Stanciu Cărpenaru

Vasile Nemeş
Alexandru Sitaru

Drept comercial II
- suport de curs -

EDITURA UNIVERSITĂŢII „NICOLAE TITULESCU”

BUCUREŞTI

2017
Acest material este destinat uzului studenţilor, forma de învăţământ la distanţă.
Conţinutul cursului este proprietatea intelectuală a autorului /autorilor; designul, machetarea şi
transpunerea în format electronic aparţin Departamentului de Învăţământ la Distanţă al
Universităţii „Nicolae Titulescu” din Bucureşti.

Acest curs este destinat uzului individual. Este interzisă multiplicarea, copierea sau
difuzarea conţinutului sub orice formă.

de 30 ianuarie 2017.
 UNIVERSITATEA „NICOLAE TITULESCU” DIN BUCUREŞTI
DEPARTAMENTUL PENTRU ÎNVĂŢĂMÂNTUL LA DISTANŢĂ

Stanciu Cărpenaru,Vasile Nemeş, Alexandru Sitaru

Drept comercial II
Editura Universităţii „Nicolae Titulescu”

Calea Văcăreşti, nr. 185, sector 4, Bucureşti

Tel./fax: 0213309032/0213308606
Email: editura@univnt.ro

ISBN: 978-606-751-364-6
 Unitatea de învăţare nr. 5
OBLIGAŢIILE COMERCIALE

Cuprins
I. Regulile speciale formării și executării contractelor privind activitatea comercială
1. Regulile formării contractelor privind activitatea comercială
1.1. Principiul libertăţii contractuale
1.2. Regulile generale ale încheierii contractelor privind activitatea comercială
2. Regulile executării contractelor privind activitatea comercială
2.1. Principiile executării obligațiilor contractuale
2.2. Plata
3. Consecințele neexecutării obligațiilor din contractele privind activitatea comercială
3.1. Punerea în întârziere a debitorului
3.2. Executarea silită a obligațiilor
3.3. Rezoluțiunea și rezilierea contractului
3.4. Răspunderea debitorului pentru nerespectarea obligațiilor contractuale
4. Probele în materie comercială
4.1. Probele dreptului comun
4.2. Probele specifice dreptului comercial
4.3. Mijloacele moderne de comunicare şi valoarea lor probatorie

II. Contractele speciale folosite în activitatea comercială

1. Unele particularități ale contractului de vânzare-cumpărare în activitatea comercială
1.1. Scopul contractului de vânzare-cumpărare
1.2. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare în activitatea comercială
1.3. Răspunderea pentru vicii
1.4. Obligația de garanție pentru buna funcționare
2. Contractul de furnizare
2.1. Noțiunea contractului de furnizare
2.2. Condițiile de validitate ale contractului de furnizare
2.3. Efectele contractului de furnizare
3. Contractul de mandat în activitatea comercială
3.1. Reprezentarea în actele juridice
3.2. Noţiunea şi felurile mandatului
3.3. Contractul de mandat cu reprezentare
3.4. Contractul de mandat fără reprezentare
4. Contractul de agenție
4.1. Noţiunea, caracterele și natura juridica ale contractului de agenție
4.2. Cuprinsul si forma contractului de agenție
4.3. Efectele contractului de agenție
4.4. Încetarea contractului de agenție

Unitatea de învăţare nr. 6.

TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

Cuprins
1. Cambia
1.1. Noţiunea şi mecanismul juridic al cambiei
1.2. Condiţiile cerute pentru valabilitatea cambiei
1.3. Transmiterea cambiei (girul)
1.4. Acceptarea cambiei
1.5. Avalul
1.6. Plata cambiei
1.7. Consecinţele neplăţii cambiei
2. Biletul la ordin
2.1. Noţiunea biletului la ordin
2.2. Condiţiile formă ale biletului la ordin
2.3. Plata biletului la ordin
3. Cecul
3.1. Noţiunea cecului
3.2. Premisele emiterii cecului
3.3. Condiţiile de valabilitate a cecului
3.4. Plata cecului

Unitatea de învăţare nr. 7.

PROCEDURA INSOLVENŢEI

Cuprins
1. Activitatea comercială şi dificultăţile sale
2. Scopul procedurii insolvenţei
3. Condiţiile aplicării procedurii insolvenţei
3.1. Categoriile de persoane cărora li se aplică procedura
3.2. Insolvenţa debitorului
4. Participanţii la procedura insolvenţei
4.1. Instanţele judecătoreşti
4.3. Administratorul judiciar
4.4. Lichidatorul
5. Alţi participanţi la procedura insolvenţei
5.1. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor
5.2. Administratorul special
6. Cererile introductive
6.1. Cererea debitorului
6.2. Cererea creditorilor
7. Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii
7.1. Hotărârea judecătorului-sindic privind deschiderea procedurii
7.2. Efectele deschiderii procedurii
8. Primele măsuri
8.1. Notificarea deschiderii procedurii şi a primelor măsuri
8.2. Declararea creanţelor creditorilor.
8.3. Întocmirea şi prezentarea raportului privind situaţia debitorului
8.3. Întocmirea şi prezentarea raportului privind situaţia debitorului
8.4. Şedinţa adunării creditorilor
9. Planul de reorganizare
9.1. Elaborarea şi conţinutul planului de reorganizare
9.2. Formalităţile privind aprobarea planului de reorganizare
10. Procedura reorganizării
11. Procedura falimentului
11.1. Cazurile de aplicare a procedurii falimentului
11.2. Încheierea judecătorului-sindic privind intrarea în procedura falimentului
11.3. Măsurile premergătoare lichidării
11.4. Efectuarea lichidării bunurilor din averea debitorului
11.5. Distribuirea sumelor de bani realizate în urma lichidării
12. Închiderea procedurii insolvenţei
12.1. Cazurile de închidere a procedurii
12.2. Hotărârea privind închiderea procedurii
12.3. Consecinţele închiderii procedurii
13. Răspunderea pentru aplicarea procedurii insolvenţei
13.1. Răspunderea civilă
13.2. Răspunderea penală
 Unitatea de învăţare nr. 5
OBLIGAŢIILE COMERCIALE

Obiectivele unităţii de învăţare

Ca urmare a studiului unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) cunoaşteţi regulile speciale care guvernează formarea și executarea contractelor privind
activitatea comercială;
b) cunoaşteţi regimul juridic al probelor în materie comercială;
c) înţelegeţi particularităţile contractului de vânzare-cumpărare comercială;
d) Observaţi caracteristicile instituției reprezentării precum și a contractului de mandat cu și
fără reprezentare;
e) Să reţineţi aspectele esenţiale ale contractului de furnizare;
f) Să reţineţi aspectele esenţiale ale contractului de agenție;
g) Să reţineţi aspectele esenţiale ale contractului de transport;

Raporturile juridice comerciale sunt raporturi de drept privat, ca şi raporturile juridice civile. Având
aceeaşi esenţă, raporturile juridice comerciale şi raporturile juridice civile sunt supuse aceloraşi reguli
generale, care sunt cuprinse în Codul civil. Dar, între cele două categorii de raporturi juridice există şi
anumite deosebiri. Aspectele particulare ale raporturilor juridice comerciale sunt reglementate prin norme
speciale cuprinse în Codul Civil, Cartea a V-a Despre obligații.
Regulile generale privind contractele sunt prevăzute în art. 1166-1323, art. 1469-1565 C.civ. iar unele
reguli particulare cu privire la anumite contracte se regăsesc în art. 1650-2278 C.civ. sau legi speciale.
În prezent, considerăm că, ținând cont de dispozițiile O.U.G. nr. 79/2011 privind reglementarea unor
măsuri necesare intrării în vigoare a Legii nr. 287/2009 privind Codul civil, nu se mai poate face vorbire
despre contracte comerciale, totuși, trebuie să admitem existența contractelor privind activitatea comercială.
Aceste contracte au un regim juridic particular, diferit de regimul juridic al actelor încheiate între simpli
particulari.
Întrucât regulile generale care guvernează raporturile juridice cu privire la activitatea comercială sunt
cele prevăzute de Codul civil pentru obligaţiile juridice în genere, în cele ce urmează vor fi examinate numai
regulile speciale aplicabila activității comerciale.
Putem definii contractele privind activitatea profesională ca fiind acele contracte încheiate între
profesioniștii care exploatează o întreprindere economică (comercianții), având ca obiect producerea și
circulația de mărfuri, prestarea de servicii și executarea de lucrări, în scopul obținerii de profit.

I. REGULILE SPECIALE FORMĂRII ȘI EXECUTĂRII CONTRACTELOR PRIVIND ACTIVITATEA

COMERCIALĂ

1. Regulile formării contractelor privind activitatea comercială

1.1. Principiul libertăţii contractuale
Voința unei persoane este țărmuită numai de dispozițiile legale care privesc ordinea publică și bunele
moravuri (art. 11 C.civ).
În privinţa încheierii contractelor, părţile îşi manifestă liber voinţa în sensul naşterii, modificării,
transmiterii şi stingerii unor drepturi şi obligaţii. Libertatea manifestării voinţei părţilor contractante se
defineşte ca o libertate contractuală şi constituie o expresie a drepturilor şi libertăţilor omului.
Noul Cod Civil consacră principiul libertății contractuale în art. 1169. Prin urmare, libertatea contractuală
constă în dreptul unei persoane de a încheia orice contract, cu orice partener şi cu clauzele pe care părţile le
convin, cu singurele limite impuse de ordinea publică şi bunele moravuri.
În dreptul comercial, principiul libertăţii contractuale are o aplicare generală; el priveşte nu numai
raporturile contractuale la care participă întreprinzătorii particulari (comercianţi individuali ori societăţi
comerciale), ci şi a celor la care iau parte regiile autonome şi societăţile comerciale cu capital de stat.
Orice contract, în sensul de operaţiune juridică (negotium), se încheie în mod valabil prin simplul acord
de voinţă, indiferent de forma de manifestare a voinţei părţilor contractante.
În privinţa contractelor comerciale, libertatea de exprimare a voinţei la încheierea contractului este
determinată de multitudinea contractelor şi de necesitatea asigurării unei celerităţi în perfectarea acestora.
Pentru comerciant, rapiditatea încheierii tranzacţiilor reprezintă o condiţie a succesului în activitatea
comercială.
Contractul comercial se încheie, potrivit intereselor părţilor, în formă scrisă (scrisoare, telex, fax), verbal,
telefonic, etc.
 În cazul formei scrise, voinţa părţilor se poate exprima într-un singur înscris (înscrisul unic) sau în mai
multe înscrisuri (oferta şi acceptarea ofertei).
Libertatea de exprimare a voinţei părţilor la încheierea contractului are drept corolar libertatea probelor în
dovedirea drepturilor subiective izvorâte din contractul comercial.
Obligaţiile comerciale şi liberaţiunile pot fi dovedite cu mijloacele de probă admise în dreptul comun (în
anumite cazuri, chiar fără restricţiile impuse în dreptul comun), precum şi prin mijloace de probă specifice
(facturi acceptate, corespondenţă comercială, registrele comerciale etc.).
Libertatea contractuală se exprimă şi prin dreptul părţilor contractante de a alege calea arbitrajului pentru
soluţionarea eventualului litigiu dintre ele. Într-adevăr, în chiar contractul pe care îl încheie, părţile pot
prevedea o clauză (clauza compromisorie) prin care convin ca orice litigiu ivit în executarea contractului să
fie soluţionat pe calea arbitrajului comercial.
Pentru a proteja pe consumatori, prin Legea nr.193/2000 au fost stabilite reguli speciale privind
încheierea contractelor între comercianţi şi consumatori.
Prin consumator, legea înţelege orice persoană fizică sau grupuri de persoane fizice, constituite în
asociaţii care încheie un contract în afara activităţii lor autorizate profesionale sau comerciale.

1.2. Regulile generale privind încheierea contractelor comerciale

Noul Cod Civil a reglementat în premieră regulile generale ale formării contractelor, atât între persoane
prezente, cât și între absenți (art. 1182-1203 C.civ.).
Acordul de voință, care semnifică încheierea contractului, se realizează prin întâlnirea concordantă a
unei oferte de a contracta cu acceptarea acesteia (art. 1182 C.civ.).
Oferta de a contracta este o propunere a unei persoane, adresată altei persoane, de a încheia un
anumit contract. Ea trebuie să cuprindă o manifestare de voință reală care exprimă intenția ofertantului de a
se obliga, în cazul în care destinatarul acceptă oferta. De asemenea, oferta trebuie să fie neviciată,
concretizată într-o propunere precisă, complexă și fermă.
Acceptarea ofertei este manifestarea de voință a destinatarului ofertei de a încheia contractul.
Constituie acceptarea ofertei orice act sau fapt al destinatarului, dacă indică în mod neîndoielnic acordul său
cu privire la ofertă, astfel cum aceasta a fost formulată și ajunge în termen la autorul ofertei (art. 1196 C.civ).
Pentru a produce efecte juridice, a se naște contractul, oferta ca și acceptarea acesteia trebuie să
îmbrace forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului.
În cazul contractului încheiat între persoane prezente, caz în care voința fiecărei părți este receptată în
mod direct de cealaltă și instantaneu, contractul se consideră încheiat la momentul acceptării ofertei (art.
1194 C.civ.).
În cazul în care contractul se încheie între persoane absente, așadar oferta și acceptarea acesteia se
comunică prin corespondență și, deci, există un interval de timp scurs între ofertă și acceptarea acesteia,
contractul se consideră încheiat în momentul în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă acesta nu ia
la cunoștință de aceasta din motive care nu îi sunt imputabile (art. 1186 C.Civ.). Rezultă tot de aici,
contractul se încheie în momentul și în locul în care acceptarea ajunge la ofertant. Așadar, locul încheierii
contractului este localitatea unde ofertantul își are domiciliul sau stabilimentul profesional.

2. Regulile executării contractelor privind activitatea comercială

2.1. Principiile executării obligațiilor contractuale
Potrivit legii, creditorul poate cere întotdeauna ca debitorul să fie constrâns să execute obligația în
natură, cu excepția cazului în care o asemenea executare este imposibilă (art. 1527 C.civ.). Rezultă din
acest text de lege principiului executării în natură a obligațiilor. În acest sens, art. 1492 C.civ. completează
arătând că debitorul nu se poate elibera executând altă prestație decât cea datorată, chiar dacă valoarea
prestației oferite ar fi egală sau mai mare, decât dacă creditorul consimte la aceasta.
Apoi, Creditorul are dreptul la îndeplinirea integrală, exactă și la timp a obligației de către debitor (art.
1516 C.civ.). Astfel, principiul executării întocmai a obligațiilor înseamnă executarea obligațiilor, cu
respectarea cantității, calității, a termenului și a celorlalte clauze convenite de părți.
În sfârșit, principiul colaborării la executarea obligațiilor are în vedere faptul că prin încheierea
contractului se urmărește realizarea unor interese comune ale părților contractante, iar satisfacerea acestui
scop impune obligația părților de a colabora la executarea obligațiilor contractuale.

2.2. Plata
Executarea voluntară a oricărei obligații izvorâte dintr-un contract poartă denumirea de plată (art. 1469
C.civ.). Orice plata presupune o datorie, adică o obligație asumată de debitor (art. 1470 C.civ.).
Obligația de a face plata incumbă debitorului, dar, potrivit legii, plata poate fi făcută de orice persoană,
chiar dacă este un terț în raport cu acea obligație (art. 1472 C.civ.).
Dreptul de a primii plata aparține creditorului, reprezentantului său legal sau convențional, persoanei
indicate de creditor ori persoanei autorizate de instanță să o primească (art. 1475 C.civ.).
 Debitorul trebuie să execute plata la termenul stipulat în contract. În lipsa unei stipulații exprese sau a
unui termen determinat în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori a uzanțelor, obligația
trebuie executată de îndată (art. 1495 C.civ.).
Debitorul trebuie să execute obligația la locul stabilit în contract. Locul plății este cel stabilit de Codul
Civil, în cazul în care nu există o stipulație expresă în contract ori dacă locul plății nu se poate stabili potrivit
naturii prestației sau în temeiul contractului, al practicilor statornicite între părți ori al uzanțelor (art. 1494
C.civ.).
O executare parțială a obligației poate fi refuzată de creditor, chiar dacă prestația ar fi divizibilă.
Dovada plății se poate face prin orice mijloc de probă (art. 1499 C.civ.). Codul Civil reglementează ca
dovada plății se poate face prin chitanța liberatorie ori remiterea înscrisului original al creanței, precum și prin
dovada plății făcute prin virament bancar.
În privința obligațiilor din contractele privind activitatea comercială, legea instituie o prezumție de
solidaritate a debitorilor. Potrivit art. 1446 C.civ., solidaritatea se prezumă între debitorii profesioniști ai unei
obligații contractate în exercițiul unei întreprinderi.

3. Consecințele neexecutării obligațiilor din contractele privind activitatea comercială

În cazul în care, fără justificare, debitorul nu își execută obligațiile asumate prin contract, creditorul
poate, la alegerea sa, să exercite următoarele drepturi, prevăzute de art. 1516 C.civ.:
a) să ceară sau, după caz, să treacă la executarea silită a obligaţiei;
b) să obţină, rezoluţiunea sau rezilierea contractului ori, după caz, reducerea propriei obligaţii
corelative;
c) să ceară obligarea debitorului la plata unor daune interese;
d) să folosească, atunci când este cazul, orice alt mijloc prevăzut de lege pentru realizarea dreptului
său.
Toate aceste drepturi ale creditorului pot fi exercitate numai dacă debitorul a fost pus în întârziere.

3.1. Punerea în întârziere a debitorului

Punerea în întârziere reprezintă o manifestare de voință a creditorului prin care îl înștiințează pe debitor
că obligația a ajuns la scadență și îl invită să o execute, conform contractului.
Debitorul poate fi pus în întârziere, fie printr-o notificare scrisă, fie prin cererea de chemare în judecată.
Notificarea se va comunica prin executorul judecătoresc sau prin orice alt mijloc care asigură dovada
comunicării, și va conține un termen de executare.
Debitorul este de drept în întârziere, fără a mai fi necesară notificarea acestuia, în cazul în care în
contract a fost stipulat expres că simpla împlinire a termenului pentru executarea obligației produce un
asemenea efect, precum și în alte cazuri prevăzute de lege (art. 1523 C.civ.).

