente scurte – androceu didinam (urzica moartă);
 androceul are șase stamine, patru cu filamente lungi și două cu
filamente scurte – androceu tetradinam (varză, rapiță).
Antera este formată, de regulă, din două părți identice, numite
teca, unite între ele la nivelul conectivului. La specia laptele cucului
anterele sunt formate dintr-o singură teca, la fel ca și la salvie unde
conectivul este prelungit, formând o cumpănă (adaptare la polenizarea
prin insecte). Fiecare teca are la interior doi saci polenici unde se
formează polenul. Pentru eliberarea polenului, anterele se pot deschide
Androceu tetradinam
la nivelul șanțurilor laterale (crin), prin pori (cartof), prin clape
(dracilă) etc.
La majoritatea speciilor anterele sunt libere între ele. La floarea-soarelui și la plantele
din familia Asteraceae anterele sunt unite – androceu sinanter.
Există specii care au o parte din stamine transformate în glande nectarifere (vița de
vie) sau reduse la staminodii (in).
 Gineceul
Reprezintă sexul femeiesc al florii și este alcătuit din totalitatea carpelelor. În formula
florală are simbolul G.
Gineceul poate fi monocarpelar, alcătuit dintr-o singură carpelă sau pluricarpelar,
format din două - numeroase carpele. La bază carpelele pot fi libere – gineceu dialicarpelar
(apocarp) sau unite între ele – gineceu gamocarpelar (sincarp).
Carpela este formată din trei părți:
1) Ovar: partea bazală, mai umflată a carpelei; la interior prezintă una sau mai multe cavități
numite loje (loculi) pe pereții cărora se află fixate în anumite puncte ovulele prin
intermediul placentelor (țesuturilor placentare).
După procesul de fecundație, din peretele ovarului se va forma pericarpul (peretele
fructului).
În funcție de forma receptaculului și locul de prindere al învelișului floral față de ovar,
distingem următoarele tipuri de gineceu:
a) cu ovar superior: atunci când receptaculul este plan sau convex iar învelișul floral
se prinde sub ovar; este notat în formula florală ce simbolul: G;
b) cu ovar inferior: receptaculul este concav iar învelișul floral se prinde deasupra
ovarului; se notează cu simbolul: G;
c) cu ovar semiinferior: receptaculul este concav iar învelișul floral se prinde la
mijlocul ovarului; se notează cu simbolul: - G -.
2) Stilul: structură intermediară între ovar și următorul component, stigmatul, cu rol de a
asigura evidențierea stigmatului și facilitarea polenizării. La unele specii stilul poate lipsi
– stigmat sesil (lalea).
3) Stigmatul: structură specifică plantelor angiosperme, cu rol în receptarea polenului.
Cuticula și epiderma stigmatului sunt specializate în recunoașterea grăunciorului de polen
caracteristic speciei. Stigmatul poate fi globulos (torțel), capitat (limba mării), petaloid
(stânjenel) ș.a.

Tipuri de flori după repartiția sexelor

Majoritatea florilor de angiosperme au în alcătuirea lor atât stamine (sexul bărbătesc)
cât și carpele (sexul femeiesc) – flori hermafrodite (♀). Florile care au numai stamine sunt
unisexuate bărbătești (♂) iar cele care au numai carpele sunt unisexuate femeiești (♀). Florile
agame sunt flori sterile la care staminele și carpelele sunt reduse, nefuncționale sau lipsesc;
acestea au de obicei rol în polenizare, respectiv în atragerea insectelor.

Tipuri de plante după repartiția sexelor

După tipul florilor formate pe tulpină, plantele pot fi:
 cu flori hermafrodite (salcâm, corn, lalea, mohor roșu);
 monoice: plantele formează atât flori unisexuate bărbătești cât și femeiești pe
aceeași tulpină (castanul comestibil, dovleac, porumb);
 dioice: florile unisexuate bărbătești sunt formate pe tulpini distincte față de cele
femeiești (salcie, plop, cânepă);
  poligame: au flori hermafrodite și unisexuate pe aceeași tulpină sau pe tulpini
diferite ale aceeași specii (paltinul de câmpie – formează flori hermafrodite și
unisexuate bărbătești pe aceeași tulpină).

