Idei din Eminescu si poeziile lui

Eminescu și poeziile lui este un studiu de Titu Maiorescu. A fost

publicat în anul 1889, anul morții lui Eminescu, și este prima lucrare
de exegeză (analiză / interpretare) a operei eminesciene. Așadar,
Maiorescu devine primul eminescolog (cercetător și cuceritor al
operei eminesciene).
Așa cum arată și titlul, studiul cuprinde două părți: prima parte
se referă la viața poetului, (vizează „omul” Eminescu), în timp ce a
doua cuprinde o analiză a operei acestuia („poeziile lui”).
În prima parte, criticul fixează sumar câteva date din biografia
lui Eminescu, arătând că acesta s-a născut la Botoșani, a studiat la
Cernăuți, Viena și Berlin, a fost inspector școlar, bibliotecar; a murit
în 1889.
Maiorescu încearcă să dezlege misterul bolii lui Eminescu. El nu
admite ideea potrivit căreia boala de care a suferit Eminescu
(nebunia) ar fi fost declanșată de sărăcie și arată că ea a fost
moștenită ereditar (doi frați ai acestuia s-au sinucis după ce
înnebuniseră!). Consideră că viața sa plină de excese (abuz de tutun,
cafea; lecturile excesive) a fost o consecință a acestei boli și nu
factorul care a cauzat-o.
Face un portret spiritual al lui Eminescu, evidențiindu-i ca
trăsături definitorii inteligența, memoria extraordinară (capacitatea
de a reține un volum imens de cunoștințe), cultura excepțională
(cunoscător al filosofiei, al credințelor religioase; pasionat de marile
scrieri ale lumii), setea de cunoaștere (interesul constant pentru nou,
pentru teoriile științifice, economice, filosofice etc.), modestia
(refuzul premiilor și al gloriei; simplitatea pe care o dovedește în
discuția cu regina României, Carmen Sylva).
Afirmă că biografia lui Eminescu se apropie de cea a geniului
romantic: inteligent, visător, însetat de cunoaștere, dar nefericit în
plan familial, neînțeles de societate.
 Pune în discuție pesimismul eminescian și arată că acesta a fost
unul nativ ( ține deci de structura interioară a poetului), nu unul
dobândit ca urmare a sărăciei în care a trăit, a mizeriei și a lipsurilor
cu care s-a confruntat. După ce exclude factorul material ca
generator al pesimismului, arătă că, oricând și oriunde ar fi trăit
Eminescu, din opera sa ar fi răzbit același pesimism, aceeași
dezamăgire. Pesimismul eminescian nu este unul egoist (în lirica sa,
Eminescu nu-și plânge propriile neîmpliniri erotice!), ci unul
metafizic, izvorât din conștientizarea nedreptăților sociale, politice,
dar mai ales din conștientizarea tragismului condiției umane.
Contactul cu filosofia lui Schopenhauer a alimentat însă acest
pesimism nativ, corespunzând perfect structurii sufletești a lui
Eminescu.
În cea de-a doua parte, criticul supune analizei câteva dintre
poeziile eminesciene reprezentative care-i pun în valoare
genialitatea, comentându-le sub aspectul limbajului și al conținutului
de idei, socotit novator în literatura română a momentului.
Maiorescu afirmă că ceea ce individualizează opera lui Eminescu în
raport cu opera scriitorilor dinaintea sa și o face inconfundabilă este
bogăția ideilor filosofice și frumusețea limbajului, „semnul celor
aleși” (ți-a ales întotdeauna cele mai potrivite cuvinte pentru a
exprima exact ideile). Remarcă multitudinea de idei filosofice,
religioase, științifice, mitologice care se regăsesc la Eminescu, și le
explică prin cultura excepțională a acestuia. Evidențiază talentul
excepțional dovedit în mânuirea limbii, concretizat în alegerea
cuvintelor celor mai potrivite pentru exprimarea ideilor.
Analizează poezia de dragoste a lui Eminescu, afirmând că
poetul a văzut în femeie doar copia imperfectă a unui prototip
irealizabil. În mod greșit, arată că erotica eminesciană are o
dimensiune pur instinctuală, refuzându-i deci platonismul.
Remarcă bogăția și varietatea rimelor din lirica eminesciană.
Potrivit criticului, originalitatea acestor rime este indiscutabilă. El
însuși identifică trei tipuri de rime:
 - Rime noi , rezultate din rimarea unui cuvânt întreg cu altul
prescurtat: „sine-mi”/ „inemi” /„suie” cu „nu e”.
- Rime surprinzătoare, în care rimează un cuvânt obișnuit cu
unul prozaic, neliterar: „nalte” cu „încalte”
- Rime rezultate din rimarea unui substantiv comun cu unul
propriu: „zid” cu „Baiazid”/ „oaspe” cu „Istaspe”.
Observă că poetul a utilizat relativ puține cuvinte, dar le-a
atribuit sensuri noi. Apreciază sonetele eminesciene, „Glossa” și
„Oda”. Arată că una dintre sursele muzicalității liricii poetului de la
Ipotești o constituie numele proprii (Dalila, Venera, Basarabi,
Mușatini). Laudă interesul acestuia pentru folclor și faptul că a
valorificat o serie de cuvinte populare (sară, nouri), dând versurilor o
perfecțiune aproape onomatopeică.
În finalul studiului, Maiorescu se lansează într-o profeție care a
fost confirmată mai târziu, arătând că „pe cât se poate omenește
prevedea”, literatura (poezia) românească din secolul al XX-lea, va
începe sub auspiciile geniului eminescian, deci poezia eminesciană va
fi germenele din care se va naște toată poezia secolului următor.