3.2. Executarea silită a obligațiilor

În cazul în care debitorul nu execută de bunăvoie obligația asumată, legea oferă creditorului posibilitatea
obținerii aceluiași rezultat, prin executarea silită a obligației în natură.
Executarea în natură înseamnă executarea în natură specifică a obiectului contractului, nu prin
echivalent sau altă prestație.
Legea prevede nu numai dreptul la executare ci și operațiunile de reparare a bunului sau de înlocuire a
acestuia, după caz (art. 1527 C.civ.).
Executarea unei obligații de a da este totdeauna posibilă. În cazul neexecutării creditorul are dreptul
executării pe cale silită a vânzării bunurilor debitorului și, din prețul obținut, satisfacerea creanței.
În cazul unei obligații de a face, creditorul poate, pe cheltuiala debitorului să execute el însuși ori să facă
să fie executată obligația (art. 1528 C.Civ.). Condiția esențială o reprezintă însă ca debitorul să fie în
prealabil înștiințat, prin punerea în întârziere. Dacă debitorul este de drept în întârziere condiția nu operează.
În cazul unei obligații de a nu face, creditorul poate cere instanței încuviințarea să înlăture ori să ridice
ceea ce debitorul a făcut cu încălcarea obligațiilor (art. 1529 C.Civ.). Această ipoteză înseamnă revenirea la
situația anterioară, or pentru a proceda la o atare executare, creditorul, are nevoie de încuviințarea instanței
de judecată.
Instanța de judecată poate obliga, pe debitorul care nu îndeplinește o obligație de a face sau de a nu
face, la plata unor amenzi civile, pentru fiecare zi de întârziere, până la momentul plății efective.

3.3. Rezoluțiunea și rezilierea contractului

Potrivit legi, în cazul în care fără justificare debitorul nu execută contractul, dacă nu cere executarea
silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz, rezilierea contractului,
precum şi la daune-interese pentru repararea prejudiciului suferit (art. 1549 C.civ.).
Rezoluțiunea contractului pe cale judiciară poate fi admisă, la cererea creditorului, în condițiile în care
debitorul nu și-a executat obligația asumat prin contract iar această neexecutare îi este imputabilă, respectiv
numai după ce acesta a fost pus în întârziere.
 Rezoluțiunea mai poate fi declarată unilateral de către partea îndreptățită, atunci când părțile au convenit
astfel (art. 1552 C.civ.). Înțelegerea părților cu privire la intervenirea de drept a acestei sancțiuni (pactul
comisoriu) produce efecte numai dacă prevede în mod expres obligațiile a căror neexecutare atrage
rezoluțiunea sau rezilierea de drept a contractului.
Rezoluțiunea are ca efect desființarea retroactivă a contractului.

3.4. Răspunderea debitorului pentru nerespectarea obligațiilor contractuale

Potrivit art. 1350 C.civ. Orice persoană trebuie să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. Atunci
când, fără justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul cauzat
celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu.
Răspunderea civilă contractuală are trei forme: daunele interese, dobânzile penalizatoare și clauza
penală.

3.4.1. Daunele interese

Daunele interese sunt sumele de bani pe care debitorul le datorează pentru prejudiciul cauzat
creditorului prin nerespectarea obligației contractuale. Daunele interese pot fi compensatorii, datorate pentru
neexecutarea obligației, sau moratorii, datorate pentru întârzierea executării obligației.
Pentru a putea fi acordate, deci a se angaja răspunderea debitorului, trebuie ca între părți să fi existat un
contract valabil încheiat. Ca urmare, obligațiile izvorâte din acest contract trebuie să nu fi fost executate total
sau parțial ori să fi fost executate cu întârziere. În oricare dintre situații, neexecutarea trebuie să cauzeze un
prejudiciu care să fie cert, prezent sau viitor și evaluabil în bani. Mai mult, prejudiciul trebuie să aibă ca izvor
nerespectarea obligațiilor din contractul încheiat între părți, ceea ce rezultă că între acestea trebuie să existe
o legătură de cauzalitate. În sfârșit, debitorul pentru a fi ținut să plătească daune interese trebuie să fi fost în
prealabil pus în întârziere.
În ce privește modul de stabilire și întinderea prejudiciului, creditorul are dreptul la repararea integrala a
acestuia, indiferent de natura acestuia, patrimonială sau nepatrimonială. Prejudiciul include pierderea efectiv
suferită (damnum emergens) precum și beneficiul de care a fost lipsit (lucrum cesans). Totuși, debitorul
răspunde doar pentru prejudiciile care sunt consecința directă a actelor și faptelor sale precum și numai
pentru prejudiciul previzibil.
Cuantumul daunelor-interese se stabilește prin lege, în cazul dobânzilor, prin convenția părților, în cazul
clauzei penale, și pe cale judecătorească.

3.4.2. Dobânzile
Dobânda constă într-o sumă de bani sau orice altă prestație, convenită de părți sau, în lipsă, stabilită de
lege, pe care debitorul trebuie să o plătească pentru folosirea unei sume de bani datorată creditorului.
Regimul juridic al dobânzilor este reglementat de O.G. nr. 13/2011. Dobânzile pot fi remuneratorii sau
penalizatoare. Părțile sunt libere să stabilească în contract cuantumul ambelor dobânzi, adică atât pentru
restituirea unui împrumut cât și pentru întârzierea la plata unei obligații bănești.
În cazul în care obligația este prin natura legii purtătoare de dobânzi, iar dacă părțile nu prevăd o
dobândă convențională, acesta se va stabili conform legii, fiind astfel o dobândă legală.
În raporturile juridice născute între profesioniști, și care rezultă din exploatarea unei întreprinderi
economice dobânda legală remuneratorie este egală cu dobânda de referință stabilită de Banca Națională a
României. Cât privește dobânda legală sancționatorie, aceasta se stabilește la nivelul dobânzii de referință
plus 4 puncte procentuale.
Tot în raporturile născute între profesioniștii comercianți, dobânda curge de drept de la scadența
obligației, fără a mai fi necesară punerea în întârziere a debitorului. În toate cazurile prevăzute de art. 1523
C.Civ. Privind situațiile în care debitorul se află de drept în întârziere, în raporturile privind activitatea
comercială, când obligația are ca obiect plata unei sume de bani contractată în exercițiul activității unei
întreprinderi, debitorul nu mai trebuie notificat, fiind considerat de drept în întârziere.

3.4.3. Clauza penală

Clauza penală este o convenție prin care debitorul se obligă să plătească creditorului o sumă de bani,
denumită penalitate, în cazul în care nu va executa ori va executa necorespunzător sau cu întârziere
obligațiile asumate prin contract. Ea trebuie să îmbrace forma scrisă.
Creditorul a cărui obligație nu a fost executată are de ales să ceară fie executarea silită în natură fie
clauza penală de neexecutare, dacă s-a stipulat. Numai daca, debitorul nu a executat corespunzător sau a
executat cu întârziere obligația sa, creditorul poate cumula executarea în natură a obligației cu penalitățile de
întârziere.
Pentru acordarea penalităților de întârziere, în forma stabilită de clauza penală, trebuie îndeplinite
aceleași condiții ca și pentru acordarea daunelor interese, fără însă a mai fi necesară punerea în întârziere a
debitorului.
 Penalităţile sunt în esenţă daune-interese pentru întârziere, care sunt anticipat evaluate prin convenţia
părţilor contractante. Fiind tot daune-interese de întârziere, ca şi dobânzile, ele nu se pot cumula cu acestea,
deoarece s-ar realiza o dublă reparaţie pentru aceeaşi abatere de la prevederile contractului.
Deci, în caz că părţile au stipulat în contract o penalitate de întârziere în executarea obligaţiei băneşti,
creditorul are dreptul numai la plata penalităţilor, nu şi la plata dobânzilor. Concluzia este o consecinţă logică
a prevalenţei voinţei părţilor contractante.

4. Probele în materie comercială

Regimul juridic al probelor în activitatea comercială este consacrat de Codul Comercial, textele de lege
aplicabile subzistând până la intrarea în vigoare a Noului Cod de Procedură Civilă.
Obligațiile comerciale se probează cu mijloacele specifice dreptului comun, dar și cu cele reglementate
de Codul Comercial.
Specificul obligaţiilor comerciale determină şi un anumit specific al condiţiilor de probă a drepturilor
subiective izvorâte din raporturile juridice comerciale.
Potrivit art.46 C.com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează: cu acte autentice; cu acte sub
semnătură privată; cu facturi acceptate; prin corespondenţă, prin telegrame; cu registrele părţilor; cu martori,
de câte ori instanţa judecătorească ar crede că trebuie să admită proba testimonială, şi aceasta chiar în
cazurile prevăzute de art.1191 C.civ.. În fine, prin orice mijloace de probă admise de legea civilă.

4.1. Probele dreptului comun

Potrivit dreptului comun, dovada actelor şi faptelor juridice se poate face prin înscrisuri, martori,
prezumţii, mărturisire, expertiză etc. (art.1170 C.civ.).
Mijloacele de probă ale dreptului comun sunt admise şi pentru dovedirea drepturilor rezultate din
raporturile juridice comerciale. Aceste mijloace de probă pot fi folosite în condiţiile prevăzute de Codul
comercial.
a) Proba prin înscrisuri
În anumite cazuri, Codul comercial cere existenţa unui înscris, fie ad solemnitatem, fie ad probationem.
În aceste cazuri, actele juridice trebuie să fie încheiate în forma scrisă prevăzută de lege, deoarece proba lor
se poate face numai prin înscrisuri.
b) Proba cu martori
Potrivit art.46 C.com., obligaţiile comerciale şi liberaţiunile se probează cu martori ori de câte ori instanţa
judecătorească consideră că trebuie să admită proba testimonială, şi acesta chiar în cazurile prevăzute de
art.1191 C.civ..
Cum se poate observa, în materie comercială proba cu martori se poate folosi fără restricţiile stabilite de
art.1191 C.civ.. Această probă poate fi folosită şi pentru dovedirea unui act juridic care are o valoare mai
mare de 250 lei. Mai mult, proba cu martori se poate folosi în contra unui înscris, peste ceea ce cuprinde
înscrisul sau pentru ceea ce s-ar pretinde că s-ar fi zis înainte, la timpul sau în urma confecţionării
înscrisului.
Deci, potrivit legii, proba cu martori este admisibilă în drept, iar instanţa judecătorească are libertatea să
aprecieze, în condiţiile concrete ale litigiului, concludenţa acestei probe.

4.2. Probele specifice dreptului comercial

În materie comercială se pot folosi anumite mijloace de probă specifice activităţii comerciale. Art.46
C.com. reglementează ca mijloace de probă specifice: facturile acceptate, corespondenţa, telegramele şi
registrele comerciale.
a) Facturile acceptate
Factura comercială este un înscris sub semnătură privată prin care se constată executarea unei
operaţiuni comerciale.
Factura trebuie să cuprindă anumite menţiuni care se bazează pe actul juridic încheiat de părţile
contractante. Menţiunile facturii privesc părţile, marfa (cantitate şi calitatea acesteia), preţul mărfii, condiţiile
de predare etc.
Întocmită în dublu exemplar, factura se trimite destinatarului odată cu marfa. Destinatarul va restitui
emitentului duplicatul facturii acceptate, în condiţiile legii.
Ca orice înscris sub semnătură privată, factura comercială face dovadă împotriva emitentului
(vânzătorului) şi în favoarea destinatarului (cumpărătorului).
Dar, dacă factura este acceptată de către destinatar, ea face dovadă şi în favoarea emitentului. Deci,
deşi nu emană de la destinatar, factura acceptată face dovadă împotriva destinatarului.
Factura face dovadă în legătură cu existenţa actului juridic şi cu executarea operaţiunii care constituie
obiectul ei.
Cât priveşte acceptarea facturii, ea poate fi expresă sau tacită.
Acceptarea facturii este expresă când destinatarul semnează cu menţiunea „acceptat” pe un exemplar al
facturii, pe care îl restituie emitentului. Acceptarea este expresă şi în cazul când destinatarul confirmă
factura printr-o scrisoare, telegramă etc.
 Acceptarea facturii este tacită în cazul când ea rezultă din manifestări de voinţă neîndoielnice care
atestă voinţa de a accepta factura: de exemplu, revânzarea mărfii, emiterea unei cambii pentru plata preţului
etc. Simpla tăcere a destinatarului nu poate avea valoarea unei acceptări tacite a facturii. Nu excludem însă
posibilitatea ca părţile, prin contractul încheiat, să convină că tăcerea destinatarului constituie acceptare,
dacă într-un anumit termen de la primirea facturii, destinatarul nu face nici o obiecţie.
b) Corespondenţa comercială
Prin corespondenţă comercială se înţelege orice fel de înscrisuri (scrisori, telegrame, note) intervenite
între comercianţi în scopul perfectării, modificării sau stingerii unor obligaţii comerciale.
Înscrisurile expediate şi primite de comerciant, care constituie corespondenţa comercială, fac parte din
categoria înscrisurilor sub semnătură privată. Aceasta înseamnă că lor li se vor aplica regulile stabilite de
lege referitor la proba prin înscrisurile sub semnătură privată.
c) Telegramele
Telegrama este o comunicare a unei manifestări de voinţă transmisă la distanţă prin telegraf de către o
persoană (expeditorul) altei persoane (destinatarul) prin intermediul oficiului telegrafic.
Caracteristica telegramei constă în faptul că destinatarul primeşte un înscris care cuprinde conţinutul
comunicării, iar nu înscrisul original predat de expeditor oficiului telegrafic.
Telegrama face probă, ca act sub semnătură privată, când originalul este subscris de însăşi persoana
arătată într-însa ca trimiţătorul ei.
d) Registrele comerciale
Registrele pe care trebuie să le ţină comercianţii sunt: registrul-jurnal, registrul-inventar şi registrul cartea
mare.
Registrele au, pe lângă funcţiile de cunoaştere, evidenţă şi control al activităţii comerciale, şi o funcţie
probatorie. Aceste registre pot fi folosite ca mijloc de probă în litigiile dintre comercianţi.
În raporturile dintre comercianţi, registrele comerciale au o forţă probantă diferită, după cum aceste
registre au fost legal ţinute ori au fost ţinute fără respectarea dispoziţiilor legale.
Dacă registrele au fost ţinute cu respectarea prescripţiilor legale, ele pot fi folosite ca mijloc de probă nu
numai în contra comerciantului care ţine aceste registre, ci şi în favoarea acestuia.
Dacă registrele pe care comercianţii sunt obligaţi a le avea nu sunt ţinute cu respectarea prescripţiilor
legale, ele pot fi folosite ca mijloc de probă numai în contra comerciantului căruia îi aparţin, nu şi în favoarea
sa.

4.3. Mijloacele moderne de comunicare şi valoarea lor probatorie

Dezvoltarea ştiinţei şi tehnicii în perioada modernă a creat noi mijloace de comunicare care reproduc şi
transmit la distanţă cuvinte sau imagini (telexul şi telefaxul) sau de stocare a acestora pe suporţi electronici
(discurile sau benzile magnetice, microfilmele, etc.).
Datorită avantajelor pe care le prezintă, asemenea mijloace au pătruns şi în activitatea comercială,
servind la perfectarea raporturilor juridice şi la ţinerea evidenţei activităţii comerciale.
a) Comunicările prin telex şi telefax
Cele două mijloace de comunicare au particularităţi proprii.
Cu toate că procedeul de transmitere este diferit, destinatarul primeşte un înscris (denumit telex,
respectiv fax), care cuprinde conţinutul comunicării, iar nu înscrisul original redactat şi semnat de expeditor.
Sub acest aspect, situaţia este asemănătoare telegramei. În consecinţă, forţa probantă a telexului sau
faxului, ar putea fi cea a telegramei, adică forţa probantă a înscrisului sub semnătură privată, dacă sunt
îndeplinite condiţiile art.47 C.com..
b) Înscrisurile sub formă electronică
Prin Legea nr. 455/2001 s-a reglementat regimul juridic al înscrisurilor sub formă electronică.
Cât priveşte forţa probantă a acestui înscris, legea prevede că înscrisul în formă electronică căruia i s-a
încorporat, ataşat sau i s-a asociat logic o semnătură electronică extinsă, bazată pe un certificat calificat
nesuspendat sau nerevocat la momentul respectiv şi generată cu ajutorul unui dispozitiv securizat de creare
a semnăturii electronice, este asimilat, în ceea ce priveşte condiţiile şi efectele sale, cu înscrisul sub
semnătură privată (art. 5 din lege).
 II. CONTRACTELE SPECIALE FOLOSITE ÎN ACTIVITATEA COMERCIALĂ

1. Unele particularități ale contractului de vânzare-cumpărare în activitatea comercială

Contractul de vânzare-cumpărare este contractul prin care o parte (vânzătorul) transmite sau, după caz,
se obligă să transmită celeilalte părți (cumpărătorul) proprietatea unui bun sau orice alt drept, în schimbul
unui preț pe care cumpărătorul se obligă să îl plătească vânzătorului.
Deoarece izvorul juridic al contractului de vânzare-cumpărare este Codul Civil se impune a fi tratate
numai aspectele care legea le particularizează atunci când este încheiat între profesioniști, în raporturile
privind activitatea comercială.

1.1. Scopul contractului de vânzare-cumpărare

Principalul scop al vânzării-cumpărării în activitatea comercială îl constituie intenția de revânzare.
Bunurile sunt achiziționate în scopul de a fi revândute, indiferent dacă în aceeași formă sau nu, iar orice
operațiune de vânzare este precedată de o operațiune de cumpărare cu scop de revânzare.
De asemenea, profesionistul comerciant face astfel de operațiuni juridice cu scopul de a obține profit
(lucrativ).

1.2. Obiectul contractului de vânzare-cumpărare în activitatea comercială

Obiectul contractului de vânzare-cumpărare este unul dual. Codul Civil are reguli speciale în ce privește
atât bunul cât și prețul.

1.2.1. Lucrul vândut

O particularitate a vânzării-cumpărării comerciale o reprezintă faptul că adesea se tranzacționează
bunuri viitoare, care nu există la momentul încheierii contractului, sau bunuri dintr-un gen limitat.
Vânzare bunurilor viitoare este reglementată de art. 1658 C.civ. iar cumpărătorul dobândeşte
proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat.
În conformitate cu prevederile aceluiași articol de lege, în cazul vânzării unor bunuri dintr-un gen limitat
care nu există la data încheierii contractului, cumpărătorul dobândeşte proprietatea la momentul
individualizării de către vânzător a bunurilor vândute. Atunci când bunul sau, după caz, genul limitat nu se
realizează, contractul nu produce niciun efect, afară dacă nerealizarea se produce din culpa vânzătorului,
caz în care datorează despăgubiri.
O altă particularitate a vânzării-cumpărării comerciale se referă la predarea bunului vândut.
Pe lângă modalitățile clasice de predare a bunurilor, Codul Civil în art. 1688 prevede că predarea
bunului mobil se poate face fie prin remitere materială fie prin remiterea titlului reprezentativ ori a unui
document sau lucru care îi permite cumpărătorului preluarea în orice moment. Această ultimă alternativă
poartă denumirea de predare simbolică.
În ceea ce privește locul predării, art. 1689 C.civ. stabilește că trebuie să fie făcută la locul stabilit prin
convenție, sau prin uzanțe, ori la locul unde se află în momentul încheierii contractului.
Orice cheltuieli cu privire la încheierea sau executarea contractului revin cumpărătorului, afară de
stipulație contrară (art. 1666 C.civ).
În orice situație, pentru neexecutarea în tot sau în parte sau pentru întârzierea în executare, vânzătorul
poate cere executarea silită sau rezoluțiunea contractului cu daune-interese sau clauza penală.
De asemenea o particularitate a vânzării-cumpărării comerciale privește anumite situații speciale privind
transmiterea proprietății bunurilor mobile, reglementate de Codul Civil.
Astfel, așa cum am afirmat mai înainte, dacă obiectul contractului îl reprezintă un bun viitor,
cumpărătorul dobândește proprietatea în momentul în care bunul s-a realizat. Dacă bunul este unul de gen,
proprietatea se transferă la momentul individualizării acestuia (art. 1678 C.civ.). cât privește bunurile ce
urmează a fi transportate, proprietatea se transmite la momentul predării bunurilor transportatorului sau
expeditorului în vederea efectuării transportului (art. 1667 C.civ.).
În sfârșit, o ultimă particularitate vizează regulile transmiterii riscului pieirii bunului (art. 1274 C.civ.). În
lipsă de stipulaţie contrară, cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului
obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În cazul pieirii fortuite a
bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o
restituie. Cu toate acestea, creditorul pus în întârziere preia riscul pieirii fortuite a bunului. El nu se poate
libera chiar dacă ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi fost executată la timp.
Rezultă de aici că riscul pieirii bunului îl suportă debitorul obligației de predare (res perit domino).