Formule și diagrame florale

Prin formula florală este redată alcătuirea florii cu ajutorul simbolurilor, cifrelor și
literelor. În formula florală sunt înscrise, în ordine, următoarele informații:
 tipul florii după repartiția sexelor
 simetria florii;
 tipul, alcătuirea învelișului floral cu numărul și raportul între elementele sale;
 alcătuirea androceului, numărul staminelor și raportul între acestea;
 alcătuirea gineceului, numărul carpelelor, raportul între acestea precum și poziția ovarului
în floare. Exemple:
 măceș: *K5C5A∞ G∞
 brândușa de toamnă: * [P(3+3)A(3+3) ]G(3)
 Dovleac: ♂* K(5)C(5)A(3)(3)1; ♀* K(5)C(5) G(3)
Diagrama florală redă prin intermediul desenului proiecția în plan a unei secțiuni
transversale prin floare (vezi lucrarea de laborator).

Dispunerea florilor pe plantă

Florile se pot forma direct pe tulpină – flori solitare sau pe un ax comun formând
inflorescențe.
Florile solitare sau inflorescențele pot apare din mugurele apical al tulpinii – au
dispunere terminală sau din mugurii laterali - dispunere axilară.
Inflorescențele pot fi:
 simple - florile sunt prinse direct pe axul principal (rahis);
 compuse – florile se formează pe ramificațiile rahisului.
Deosebim mai multe tipuri de inflorescențe, clasificate în funcție de tipul de ramificare
al axului, forma acestuia, prezența și lungimea pedicelilor florali:
1) Inflorescențe monopodiale (racemoase, nedefinite, centripetale, bazifugale): axul se
încheie cu un mugure vegetativ, creșterea este continuă, nedefinită iar ramificarea
monopodială; înflorirea are loc centripet sau bazifug (în centrul inflorescenței sau în
vârful acesteia găsim cele mai tinere flori). Inflorescențele monopodiale pot fi:
a. Simple:
 Spicul: pe rahisul alungit și subțire sunt dispuse florile sesile (pătlagină);
 Amentul: prezintă asemănări cu spicul dar axul este flexibil, pendul și de obicei căzător
iar florile sunt unisexuate (nuc, salcie);
 Racemul: rahisul alungit și subțire, florile pedicelate, cu pediceli aproximativ egali sunt
dispuse în alternanță sau opus (salcâm, lucernă, zambile);
 Corimbul: asemănător racemului dar florile au pediceli inegali care descresc de la bază
spre vârf astfel că florile ajung (aproximativ) la același nivel (păr);
  Umbela: axul este scurt și subțire iar florile cu pediceli aproximativ egali pornesc din
puncte foarte apropiate; bracteele se grupează la baza inflorescenței formând un involucru
(ghizdei, cireș, iederă);
 Capitulul: pe axul scurt și îngroșat sunt dispuse florile aproape sesile, inflorescența fiind
globuloasă (trifoi) sau alungită (varga ciobanului);
 Antodiul (calatidiul): axul este scurt și puternic îngroșat, disciform sau globulos iar florile
sunt dispuse sesil, pe partea superioară; pe partea inferioară a axului se găsesc hipsofile
care formează un involucru (floarea soarelui și toate speciile familiei Asteraceae);
 Spadicele: rahisul este îngroșat și cărnos, cu flori sesile, unisexuate; întreaga inflorescență
este protejată de o frunză modificată, cu aspect de cornet, numită spată (rodul
pământului);
b. Compuse:
 Spicul compus: grâu, secară, orz;
 Racemul compus: ridiche;
 Paniculul: asemănător racemului compus dar cu mai multe ramificații secundare, terțiare
ș.a.m.d. – liliac, lemnul câinesc
 Corimbul compus: păducel
 Umbela compusă: morcovul sălbatic și alte specii ale familiei Apiaceae
2) Inflorescențe simpodiale (cimoase, definite, centrifugale): axul principal se încheie cu o
floare iar creșterea este încheiată (definită), ramificarea fiind simpodială; axele formate
depășesc prima floare iar înflorirea are loc centrifug (în centrul inflorescenței se află
prima floare formată). În funcție de numărul de ramificații formate sub floarea terminală,
distingem următoarele tipuri de inflorescențe simpodiale:
 Monohaziul (cima unipară): de sub floarea formată în vârful axului pleacă o
singură ramificație laterală, terminată și aceasta cu o floare, ramificația continuând
unilateral, în același plan și aceeași direcție (gladiole), în același plan dar,
alternativ, în direcții opuse (stânjenel), în planuri diferite, după o linie helicoidală
(crin galben), în planuri diferite, dar în aceeași direcție (nu-mă-uita).
 Dihaziul (cima bipară): axul se încheie cu o floare de sub care se formează două
ramificații opuse (castanul comestibil, inflorescența femeiască) – dicaziul triflor;
ramificarea poate continua după aceleași reguli – dicaziul multiflor (gușa
porumbelului). La sfeclă se formează o inflorescență de tip dihaziu cu ramuri
foarte scurte numită glomerul.
 Pleiohaziul: sub floarea terminală se formează trei sau mai multe axe secundare
(aglică).
Ca și în cazul inflorescențelor monopodiale și cele simpodiale pot fi simple sau
compuse.
3) Inflorescențe mixte (racemo-cimoase): reprezintă combinații între tipurile de
inflorescențe monopodiale și cele simpodiale, ca de exemplu:
 Ament cu dihazii: mesteacăn, carpen;
 Racem cu dihazii: vița-de-vie;
 Umbelă cu monohazii: ceapă;
  Cimă cu antodii: vulturică

