FIŞA DE INFORMARE NR.

23
CONSILIUL EUROPEAN

Instituţii şi politici de bază UE 10

Consiliul European, compus din şefii de stat sau de guvern ai statelor membre, are
rolul de a impulsiona dezvoltarea Uniunii Europene şi de a defini orientările politice
generale ale acesteia. Consiliul European este legat de Comisie, deoarece preşedintele
său face parte din Consiliul European. Preşedintele Parlamentului European este, de
asemenea, prezent la reuniunile Consiliului European.

TEMEI JURIDIC
Articolele 4, 13, 17 şi 40 din Tratatul privind Uniunea Europeană (TUE) 1 .

EVOLUŢIE ISTORICĂ
A. Summituri/ Conferinţe la nivel înalt
Consiliul European reprezintă forma actuală a conferinţelor la nivel înalt ale şefilor de
stat sau de guverne ai statelor membre din cadrul Comunităţii. Primul dintre aceste
„summituri europene” a avut loc la Paris în 1961. Din acel moment, au mai avut loc
mai multe reuniuni, la intervale mai mult sau mai puţin regulate, devenind mai
frecvente din 1969.

B. Apariţia denumirii
Cu ocazia summitului european de la Paris din februarie 1974 s-a decis că astfel de
reuniuni ale şefilor de state sau de guverne ar trebui să aibă loc periodic sub
denumirea de „Consiliul European”, permiţând o abordare generală a problemelor
privind construcţia europeană şi asigurând coeziunea necesară a activităţilor
Comunităţii.

C. Definirea atribuţiilor
Declaraţia Solemnă privind Uniunea Europeană, adoptată de către şefii de stat sau de
guverne la Stuttgart în 1983, a precizat atribuţiile Consiliului European:
- definirea orientărilor privind viitoarea construcţie europeană;
- formarea unor linii directoare de acţiune comunitară şi cooperare politică;
- iniţierea unor noi sectoare de cooperare;
- şi exprimarea poziţiei comune privind relaţiile externe.
Tratatul de la Lisabona ar transforma Consiliul European într-o instituţie a Uniunii
Europene. Rolul său ar urma să fie acela a „oferi Uniunii impulsurile necesare
1
În prezent, devenite, articolele 13 alineatul (2), 26, 42 şi 20 TUE.

1
dezvoltării sale şi de a defini orientările şi priorităţile politice generale” (articolul 15
TUE, modificat).

D. Încorporarea în tratate
Actul Unic (1986) a inclusiv pentru prima dată Consiliul European în dispozitivul
tratatelor comunitare, definind componenţa sa şi stabilind reuniunile de două ori pe
an.
Tratatul de la Maastricht (1992) a formalizat rolul său în procesul instituţional al
Uniunii Europene.
Tratatul de la Lisabona va transforma Consiliul European într-o instituţie deplină a
Uniunii Europene (articolul 13 TUE, modificat).

ORGANIZARE
A. Componenţă
Consiliul European reuneşte şefii de stat sau de guvern ai statelor membre împreună
cu preşedintele Comisiei, asistaţi de miniştrii Afacerilor Externe şi de un membru al
Comisiei.

B. Funcţionare
Consiliul European se reuneşte de cel puţin două ori pe an. Este prezidat de şeful de
stat sau de guvern al ţării care are preşedinţia Consiliului. În principiu, hotărârile se
iau în unanimitate. Din 2002, pe perioada fiecărei preşedinţii, o reuniune a Consiliului
European are loc la Bruxelles. Din momentul în care Uniunea a numărat 25 de state
membre, toate reuniunile formale ale Consiliului European au început să aibă loc la
Bruxelles. Preşedinţii sunt liberi să organizeze reuniuni europene informale cand
doresc.
În cadrul Tratatului de la Lisabona, o preşedinţie pe termen lung va fi introdusă.
Preşedintele va avea un mandat de 30 de luni, putând fi reînnoit doar o singură dată.

ROL
A. Locul în sistemul instituţional al Uniunii
În conformitate cu articolul 3 din TUE, Consiliul European face parte din „cadrul
instituţional unic” al Uniunii. Dar este sursa unei politici globale de viitor, nu un
organ decizional, în sensul juridic al termenului. Nu ia decizii cu consecinţe juridice
pentru Uniune, doar în cazuri excepţionale(vezi punctul 2, mai jos). În esenţă, este un
organ interguvernamental, care ia decizii în unanimitate.
Nu este încă o instituţie comunitară. În situaţia în care Tratatul de instituire al
Comunităţii Europene le este încredinţată o decizie şefilor de stat sau de guvern, ei
acţionează ca un Consiliu în sens comunitar al cuvântului, iar nu ca un Consiliu
European. Aceasta se aplică în cazul:
- deciziilor, ca ultima autoritate pentru permiterea unei cooperări mai strânse în
domeniul comunitar, conform articolului 121 alineatul (2) CE;

2
 - alegerii statelor membre care îndeplinesc condiţiile de aderare la moneda
unică , conform articolului 121 alineatul (4) CE.
Acelaşi lucru se aplică când Tratatul Uniunii Europene (articolul 7 TUE) dă
Consiliului, reunit la nivelul şefilor de stat sau de guvern, puterea de a declanşa
procedura de suspendare a drepturilor unui stat membru, prin constatarea unor
încălcări grave ale principiilor Uniunii.