1.2.2. Prețul vânzării

Prețul vânzării-cumpărării comerciale trebuie, ca reguli generale, să fie stabilit în bani, real, sincer,
serios, determinat sau determinabil.
Cu privire la ultima condiție, determinarea prețului se poate face și ulterior încheierii contractului, de
către un terț, sau mai mulți, desemnați potrivit acordului părților, dar nu mai târziu de trecerea unui an de la
încheierea contractului (art. 1662 C.civ.).
 Tot în ideea salvgardării contractului, Codul Civil stabilește că prețul vânzării este suficient determinat
dacă poate fi stabilit potrivit împrejurărilor (art. 1664 C.civ.).
Atunci când vânzarea-cumpărarea se încheie între profesioniști, în exercițiul activității unei întreprinderi
Codul Civil consacră, în lipsa prețului, prezumția că părțile au avut în vedere prețul practicat de către
vânzător sau prețul pieței ori prețul curent. În lipsă de stipulaţie contrară, vânzarea unor bunuri al căror preţ
este stabilit pe pieţe organizate este presupusă a se fi încheiat pentru preţul mediu aplicat în ziua încheierii
contractului pe piaţa cea mai apropiată de locul încheierii contractului.
În altă ordine de idei, conform Art. 1.720 .civ. în lipsa unei stipulaţii contrare, cumpărătorul trebuie să
plătească preţul la locul în care bunul se afla în momentul încheierii contractului şi de îndată ce proprietatea
este transmisă. Dacă la data încheierii contractului bunurile se află în tranzit, în lipsa unei stipulaţii contrare,
plata preţului se face la locul care rezultă din uzanţe sau, în lipsa acestora, la locul destinaţiei.
În sfârșit, răspunderea și sancțiunea pentru neplata prețului sunt reglementate, ca regulă, în art. 1724
C.civ.
O altă posibilitate pentru neplata prețului este aceea a valorificării bunurilor pe cheltuiala debitorului și cu
obligarea acestuia la daune-interese. Astfel, vânzătorul poate depune bunul într-un depozit, la dispoziția și
pe cheltuiala cumpărătorului, dacă acesta nu își îndeplinește obligația de preluare a bunului, sau îl poate
vinde dacă debitorul nu plătește prețul.
Potrivit legii, pentru garantarea obligației de plată a prețului, conform legii, vânzătorul beneficiază de un
privilegiu legal, sau de o ipotecă legală asupra bunului vândut.

1.3. Răspunderea pentru vicii

Vânzătorul este răspunzător doar pentru viciile ascunse, nu și pentru cele aparente (art. 1707 C.civ.).
Aceste vicii ascunse trebuie să facă bunul impropriu folosirii sau întrebuințării la care este destinat sau îi
micșorează în asemenea măsură întrebuințarea sau valoarea încât, dacă le-ar fi cunoscut, cumpărătorul nu
ar mai fi încheiat contractul sau ar fi dat un preț mai mic.
Denunțarea viciilor trebuie făcută într-un termen rezonabil, potrivit cu împrejurările. În cazul în care
cumpărătorul este profesionist, iar bunul vândut este mobil corporal, termenul este de două zile lucrătoare.
Atunci când viciul apare în mod gradual, termenele încep să curgă din ziua în care cumpărătorul îşi dă
seama de gravitatea şi întinderea viciului (art. 1709 C.civ.).
Deopotrivă sunt aplicabile între profesioniști și dispozițiile art. 1.710 în temeiul obligaţiei vânzătorului de
garanţie contra viciilor, cumpărătorul poate obţine, după caz:
a) înlăturarea viciilor de către vânzător sau pe cheltuiala acestuia;
b) înlocuirea bunului vândut cu un bun de acelaşi fel, însă lipsit de vicii;
c) reducerea corespunzătoare a preţului;
d) rezoluţiunea vânzării.

1.4. Obligația de garanție pentru buna funcționare

Codul Civil prevede cu valoare de principiu că, în afară de garanția contra viciilor ascunse, vânzătorul
garantează pentru un timp determinat buna funcționare a bunului vândut și este obligat să repare orice
defecțiuni ivite înăuntrul acestui termen de garanție, pe cheltuiala sa (art. 1716 C.civ.). În lipsă de stipulație
expresă în contract sau de altă dispoziție legală durata maximă de reparație este de 15 zile de la data
solicitării reparației de către cumpărător.
Dacă reparația este imposibilă sau dacă durata acesteia depășește timpul stabilit prin contract sau prin
lege specială, vânzătorul este obligat să înlocuiască bunul.
Răspunderea vânzătorului pentru produsele aflate în termenul de garanție se completează cu actele
normative din dreptul consumatorului, în special Legea nr. 21/1990 privind protecția consumatorilor.

2. Contractul de furnizare
2.1. Noțiunea contractului de furnizare
Contractul de furnizare este contractul prin care o parte, denumită furnizor, se obligă să transmită
proprietatea asupra unei cantități determinate de bunuri și să le predea la unul sau mai multe termene
ulterioare încheierii contractului ori în mod continuu, sau să presteze anumite servicii, la unul sau mai multe
termene ulterioare ori în mod continuu, iar cealaltă parte, denumită beneficiar, se obligă să preia bunurile
sau să primească serviciile și să plătească prețul lor.
Sediul materiei se află în dispozițiile art. 1766-1771 C.civ. Aceste dispoziții se completează cu cele
privitoare la contractul de vânzare-cumpărare.

Caractere juridice ale contractului de furnizare sunt: este un contract sinalagmatic, cu titlu oneros, cu
executare succesivă și consensual. Forma scrisă ad probationem este cerută de lege.

2.2. Condițiile de validitate ale contractului de furnizare

Pentru încheierea contractului de furnizare părțile trebuie să îndeplinească cerințele generale privind
capacitatea de a încheia acte juridice și cu privire la consimțământ.
 Obiectul contractului este, pe de o parte, livrarea unor bunuri sau prestarea unor servicii, și, pe de altă
parte, prețul acestora. Este necesar să se prevadă în cuprinsul contractului cantitatea de bunuri sau volumul
de servicii.
Dacă legea prevede expres o schimbare in modalitatea de determinare a prețului contractelor în curs,
acesta se va aplica.

2.3. Efectele contractului de furnizare

Obligațiile furnizorului sunt, în principal, de a transfera proprietatea bunurilor, respectiv de a le remite,
sau de a presta serviciul la care s-a obligat, precum și de a garanta pe beneficiar contra viciilor.
Obligațiile beneficiarului constau în obligația acestuia de a prelua bunurile și, dacă în urma inspecției nu
suferă un viciu, de a plăti prețul.
O situație specială o reprezintă subcontractarea obiectului, care există în orice situație când bunul sau
serviciul este în fapt furnizat, în tot sau în parte, de către un terț cu care furnizorul a subcontractat în acest
scop. Subcontractarea este permisă, iar răspunderea față de beneficiar revine numai furnizorului.

3. Contractul de mandat în activitatea comercială

3.1. Reprezentarea în actele juridice
Reprezentarea este un procedeu tehnico-juridic prin care o persoană numită reprezentant, încheie acte
juridice cu terții, în numele și pe seama altei persoane, numită reprezentat, cu consecință că efectele actelor
juridice încheiate se produc direct în persoana reprezentatului.
Sediul materiei se află în art. 1295-1314 C.civ.
În funcție de izvorul său, reprezentarea poate fi convențională, legală sau judiciară. În raport cu
întinderea puterilor conferite, reprezentarea este generală, dacă reprezentantul încheie toate actele juridice,
sau specială, dacă reprezentantul încheie numai anumite acte juridice determinate. În raport de conținutul
împuternicirii conferite, reprezentarea este directă (perfectă) sau indirectă (imperfectă).
Valabilitatea reprezentării este dată de întrunirea a trei condiții. În primul rând, reprezentarea presupune
existența unei împuterniciri de a reprezenta din partea reprezentatului. În baza ei, reprezentantul va încheia
acte juridice pe seama reprezentatului. Împuternicirea se poate acorda și ulterior încheierii actelor juridice,
îmbrăcând astfel forma ratificării.
În al doilea rând, reprezentantul trebuie să acționeze cu intenția de a reprezenta pe cel de la care a
primit împuternicirea. Intenția poate fi expresă, când este astfel exprimată, sau poate rezulta din actele și
faptele reprezentantului. În toate cazurile, reprezentantul trebuie să aducă la cunoștința terțului calitatea sa
(contemplatio domini).
În al treilea rând, încheierea unui act prin reprezentare impune respectarea de către ambele părți a
cerințelor legale privind capacitatea de a încheia acele acte juridice. Reprezentantul manifestă voința sa
proprie, chiar dacă o face în considerarea împuternicirii primite.
Reprezentarea produce efecte în raporturile dintre reprezentant și terț, în sensul că actele juridice
încheiate de reprezentant vor produce efecte juridice directe în patrimoniul reprezentatului, deci vor crea
raporturi juridice directe între reprezentat și terț ca și cum ar fi încheiat ei înșiși actul (art. 1269 C.civ.). În
mod excepțional, un act încheiat în lipsa împuternicirii sau cu depășirea puterilor conferite obligă pe
reprezentat, dacă i se poate imputa o culpă. În lipsă, va fi considerat ca fiind încheiat de reprezentant în
nume propriu.
Între reprezentant și terț nu se naște un raport juridic.
Legea mai reglementează și situația contractului cu sine însuși, atunci când reprezentantul dorește să
încheie actul nu cu un terț ci cu el însuși. Contractul este valabil, deoarece reprezentantul acționează în
dublă calitate, cumpărător și separat vânzător al aceluiași obiect (art. 1304 C.civ.).
De asemenea, legea consideră valabilă și dubla reprezentare, atunci când aceeași persoană încheie un
act juridic cu un terț pe care tot el îl reprezintă.
În final, reprezentarea încetează prin renunțarea la împuternicire sau prin revocarea împuternicirii.
Ambele situații pot intervenii oricând și independent de culpă (ad nututm), deoarece reprezentarea are
caracter intuitu persoane.

3.2. Noţiunea şi felurile mandatului

Conform art. 2009 C.civ. contractul de mandat este contractul prin care o parte, numită mandatar, se
obligă să încheie unul sau mai multe acte juridice pe seama unei alte părți, numită mandant.
Atunci când mandatul este dat pentru acte de exercitare a unei activități profesionale se prezumă a fi cu
titlu oneros.
Potrivit art. 2011 C.civ. contractul de mandat poate fi cu sau fără reprezentare. În lipsă de stipulație
expresă, se prezumă că s-a acordat un mandat cu reprezentare.
 3.3. Contractul de mandat cu reprezentare
3.3.1. Noțiunea și condițiile de validitate ale contractului de mandat cu reprezentare
Contractul de mandat cu reprezentare poate fi definit ca acel contract în temeiul căruia o persoană
(mandatarul) se obligă să încheie în numele şi pe seama altei persoane care i-a dat împuternicirea
(mandantul) unul sau mai multe acte juridice, în numele și pe seama mandantului.
Pentru a fi valabil încheiat, contractul de mandat comercial trebuie să îndeplinească condiţiile cerute
pentru orice contract: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (art.1179 C.civ).
Întrucât problemele generale privind aceste condiţii sunt aceleaşi ca şi cele ale mandatului civil, vom
reţine numai unele aspecte care interesează activitatea comercială.
Contractul de mandat comercial se încheie prin acordul de voinţă al mandantului şi mandatarului, ambii
având capacitatea cerută de lege pentru actul pe care doresc să-l încheie.
Potrivit legii,dacă un viciu de consimțământ privește elemente stabilite de mandant, contractul este
anulabil numai dacă voința mandantului a fost viciată (art. 1249 C.civ.). Regulile privitoare la dubla
reprezentare precum și mandatul cu sine însuși sunt identice cu cele de la reprezentare.
Potrivit legii, acceptarea mandatului poate rezulta și din executarea sa de către mandatar. În absența
unui refuz de a primii însărcinarea, mandatul se consideră acceptat, dacă privește acte a căror încheiere
intră în exercitarea profesiei mandatarului ori pentru care și-a oferit serviciile în mod public.
Contractul de mandat cu reprezentare se poate încheia în orice formă prevăzută de lege și aleasă de
părți. În lipsă de stipulație contrară durata mandatului este de 3 ani.
În ce privește obiectul contractului, mandatul poate fi general sau special, acesta din urmă atunci când
mandatarul este autorizat să încheie acte de dispoziție, înstrăinare, grevare, tranzacții, compromisuri, acțiuni
în justiție etc. (art. 2016 C.civ.).

3.3.2. Efectele contractului de mandat cu reprezentare

a) Obligaţiile părţilor
Din contract rezultă anumite obligaţii pentru mandatar, care acţionează în numele şi pe seama
mandantului.
Mandatarul are obligaţia să execute mandatul. Această obligaţie constă în încheierea actelor juridice cu
care a fost împuternicit de mandant.
Având în vedere că, în activitatea comercială este necesară o mai mare libertate de acţiune a
mandatarului, depăşirea împuternicirii este considerată permisă, dacă este în interesul mandantului și dacă îi
este imposibil să îi înștiințeze pe acesta.
Mandatarul este obligat să dea socoteală mandantului despre gestiunea sa și să remită acestuia tot
ceea ce a primit în temeiul împuternicirii sale (art. 2019 C.civ.).
Mandatarul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu bună-credinţă şi diligenţa unui bun proprietar. El
trebuie să respecte clauzele contractului şi instrucţiunile primite (art. 2018 C.civ.). De asemenea, mandatarul
este obligat să îndeplinească personal mandatul, contractul fiind încheiat intuitu persoanae (art. 2023 C.civ.).
Mandatarul are obligaţia să aducă la cunoştinţa terţului cu care încheie actul, împuternicirea în temeiul
căreia acţionează.
Din contractul de mandat rezultă şi obligaţii în sarcina mandantului care a dat împuternicirea
mandatarului.
Mandantul este obligat să pună la dispoziţia mandatarului mijloacele necesare pentru executarea
mandatului.
Mandantul are obligaţia să plătească mandatarului remuneraţia datorată pentru executarea mandatului
(art. 2027 C.civ.).
Mandantul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de mandatar pentru executarea mandatului. Prin
cheltuieli de executare a mandatului legea înţelege sumele de bani avansate de mandatar pentru
îndeplinirea mandatului (art. 2025 C.civ.), precum şi despăgubirile cuvenite mandatarului pentru pagubele
suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului (art.2026 C.civ.).
Se înţelege că mandantul va suporta aceste cheltuieli numai în măsura în care mandatarul a acţionat
potrivit împuternicirii primite şi nu i se poate reţine nici o culpă în îndeplinirea mandatului.
În ce privește efectele executării mandatului, precum și încetarea contractului, se vor aplica aceleași
reguli ca la reprezentare.
b) Dreptul de retenție al mandatarului
În scopul protejării intereselor mandatarului, legea îi conferă un drept de retenție special, prin care i se
garantează satisfacerea drepturilor sale băneşti de către mandant. Dreptul se limitează doar la reținerea
acestor bunuri și nu permite mandatarului să le valorifice prin vânzare.
Prin acest drept i se garantează mandatarului plata sumelor de bani pe care le datorează mandantul cu
titlu de retribuţie, cheltuieli făcute cu execuţia mandatului, despăgubiri pentru prejudiciul suferit cu ocazia
îndeplinirii mandatului etc.
Dreptul de retenție se exercită asupra tuturor bunurilor mandantului pe care mandatarul le deţine pentru
executarea mandatului sau care se găsesc la dispoziţia sa, precum și bunurile primite de la terți ca urmare a
îndeplinirii mandatului (art.2029 C.civ).
 3.4. Contractul de mandat fără reprezentare
3.4.1. Regulile generale aplicabile contractului de mandat fără reprezentare
Contractul de mandat fără reprezentare este contractul prin care o parte, numită mandatar, încheie acte
juridice în nume propriu, dar pe seama celeilalte părți, numită mandant, și își asumă față de terți obligațiile
care rezultă din aceste acte, chiar dacă terții aveau cunoștință despre mandat (art.2039 C.civ).
Mandatul fără reprezentare este un contract de intermediere, la fel ca și mandatul cu reprezentare. De
aceea, dispozițiile legale aplicabile mandatului fără reprezentare se completează cu cele ale mandatului cu
reprezentare.
În ce privește contractul de mandat fără reprezentare, în general, Codul Civil prevede anumite principii.
Astfel, deoarece mandatarul încheie acte juridice cu terții în nume propriu, terții nu au nici un raport juridic
direct cu mandantul (art.2040 C.civ). Mandatarul dobândește drepturile și bunurile rezultate din aceste acte
încheiate cu terții, dar actele fiind încheiate pe seama mandantului, i se cuvin acestuia, care poate să le
ceară, în condițiile legii, de la mandatar, dacă acesta nu le predă de bună-voie.
De asemenea, deoarece bunurile se cuvin mandantului, legea interzice creditorilor mandatarului să le
urmărească.
Mandatul fără reprezentare se află la baza mai multor contracte de sine stătătoare, cum ar fi cel de
consignație sau cel de expediție, dar principala aplicație este contractul de comision.