ANATOMIA FLORII

Structura anterei
(material prezentat în laborator):
Antera este formată din două structuri identice numite teca, unite la nivelul
conectivului și având între ele un șanț median, profund; fiecare teca prezintă câte un șanț mai
mic, numit șanț lateral.
 Conectivul: se află între cele două teca și este alcătuit dintr-un fascicul libero-lemnos
înconjurat de un țesut parenchimatic.
 Teca: fiecare este alcătuită din 2 saci polenici (antera tetraloculară)
- sacii polenici sunt separați între ei de un perete format din mai multe straturi de celule cu
pereți celulari subțiri; în sacii polenici se vor forma grăunciorii de polen; pe parcursul
procesului de formare al polenului, celulele din peretele despărțitor sunt consumate, astfel
încât, în momentul eliberării polenului cei doi saci polenici comunică între ei (antera
biloculară).
Structura peretelui anterei (de la exterior spre interior):
 Epiderma – 1 strat de celule protejate de cuticulă
în dreptul șanțurilor laterale se formează grupul celulelor mucilagigene: sunt
celule epidermale alungite ce își modifică peretele prin procesul de gelificare, ajutînd la
deschiderea anterei.
 Stratul mecanic – 1 rând de celule mari, cu aspect de degetar, întrerupt în dreptul
șanțurilor laterale; pereții radiari sunt îngroșați cu benzi de lignină ce se unesc spre
peretele intern al celulei; pereții externi sunt subțiri, celulozici; are rol în deschiderea
peretelui anterei pentru eliberarea polenului.
 Țesutul tranzitoriu – format din mai multe straturi de celule; poate fi observat până
la deschiderea anterei deoarece celulele componente, mici, bogate în substanțe de
rezervă, sunt consumate pe parcursul formării grăunciorilor de polen.
 Stratul nutritiv (tapet) – căptușește sacul polenic pe partea internă; este format din un
rând de celule mari, polinucleate, bogate în substanțe nutritive; este degradat în
timpul formării grăunciorilor de polen; la maturitatea anterei se mai pot observa
resturi de celule, picături de ulei sau pigmenți carotenoidici.
În interiorul sacilor polenici se găsesc celulele mamă ale grăunciorilor de polen, dacă antera
este tânără sau grăunciorii de polen, dacă antera este matură.

Grăunciorul de polen: alcătuire

Grăunciorul de polen reprezintă gametofitul bărbătesc respectiv structura care asigură
formarea, protecția și transportul gameților bărbătești.
Grăunciorului de polen este protejat de un perete dublu numit sporodermă, alcătuit
din exină și intină. Exina reprezintă învelişul extern al granulei de polen, cutinizat și
ornamentat în funcţie de specie și tipul de polenizare; la exterior poate prezenta o serie de
depuneri cu rol de a asigura aderarea granulei la stigmat, de reducere a pierderile de apă, sau
care dau o aromă specifică pentru atragerea polenizatorilor. Intina este peretele celular
propriu-zis al granulei de polen, lipsit de ornamentații, alcătuit din proteine și enzime.
În interior se găsesc două celule inegale: cea mai mare se numește celula vegetativă,
iar cea mai mică – celula generativă; din celula generativă se vor forma doi gameți bărbătești
imobili (spermatii).