B. Relaţiile cu celelalte instituţii

Consiliul European ia deciziile într-un mod total independent; diferit de sistemul
comunitar, aceste decizii nu presupun nici iniţiativa Comisiei, nici participarea
Parlamentului European.
Tratatul prevede totuşi, o legătură organizaţională cu Comisia, din moment ce
preşedintele face parte din Consiliul European, care este, de asemenea, asistat de un
alt membru al Comisiei. Ca urmare, Consiliul European cere,adesea, Comisiei să
prezinte rapoarte pregătitoare pentru reuniuniile sale.
Singura legătură cu parlamentul prevăzută de tratat (articolul 4 UE) este obligaţia
facută Consiliului European de a prezenta Parlamentului:
- un raport la sfârşitul fiecărei reuniuni,
- un raport scris anual asupra progresului Uniunii.
PE poate totuşi să exercite o influenţă informală:
- prin prezenţa preşedintelui la reuniunile Consiliului European, care a devenit
obişnuită,
- prin rezoluţiile care le adoptă pe ordinea de zi a reuniuniilor, asupra
rezultatelor activităţilor şi asupra rapoartelor formale pe care le prezintă
Consiliul European.
În cadrul Tratatului de la Lisabona, noul Înalt Reprezentant ai Uniunii pentru afaceri
externe şi politică de securitate va deveni un element suplimentare care propune
conducerea unei politici externe în numele Consiliului European.

C. Puteri
1. Generalităţi
Consiliul European furnizează Uniunii „impulsul necesar pentru dezvoltarea sa” şi
defineşte „liniile politice generale”(articolul 4 UE).
2. Probleme de securitate şi de politică externă
Consiliul European defineşte principiile şi liniile generale ale politicii externe şi de
securitate comună (PESC) şi decide strategiile comune pentru punerea lor în aplicare
(articolul 13 UE).
Decide dacă recomandă statelor membre să se orienteze către o politică de apărare
comună în conformitate cu articolul 17 alineatul (1) UE.
Dacă un stat membru tinde să se opună la adoptarea unei decizii din motive serioase
legate de politica sa naţională, Consiliul poate decide cu votul majorităţii calificate să

3
o prezinte Consiliului European în vederea adoptării unei decizii cu unanimitate
(articolul 23 alineatul (2) UE 2 ). Aceeaşi procedură poate fi aplicată şi în cazul în care
statele membre decid să stabilească o cooperare mai strânsă în acest domeniu
(articolul 27 C alineatul (2) UE 3 ).
3. Cooperare politică şi judiciară în materie penală
La cererea unui membru, Consiliul European decide dacă este convenabilă
implementarea unei cooperări întărite într-un domeniu asemănător (articolul 40 A
alineatul (2) UE 4 ) (*4.11.4 şi 4.11.5). Tratatul de la Lisabona introduce câteva clauze
pasarele noi, care permit Consiliului European să modifice regula de decizie din
Consiliu de la unanimitate la majoritate.

REALIZĂRI
A. Aprecieri generale
Crearea Consiliului European a marcat un progres în procesul de construcţie
europeană, în sensul că acesta a avansat pentru a justifica reuniunile periodice ale
celor mai înalte instanţe politice ale statelor membre.
Consiliul European s-a dovedit a fi eficient în trasarea liniilor generale din cadrul
acţiunilor Uniunii, dar şi pentru a depăşi blocajele din sistemul de decizie comunitar.
Putem în schimb să ne întrebăm dacă, din motive privind caracterul
interguvernamental al statutului său şi al metodelor de decizie, Consiliul European nu
frânează evoluţia federală privind construcţia europeană şi, de asemenea, nu pune în
pericol realizările supranaţionale ale sistemului comunitar.