3.4.2. Contractul de comision

a) Noțiunea și caracteristicile contractului de comision
Contractul de comision este mandatul care are ca obiect achiziționarea sau vânzarea de bunuri ori
prestarea de servicii pe seama comitentului și în numele comisionarului, care acționează cu titlu profesional,
în schimbul unei remunerații (art.2043 C.civ).
Deosebirea dintre contractul de mandat cu reprezentare și contractul de comision priveşte structura lor;
în cazul mandatului, mandatarul are un drept de reprezentare, şi deci el încheie actele juridice în numele şi
pe seama mandantului; în cazul contractului de comision, comisionarul nu beneficiază de dreptul de
reprezentare şi, în consecinţă, el încheie actele juridice în nume propriu, dar pe seama comitentului.
Din definiţia dată contractului de comision rezultă caracteristicile acestui contract: contractul este
sinalagmatic, cu titlu oneros şi consensual.
b) Condițiile de validitate ale contractului de comision
Contractul de comision este valabil încheiat dacă sunt îndeplinite condiţiile cerute de art. 1179 C.civ.,
pentru orice convenţie: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza.
Ca orice contract, contractul de comision se încheie prin acordul de voinţă al părţilor, ambii având
capacitatea cerută de lege pentru actul pe care doresc să-l încheie.
Mandatul fără reprezentare trebuie să rezulte neîndoielnic din consimțământul părților. În caz contrar, se
consideră că mandatul este cu reprezentare (art.2012 C.civ.).
Contractul de comision se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, iar forma este
cerută pentru dovada contractului (ad probationem).
Obiectul contractului de comision este circumstanțiat de lege la cumpărarea sau vânzarea de bunuri
respectiv prestarea de servicii.
c) Efectele contractului de comision în raporturile dintre comitent și comisionar
Întrucât în temeiul contractului de comision, comitentul îl împuterniceşte pe comisionar să încheie
anumite acte juridice pe seama comitentului, între părţi se nasc obligaţii asemănătoare celor izvorâte din
contractul de mandat în raporturile dintre mandant şi mandatar.
Din contractul de comision rezultă anumite obligaţii pentru comisionar.
Comisionarul este obligat să execute mandatul încredinţat de comitent. În baza împuternicirii primite,
comisionarul este obligat să încheie actele juridice stabilite de comitent.
Comisionarul este ţinut să îndeplinească toate actele pe care le reclamă realizarea operaţiunii
comerciale cu care a fost împuternicit de comitent; comisionarul-vânzător primeşte de la comitent mărfurile
ce urmează să fie vândute şi încasează preţul de la terţi, iar comisionarul-cumpărător primeşte bunurile şi
face plata preţului către terţi.
În executarea mandatului, comisionarul este obligat să se conformeze instrucţiunilor comitentului.
Comisionarul este obligat să dea socoteală asupra îndeplinirii mandatului primit. În temeiul acestei
obligaţii, comisionarul este ţinut să-l informeze pe comitent asupra mersului operaţiunilor şi a împrejurărilor
de natură să modifice împuternicirea primită (art. 2019 C.civ.).
Întrucât contractul cu terţul este încheiat de comisionar în nume propriu, dar în seama comitentului,
drepturile dobândite de comisionar trec direct asupra comitentului, care este în realitate stăpânul afacerii. Tot
astfel, obligaţiile asumate de comisionar prin contractul încheiat cu terţul se răsfrâng asupra comitentului.
Ca expresie a acestor efecte ale contractului de comision, dreptul de proprietate asupra bunurilor care
fac obiectul contractului încheiat de comisionar şi terţ, ca şi riscurile, se transmit direct de la comitent la terţ
şi invers, de la terţ la comitent (art. 2041 C.civ.).
 Comitentul este ţinut să îşi îndeplinească obligaţiile cu buna-credinţă şi diligenţa unui profesionist (art.
2018 C.civ.). De asemenea, comisionarul este obligat să îndeplinească personal mandatul, putându-și
substitui o altă persoană numai în condițiile art. 2023 C.civ.
Contractul de comision dă naştere unor obligaţii în sarcina comitentului.
Comitentul are obligaţia să plătească remuneraţia (comisionul) cuvenită comisionarului. Pentru
îndeplinirea obligaţiei privind încheierea actelor juridice care au făcut obiectul însărcinării primite,
comisionarul este îndreptăţit să primească o remuneraţie.
Comitentul este obligat la plata remuneraţiei din momentul în care comisionarul a încheiat actele juridice
cu terţii, chiar dacă nu au fost executate încă obligaţiile rezultate din actele juridice încheiate.
Comitentul are obligaţia să restituie cheltuielile făcute de comisionar pentru executarea mandatului,
precum şi despăgubirile cuvenite comisionarului pentru pagubele suferite cu ocazia îndeplinirii mandatului.
Art. 2052 C.civ. reglementează dreptul de retenție aparținând comisionarului, în aceleași condiții ca și la
mandatul cu reprezentare.
d) Efectele contractului de comision față de terți
În baza împuternicirii primite, comisionarul încheie acte juridice în nume propriu. Deci, în contractul
încheiat între comisionar şi terţ, comisionarul este parte contractantă şi, în consecinţă, el are calitatea de
debitor sau creditor, după caz, faţă de terţ. În acest sens, art. 2045 C.civ. prevede că terțul contractant este
ținut direct față de comisionar pentru obligațiile sale.
Rezultă că prin încheierea contractului între comisionar şi terţ nu se stabilesc nici un fel de raporturi
juridice între comitent şi terţ. De aceea art. 2040 C.civ. dispune că terții nu au nici un raport juridic cu
comitentul..
Pentru nerespectarea obligaţiilor din contractul încheiat între comisionar şi terţ, răspunderea aparţine
părţii contractante în culpă. Aceasta înseamnă că pentru nerespectarea obligaţiei de către terţ nu va
răspunde comisionarul, ci terţul (art. 2052 C.civ.).
Comisionarul, fiind parte la contractul de comision, va fi cel obligat să-l acționeze pe terț în caz de
neexecutare a obligațiilor acestuia. În caz de întârziere sau refuz a îi acționa pe terț comisionarul răspunde
față de comitent.
Așadar, comisionarul este răspunzător faţă de comitent pentru încheierea actelor juridice cu terţul, nu şi
pentru executarea lor.
În mod excepţional, comisionarul va răspunde pentru nerespectarea obligaţiilor de către terţ în cazul în
care, în contractul de comision s-a stipulat o obligaţie de garanţie a executării din partea comisionarului. Este
vorba de clauza „star del credere” (garanţia solvabilităţii).
În schimbul garanţiei executării obligaţiilor, comisionarul are dreptul la o remuneraţie specială, denumită
”provizion”.

4. Contractul de agenție
4.1. Noţiunea, caracterele și natura juridica ale contractului de agenție
Contractul de agenție este instrumentul juridic prin care se realizează activitatea de intermediere cu
caracter profesional.
Contractul de agenție este contractul prin care o parte, numită comitent, împuternicește în mod statornic
pe cealaltă parte, numită agent, fie să negocieze, fie atât să negocieze, cât și să încheie contracte în numele
și pe seama comitentului, în schimbul unei remunerații, în una sau mai multe regiuni determinate.
Din definiţia dată contractului de agenție rezultă caracteristicile acestui contract: contractul este
sinalagmatic, cu titlu oneros, consensual și cu executare succesivă.
Natura juridică a contractului de agenție este una deosebită de cea a contractului de comision sau a
celui de mandat cu reprezentare, dar dispozițiile acestor completează pe cele privitoare la agenție.
Specific acestui tip de contract de intermediere este faptul că în baza împuternicirii, agentul poate primii
atât un drept de reprezentare, atunci când este însărcinat să negocieze și să încheie acte juridice, cât și un
mandat fără reprezentare, atunci când împuternicirea nu cuprinde decât dreptul de a negocia, urmând ca, în
viitor, contractul să se încheie direct între comitent și terț.

4.2. Cuprinsul si forma contractului de agenție

În ce privește părțile contractului de agenție, calitatea de comitent o poate avea orice persoană fizică
sau juridică, dar calitatea de agent o poate avea numai un profesionist care realizează activități comerciale
de intermediere. În anumite domenii, cum ar fi societățile comerciale, piața de capital, procedura insolvenței,
tutela etc. legea nu permite ca partea care reprezintă să aibă calitatea de agent.
În contractul de agenție trebuie să se prevadă anumite clauze privind obiectul împuternicirii, condițiile
negocierii, respectiv încheierii și elementelor contractelor, de asemenea trebuie stabilită zona geografică de
executare a împuternicirii.
Pentru protejarea intereselor părților, în contract poate fi prevăzuți și o clauză de exclusivitate, în
favoarea oricăreia dintre acestea. De asemenea, se poate stipula și o clauză de neconcurență, în sensul
restrângerii activității profesionale a agentului, pe perioada contractuală dar și un timp după.
Esențial, în contractul de agenție trebuie stipulată remunerația agentului pentru prestațiile executate.
 Contractul de agenție se încheie pe o perioadă determinată sau nedeterminată, conform voinței părților.
Continuarea contractului, după expirarea perioadei determinate va conduce la prelungirea de drept a
efectelor acestuia pe o perioadă nedeterminată.
În final, contractul de agenție se încheie în formă scrisă, autentică sau sub semnătură privată, ca o
condiție ad probationem.

4.3. Efectele contractului de agenție

Având în vedere specificul contractului de agenție, de instrument al intermedierii cu caracter profesional,
normele juridice care reglementează obligațiile părților au un caracter imperativ.

4.3.1. Efectele contractului în raporturile dintre agent și comitent

Contractul de agenție dă naștere la obligații în sarcina agentului, care trebuie să îndeplinească obligațiile
ce decurg din împuternicirea primită de la comitent, personal sau prin prepușii săi.
Pentru a realiza acestea agentul trebuie să respecte instrucțiunile obligatorii dar și rezonabile primite de
la comitent și care rezultă din împuternicire și/sau contract.
Agentul are obligația de a înștiința pe comitent despre încheierea sau refuzul încheierii contractului de
către terțul, ori în situația în care se află în imposibilitate de a continua executarea mandatului, într-un
termen rezonabil.
Agentul este obligat să depună toate diligențele pentru a îndeplinii mandatul în condițiile cele mai
avantajoase pentru comitent și să procure și să comunice comitentului orice informații care l-ar putea
interesa privind regiunea stabilită în contract.
În cazul în care contractul nu cuprinde o clauză de exclusivitate iar agentul lucrează pentru mai mulți
comitenți, este obligat să țină, în registrele sale, evidențe separate pentru contractele ce privesc pe fiecare
comitent în parte.
Contractul de agenție prevede obligații și pentru comitent. Astfel, comitentul trebuie să pună la dispoziția
agentului orice bun, document sau informație necesare pentru îndeplinirea însărcinării.
Esențial, comitentul este obligat să îi plătească agentului o remunerație (un comision), corespunzătoare
prestațiilor acestuia.
Dreptul agentului la comision se naște, afară de stipulație expresă contrară în contract, la data la care
este îndeplinită una dintre condițiile prevăzute de art. 2085 C.civ., anume: comitentul şi-a executat obligaţiile
contractuale faţă de terţa persoană; comitentul ar fi trebuit să îşi execute obligaţiile contractuale potrivit
convenţiei sale cu terţul; terţul şi-a executat obligaţiile contractuale. Agentul are dreptul la remunerație
indiferent dacă actele încheiate sau negociate au fost sau nu executate, în afara culpei acestuia.
Legea prevede că în anumite cazuri, agentul are dreptul la remunerație și după încetarea contractului de
agenție, dacă actul juridic cu terțul a fost încheiat în principal datorită intervenţiei agentului pe durata
contractului de agenţie şi încheierea a avut loc într-un termen rezonabil de la încetarea contractului de
agenţie, respectiv comanda emisă de terţ a fost primită de comitent sau de agent anterior încetării
contractului de agenţie (art. 2084 C.civ.).
Dreptul de retenție al agentului urmează același regim juridic ca și cel al comitentului sau mandatarului.

4.3.2. Efectele față de terți

În baza împuternicirii primite agentul va avea sau nu dreptul de reprezentare a comitentului.
În primul caz, când agentului îi este permis doar să negocieze, rezultă că împuternicirea nu cuprinde
dreptul de reprezentare, iar contractele se încheie direct și nemijlocit între comitent și terț.
În al doilea caz, când agentului i se permite să încheie acte juridice cu terțul, echivalează cu existența
dreptului de reprezentare, iar raporturile juridice se stabilesc între comitent și terț.
În ambele cazuri se poate observa că între agent și terț nu se nasc raporturi juridice. Totuși, agentul
poate primii reclamațiile terțului cu privire la bunurile sau serviciile prestate.

4.4. Încetarea contractului de agenție

Principiile care guvernează încetarea contractului de agenție sunt cele generale, la care se adaugă
particularitățile acestei forme de contract, în special date de durata determinată sau nedeterminată a
acestuia.
În cazul în care contractul de agenție s-a încheiat pe o perioadă determinată de timp, acesta încetează
la data prevăzută în contract, dacă părțile nu continuă să execute contractul.
Contractul de agenție încheiat pe o perioadă nedeterminată poate fi denunțat unilateral, de oricare dintre
părți, cu respectarea unui preaviz obligatoriu. În primul an de contract, termenul de preaviz trebuie să fie de
minim o lună. Dacă durata contractului este mai mare, termenul de preaviz se mărește cu o lună pentru
fiecare an suplimentar început, fără a putea depășii 6 luni.

Exemplu de subiecte de sinteză

1) Regimul juridic al formării contractelor;
2) Consecințele neexecutării obligațiilor din contractele privind activitatea comercială;
3) Facturile acceptate ca mijloc de probă în raporturile comerciale;
4) Regulile cu privire la prețul lucrului vândut;
5) Efectele contractului de furnizare;
6) Efectele contractului de mandat cu reprezentare
7) Efectele contractului de comision în raporturile dintre comitent şi comisionar;
8) Cuprinsul și forma contractului de agenție.
9) Efectele contractului de agenție.

Exemplu de test tip grilă

Între profesioniști care încheie acte în exercițiul unei întreprinderi:
a. Se prezumă solidaritatea debitorilor;
b. Trebuie întotdeauna puși în întârziere;
c. Nu se răspund pentru viciile bunului.
 Unitatea de învăţare nr. 6.
TITLURILE COMERCIALE DE VALOARE

Obiectivele unităţii de învățare

În urma aprofundării unităţii de învăţare veţi reuşi să:
a) vă însuşiţi mecanismul juridic al cambiei;
b) să cunoaşteţi regimul juridic al biletului la ordin;
c) înţelegeţi aspectele ce privesc folosirea cecurilor ca instrumente de plată în raporturile
comerciale.

Titlul comercial de valoare poate fi definit ca un înscris denumit şi titlu în temeiul căruia posesorul său
legitim este îndrituit să exercite, la o dată determinată, dreptul arătat în înscris.
O categorie importantă a titlurilor comerciale o reprezintă efectele de comerţ, care dau dreptul la plata
unei sume de bani. Intră în această categorie: cambia, biletul la ordin şi cecul.

1. Cambia

Cambia este reglementată prin Legea nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.
1.1. Noţiunea şi mecanismul juridic al cambiei
Cambia este un înscris prin care o persoană, denumită trăgător sau emitent, dă dispoziţie altei
persoane, denumită tras, să plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane, numită beneficiar
sau la ordinul acesteia.
Aşa cum rezultă din definiţie, cambia implică participarea a trei persoane:
a) trăgătorul (emitentul) este persoana care emite titlul; el dă dispoziţia să se plătească o sumă de bani.
Prin semnătura sa, trăgătorul îşi asumă obligaţia de a face să se plătească suma de bani beneficiarului de
către tras. Emitentul înscrisului poartă denumirea de trăgător, deoarece „trage” titlul asupra debitorului care
este obligat să efectueze plata;
b) trasul este persoana căreia i se adresează dispoziţia (ordinul) de a plăti o sumă de bani;
c) beneficiarul este persoana căreia sau la ordinul căreia urmează să se facă plata de către tras.
Înţelegerea mecanismului juridic al cambiei presupune răspunsul la trei întrebări. Cum se explică
dreptul trăgătorului de a da dispoziţie trasului să facă o plată? De ce trasul trebuie să execute această
dispoziţie? În ce temei beneficiarul primeşte plata?
În mod obişnuit, emiterea unei cambii are la bază existenţa unor raporturi juridice anterioare între
persoanele în cauză, care au ca izvor anumite acte juridice. În temeiul acestor raporturi juridice, denumite
raporturi fundamentale, fiecare persoană are calitatea de creditor sau debitor în raporturile juridice la care
participă. Prin emiterea cambiei şi efectuarea plăţii se execută obligaţiile din raporturile juridice preexistente.
Cele arătate pot fi mai bine înţelese prin următorul exemplu: comerciantul A vinde comerciantului B o
cantitate de marfă la preţul de 50.000 lei, plătibil la 60 de zile de la primirea mărfii. Deci, cumpărătorul B
datorează vânzătorului A preţul mărfii de 50.000 lei, care va fi plătit la termenul convenit. În acelaşi timp
comerciantul A datorează la rându-i, faţă de comerciantul C, la acelaşi termen, suma de 50.000 lei dintr-un
contract de împrumut.
În situaţia dată, pentru simplificarea operaţiilor de plată a sumelor de bani datorate, comerciantul A va
trage o cambie asupra comerciantului B în favoarea comerciantului C. Deci, fiind creditor al preţului,
comerciantul A (trăgător) va da o dispoziţie comerciantului B (tras), care este debitor al preţului, să plătească
la scadenţă suma de 50.000 lei direct comerciantului C (beneficiar), care este creditorul comerciantului A din
contractul de împrumut. Prin plata la scadenţă a sumei de 50.000 lei, făcută de comerciantul B (trasul) către
comerciantul C (beneficiar) se stinge, atât obligaţia comerciantului B (trasul) către comerciantul A (din
contractul de vânzare-cumpărare), cât şi obligaţia comerciantului A faţă de comerciantul C (din contractul de
împrumut).
Cum se poate observa, în situaţia arătată, în loc să plătească în numerar datoria sa din contractul de
împrumut, comerciantul A îi remite comerciantului C cambia trasă asupra comerciantului B, urmând ca, la
scadenţă, posesorul cambiei să încaseze suma de 50.000 lei de la comerciantul B.
În încheierea celor arătate se impune o precizare. Raporturile juridice care preexistă cambiei (raporturile
fundamentale) explică şi justifică emiterea cambiei. Dar, odată emisă cambia, ea trebuie privită prin ea
însăşi, ca un titlu de sine stătător. Totodată, operaţiile privind cambia fac abstracţie de existenţa raporturilor
fundamentale. Aceste operaţii sunt guvernate de reguli speciale, care sunt diferite de regulile care
reglementează raporturile fundamentale. Regulile speciale privind crearea raporturilor juridice cambiale,
circulaţia, garantarea şi plata cambiei sunt cuprinse în Legea nr.58/1934.
 Trebuie observat, însă, că emiterea cambiei nu duce la stingerea raporturilor juridice fundamentale.
Aceste raporturi juridice subzistă, afară de cazul când părţile au convenit o novaţie, adică stingerea obligaţiei
vechi din raportul fundamental şi înlocuirea ei cu o obligaţie nouă, rezultată din raportul cambial (art.64 din
Legea nr.58/1934).
Principala funcţie a cambiei este aceea de instrument de credit. Într-adevăr, deoarece suma de bani
prevăzută în cambie nu trebuie achitată imediat, ci la un anumit termen, prin intermediul cambiei se acordă
debitorului un credit pe intervalul de timp până la scadenţă.
Cambia are şi funcţia de instrument de plată. Această funcţie este asemănătoare funcţiei pe care o
îndeplineşte moneda. Cambia prezintă însă avantajul că evită folosirea de numerar.
Obligaţia trăgătorului şi dreptul corelativ al beneficiarului au ca izvor voinţa trăgătorului exprimată în titlu.
Exercitarea dreptului împotriva semnatarilor ulteriori (coobligaţi) se realizează în puterea legii şi are ca
premisă prezumţia de regularitate a titlului.
Din moment ce cambia este emisă cu respectarea condiţiilor necesare, legea asigură posesorului titlului
o protecţie deplină. Acesta este îndreptăţit să primească suma de bani menţionată în titlu, chiar dacă în fapt
datoria nu ar exista. În beneficiul securităţii raporturilor comerciale, aparenţa se impune asupra realităţii.