Etapele de formare ale gameților bărbătești

Procesul de formare ale gameților bărbătești au loc inițial în anteră și se continuă după
polenizare în tubul polenic. Distingem următoarele etape:
 Microarhesporogeneza: pe axul florii, după inițierea primordiilor învelișului floral
apar primordiile anterelor sub forma unor meristeme omogene învelite în epidermă; în cele
patru colțuri ale unui primordiu se vor diferenția o serie de celule mai mari, numite arhespori
primari care se vor divide printr-o mitoză și vor forma o celulă parietală și una numită
arhespor secundar; celulele parietale vor genera prin diviziuni mitotice peretele anterei;
celulele arhesporilor secundari vor intră în următoarea etapă de formare a grăunciorului de
polen.
 Microsporogeneza: fiecare celulă a arhesporului secundar, numită și celula mamă a
grăunciorilor de polen va intra într-o diviziune meiotică, formând tetrada de microspori; prin
formarea microsporilor are loc trecerea la faza haploidă din ciclul de formare al gameților
bărbătești.
 Eliberarea microsporilor: dezintegrarea membranei tetradei eliberează microsporii în
sacul polenic unde încep un proces de hrănire și creștere în dimensiuni pe baza substanțelor
din celulele stratului tapet și ale țesutului tranzitoriu.
 Formarea grăunciorului de polen: nucleul celulei microsporului se divide printr-o
mitoză haploidă rezultând doi nuclei și apoi două celule inegale: celula generativă, mai mică
și celula vegetativă, mai mare. Acestea se vor înconjura de un perete dublu rezultând
grăunciorul de polen.
 Microgametogeneza: poate avea loc după polenizare, în tubul polenic sau înainte de
deschiderea anterelor și eliberarea polenului (speciile de poacee); cei doi gameți bărbătești se
formează în urma diviziunii mitotice a nucleului celulei generative.

Structura ovarului
(material prezentat în laborator):
Ovarul este o structură formată prin concreșterea prin margini a carpelei/lor și
delimitarea la interior a unui spațiu numit loja ovariană. Alcătuirea peretelui ovarului este
asemănătoare structurii limbului foliar: în zona mediană se deosebește un parenchim delimitat
de două epiderme – una externă și alta internă, ce căptușește loja ovariană; printre celulele
epidermale se găsesc stomate; în parenchim sunt înglobate fasciculele libero-lemnoase ale
carpelei și cele placentare; în loja ovariană se formează ovulul/ele prinse pe țesutul placentar;
la nivelul lojelor ovariene ajung ramificațiile canalului stilar, cu rol în conducerea tubului
polenic, dispus în centrul ovarului.
 Alcătuirea ovulului.
Ovulul este alcătuit din picior sau funicul și corpul
ovulului.
Funiculul asigură prinderea de ovului de placentă.
Locul de inserţie a1 funiculului pe corpul ovului se
numeşte hil. Corpul ovulul este acoperit la exterior de
două învelişuri - integumentul extern şi integumentul
intern; integumentele lasă între ele un spațiu mic numit
micropil. Prin funicul pătrund fasciculele placentare care se
ramifică în corpul ovului; punctul de ramificare se numește chalază.
La interior, mărginit de integumente se află un ţesut omogen - nucela, care ocupă tot
spaţiul dintre chalază şi micropil. În nucelă, spre micropil, se va diferenția sacul embrionar –
gametofitul femeiesc. Acesta este format din șapte celule: trei diferențiate înspre
micropil - oosfera şi două sinergide; trei în partea opusă - celule antipode; la mijloc se
diferențiază celula secundară a sacului embrionar.