B. Contribuţii sectoriale
1. Politica externă şi de securitate
Politica externă şi de securitate constitue, de la începutul anilor 1990, un element
primordial al reuniunilor Consiliului European. Deciziile pe care le-a luat în acest
domeniu au inclus:
- securitatea internaţională, dezarmarea şi lupta împotriva terorismului;
- relaţiile transatlantice;
- relaţiile cu Rusia;
- relaţiile cu ţările mediteraneene;
- relaţiile cu Asia şi America Latină;
- reglarea conflictelor din vechea Iugoslavie şi din Orientului Apropiat.
La Helsinki (10 şi 11 decembrie 1999), Consiliul European a decis să consolideze
politica comună în materie de securitate şi apărare, dezvoltând mijloace militare şi
civile de gestionare a crizelor şi prevăzând, în special lansarea şi conducerea de

2
În prezent, articolul 23 UE a devenit articolul 31 TUE.
3
În prezent înlocuit cu articolul 20 TUE.
4
Înlocuit cu articolul 20 TUE.

4
operaţiuni militare sub conducerea Uniunii Europene ca răspuns la crizele
internaţionale.
O strategie europeană de securitate a fost aprobată de Consiliul European la Bruxelles,
la 12 decembrie 2003.
2. Extinderea
Consiliul European a stabilit termenii pentru fiecare rundă de negocieri privind
extinderea Uniunii Europene. La Edinburg, în 1992, a decis începerea negocierilor de
aderare pentru mai multe state membre AELS. La Copenhaga, în 1993, a pus bazele
unui nou val de aderări ( criteriiile de la Copenhaga). Reuniunile din anii următori au
precizat criteriile de aderare şi reformele instituţionale prealabile. Consiliul European
de la Luxembourg din decembrie 1997, a luat deciziile privind permiterea lansării
negocierilor de aderare pentru ţările din Europa centrală şi estică cât şi pentru Cipru.
Consiliul European de la Helsinki (decembrie 1999) a decis deschiderea negocierilor
de aderare pentru România, Slovacia, Letonia, Bulgaria şi Malta cât şi recunoaşterea
Turciei ca o ţară candidată, marcând trecerea la o nouă etapă a procesului de
extindere.
Consiliul European de la Copenhaga (12 şi 13 decembrie 2002) a decis aderarea
Ciprului, Republicii Cehe, Estoniei, Ungariei, Letoniei, Lituaniei, Maltei, Poloniei,
Slovacie cât şi a Sloveniei din data de 1 mai 2004. România şi Bulgaria au aderat la
Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007.
La 3 octombrie 2005, la Luxembourg, Consiliul a aprobat cadrul de negocieri cu
Croaţia şi Turcia privind aderarea la Uniune. Aceste negocieri au debutat imediat
după această reuniune.
3. Reforma instituţională
Reuniunile Consiliului European de la Madrid (iunie 1989), Strasbourg (decembrie
1989), Dublin I (aprilie 1990), Dublin II (iunie 1990) au avut o importanţă majoră în
procesul care a condus la Uniunea Economică şi Monetară şi cât şi privinţa Tratatul
Uniunii Europene. Astfel, Consiliul European de la Dublin din aprilie 1990, a decis
începerea activităţii conferinţei interguvernamentale privind Uniunea Economică şi
Monetară în decembrie 1990 iar cea de-a doua conferinţă interguvernamentală va fi
convocată pe tema uniunii politice.
Din nou, reuniunea specială de la Turin, din martie 1996 a marchat deschiderea
oficială a Conferinţei interguvernamentale, care a condus la reformele din tratatele
aprobate de către Consiliul European de la Amsterdam din iunie 1997.
Consiliul European reunit la Tampere (15 şi 16 octombrie) a decis modalităţile de
elaborare ale proiectului Cărţii Drepturilor Fundamentale ale UE (*2.1). Consiliul
European de la Helsinki (decembrie 1999) a convocat Conferinţa interguvernamentală
care a pregătit Tratatul de la Nisa.
Consiliul European de la Laeken (14 şi 15 decembrie 2001) a decis realizarea unei
Convenţii privind viitorul Europei (*1.1.4) în perspectiva următoarei Conferinţe
interguvernamentale, dorită cât se poate de cuprinzătoare şi deschisă. Convenţia a
prezentat proiectul de „Tratat de instituire a unei Constituţii pentru Europa” la
Consiliul European de la Salonic din iunie 2003. După o scurtă Conferinţă
Interguvernamentală, Tratatul de instituire a unei Constituţii pentru Europa a fost
semnat de către şefii de state şi de guverne la Roma, în octombrie 2004 (*1.1.5).

5
După doi ani şi jumătate de impas instituţional, Consiliul European din 21 şi 22 iunie
2007 a adoptat un mandat detaliat pentru Conferinţa Interguvernamentală conducând
la semnarea Tratatului de la Lisabona.

Traducere realizată de Luiza DĂNEŢ

Data: 28.10.2009

NOTĂ
Materialul este tradus după fişa de informare de pe site-ul Parlamentului European
Autor: Wilhelm LEHMANN
Redactare: 07.2008