1.2. Condiţiile cerute pentru valabilitatea cambiei

a) Condiţiile de fond ale cambiei
Legea nr.58/1934 nu cuprinde nici o dispoziţie specială referitoare la condiţiile de fond ale cambiei. În
consecinţă, pentru valabilitatea cambiei, trebuie îndeplinite condiţiile prevăzute de Codul civil pentru
validitatea actelor juridice: consimţământul, capacitatea, obiectul şi cauza (art. 1179 C.civ).
Obligaţiile cambiale se pot naşte şi prin reprezentare, în condiţiile art.9 şi 10 din Legea nr.58/1934.
b) Condiţiile de formă ale cambiei
Ca orice titlu comercial de valoare, cambia are un caracter formal. Acest caracter trebuie înţeles sub un
dublu aspect: cambia trebuie să îmbrace forma scrisă şi înscrisul să cuprindă, în mod obligatoriu, menţiunile
prevăzute de lege.
Cambia este un înscris sub semnătură privată având configurarea unei scrisori întocmite de trăgător şi
adresată trasului. Nimic nu se opune ca înscrisul să fie autentic.
Se admit şi formularele tipizate, care se completează în spaţiile libere. În toate cazurile însă, semnătura
trebuie să fie manuscrisă, adică să aparţină persoanei care semnează.
Înscrisul cambial trebuie să cuprindă, obligatoriu, menţiunile prevăzute de art.1 pct.1-8 din Legea
nr.58/1934.
Denumirea de cambie. Potrivit legii, înscrisul trebuie să cuprindă denumirea de cambie „în însuşi textul
titlului”. Această cerinţă este menită să atragă atenţia celui care semnează asupra naturii obligaţiei ce îşi
asumă şi asupra efectelor sale.
Ordinul necondiţionat de plată a unei sume de bani determinate. Ordinul de plată trebuie exprimat
sub forma unui ordin propriu-zis („plătiţi”, „veţi plăti” etc.).
Legea prevede expres că ordinul trebuie să fie necondiţionat;el trebuie să privească plata unei sume de
bani determinate. Această plată trebuie să aibă ca obiect numai o sumă de bani şi într-un cuantum
determinat.
Numele trasului. Legea cere ca înscrisul să prevadă numele persoanei care trebuie să execute plata,
adică numele trasului.
Indicarea scadenţei. Potrivit legii, înscrisul trebuie să indice scadenţa, adică data la care obligaţia
cambială devine exigibilă şi posesorul cambiei poate cere plata sumei de bani menţionată în înscris.
Modalităţile de stabilire a scadenţei sunt prevăzute de lege. Art.36 din Legea nr.58/1934 prevede că o
cambie poate fi trasă: la vedere; la un anume timp de la vedere; la un anumit timp de la data emisiunii; la o zi
fixă.
Indicarea locului unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să prevadă locul unde debitorul (trasul)
va face plata.
Întrucât legea cere să se indice locul plăţii, se consideră că trebuie să se arate numai localitatea, iar nu
domiciliul ori sediul debitorului.
Numele acelui căruia sau la ordinul căruia se va face plata. Potrivit legii, în cambie trebuie să se
arate persoana căreia i se va face plata sau la ordinul căreia plata trebuie făcută.
Data şi locul emiterii cambiei. Înscrisul trebuie să cuprindă data şi locul emiterii cambiei de către
trăgător.
Semnătura trăgătorului. Faptul că voinţa exprimată în cambie aparţine trăgătorului este atestat de
semnătura acestuia pe înscrisul în cauză. În absenţa semnăturii trăgătorului, cambia este lovită de nulitate.
Semnătura trebuie să fie autografă (manu proprio).
Titlul căruia îi lipseşte vreuna din condiţiile arătate în art.1 nu are valoarea unei cambii, afară de cazurile
arătate de lege.
 1.3. Transmiterea cambiei (girul)
a) Definiţia girului
Girul este un act juridic prin care posesorul cambiei, numit girant, transmite altei persoane, numită
giratar, printr-o declaraţie scrisă şi semnată pe titlu şi prin predarea titlului, toate drepturile izvorând din titlul
respectiv.
Prin gir, posesorul cambiei dă ordin trasului să plătească suma menţionată în titlu persoanei în favoarea
căreia a transmis cambia.
Girantul este persoana titulară a dreptului, legitimată în condiţiile legii şi care este posesoarea titlului.
Deci, primul girant este persoana indicată de către trăgător în calitate de beneficiar al cambiei.
Giratarul poate fi orice persoană, indiferent dacă este o persoană străină sau care este implicată în
raportul cambial (trăgător, tras, etc.).
Girul are la bază un raport juridic preexistent între girant şi giratar; de exemplu, posesorul cambiei avea
de plătit unui creditor o sumă de bani dintr-un contract de împrumut şi, pentru achitarea datoriei, girează
cambia în favoarea creditorului său.
b) Condiţiile de valabilitate a girului
Girul este un act juridic şi deci, trebuie să îndeplinească toate condiţiile generale ale unui act juridic. În
plus, el trebuie să îndeplinească şi condiţiile speciale prevăzute de legea cambială.
Girul trebuie să fie necondiţionat şi trebuie să privească întreaga creanţă prevăzută în titlu.
Girul este valabil dacă îndeplineşte condiţiile de formă prevăzute de lege.
Girul complet, denumit şi girul plin, constă într-o declaraţie a girantului, semnată de acesta, pusă pe
dosul titlului, care cuprinde ordinul adresat debitorului principal (trasul) de a plăti persoanei indicate de girant
suma de bani menţionată în cambie.
Girul se exprimă printr-o formulă adecvată: „plătiţi lui…” ori „plătiţi la ordinul lui…”. În cazul girului plin,
această formulă trebuie să cuprindă numele şi prenumele, respectiv denumirea giratarului. Desemnarea
giratarului se face după aceleaşi reguli ca şi indicarea beneficiarului.
Menţiunea cuprinzând girul trebuie însoţită de semnătura autografă a girantului.
Pe lângă girul complet sau girul plin, legea reglementează şi girul în alb. Potrivit art.15 alin.(2) din lege,
girul în alb este girul care nu arată numele giratarului.
De asemenea, în aceeaşi idee, a facilitării circulaţiei cambiei, legea recunoaşte şi girul la purtător.
Potrivit art.14 alin.(3) din lege, „girul la purtător” este echivalentul unui „gir în alb”. Deci, girul la purtător are
valoarea şi efectele juridice ale girului în alb.
c) Efectele girului
Legea reglementează trei efecte ale girului: efectul translativ de drepturi, efectul de garanţie şi efectul de
legitimare.
Prin gir se transmit drepturile cambiale, adică acele drepturi specifice dreptului cambial. Fac parte din
această categorie: dreptul la suma de bani menţionată în cambie; dreptul de a prezenta cambia la acceptare
şi, la scadenţă, de a o prezenta la plată etc.
Ca efect al transmiterii cambiei prin gir, girantul îşi asumă obligaţia de a garanta acceptarea şi plata
cambiei de către tras (art.17 din lege). Aceasta însemnă că, dacă trasul va refuza acceptarea şi plata
cambiei, girantul va fi ţinut personal să achite suma de bani prevăzută în titlu.
Ca urmare a transmiterii cambiei prin gir, giratarul este legitimat în calitate de creditor al sumei
menţionate în titlu. În consecinţă, giratarul este abilitat să exercite drepturile prevăzute în cambie.

1.4. Acceptarea cambiei

a) Prezentarea cambiei pentru acceptare
Prezentarea cambiei la acceptare are un caracter facultativ.
Posesorul cambiei sau chiar un simplu deţinător poate prezenta trasului, până la scadenţă, cambia spre
acceptare.
Întrucât prezentarea cambiei pentru acceptare este facultativă, însemnă că posesorul cambiei poate să
prezinte cambia direct la plată, fără a o prezenta în prealabil pentru acceptare.
În anumite cazuri, prezentarea cambiei către tras pentru acceptare este obligatorie.
Prezentarea cambiei la acceptare este obligatorie când scadenţa cambiei a fost stabilită la un anumit
termen de la vedere (art.26 din lege).
Prezentarea cambiei pentru acceptare este obligatorie şi în cazul când trăgătorul ori girantul a stipulat în
cambie clauza prezentării titlului pentru acceptare (art.25 din lege).
b) Condiţiile acceptării cambiei
Cambia se prezintă la acceptare de către posesorul cambiei sau de către orice deţinător al ei (art.24 din
lege).
Cambia se prezintă trasului pentru a fi acceptată.
Posesorul cambiei sau deţinătorul acesteia poate prezenta cambia până la scadenţă.
Acceptarea se scrie pe cambie şi se exprimă prin cuvântul „acceptat” sau orice altă expresie echivalentă
(„voi plăti”, „voi onora” etc.). Acceptarea trebuie să fie semnată de către tras.
 c) Efectele acceptării cambiei
Acceptarea cambiei are ca efect naşterea obligaţiei trasului de a plăti la scadenţă suma de bani
menţionată în titlu (art.31 din lege).
Prin acceptarea cambiei, trasul devine obligat cambial; el este obligat principal şi răspunde direct de
plata sumei de bani către posesorul cambiei.
d) Refuzul de a accepta cambia
În cazul în care trasul refuză acceptarea cambiei, declaraţia de refuz trebuie constatată, în termenele
stabilite pentru prezentarea la acceptare, printr-un act întocmit de executorul judecătoresc în condiţiile
prevăzute de art.66-69 din lege. Acest act poartă denumirea de protest de neacceptare.
În cazul refuzului de acceptare a cambiei, posesorul cambiei poate exercita, chiar înainte de scadenţă,
dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi obligaţi cambiali (art.48 din lege).

1.5. Avalul
a) Noţiunea avalului
Asigurarea executării unei obligaţii cambiale este sporită, ca şi în cazul obligaţiilor civile sau comerciale,
printr-o garanţie. Cu privire la obligaţiile cambiale, această garanţie poartă denumirea de aval.
Avalul poate fi definit ca un act juridic prin care o persoană, numită avalist, se obligă să garanteze
obligaţia asumată de unul dintre debitorii cambiali, numit avalizat.
Cel care garantează (avalistul) intervine pentru a întări încrederea în titlu, obligându-se solidar cu ceilalţi
semnatari ai cambiei la plata sumei de bani prevăzută în cambie. În calitate de avalist poate figura o terţă
persoană sau chiar un semnatar al cambiei [art.35 alin.(2) din lege].
Cel garantat (avalizatul) este un obligat cambial, adică trăgătorul, trasul acceptant sau girantul.
Prin aval, posesorul cambiei dobândeşte un nou debitor, pe lângă debitorul avalizat. Dar, avalul dă
naştere unei obligaţi cambiale autonome şi abstracte, identică obligaţiei oricărui alt semnatar al cambiei.
b) Condiţiile de valabilitate a avalului
Avalul este valabil dacă îndeplineşte condiţiile legii.
Prin aval se poate garanta plata întregii sume de bani menţionate în cambie ori numai a unei părţi din
această sumă.
Avalul nu se poate da sub condiţie şi nu poate cuprinde clauze contrare naturii sale.
Avalul se scrie pe cambie.
Avalul se exprimă prin cuvintele „pentru aval” sau prin orice altă formulă echivalentă („pentru garanţie”,
„pentru siguranţă” etc.) şi se semnează de către avalist.
c) Efectele avalului
Avalistul este ţinut în acelaşi mod ca acela pentru care a garantat. Deci, avalistul se află în poziţia
juridică a avalizatului, având toate drepturile şi obligaţiile acestuia. Aceasta însemnă că avalistul va putea fi
urmărit, după caz, ca tras acceptant, trăgător sau girant, în funcţie de calitatea avalizatului în raportul
cambial.
Când avalistul plăteşte cambia, el dobândeşte drepturile izvorând din ea împotriva celui garantat,
precum şi împotriva acelora care sunt ţinuţi faţă de acesta din urmă, în temeiul cambiei.
Deci, prin plata cambiei, avalistul dobândeşte drepturile izvorând din cambie, atât împotriva avalizatului
cât şi contra acelora care sunt obligaţi în temeiul cambiei faţă de avalizat.

1.6. Plata cambiei

Pentru asigurarea eficienţei cambiei, legea reglementează principiile privind plata cambiei.
În vederea achitării sumei de bani prevăzută în titlu, cambia trebuie prezentată la plată.
Prezentarea cambiei şi deci dreptul la plată îl are posesorul legitim al titlului (art.43 din lege). Acesta
poate fi beneficiarul indicat de trăgător în cambie sau giratarul.
Plata cambiei se poate cere, în primul rând, trasului acceptant, care este debitorul principal al cambiei
(art.42 din lege).
Plata cambiei poate fi cerută şi direct de la avalistul trasului, dacă există un asemenea garant.
În subsidiar, cambia poate fi prezentată la plată debitorilor de regres, dacă au fost îndeplinite formalităţile
legale.
Plata cambiei se poate cere la scadenţă.
Plata la scadenţă, cu îndeplinirea condiţiilor cerute de lege, produce efecte diferite, după cum ea a fost
efectuată de un debitor cambial principal sau un debitor de regres.
Dacă plata este făcută de trasul acceptant, care este debitorul cambial principal, această plată stinge
obligaţia cambială a trasului, precum şi obligaţiile tuturor debitorilor cambiali (trăgător, girant şi avaliştii
acestora şi ai trasului acceptant).
Dacă plata este făcută de un debitor de regres, ea stinge numai obligaţiile care figurează pe titlu, după
debitorul care a plătit, adică obligaţiile giranţilor succesivi şi avaliştilor lor. O atare plată nu stinge obligaţiile
giranţilor anteriori şi nici obligaţiile trasului, trăgătorului şi avaliştilor acestora. Aceşti debitori vor putea fi
urmăriţi în temeiul cambiei.
 1.7. Consecinţele neplăţii cambiei
a) Mijloacele de valorificare a drepturilor cambiale în cazul refuzului de plată a cambiei
Posesorul cambiei care nu a primit suma de bani prevăzută în cambie poate obţine satisfacerea
dreptului său, fie prin mijloace cambiale, adică mijloace legate de specificul cambiei, fie prin mijloace
extracambiale, care sunt acţiuni reglementate de dreptul comun.
Potrivit legii, mijloacele cambiale sunt proceduri de valorificare a drepturilor cambiale care decurg din
principiile care guvernează cambia. Ele constau în anumite acţiuni (acţiuni cambiale) care pot fi folosite
împotriva celor obligaţi la plata cambiei sau în punerea în executare a cambiei.
Acţiunile cambiale sunt de două feluri: directe şi de regres (art.47 din lege). Distincţia are în vedere
existenţa celor două categorii de obligaţi cambiali: obligaţi direcţi sau principali şi obligaţi indirecţi sau de
regres.
Acţiunile directe sunt acţiunile îndreptate împotriva celor direct obligaţi la plată, care sunt acceptantul şi
avalistul său. Potrivit art.31 alin.(2) din lege, în cazul când trasul refuză plata, posesorul cambiei, chiar dacă
este trăgător, are împotriva acceptantului o acţiune cambială directă pentru tot ce poate fi cerut în temeiul
art.53 şi 54.
Aceste acţiuni sunt cereri de chemare în judecată obişnuite care se exercită în temeiul titlului; ele nu
sunt supuse unor formalităţi speciale şi se pot exercita în cadrul termenului de prescripţie.
Acţiunile de regres sunt acţiunile contra oricărui alt obligat cambial, adică împotriva trăgătorului, giranţilor
şi avaliştilor acestora. Aceste acţiuni pot fi exercitate pe cale judiciară numai în condiţiile prevăzute de legea
cambială.
Executarea cambială este o procedură specială de valorificare a drepturilor cambiale. Ea se realizează
în condiţiile stabilite de lege.
b) Regresul
Obligaţia de plată a cambiei incumbă trasului ca obligat principal. În subsidiar, obligaţia de plată revine
celorlalţi obligaţi cambiali, care sunt trăgătorul, giranţii şi avaliştii lor. Într-adevăr, fiecare dintre aceste
persoane, prin semnarea cambiei îşi asumă obligaţia de a garanta acceptarea şi plata cambiei din partea
trasului. În consecinţă, în cazul când, la scadenţă, trasul refuză plata, obligaţia de garanţie a coobligaţilor
cambiali devine o obligaţie de plată şi posesorul cambiei are posibilitatea să îşi exercite drepturile împotriva
lor, printr-o acţiune de regres. În acest sens, art.48 lit.a) din lege prevede că, dacă la scadenţă, plata nu a
avut loc, posesorul cambiei poate exercita drepturi de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celorlalţi
obligaţi.
Fiind debitori de regres, trăgătorul, giranţii şi avaliştii răspund numai în subsidiar pentru plata cambiei.
Potrivit legii, trăgătorul, girantul şi avalistul sunt ţinuţi solidar faţă de posesorul cambiei. Posesorul are
drept de urmărire împotriva tuturor acestor persoane, individual sau colectiv, fără a fi ţinut să respecte
ordinea în care s-au obligat (art.52 din lege).
c) Executarea cambială
Pentru valorificarea drepturilor cambiale, posesorul cambiei poate folosi, pe lângă acţiunile cambiale
(directe şi de regres) şi calea executării nemijlocite a cambiei. Această cale constituie o procedură
simplificată, care evită procesul judiciar şi executarea silită, în temeiul unei hotărâri judecătoreşti obţinute ca
urmare a procesului. Într-adevăr, pe calea executării cambiale, posesorul cambiei trece direct la executare
în temeiul cambiei, care are valoarea unui titlu executor.
În vederea executării cambiei, legea impune învestirea cambiei cu formulă executorie.
Competentă pentru a învesti cambia cu formulă executorie este judecătoria.
Pentru soluţionarea cererii de învestire a cambiei cu formulă executorie, instanţa judecătorească trebuie
să verifice îndeplinirea condiţiilor formale ale cambiei şi scadenţa cambiei, precum şi dacă au fost efectuate
actele de conservare a drepturilor cambiale.
Învestirea cambiei cu formulă executorie se face în condiţiile art.269 C. proc. civ..
Pe baza cambiei învestite cu formulă executorie, posesorul cambiei poate să adreseze debitorului o
somaţie de plată. Această somaţie se notifică prin executorul judecătoresc.
Debitorul care a primit somaţia de plată este în drept să facă opoziţie la executare. Opoziţia se va
introduce la judecătoria care a învestit cambia cu formulă executorie.
d) Prescripţia acţiunilor cambiale
Orice acţiune rezultând din cambie împotriva acceptantului şi avaliştilor săi se prescrie în termen de 3
ani.
Termenul de prescripţie curge de la data protestului de neacceptare a plăţii.
Acţiunile giranţilor exercitate de unii contra altora şi împotriva trăgătorului se prescriu în 6 luni.
Termenul de prescripţie curge din ziua când girantul a plătit cambia ori din ziua în care acţiunea de
regres a fost pornită împotriva sa, după caz, potrivit distincţiilor făcute de lege.
e) Acţiunile extracambiale
Pe lângă mijloacele cambiale, legea reglementează şi mijloacele extracambiale pentru valorificarea de
către posesorul cambiei a drepturilor sale. Aceste mijloace sunt în realitate anumite acţiuni de drept comun,
care pot fi folosite de către posesorul cambiei pentru satisfacerea drepturilor sale cambiale. Acţiunile
extracambiale sunt: acţiunea cauzală şi acţiunea de îmbogăţire fără cauză.
 Acţiunea cauzală se întemeiază pe raportul fundamental.
Posesorul cambiei care nu a obţinut suma de bani prevăzută în cambie poate intenta o acţiune împotriva
debitorului în temeiul raportului fundamental; de exemplu, posesorul cambiei dobândise cambia prin gir, în
scopul restituirii unui împrumut pe care îl acordase girantului. Dacă trasul a refuzat plata cambiei, posesorul
cambiei (giratarul) are împotriva girantului o acţiune bazată pe contractul de împrumut.
Acţiunea de îmbogăţire fără cauză este ultimul mijloc de care dispune posesorul cambiei pentru
satisfacerea drepturilor sale.
Art.65 din lege prevede că în cazul în când posesorul cambiei a pierdut acţiunea cambială în contra
tuturor obligaţilor şi nu are contra acestora acţiune cauzală, poate exercita contra trăgătorului, acceptantului
sau girantului o acţiune pentru plata sumei cu care aceştia s-au îmbogăţit fără cauză în dauna sa.