Tipuri de ovule.
În funcție de poziția axei ovulului și locul celor trei puncte principale (micropil, hil,
chalază), deosebim următoarele tipuri:
- Ovulul anatrop:axa ovului este dreaptă și are dispuse pe ea, unul sub altul, cele trei
puncte, pornind de la bază spre vârf: hil→chalază→micropil;
- Ovulul anatrop: axa ovulului este curbată atfel încât micropilul ajunge lângă hil iar
chalaza este în prtea opusă; la acest tip de ovul, funiculul este lung şi alipit de corp
formând un cordon numit r a f ă .
- Ovulul campilotrop: axa ovulului este mult curbată încât ajunge orizontală; hilul se
află la mijloc pe această axă avînd de o parte și de cealaltă chalaza și micropilul.

Placentația.
Reprezintă modul de dispunere al placentelor și ovulelor în interiorul ovarului.
Aceasta poate fi:
 parietală: ovulele sunt prinse pe placente formate pe peretele intern al carpelei pe toată
suprafața acestuia, de o parte și de alta a liniei de sutură (unire a marginilor), în dreptul
nervurilor mediane sau în unghiul intern al fiecărei carpele;
 centrală: ovulele sunt prinse pe placente formate pe o coloană centrală provenită din
receptacul, fără legătură cu pereții carpelei.
 Etapele de formare ale gameților femeiești
Procesul se desfășoară în ovul, în mai multe etape:
 Macroarhesporogeneza: în partea superioară a nucelei, înspre micropil se
diferențiază o celulă mai mare, numită macroarhespor primar. În urma diviziunii mitotice
arhesporul primar va forma celula parietală, situată spre exterior și celula macroarhesporului
secundar orientată spre interiorul nucelei; celula parietală se va divide mitotic și va forma o
structură numită calotă.
 Macrosporogeneza: macroarhesporul secundar se divide meiotic , asigurând trecerea
la faza haploidă; rezultă patru celule numite macrospori care se vor așeza în linie – tetradra
de macrospori.
 Macrogametogeneza: din cele patru celule, trei vor degenera iar a patra (de obicei
macrosporul bazal sau chalazal) se va dezvolta și va forma, în urma unei succesiuni de trei
diviziuni mitotice haploide ale nucleului său, sacul embrionar cu 8 nuclei. Nucleii vor fi
înconjurați de citoplasmă și de o membrană lipoproteică și se vor repartiza astfel: trei celule la
polul micropilar – două sinergide laterale care mărginesc oosfera (gametul femeiesc
principal); trei celule la polul opuc, cel chalazal – antipode; la centrul sacului se vor uni două
celule rezultând celula secundară a sacului embrionar (gametul femeiesc secundar). Toate
celulele sacului embrionar sunt haploide, cu excepția celulei secundare care este diploidă.

ÎNFLORIREA. POLENIZAREA. FECUNDAȚIA

Reprezintă trei procese care au loc în floare și care conduc la formarea organelor de
răspândire și înmulțire ale plantelor – semințe, fructe.

Înflorirea
Este procesul fiziologic prin care are loc desfacerea mugurilor floriferi sau micşti şi
deschidere a învelişurilor florale.
Desfacerea mugurilor florali se produce datorată creşterii în volum a pieselor florale:
caliciul (sau piesele aflate pe primul verticil); corola (sau piesele de pe al doilea verticil), care
continuă o perioadă de creştere şi apoi se desface (excepţie – la viţa de vie petalele rămân
unite la vârf şi corola este ridicată prin creşterea staminelor); staminele; carpelele.
Deschiderea învelişului floral permite evidenţierea organelor reproducătoare –
stamine, carpele şi realizarea etapelor înmulţirii sexuate.
Procesele morfologice externe ale înfloririi sunt însoţite de fenomene ce au loc la
nivelul anterelor, ovarului, ovulului prin care se asigură formarea gameţilor .
Fenofaza înfloririi la pomii fructiferi a fost împărţită în 3 subfaze:
a) Umflarea mugurilor. Au loc:
 creşterea în volum a mugurilor;
 îndepărtarea catafilelor externe;
 microsporogeneza (în antere);
 formarea ovulului (în ovar).
b) Dezmugurirea. Se produce:
 desfacerea catafilelor interne, foliacee;
 creşterea bobocilor florali;
  formarea polenului (în antere);
 arhesporogeneza, macrosporogeneza (în ovar).
c) Înflorirea propriu-zisă. Au loc:
 deschiderea petalelor şi etalarea organelor de pe cercurile interne (stamine, carpele);
 eliberarea polenului din antere;
 formarea sacului embrionar (în ovul).
La graminee fenofaza înfloritului a fost împărţită tot în 3 subfaze:
a) Fenofaza de burduf: inflorescenţa este protejată de teaca ultimei frunze. Are loc:
- formarea celulelor mamă ale grăunciorului de polen şi microsporogeneza (în anteră);
- formarea ovulului şi arhesporului (în ovar).
b) Înspicarea: inflorescenţa iese din teaca frunzei. Au loc:
- eliberarea microsporilor în sacul polenic (în anteră);
- macrosporogeneza, macrogametogeneza (în ovul).
c) Înflorirea propriu-zisă. Au loc:
- formarea grăunciorilor de polen şi a microgameţilor;
- eliberarea polenului din antere.
Speciile care nu îşi deschid florile se numesc cleistogame.
Procesul de înflorire este influenţat de factorii de mediu - temperatură, umiditate,
lumină, substanţe nutritive.
Temperatura – plantele înfloresc atunci când suma gradelor de temperatură înregistrate
zilnic depăşeşte pragul biologic. Acesta este diferit, în funcţie de specie – ex. la porumbar
Crataegus monogyna acesta este de 9oC .
În funcție de perioada din an când are loc înflorirea deosebim:
 plante cu înflorire de primăvară – vernale; ex. Adonis vernalis (Ruscuța de
primăvară), Crocus vernus (Brândușa de primăvară), Galanthus nivalis (Ghiocelul), Corylus
avellana (Alunul).
 plante cu înflorire de vară – estivale; ex. Adonis aestivalis (Cocoșeii de câmp),
Campanula sp. (speciile de Clopoței), Salvia sp. (speciile de Salvie).
 plante cu înflorire de toamnă – autumnale; ex. Colchicum autumnalis (Brândușa de
toamnă), Tanacetum morifolium (Tufănelele).
Între momentul înfloritului și cel al înfrunzitului există o corelaţie în funcție de care
distingem următoarele categorii de plante:
 protante – înflorirea are loc înaintea înfrunzirii: Forsythia suspensa (Ploaie de aur),
Cornus mas (Corn), Ulmus campestris (Ulm), Helleborus purpurascens (Spânz);
 mezante – înflorirea are loc o dată cu înfrunzirea: Robinia pseudacacia (Salcâm),
Fagus sylvatica (Fag), Malus domestica (Măr);
 metante – înflorirea are loc după înfrunzire: Ornithogalum divergens (Cepa ciorii),
Vitis vinifera (Vița de vie), Tilia tomentosa (Tei), Sambucus ebulus (Boz).
Momentul deschiderii florilor, durata înfloritului, numărul de deschideri ale florii sunt
caractere specifice: la specii de Hibiscus (Zămoșiță), Oxalis (Măcrișul iepurelui), Portulaca
(Flori de piatră) – florile se deschid o singură dată = flori efemere; la specii de Crocus
(Brândușă) florile se închid pe timpul nopţii sau pe timp nefavorabil şi se redeschid când
condiţiile devin optime.