2. Biletul la ordin

Biletul la ordin este un titlu comercial de valoare asemănător cambiei. De aceea, reglementarea sa se
află în aceeaşi lege care reglementează cambia, adică Legea nr.58/1934 asupra cambiei şi biletului la ordin.
Deşi se aseamănă, între cele două titluri există şi anumite deosebiri. Aspectele particulare ale biletului la
ordin sunt reglementate în Titlul II al legii (art.104-107).
Pornind de la asemănările şi deosebirile care există între aceste titluri de valoare, art.106 din lege
stabileşte principiul potrivit căruia dispoziţiile referitoare la cambie sunt aplicabile şi biletului la ordin, în
măsura în care nu sunt incompatibile cu natura acestui titlu.

2.1. Noţiunea biletului la ordin

Biletul la ordin este un înscris prin care o persoană, numită emitent sau subscriitor, se obligă să
plătească o sumă de bani la scadenţă unei alte persoane, numită beneficiar, sau la ordinul acesteia.
Cum se poate observa, spre deosebire de cambie, care implică raporturi juridice între trei persoane
(trăgător, tras şi beneficiar), biletul la ordin presupune raporturi juridice între două persoane: emitentul
(subscriitorul) şi beneficiarul.
Biletul la ordin se aseamănă cu o recunoaştere de datorie de către debitor, faţă de creditorul său.
Emitentul are calitatea de debitor; prin emiterea titlului, el se obligă să plătească o sumă de bani la
scadenţă.
Beneficiarul are calitatea de creditor; el este îndreptăţit să primească plata ori plata se face la ordinul
său.
Emiterea biletului la ordin este determinată, ca şi în cazul cambiei, de existenţa între părţi a unui raport
juridic (raportul fundamental).
Specificul raporturilor juridice care se nasc din emiterea biletului la ordin determină şi particularităţile
acestui titlu de credit.

2.2. Condiţiile formă ale biletului la ordin

Biletul la ordin este un titlu formal; el trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă menţiunile prevăzute
de lege.
Ca şi cambia, biletul la ordin este un înscris sub semnătură privată. Se admite şi folosirea formularelor
tipizate, cu condiţia ca semnătura să fie manuscrisă.
Menţiunile obligatorii sunt următoarele:
Denumirea de bilet la ordin. Legea cere ca denumirea de bilet la ordin să fie trecută în însuşi textul
titlului şi să fie exprimată în limba folosită pentru redactarea acestui titlu.
Promisiunea necondiţionată de a plăti o sumă de bani determinată. Înscrisul trebuie să cuprindă
promisiunea (angajamentul) emitentului de a plăti o sumă de bani, care este menţionată în titlu.
Promisiunea de plată se exprimă în cuvintele „voi plăti” sau expresii echivalente.
Obligaţia de plată asumată de emitent trebuie să fie necondiţionată şi să privească o sumă de bani
determinată în titlu.
Indicarea scadenţei. Înscrisul trebuie să arate scadenţa obligaţiei de plată asumate de emitent.
Modalităţile de stabilire a scadenţei sunt reglementate de lege pentru cambie.
Dacă nu se arată scadenţa în scris, plata se va face „la vedere” [art.105 alin. (2) din lege].
Locul unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să arate locul unde emitentul trebuie să facă plata.
Numele acelui căruia sau la ordinul căruia se va face plata. Înscrisul trebuie să menţioneze
persoana care va primi plata. Această persoană este beneficiarul arătat în scris de către emitent, care va
avea dreptul să pretindă suma de bani ori să indice persoana, care, la ordinul său, va primi plata (giratarul).

Data şi locul emiterii biletului la ordin. Înscrisul trebuie să arate data şi locul emiterii titlului.
Semnătura emitentului. Înscrisul trebuie să poarte semnătura personală a emitentului (manu proprio).
Datorită caracterului său formal, titlul căruia îi lipseşte vreuna din menţiunile arătate de art.104 din lege
nu va avea valoarea juridică a unui bilet la ordin, afară de cazurile expres admise de lege.
 2.3. Plata biletului la ordin
Regulile care guvernează plata biletului la ordin sunt cele stabilite de art.41-46 din lege pentru plata
cambiei.
Trebuie arătat că, deoarece în cazul biletului la ordin, plata se face de către emitent, iar nu de o altă
persoană (trasul) ca în cazul cambiei, legea nu mai prevede formalitatea prezentării biletului la ordin la
acceptare. Deci, la scadenţă, biletul la ordin se prezintă emitentului direct pentru plată.
Excepţional, dacă biletul la ordin are scadenţa la un anumit timp de la vedere, posesorul titlului trebuie
să prezinte emitentului biletul la ordin pentru viză într-un termen de un an de la data emiterii titlului.
Formalitatea vizei are drept scop numai stabilirea datei exigibilităţii obligaţiei.
Neplata la scadenţă a sumei de bani prevăzută în biletul la ordin deschide posesorului titlului dreptul la
acţiunile directe sau de regres, ca şi la executarea nemijlocită a biletului la ordin (art.47-55; art.57-65 din
lege).

3. Cecul
3.1. Noţiunea cecului
Cecul este un înscris prin care o persoană, numită trăgător, dă ordin unei bănci la care are un disponibil
bănesc, numită tras, să plătească, la prezentarea titlului, o sumă de bani altei persoane, numită beneficiar.
Din definiţie, rezultă că cecul implică, la fel ca şi cambia, trei persoane: trăgătorul, trasul şi beneficiarul.
Cecul este reglementat prin Legea nr. 59/1934 asupra cecului.

3.2. Premisele emiterii cecului

Potrivit legii, cecul nu poate fi emis decât dacă trăgătorul are un disponibil la tras, iar între trăgător şi tras
există o convenţie privind emiterea de cecuri.
Trăgătorul poate emite cecul numai dacă are la bancă (tras) un disponibil bănesc pentru efectuarea plăţii
de către bancă. Acest disponibil (fonduri băneşti) poartă denumirea de provizion sau acoperire. El poate fi un
depozit bancar al trăgătorului ori o deschidere de credit în favoarea acestuia.
Disponibilul trebuie să reprezinte o sumă de bani lichidă, certă şi exigibilă, asupra căreia trăgătorul are
dreptul să dispună prin cec.
Emiterea cecului fără acoperire constituie infracţiune şi se sancţionează în condiţiile art.84 pct.2 din lege.
Dreptul trăgătorului de a emite cecuri are ca temei convenţia încheiată între client şi bancă.
Prin convenţie, banca autorizează pe client (trăgător) să tragă asupra ei cecul, obligându-se să
efectueze din disponibil plăţile, la ordinul trăgătorului.
Emiterea de cecuri fără autorizarea băncii reprezintă infracţiune şi se sancţionează în condiţiile art.84
pct.1 din lege.

3.3. Condiţiile de valabilitate a cecului

Având caracter formal, cecul trebuie să îmbrace forma scrisă şi să cuprindă menţiunile obligatorii
prevăzute de lege.
În privinţa condiţiilor de fond, legea nu cuprinde dispoziţii speciale. În consecinţă, condiţiile de fond
cerute pentru emiterea cecului sunt cele din dreptul comun.
Cecul trebuie să îmbrace forma scrisă.
Înscrisul cecului este tipărit sub forma unui exemplar tipizat, aprobat în condiţiile legii.
Emiterea cecului constă în completarea formularului de către trăgător, cu menţiunile cerute de lege şi
semnarea înscrisului.
Cecul trebuie să cuprindă menţiunile prevăzute de art.1 şi 3 din lege:
Denumirea de cec. Această denumire trebuie inserată în textul înscrisului pentru a atrage atenţia
asupra semnificaţiei juridice a înscrisului.
Ordinul necondiţionat de a plăti o sumă de bani. Înscrisul trebuie să cuprindă ordinul trăgătorului
adresat trasului (băncii) de a plăti beneficiarului suma de bani menţionată în titlu.
Ordinul trebuie să fie necondiţionat şi să privească o sumă de bani determinată. Suma de bani trebuie
menţionată în cifre, cu indicarea monedei în care se face plata.
Numele celui care trebuie să plătească (tras). Înscrisul trebuie să arate pe cel care, în calitate de tras,
va trebui să plătească suma de bani menţionată în titlu. Aşa cum am arătat, calitatea de tras o poate avea
numai o societate bancară.
Locul unde trebuie făcută plata. Înscrisul trebuie să indice locul unde trasul va face plata.
Data şi locul emiterii cecului
Semnătura trăgătorului. Semnătura va trebui să fie scrisă de mână de către trăgător.
Titlul căruia îi lipseşte una din menţiunile prevăzute la art.1 din lege nu va fi socotit cec, afară de cazurile
când legea dispune altfel.
 3.4. Plata cecului
Întrucât cecul este plătibil la vedere, adică la prezentarea titlului, el nu este supus acceptării din partea
trasului, aşa cum se cere în cazul cambiei. De aceea, menţiunea de acceptare inserată în titlu se consideră
nescrisă.
Deoarece cecul nu poate fi acceptat, trasul nu are calitatea de debitor de drept cambial faţă de
posesorul cecului, ci îndeplineşte numai funcţia de plătitor (solvens) pentru trăgător.
Potrivit legii, cecul este plătibil la vedere. Orice stipulaţie contrară se socoteşte nescrisă (art.29 din lege).
Deci, plata cecului se face la prezentarea de către posesor a cecului la tras (bancă), pentru plată.
Întrucât cecul este un instrument de plată, legea stabileşte termene scurte pentru prezentarea la plată a
cecului emis şi plătibil în România: 8 zile, dacă cecul este plătibil în chiar localitatea unde a fost emis, 15 zile
dacă cecul este plătibil în altă localitatea decât în cea în care a fost emis.
Cecul emis într-o ţară străină şi plătibil în România trebuie să fie prezentat la plată în termen de 30 de
zile, iar dacă este emis într-o ţară din afara Europei, în termen de 70 de zile.
În cazul în care trasul (banca) refuză plata, beneficiarul cecului nu are o acţiune directă împotriva
trasului.
Acest lucru se explică prin aceea că, aşa cum am arătat, trasul (banca) nu este un debitor de drept
cambial, ci îndeplineşte numai o funcţie de plătitor (solvens) pentru trăgător.
Refuzul de plată din partea trasului deschide calea acţiunilor de regres; posesorul cecului poate exercita
dreptul de regres împotriva giranţilor, trăgătorului şi a celor obligaţi de regres (art.43 din lege).
Pentru exercitarea acţiunilor de regres, legea cere ca cecul să fi fost prezentat la plată în termen util
(termenul de 8 zile sau 15 zile, după caz) şi refuzul de plată al trasului să fie constatat în condiţiile legii.
Potrivit legii, cecul are valoare de titlu executoriu pentru capital şi accesorii. Competentă pentru a învesti
cecul cu formulă executorie este judecătoria (art.53 din lege). Deci, posesorul cecului are deschisă şi calea
executării nemijlocite a cecului, în condiţiile legii (art.54 din lege).
Pentru valorificarea drepturilor sale, posesorul cecului are la îndemână acţiunea cauzală şi acţiunea de
îmbogăţire fără cauză, care se exercită în condiţii asemănătoare cu cele prevăzute de lege în materia
cambiei (art.56 şi 57 din lege.

Exemple de subiecte de sinteză

1) Menţiunile obligatorii ale cambiei;
2) Girul cambiei;
3) Acceptarea cambiei;
4) Avalul cambiei;
5) Plata cambiei;
6) Executarea cambială;
7) Condiţiile de formă ale biletului la ordin;
8) Condiţiile de valabilitate a cecului;
9) Plata cecului.

Exemplu de test de tip grilă

Acceptarea cambiei poate fi făcută doar de:
a. tras;
b. de tras, de indicatul la nevoie sau de intervenientul pentru onoare;
c. trăgător şi de giranţi.
 Unitatea de învăţare nr. 7.
PROCEDURA INSOLVENŢEI

Obiectivele unităţii de învăţare

a) să definiți procedura insolvenței;
b) să cunoașteți etapele procedurii insolvenței;
c) să cunoașteți participanții la procedura insolvenței;
d) să cunoașteți etapele reorganizării judiciare și conținutul planului de reorganizare;
e) să cunoașteți scopul și etapele procedurii falimentului;
f) să cunoașteți cauzele și persoanele care răspund pentru aplicare procedurii.

1. Activitatea comercială şi dificultăţile sale

Desfăşurarea normală a activităţii comerciale impune ca toţi comercianţii care şi-au asumat obligaţii, în
baza raporturilor juridice la care participă, să îşi execute aceste obligaţii în strictă conformitate cu contractele
încheiate.
În privinţa executării obligaţiilor, o importanţă deosebită o are executarea obligaţiilor al căror obiect îl
constituie plata unor sume de bani (preţul mărfurilor, al lucrărilor şi serviciilor, rambursarea împrumuturilor
etc.). Într-adevăr, neachitarea la scadenţă a sumelor de bani datorate de către debitor îl pune pe creditor în
situaţia de a fi lipsit de mijloacele financiare necesare reluării ciclului de producţie.
Neexecutarea obligaţiilor băneşti la scadenţă produce consecinţe negative nu numai asupra creditorului,
ci şi faţă de alţi comercianţi cu care creditorul se află în raporturi juridice. Ţinând seama de interconexiunea
raporturilor juridice în care se află comercianţii, însemnă că nerespectarea obligaţiilor privind plata sumelor
de bani se poate repercuta „în lanţ” asupra altor comercianţi, ducând la un blocaj financiar, cu consecinţe
funeste pentru activitatea comercială şi pentru securitatea creditului.
Încă de la începutul activităţii comerciale, când au apărut şi dificultăţile financiare inerente acesteia, s-a
pus problema reacţiei faţă de un atare comerciant a cărui activitate necorespunzătoare cangrenează
activitatea comercială. Atitudinea faţă de un asemenea comerciant nu a fost întotdeauna aceeaşi; ea a fost
în funcţie de anumite concepţii care s-au manifestat de-a lungul vremii.
Ca tratament juridic aplicabil comercianţilor în dificultate, de curând, a fost adoptată Legea nr.85/2014
privind procedura insolvenţei, care a abrogat Legea nr.85/2008 privind procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului.
Noua lege reglementează două proceduri specifice insolvenţei şi anume: procedura generală şi
procedura simplificată.

2. Scopul procedurii insolvenţei

Scopul Legii nr.85/2014 este instituirea unei proceduri colective pentru acoperirea pasivului debitorului
aflat în insolvenţă.
Căile prin care se realizează scopul legii sunt reorganizarea judiciară şi falimentul.
Procedura reorganizării judiciare constă în anumite reguli privind organizarea activităţii debitorului pe
baze noi, în vederea redresării economico-financiare şi asigurării mijloacelor băneşti pentru plata datoriilor
faţă de creditori. Această procedură se poate realiza fie prin reorganizarea activităţii debitorului, prin anumite
măsuri economice, financiare, organizatorice, juridice etc.; fie prin lichidarea unor bunuri din patrimoniul
debitorului, până la acoperirea creanţelor creditorilor.
Potrivit Legii nr.85/2014 reorganizarea judiciară se realizează pe baza unui plan de reorganizare a
activităţii debitorului.
De remarcat că aplicarea procedurii reorganizării judiciare presupune continuarea activităţii debitorului,
sub conducerea acestuia sau a persoanelor abilitate de lege.
Procedura falimentului constă în anumite reguli prin care se reglementează executarea silită a bunurilor
din patrimoniul debitorului, în vederea plăţii datoriilor faţă de creditori.
Aplicarea procedurii falimentului are drept consecinţă încetarea activităţii debitorului (dizolvarea
societăţii, în cazul debitorului societate comercială).
Pentru realizarea scopului trebuie aplicată procedura adecvată. Opţiunea este determinată de starea
patrimoniului debitorului, de şansele redresării şi de interesele creditorilor, în raport de care se va aplica
procedura generală sau procedura simplificată.
 3. Condiţiile aplicării procedurii insolvenţei
Pentru aplicarea procedurii, legea cere îndeplinirea a două condiţii: debitorul să facă parte din categoriile
persoanelor cărora li se aplică procedura şi debitorul să se afle în insolvenţă.