Polenizarea
Reprezintă procesul de transport al polenului din antere pe stigmat.
Se produce prin mecanisme diferite şi/sau cu ajutorul unor agenţi.
Poate fi: directă (autoploenizare) sau indirectă (încrucişată).
1. Polenizarea directă
Are loc cu polen propriu, format pe același individ sau în aceeași floare (autogamie).
Autopolenizarea este posibilă în cazul florilor: a) hermafrodite, homogame (gineceul
şi androceul ajung în acelaşi timp la maturitate) – ex. Centaurea cyanus (Albăstrele); b)
cleistogame – ex.: florile formate mai târziu la Viola sp. (Toporași), Polygala (Amăreală),
Panicum (Mei), Festuca (Păiuș), Phaseolus (Fasole)etc.
Adaptări ale plantelor la autopolenizare
- Berberis vulgaris – anterele se deschid prin clapete; filamentele staminale prezintă o
adaptare prin care se pot arcui şi lipi anterele de stigmat.
- Parietaria – staminele sunt strânse iar anterele sunt prinse între baza ovarului şi cea a
sepalelor; filamentul se destinde ca un resort şi proiectează polenul care este receptat de un
stigmat stelat.
- Viola – spre toamnă se formează flori mai mici, cu corola redusă şi necolorată, cu
ovarul cu stil nedezvoltat şi două stamine. Polenul nu este pus în libertate, el germinează în
anteră. Antera prezintă la contactul cu peretele ovarian un ţesut particular, analog cu ţesutul
conducător al stilului şi care este străbătut de tubul polenic şi intră în interiorul ovarului.
Autopolenizarea este relativ puţin răspândită iar florile au diferite mecanisme prin care
este împiedicată:
 Plantele cu flori unisexuate dispuse dioic (ex. salcia, plopul) sau monoic, cu florile
bărbăteşti şi femeieşti în aceeaşi inflorescenţă (ex. Arum maculatum, Ricinus communis)
 Prezenţa unor dispozitive anatomice care nu permit contactul între stamine şi stigmat
sau transportul spontan al polenului (ex. unele orhidee sau plante din familia
Asclepiadaceae).
 Dichogamia (nesincronizarea maturizării androceului şi gineceului); există –
protandria (are loc întâi maturizarea androceului – ex. Epilobium, diferite Lamiaceae);
protoginia (are loc întâi maturizarea gineceului – ex. Aristolochia, diferite Araceae). Uneori
acest fenomen are loc la scara întregii inflorescenţe ex. Scabiosa – florile trec toate printr-un
stadiu mascul, apoi se dezvoltă şi gineceul. În cultură, la plantele de avocado s-a observat că
unele au polenul maturizat dimineaţa iar stigmatele seara, în timp ce la alţi indivizi fenomenul
are loc invers.
 Autosterilitatea (autoincompatibilitatea): polenul viabil germinează, dar creşterea
tubului polenic este inhibată de substanţe produse de stil; sau chiar dacă dezvoltarea tubului
polenic este normală, fecundaţia nu are loc – acest proces are cauze genetice.
 Heterostilia – ex. Primula (Ciuboțica cucului)– are 2 tipuri de flori, ambele bisexuate
– unele cu stile scurte şi stamine inserate în partea superioară a tubului corolei, altele cu
staminele în partea inferioară a tubului iar stilele lungi care ridică stigmatele. De asemenea,
unele produc grăunciori de polen cu diametrul mai mare decât cel al papilelor stigmatului,
altele grăunciori mai fini, care cad de pe stigmat.
2. Polenizarea indirectă
Se realizează cu polen produs pe tulpini diferite ale plantelor din aceeași specie.
Procesul necesită transportul polenului pe distanțe mari fie prin mecanisme de deschidere
explozivă ale anterelor (ex. urzica), fie cu ajutorul unor agenți de transport, cum ar fi
insectele (plante entomofile), vântul (plante anemofile), apa (plante hidrofile).
Adaptări ale plantelor pentru polenizarea prin vânt
 Staminele sunt în număr mare, produc cantități mari de polen (alun, stejar, nuc) sau
sunt alcătuite din antere oscilante, prinse pe partea dorsală de filamente lungi, subţiri (plantele
graminee).
 Grăunciorii de polen – uşor, de talie mică, format în cantităţi mari.
 Stigmatul – are o suprafaţa de recepţie mare, fie datorită unor apendici plumoşi
(porumb) sau unor lobi (nuc).
 Inflorescenţa – tip ament (alun).
Polenizarea cu ajutorul vântului este caracteristică plantelor care pot constitui populaţii
pure şi dense, dintr-o singură specie (asociaţii de pădure sau de pajişti, savanele). Se reduc
astfel pierderile iar grăunciorii de polen eliberaţi au şansa de a ajunge pe stigmatul
corespunzător.

Adaptări ale plantelor pentru polenizarea cu ajutorul apei

 Vallisneria spiralis – plantă dioică. Florile femeieşti prezintă pedunculi alungiţi, +
răsuciţi, care le ridică şi le susţin la suprafaţa apei unde acestea se deschid; florile bărbătești
sunt grupate într-o inflorescenţă protejată de o spată; când spata se deschide, florile bărbătești
sunt eliberate şi urcă spre suprafaţa apei datorită unei bule de aer pe care o conţin; staminele
produc granule de polen mari, glutinoase care sunt eliberate la contactul cu florile femele

Adaptări ale plantelor pentru polenizarea cu ajutorul insectelor

 Mărimea şi culoarea florilor sau gruparea lor în inflorescenţe (efectul de grup)
 Forma florilor (mimetismul la Orhidaceae)
 Mirosul caracteristic
 Glandele nectarifere
 Structura polenului
Alte tipuri de polenizare: cu ajutorul păsărilor (plante mai ales din America Centrală) -
florile pot prezenta mimetism – ex. Strelitzia (Pasărea paradisului); cu ajutorul liliecilor – ex.
baobabul înfloreşte noaptea; cu ajutorul animalelor marsupiale – eucaliptul; cu ajutorul unor
agenţi ocazionali – melcii.