3.1. Categoriile de persoane cărora li se aplică procedura

Legea nr.85/2014 reglementează categoriile de persoane cărora li se aplică procedura. Sunt legiferate
persoanele cărora li se aplică procedura generală şi cele cărora li se aplică procedura simplificată.
Procedurile prevăzute de prezenta lege se aplică profesioniştilor, astfel cum sunt definiţi la art. 3 alin. (2)
din Codul civil, cu excepţia celor care exercită profesii liberale, precum şi a celor cu privire la care se prevăd
dispoziţii speciale în ceea ce priveşte regimul insolvenţei lor.
Astfel, debitorii cărora li se aplică procedura generală sunt:
1. societăţile comerciale;
2. societăţile cooperative;
3. organizaţiile cooperatiste;
4. societăţile agricole;
5. grupurile de interes economic;
6. orice alta persoana juridică de drept privat care desfăşoară şi activităţi economice.
Procedura simplificată se aplică debitorilor aflaţi în stare de insolvenţă, care se încadrează în una dintre
următoarele categorii:
a) profesionişti persoane fizice supuse obligaţiei de înregistrare în registrul comerţului, cu excepţia celor
care exercită profesii liberale;
b) întreprinderi familiale, membrii întreprinderii familiale;
c) debitori care fac parte din categoriile prevăzute la alin. (1) şi îndeplinesc una dintre următoarele condiţii:
1. nu deţin niciun bun în patrimoniul lor;
2. actele constitutive sau documentele contabile nu pot fi găsite;
3. administratorul nu poate fi găsit;
4. sediul social/profesional nu mai există sau nu corespunde adresei din registrul comerţului;
d) persoane juridice dizolvate voluntar, judiciar sau de drept, anterior formulării cererii introductive, chiar
dacă lichidatorul judiciar nu a fost numit sau, deşi numit, menţiunea privitoare la numirea sa nu a fost
înscrisă în registrul comerţului;
e) debitori care şi-au declarat prin cererea introductivă intenţia de intrare în faliment;
f) orice persoană care desfăşoară activităţi specifice profesioniştilor, care nu a obţinut autorizarea cerută
de lege pentru exploatarea unei întreprinderi şi nu este înregistrată în registrele speciale de publicitate;
aplicarea prezentei legi faţă de aceste persoane nu exclude sancţiunile aplicabile pentru lipsa autorizării sau
înregistrării respectivei persoane.

3.2. Insolvenţa debitorului

Insolvenţa este acea stare a patrimoniului debitorului care se caracterizează prin insuficienţa fondurilor
băneşti disponibile pentru plata datoriilor exigibile. Trebuie reţinut că Legea nr.85/2014 consacră insolvenţa
vădită şi insolvenţa iminentă.
Insolvenţa este prezumată ca fiind vădită atunci când debitorul, după 60 de zile de la scadenţă, nu a
plătit datoria sa faţă de unul sau mai mulţi creditori.
Insolvenţa este iminentă atunci când se dovedeşte că debitorul nu va putea plăti la scadenţă datoriile
exigibile angajate, cu fondurile băneşti disponibile la data scadenţei.
Creditorul poate cere aplicarea procedurii insolvenţei asupra debitorului numai dacă timp de cel puţin 30
de zile nu a plătit datoriile ce alcătuiesc valoarea-prag. Prin valoare-prag se înţelege cuantumul minim al
creanţei, pentru a putea fi introdusă cererea creditorului. Aceasta este de 40.000 lei, iar pentru salariaţi, de
şase salarii medii brute pe economie.
Insolvenţa se deosebeşte de insolvabilitatea debitorului; pe când insolvenţa este acea stare a
patrimoniului care exprimă neputinţa debitorului de a plăti la scadenţă datoriile sale din cauza lipsei de
lichidităţi, insolvabilitatea este o stare de dezechilibru financiar a patrimoniului debitorului, în care valoarea
elementelor pasive este mai mare decât valoarea elementelor active.
Aplicarea procedurii insolvenţei intervine în toate cazurile în care debitorul se află în imposibilitate de a
plăti datoriile exigibile cu fondurile băneşti disponibile, indiferent de raportul dintre activul şi pasivul
patrimoniului debitorului.

4. Participanţii la procedura insolvenţei

Organele care aplică procedura sunt: instanţele judecătoreşti, judecătorul-sindic, administratorul judiciar
şi lichidatorul.
Organele prevăzute la alin. (1) trebuie să asigure efectuarea cu celeritate a actelor şi operaţiunilor
prevăzute de prezenta lege, precum şi realizarea în condiţiile legii a drepturilor şi obligaţiilor celorlalţi
participanţi la aceste acte şi operaţiuni.
 4.1. Instanţele judecătoreşti
Instanţele judecătoreşti competente să aplice procedura insolvenţei sunt tribunalul şi curtea de apel.
a) Tribunalul. Competenţa privind aplicarea procedurii insolvenţei aparţine tribunalului în jurisdicţia
căruia se află sediul debitorului.
Tribunalul are o competenţă exclusivă în aplicarea insolvenţei, indiferent că se realizează prin procedura
generală sau prin procedura simplificată.
Atribuţiile care revin tribunalului în aplicarea procedurii insolvenţei sunt exercitate prin judecătorul-sindic,
care este un judecător al tribunalului.
b) Curtea de apel. Curtea de apel este competentă să soluţioneze apelul împotriva hotărârilor
judecătorului-sindic.
Hotărârile judecătorului-sindic nu pot fi suspendate de instanţa de apel.
Sunt exceptate de la interdicţia suspendării hotărârile judecătorului-sindic enumerate în art. 43 al. 5 din
Legea nr. 85/2014.
Apelul se judecă potrivit prevederilor Codului de procedură civilă, cu următoarele derogări: termenul
pentru depunerea întâmpinării este de maximum 10 zile de la comunicarea cererii şi a motivelor de apel,
răspunsul la întâmpinare nu este obligatoriu, iar judecătorul-sindic fixează, prin rezoluţie, în termen de
maximum 3 zile de la data depunerii întâmpinării, primul termen de judecată, care va fi de cel mult 30 de zile
de la data rezoluţiei.

4.2. Judecătorul-sindic
În aplicarea procedurii reorganizării judiciare şi a falimentului, un rol important îi revine judecătorului-
sindic.
Judecătorul-sindic are statutul juridic al unui judecător al tribunalului.
Judecătorul-sindic este nominalizat, în fiecare caz, în mod aleatoriu, dintre judecătorii desemnaţi ca
judecători-sindici.
Principalele atribuţii ale judecătorului-sindic sunt următoarele (art. 45):
- pronunţarea motivată a hotărârii de deschidere a procedurii insolvenţei şi, după caz, de intrare în
faliment, atât prin procedura generală, cât şi prin procedura simplificată;
- judecarea contestaţiei debitorului împotriva cererii introductive a creditorilor pentru începerea
procedurii;
- judecarea opoziţiei creditorilor la deschiderea procedurii;
- confirmarea, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului judiciar desemnat de
adunarea creditorilor ori de creditorul care deţine mai mult de 50% din valoarea creanţelor;
- înlocuirea, pentru motive temeinice, prin încheiere, a administratorului judiciar sau a lichidatorului
judiciar, potrivit prevederilor art. 57 alin. (4);
- judecarea cererilor de a i se ridica debitorului dreptul de a-şi mai conduce activitatea;
- judecarea cererilor de atragere a răspunderii membrilor organelor de conducere care au contribuit la
ajungerea debitorului în insolvenţă, potrivit art. 169, sau sesizarea organelor de urmărire penală atunci când
există date cu privire la săvârşirea unei infracţiuni;
- judecarea acţiunilor introduse de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar pentru anularea
unor acte ori operaţiuni frauduloase, potrivit prevederilor art. 117-122 şi a acţiunilor în nulitatea plăţilor sau
operaţiunilor efectuate de către debitor, fără drept, după deschiderea procedurii;
- judecarea contestaţiilor debitorului, ale comitetului creditorilor sau ale oricărei persoane interesate
împotriva măsurilor luate de administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar;
- confirmarea planului de reorganizare, după votarea lui de către creditori;
- soluţionarea cererii administratorului judiciar sau a creditorilor de întrerupere a procedurii de
reorganizare judiciară şi de intrare în faliment;
- soluţionarea contestaţiilor formulate la rapoartele administratorului judiciar sau ale lichidatorului judiciar;
- judecarea acţiunii în anularea hotărârii adunării creditorilor;
- pronunţarea hotărârii de închidere a procedurii;
- orice alte atribuţii prevăzute de lege.
Atribuţiile judecătorului-sindic sunt limitate la controlul judecătoresc al activităţii administratorului judiciar
şi/sau al lichidatorului judiciar şi la procesele şi cererile de natură judiciară aferente procedurii insolvenţei.
Atribuţiile manageriale aparţin administratorului judiciar ori lichidatorului judiciar sau, în mod excepţional,
debitorului, dacă acestuia nu i s-a ridicat dreptul de a-şi administra averea. Deciziile manageriale ale
administratorului judiciar, lichidatorului judiciar sau debitorului care şi-a păstrat dreptul de administrare pot fi
controlate sub aspectul oportunităţii de către creditori, prin organele acestora.
În îndeplinirea atribuţiilor sale, judecătorul-sindic pronunţă hotărâri (încheieri sau sentinţe). Hotărârile
judecătorului-sindic sunt definitive şi executorii. Ele pot fi atacate numai cu apel la Curtea de Apel.
 4.3. Administratorul judiciar
În realizarea procedurii insolvenţei, un rol important revine administratorului judiciar. Prezenţa unui
specialist în activitatea de gestiune şi management este indispensabilă pentru iniţierea şi realizarea unor
măsuri pentru redresarea activităţii debitorului.
Statutul administratorului este reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind
organizarea activităţii practicienilor în insolvenţă.
Judecătorul-sindic va desemna, cu caracter provizoriu, prin hotărârea de deschidere a procedurii, o
persoană care să îndeplinească funcţia de administrator judiciar, aleasă din Tabloul Uniunii Naţionale a
Practicienilor în Insolvenţă din România,.
În cadrul primei şedinţe a adunării generale a creditorilor sau ulterior, creditorii care deţin cel puţin 50%
din valoarea totală a creanţelor pot decide desemnarea unui administrator judiciar, stabilindu-i şi remuneraţia
chiar dacă anterior judecătorul-sindic desemnase un administrator.
Principalele atribuţii ale administratorului judiciar sunt următoarele:
- examinarea situaţiei economice a debitorului şi a documentelor depuse potrivit prevederilor art. 67 sau
74, după caz, şi întocmirea unui raport prin care să propună fie intrarea în procedura simplificată, fie
continuarea perioadei de observaţie în cadrul procedurii generale şi supunerea acelui raport aprobării
judecătorului-sindic;
- examinarea activităţii debitorului şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor
care au dus la apariţia stării de insolvenţă, cu menţionarea eventualelor indicii sau elemente preliminare
privind persoanele cărora le-ar fi imputabilă şi cu privire la existenţa premiselor angajării răspunderii
acestora, în condiţiile prevederilor art. 169-173, precum şi asupra posibilităţii reale de reorganizare a
activităţii debitorului ori a motivelor care nu permit reorganizarea;
- elaborarea planului de reorganizare a activităţii debitorului;
- supravegherea operaţiunilor de gestionare a patrimoniului debitorului;
- conducerea integrală, respectiv în parte, a activităţii debitorului;
- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor sau operaţiunilor frauduloase ale debitorului, încheiate
în dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni
comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor garanţii acordate de acesta, susceptibile a prejudicia
drepturile creditorilor;
- denunţarea unor contracte încheiate de debitor;
- verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea, notificarea
creditorilor în cazul neînscrierii sau înscrierii parţiale a creanţelor, precum şi întocmirea tabelelor de creanţe;
- încasarea creanţelor, urmărirea încasării creanţelor referitoare la bunurile din averea debitorului sau la
sumele de bani transferate de către debitor înainte de deschiderea procedurii, formularea şi susţinerea
acţiunilor în pretenţii pentru încasarea creanţelor debitorului;
- sesizarea judecătorului-sindic în legătură cu orice problemă care ar cere o soluţionare de către acesta;
- inventarierea bunurilor debitorului.
Judecătorul-sindic poate stabili în sarcina administratorului judiciar, prin încheiere, orice alte atribuţii, cu
excepţia celor prevăzute de lege în competenţa exclusivă a acestuia.

4.4. Lichidatorul
În cazul când se dispune trecerea la procedura falimentului este necesară numirea unui lichidator, care
să realizeze operaţiunile de lichidare a bunurilor din patrimoniul debitorului.
Ca şi în cazul administratorului judiciar, lichidatorul trebuie să fie un specialist. Statutul său juridic este
reglementat prin Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 86/2006 privind organizarea activităţii practicienilor
în insolvenţă.
Principalele atribuţii ale lichidatorului sunt următoarele:
- examinarea activităţii debitorului asupra căruia se iniţiază procedura simplificată în raport cu situaţia de
fapt şi întocmirea unui raport amănunţit asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la insolvenţă, cu
menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă şi a existenţei premiselor angajării răspunderii acestora;
- conducerea activităţii debitorului;
- introducerea de acţiuni pentru anularea actelor şi operaţiunilor frauduloase încheiate de debitor în
dauna drepturilor creditorilor, precum şi a unor transferuri cu caracter patrimonial, a unor operaţiuni
comerciale încheiate de debitor şi a constituirii unor cauze de preferinţă, susceptibile a prejudicia drepturile
creditorilor;
- aplicarea sigiliilor, inventarierea bunurilor şi luarea măsurilor corespunzătoare pentru conservarea lor;
- verificarea creanţelor şi, atunci când este cazul, formularea de obiecţiuni la acestea, notificarea
creditorilor în cazul neînscrierii sau înscrierii parţiale a creanţelor, precum şi întocmirea tabelelor de creanţe;
- primirea plăţilor pe seama debitorului şi consemnarea lor în contul averii debitorului;
- vânzarea bunurilor din averea debitorului;
- orice alte atribuţii stabilite prin încheiere de către judecătorul-sindic.
 5. Alţi participanţi la procedura insolvenţei
5.1. Adunarea creditorilor. Comitetul creditorilor
În aplicarea procedurii insolvenţei un anumit rol îl au adunarea creditorilor şi comitetul creditorilor.
a) Adunarea creditorilor. Adunarea creditorilor cuprinde pe toţi creditorii care au anumite creanţe faţă
de debitor şi are ca atribuţii principale:
- desemnează comitetul creditorilor;
- analizează situaţia debitorului şi rapoartele întocmite de comitetul creditorilor.
b) Comitetul creditorilor. Judecătorul-sindic va desemna, dacă apreciază că este necesar, în raport cu
situaţia concretă, un comitet format din 3-7 dintre creditorii cu creanţele garantate şi chirografare cele mai
mari.
Comitetul creditorilor este desemnat prin încheiere, după întocmirea tabelului preliminar de creanţe.
Desemnarea comitetului creditorilor de către judecătorul-sindic are un caracter provizoriu, fiind
determinată de anumite nevoi ale desfăşurării procedurii. Într-adevăr, potrivit legii, în cadrul primei şedinţe a
adunării creditorilor, aceştia pot alege un comitet format din 3 sau 5 dintre creditorii cu creanţe garantate şi
creditorii chirografari, dintre primii 20 de creditori, în ordinea valorii.
Comitetul creditorilor ales va înlocui comitetul desemnat anterior de judecătorul-sindic.
Dacă, în cadrul adunării creditorilor nu se obţine majoritatea necesară alegerii comitetului, judecătorul-
sindic va putea desemna comitetul, în condiţiile menţionate sau va putea menţine comitetul desemnat
anterior.
Comitetul creditorilor are următoarele atribuţii:
- să analizeze situaţia debitorului şi să facă recomandări adunării creditorilor cu privire la continuarea
activităţii debitorului şi la planurile de reorganizare propuse;
- să ia cunoştinţă de rapoartele întocmite de administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar, să le
analizeze şi, dacă este cazul, să formuleze contestaţii la acestea;
- să întocmească rapoarte, pe care să le prezinte adunării creditorilor, privind măsurile luate de
administratorul judiciar sau de lichidatorul judiciar şi efectele acestora şi să propună, motivat, şi alte măsuri;
- să solicite ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
- să introducă acţiuni pentru anularea unor acte sau operaţiuni frauduloase, făcute de debitor în dauna
creditorilor, potrivit prevederilor art. 117 alin. (1), atunci când astfel de acţiuni nu au fost introduse de
administratorul judiciar ori de lichidatorul judiciar.

5.2. Administratorul special

În noua reglementare, adunarea generală a membrilor sau a asociaţilor/acţionarilor nu mai este
prevăzută printre organele care aplică procedura. Locul adunării generale este luat, însă, de administratorul
special, care este un participant nou la procedură. În acest sens, art. 52 dispune că după deschiderea
procedurii, adunarea generală a acţionarilor/asociaţilor debitorului, persoană juridică, va desemna, pe
cheltuiala acestora, un reprezentant, persoană fizică sau juridică, administrator special, care să reprezinte
interesele societăţii şi ale acestora şi să participe la procedură, pe seama debitorului. După ridicarea
dreptului de administrare, debitorul este reprezentat de administratorul judiciar/lichidator care îi conduce şi
activitatea comercială, iar mandatul administratorului special va fi redus la a reprezenta interesele
acţionarilor/asociaţilor.
Atribuţiile administratorului special sunt următoarele:
- participă, în calitate de reprezentant al debitorului, la judecarea acţiunilor prevăzute la art. 117-122 ori a
celor rezultând din nerespectarea art. 84;
- formulează contestaţii în cadrul procedurii reglementate prin lege;
- propune un plan de reorganizare;
- administrează activitatea debitorului, sub supravegherea administratorului judiciar, după confirmarea
planului, doar în situaţia în care nu i s-a ridicat debitorului dreptul de administrare;
- după intrarea în faliment, participă la inventar, semnând actul, primeşte raportul final şi situaţia
financiară de închidere şi participă la şedinţa convocată pentru soluţionarea obiecţiunilor şi aprobarea
raportului;
- primeşte notificarea închiderii procedurii.

6. Cererile introductive
Procedura insolvenţei este deschisă printr-o cerere adresată tribunalului competent de către: debitor,
creditori precum şi Autoritatea de Supraveghere Financiară.

6.1. Cererea debitorului

Dacă debitorul constată că este în stare de insolvenţă, el este obligat să ceară tribunalului să fie supus
procedurii generale sau procedurii simplificate.
Cererea trebuie făcută în 30 de zile de la apariţia stării de insolvenţă.
Legea permite deschiderea procedurii chiar înainte de ivirea stării de insolvenţă, dacă aceasta este
iminentă. Dar, în acest caz, cererea este facultativă, fiind lăsată la aprecierea debitorului.
 Cererea debitorului privind aplicarea procedurii trebuie însoţită de anumite acte:
- situaţia financiară anuală şi copii de pe registrele contabile curente;
- lista tuturor bunurilor debitorului;
- lista creditorilor cu precizarea creanţelor acestora;
- declaraţia prin care debitorul îşi arată intenţia privind opţiunea asupra procedurii aplicabile. Debitorul
trebuie să arate opţiunea între aplicarea procedurii generale şi procedura simplificată. Absenţa unei atare
declaraţii prezumă debitorul în stare de insolvenţă şi judecătorul-sindic va pronunţa o hotărâre de intrare în
procedura simplificată.