Fecundația
Numită și amfimixie, reprezintă procesul de unire al gameţilor din punct de vedere
morfologic, fiziologic și biochimic. Gameţii bărbăteşti sunt formaţi din nucleul generativ al
grăunciorului de polen iar cei femeieşti se găsesc în sacul embrionar din ovul.
 Se desfășoară în două faze:
a) faza progamă – are loc: 1. germinarea polenului şi creşterea tubului polenic; 2.
pătrunderea tubului polenic până la nivelul sacului embrionar;
b) faza gamogamă sau fecundaţia propriu-zisă când se produce unirea gameţilor.
A. Faza progamă
1. Germinarea polenului şi creşterea tubului polenic
Grăunciorul de polen reținut de papilele stigmatului germinează. Intina iese printr-
unul dintre porii germinativi ai exinei și formează tubul polenic care înaintează prin canalul
stilar. Polenul îşi poate păstra puterea germinativă o perioadă scurtă de timp, până la 24 de ore
și conţine o serie de hormoni, vitamine, carotenoizi, săruri minerale care favorizează
germinaţia. Alți factori implicați în germinația polenului sunt temperatura (temperatura
optimă este situată între 20-30oC) și pH-ul (pH-ul optim este de 5-6).
Stigmatul reprezintă suprafaţa de recepţie a polenului; este alcătuit din celule
specializate, aflate în legătură cu celulele canalului stilar; morfologia stigmatului este
variabilă, în funcţie de tipul florii şi tipul de polenizare. Stigmatul îndeplineşte funcţii diferite:
recepţia polenului, facilitarea germinaţiei acestuia, furnizarea nutrienţilor necesari granulei de
polen pentru germinare, direcţionarea creşterii tubului polenic.
Stilul poate fi, în funcţie de structura internă, de tip fistulos – caracteristic plantelor
monocotiledonate: în interior este constituit dintr-un canal tapetat cu celule glandulare; de tip
solid, compact – caracteristic plantelor dicotiledonate: în interior prezintă un ţesut alcătuit din
celule specializate în conducerea tubului polenic.
2. Pătrunderea tubului polenic până la nivelul sacului embrionar
Sacul embrionar este protejat de două integumente şi de ţesutul nucelei, cu grosime
diferită în funcţie de specie. Tubul polenic poate ajunge la nivelul sacului embrionar trecând
prin spaţiul lăsat de cele două integumente, respectiv prin micropil – porogamie, prin dreptul
chalazei – chalazogamie sau lateral, prin integumente – mezogamie. Mai rar, sacul embrionar
iese prin micropil şi întâlneşte direct tubul polenic. Direcţionarea creşterii tubului polenic
poate fi asigurată de diverse structuri de conducere de la nivelul ţesutului placentar, al stilului
sau al integumentului intern al ovulului, iar atracţia către ovul este datorată activităţii
chemotropice a acestuia şi cu precădere a sinergidelor.
B. Faza gamogamă
Tubul polenic intrat în sacul embrionar, eliberează gameţii masculi la nivelul
sinergidelor. Aceştia se îndreaptă către oosferă şi celula secundară a sacului embrionar -
gameţii femeli. În celulele gameţilor femeli pătrund numai nucleii gameţilor masculi, având
loc cariogamia.
La angiosperme, fecundaţia este dublă, cei doi gameţi femeieşti sunt fecundați de cei
doi gameți bărbăteşti.
Oosfera
+ → zigotul principal (2n) → embrion
Gamet mascul
Celula secundară a sacului embrionar
+ → zigotul accesoriu (3n) → endosperm
Gamet mascul

În urma fecundației la angiosperme rezultă:

- sămânța (din ovulul fecundat)
- fructul (din peretele ovarului)