6.2. Cererea creditorilor

Cel mai adesea, începerea procedurii insolvenţei are loc la iniţiativa creditorilor.
Legea prevede că orice creditor care are una sau mai multe creanţe certe, lichide şi exigibile poate
introduce la tribunal o cerere împotriva unui debitor care este prezumat în insolvenţă din cauza încetării plăţii
faţă de acesta timp de 60 de zile. Aceşti creditori, legea îi numeşte creditori îndreptăţiţi să solicite
deschiderea procedurii insolvenţei.
Întrucât debitorul este prezumat a fi în insolvenţă, el poate face dovada că nu se află în incapacitate de
plată şi că dispune de fonduri băneşti.

7. Deschiderea procedurii şi efectele deschiderii procedurii

După înregistrarea unei cereri introductive, se va nominaliza deîndată judecătorul-sindic, conform
dreptului comun, aleatoriu şi informatizat.

7.1. Hotărârea judecătorului-sindic privind deschiderea procedurii

Cererea introductivă este verificată de judecătorul-sindic.
Modul de a proceda al judecătorului sindic este diferit, în funcţie de cererea introductivă.
În cazul cererii debitorului, dacă cererea îndeplineşte cerinţele legii, judecătorul-sindic va da o hotărâre
de deschidere a procedurii.
Creditorii sunt în drept să facă opoziţie la cererea debitorului.
În cazul cererii creditorilor, judecătorul-sindic va comunica cererea introductivă, în copie, debitorului.
Dacă debitorul nu contestă că ar fi în stare de insolvenţă, judecătorul-sindic va da o încheiere de
deschidere a procedurii.
În cazul în care debitorul contestă că ar fi în stare de insolvenţă, judecătorul-sindic va ţine o şedinţă
pentru soluţionarea contestaţiei.
Dacă se constată că sunt îndeplinite toate condiţiile cerute de lege pentru ca debitorul să fie supus
procedurii, judecătorul-sindic va respinge contestaţia debitorului şi va deschide procedura printr-o sentinţă.
Dacă se stabileşte că nu sunt îndeplinite condiţiile prevăzute de lege pentru aplicarea procedurii,
judecătorul-sindic va respinge, prin sentinţă, cererea introductivă, care va fi considerată ca lipsită de orice
efect, chiar de la înregistrarea ei.
Prin sentinţa de deschidere a procedurii, judecătorul-sindic va desemna, dacă este necesar pentru
protejarea intereselor creditorilor şi/sau asociaţilor/acţionarilor, un administrator judiciar provizoriu, stabilindu-
i atribuţiile.

7.2. Efectele deschiderii procedurii

Potrivit Legii nr.85/2014, deschiderea procedurii insolvenţei produce anumite efecte juridice.
a) Ridicarea dreptului debitorului de a-şi administra averea
Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare – constând în dreptul de a-şi conduce
activitatea, de a-şi administra bunurile din avere şi de a dispune de acestea – dacă acesta nu şi-a declarat,
în condiţiile legii, intenţia de reorganizare.
Întrucât debitorul nu mai are dreptul de administrare asupra averii sale, toate actele, operaţiunile şi
plăţile săvârşite de debitor, ulterior deschiderii procedurii, sunt nule faţă de masa creditorilor, cu excepţia
cazurilor prevăzute de lege şi de cele autorizate de judecătorul-sindic.
b) Suspendarea acţiunilor judiciare şi extrajudiciare pentru realizarea creanţelor asupra
debitorului sau a bunurilor sale
De la data deschiderii procedurii se suspendă toate acţiunile judiciare sau extrajudiciare pentru
realizarea creanţelor asupra debitorului sau bunurilor sale.
Deci, ca efect al începerii procedurii, orice urmărire individuală împotriva debitorului se suspendă.
c) Suspendarea cursului prescripţiei privind acţiunile pentru realizarea creanţelor împotriva
debitorului
Pentru a proteja pe titularii acţiunilor care au fost suspendate, legea reglementează şi suspendarea
cursului prescripţiei privind aceste acţiuni.
Pe data începerii procedurii, prescripţia acţiunilor pentru realizarea creanţelor asupra debitorului sau a
bunurilor sale se suspendă.
Termenele vor începe să curgă de la data pronunţării hotărârii de închidere a procedurii insolvenţei.
 d) Suspendarea curgerii dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor
Deschiderea procedurii are efecte diferite asupra curgerii dobânzilor, majorărilor şi penalităţilor privind
creanţele născute anterior deschiderii procedurii.
Nicio dobândă, majorare, penalitate sau alte accesorii, nu vor fi adăugate creanţelor născute anterior
datei deschiderii procedurii.
Numai dobânda penalizatoare se suspendă, nu și cea remuneratorie.
În cazul în care un plan de reorganizare este confirmat, accesoriile se vor achita în conformitate cu
planul. Dacă niciun plan nu este confirmat, accesoriile vor curge în perioada de observație dar până la
deschiderea etapei falimentului.

e) Interdicţia înstrăinării acţiunilor sau părţilor sociale

După deschiderea procedurii este interzis administratorilor debitorului, sub sancţiunea nulităţii, să
înstrăineze fără acordul judecătorului-sindic, acţiunile sau părţile lor sociale deţinute la debitorul care face
obiectul procedurii insolvenţei.

8. Primele măsuri
Odată ce procedura a fost deschisă prin hotărârea judecătorului-sindic, trebuie luate primele măsuri
pentru realizarea procedurii insolvenţei.

8.1. Notificarea deschiderii procedurii şi a primelor măsuri

În urma deschiderii procedurii, administratorul judiciar va trimite o notificare tuturor creditorilor menţionaţi
în lista depusă de debitor, debitorului şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor
agricole ori altor registre unde debitorul este înmatriculat/înregistrat, pentru efectuarea menţiunii.
Notificarea cuprinde următoarele elemente:
- termenul limită de depunere, de către creditori, a opoziţiilor la hotărârea de deschidere a procedurii,
precum şi termenul de soluţionare a opoziţiilor;
- termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului;
- termenul de verificare a creanţelor şi de definitivare a tabelului creanţelor;
- locul, data şi ora primei şedinţe a adunării creditorilor.

8.2. Declararea creanţelor creditorilor

a) Cererea de admitere a creanţelor
Potrivit legii, toţi creditorii ale căror creanţe sunt anterioare datei deschiderii procedurii, cu excepţia
salariaţilor, vor depune o cerere de admitere a creanţelor.
Declaraţiile creditorilor privind creanţele împotriva debitorului vor fi înregistrate într-un registru care se
păstrează la grefa tribunalului.
b) Verificarea creanţelor înregistrate
Toate creanţele înregistrate sunt supuse procedurii de verificare, cu excepţia creanţelor constatate prin
titluri executorii şi creanţele bugetare rezultând dintr-un titlu executoriu necontestat în termenele prevăzute
de legi speciale.
c) Întocmirea tabelului preliminar al creanţelor
Pe baza verificărilor efectuate, administratorul judiciar va întocmi un tabel preliminar al creanţelor.
d) Contestaţiile privind creanţele creditorilor
Creanţele înscrise în tabelul preliminar pot fi contestate de către debitor, creditori şi orice altă persoană
interesată.
e) Înregistrarea şi afişarea tabelului definitiv al creanţelor
Odată soluţionate contestaţiile privind creanţele, tabelul creanţelor creditorilor poate fi considerat
definitiv. În consecinţă, administratorul va înregistra, de îndată, la tribunal şi va dispune afişarea la sediul
tribunalului a tabelului definitiv al tuturor creanţelor împotriva averii debitorului, cu precizarea sumei, a
priorităţii şi a situaţiei (garantată sau negarantată) a fiecărei creanţe.
De remarcat că, potrivit legii, numai titularii creanţelor înregistrate în tabelul definitiv au dreptul să
participe la adunările creditorilor, să voteze asupra unui plan şi să participe la orice repartiţii de sume în
cadrul procedurii falimentului.
Totalitatea creanţelor creditorilor sau, din perspectiva debitorului, totalitatea datoriilor, formează masa
pasivă.
Având în vedere că, prin procedura insolvenţei creditorii urmăresc realizarea aceluiaşi scop –
satisfacerea creanţelor lor – ei formează o grupare organizată, pe care doctrina a denumit-o masa credală.

8.3. Întocmirea şi prezentarea raportului privind situaţia debitorului

Administratorul judiciar va întocmi şi va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de acesta, care
nu va putea depăşi 20 de zile de la desemnarea sa, un raport prin care să propună fie intrarea în procedura
simplificată, fie continuarea perioadei de observaţie din procedura generală.
 Raportul va indica dacă debitorul se încadrează în criteriile legii şi, în consecinţă, trebuie supus
procedurii simplificate caz în care va cuprinde documentele doveditoare şi propunerea de intrare în faliment
în procedura simplificata.
Ulterior, administratorul judiciar sau, după caz, lichidatorul, în cazul procedurii simplificate, va întocmi şi
va supune judecătorului-sindic, în termenul stabilit de judecătorul-sindic, dar care nu va putea depăşi 60 de
zile de la desemnarea sa, un raport asupra cauzelor şi împrejurărilor care au dus la apariţia insolvenţei
debitorului, cu menţionarea persoanelor cărora le-ar fi imputabilă.
Rapoartele întocmite de administratorul judiciar trebuie prezentate judecătorului-sindic, iar
administratorul va asigura posibilitatea consultării acestora, fie la sediul său, fie la grefa tribunalului.

8.4. Şedinţa adunării creditorilor

Prima şedinţă a adunării creditorilor are loc la data şi locul stabilit prin convocarea făcută prin notificarea
adresată creditorilor. La această şedinţă, administratorul judiciar îi va informa pe creditorii prezenţi despre
voturile valabile primite în scris, cu privire la propunerea de intrare în faliment a debitorului, în procedura
generală.

9. Planul de reorganizare
Reorganizare judiciară este procedura ce se aplică debitorului în insolvenţă, persoană juridică, în
vederea achitării datoriilor acestuia, conform programului de plată a creanţelor.
Reorganizarea implică elaborarea, aprobarea, confirmarea unui plan de reorganizare.

9.1. Elaborarea şi conţinutul planului de reorganizare

Legea nr. 85/2014 recunoaşte dreptul de a propune un plan debitorului, administratorului judiciar şi
creditorilor.
Nu pot depune plan debitorii care au mai fost supuși procedurii generale în ultimii 5 ani anteriori cererii
de deschidere actuale, respectiv nici administratorii, cenzorii, acționarii sau orice persoane care controlează
debitorul care au fost condamnați penal pentru infracțiuni specifice în ultimii 5 ani.
Planul cuprinde anumite elemente, diferenţiate în funcţie de obiectul planului de reorganizare.
În primul rând, planul de reorganizare trebuie să indice perspectivele de redresare a activităţii
debitorului, luând în considerare posibilităţile şi specificul activităţii debitorului, cu mijloacele financiare
disponibile şi cu cererea pieţei faţă de oferta debitorului.
În al doilea rând, planul de reorganizare trebuie să prevadă modalităţile de lichidare, totală sau parţială,
a pasivului debitorului. Planul va menţiona tratamentul categoriilor de creanţe defavorizate (pentru care se
prevede o modificare a creanţei ori a condiţiilor de realizare), precum şi despăgubirile ce ar urma să fie
oferite tuturor categoriilor de creanţe, în comparaţie cu valoarea ce ar fi primită prin distribuire în cazul
aplicării procedurii insolvenţei.
În al treilea rând, planul de reorganizare trebuie să cuprindă măsurile adecvate pentru realizarea
obiectivelor sale.
Pentru măsurile propuse în planul de reorganizare trebuie stabilite termene de îndeplinire.
Executarea planului de reorganizare nu va putea depăşi 3 ani calculaţi de la data confirmării planului.

9.2. Formalităţile privind aprobarea planului de reorganizare

După elaborarea sa, planul de reorganizare parcurge formalităţile reglementate de Legea nr.85/2014.
a) Depunerea şi comunicarea planului
Planul în copie este depus la grefa tribunalului, unde se înregistrează, precum şi la registrul oficiului
comerţului. Totodată, el se comunică debitorului, prin administratorul special, administratorului judiciar şi
comitetului creditorilor.
b) Admiterea planului de către judecătorul-sindic
Judecătorul-sindic va convoca o şedinţă la care vor fi citaţi cei care au propus planul, debitorul şi
administratorul.
După audierea persoanelor citate, judecătorul-sindic va admite sau va respinge planul propus.
c) Publicitatea privind planul
După admiterea planului, judecătorul-sindic va dispune publicarea unui anunţ privind propunerea
planului în Buletinul Procedurilor de Insolvenţă.
d) Votarea planului de către creditori
După admiterea planului, judecătorul-sindic dispune convocarea creditorilor.
Potrivit legii, fiecare creanţă beneficiază de un drept de vot, pe care titularul acesteia îl poate exercita în
categoria de creanţe din care face parte creanţa respectivă.
În vederea protejării intereselor creditorilor, art.138 din Legea nr.85/2014 stabileşte următoarele categorii
distincte de creanţe, care votează separat:
a) creanţele care beneficiază de drepturi de preferinţă;
b) creanţele salariale;
c) creanţele bugetare;
 d) creanţele creditorilor indispensabili;
e) celelalte creanţe chirografare.
Planul va fi acceptat de o categorie de creanţe dacă în categoria respectivă planul este acceptat de o
majoritate absolută din valoarea creanţelor din acea categorie.

Confirmarea planului. Legea prevede că judecătorul-sindic va confirma un plan de reorganizare dacă

sunt îndeplinite următoarele condiţii:
- cel puţin jumătate plus una dintre categoriile de creanţe menţionate în programul de plăţi, dintre cele
menţionate la art. 138, acceptă sau sunt socotite că acceptă planul, cu condiţia ca minimum una dintre
categoriile defavorizate să accepte planul;
- în cazul în care sunt doar două categorii, planul se consideră acceptat în cazul în care categoria cu
valoarea totală cea mai mare a creanţelor a acceptat planul;
- fiecare categorie defavorizată de creanţe care a respins planul va fi supusă unui tratament corect şi
echitabil prin plan.
Se înţelege că doar un singur plan de reorganizare va fi confirmat.
În cazul când nici un plan nu este confirmat, iar termenul pentru propunerea unui plan a expirat,
judecătorul-sindic va dispune începerea de îndată a procedurii falimentului.

10. Procedura reorganizării

Dacă un plan de reorganizare a fost confirmat de către judecătorul-sindic, acest plan trebuie pus în
aplicare în scopul redresării activităţii debitorului şi pe cale de consecinţă, plăţii creanţelor creditorilor.
În îndeplinirea planului de reorganizare, debitorului îi revin anumite obligaţii.
Activitatea debitorului trebuie reorganizată corespunzător planului; creanţele şi drepturile creditorilor şi
ale celorlalte părţi interesate trebuie modificate astfel cum s-a prevăzut în plan.
Debitorul este obligat să pună în practică măsurile avute în vedere pentru redresarea activităţii. Este
vorba de măsurile organizatorice, economice, financiare, juridice, care sunt menite să ducă la însănătoşirea
activităţii debitorului şi implicit, la asigurarea resurselor necesare pentru plata creanţelor creditorilor.
În urma confirmării unui plan de reorganizare, activitatea debitorului va fi condusă de administratorul
special, sub supravegherea administratorului judiciar.
În cursul reorganizării, debitorul, prin administratorul special, sau, după caz, administratorul judiciar,
trebuie să prezinte comitetului creditorilor anumite rapoarte privind desfăşurarea activităţii.
În cazul nerealizării planului de reorganizare, judecătorul-sindic va dispune începerea procedurii
falimentului.

11. Procedura falimentului

Falimentul se aplică în cazurile prevăzute de lege şi are drept scop prefacerea în bani a bunurilor din
patrimoniul debitorului, în vederea satisfacerii creanţelor creditorilor.

11.1. Cazurile de aplicare a procedurii falimentului

Art.145 din Legea nr.85/2014 prevede următoarele cazuri în care se poate decide intrarea în procedura
falimentului:
- debitorul şi-a declarat intenţia de a intra în procedura simplificată;
- debitorul nu şi-a declarat intenţia de reorganizare sau, la cererea creditorului de deschidere a
procedurii, a contestat că ar fi în stare de insolvenţă, iar contestaţia a fost respinsă de judecătorul-sindic;
- nici unul dintre celelalte subiecte de drept îndreptăţite nu a propus un plan de reorganizare, sau nici
unul dintre planurile propuse nu a fost acceptat şi confirmat;
- debitorul şi-a declarat intenţia de reorganizare, dar nu a propus un plan de reorganizare ori planul
propus de acesta nu a fost acceptat şi confirmat;
- obligaţiile de plată şi celelalte sarcini asumate nu sunt îndeplinite în condiţiile stipulate prin planul
confirmat sau desfăşurarea activităţii debitorului în decursul reorganizării sale aduce pierderi averii sale;
- a fost aprobat raportul administratorului judiciar prin care se propune, după caz, intrarea debitorului în
faliment.

11.2. Încheierea judecătorului-sindic privind intrarea în procedura falimentului

Judecătorul-sindic decide intrarea debitorului în procedura falimentului prin încheiere şi dispune:
- ridicarea dreptului de administrare al debitorului;
- în cazul procedurii generale, desemnarea unui lichidator provizoriu, iar în cazul procedurii simplificate,
confirmarea în calitate de lichidator al administratorului judiciar şi stabilirea atribuţiilor ce le revin;
- termenul maxim de predare a gestiunii averii de la debitor/administrator către lichidator, împreună cu
lista actelor şi operaţiunilor efectuate după deschiderea procedurii;
- notificarea intrării în faliment.
Din momentul stabilirii atribuţiilor lichidatorului, atribuţiile administratorului judiciar încetează.
Deschiderea procedurii ridică debitorului dreptul de administrare.
 Din momentul desemnării lichidatorului şi a stabilirii atribuţiilor sale, dreptul de administrare a averii
debitorului aparţine lichidatorului.
În temeiul dispoziţiei judecătorului-sindic privind intrarea debitorului în faliment, lichidatorul va trimite o
notificare tuturor creditorilor menţionaţi în lista întocmită de debitor/administrator, debitorului şi oficiului
registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole, unde debitorul este înmatriculat, pentru
efectuarea menţiunii.
Prin notificare se comunică:
- termenul limită pentru înregistrarea cererii de admitere a creanţelor asupra averii debitorului, născute
după data deschiderii procedurii, în vederea întocmirii tabelului suplimentar;
- termenul de definitivare a tabelului suplimentar al creanţelor născute după data deschiderii procedurii şi
de întocmire a tabelului definitiv consolidat.

11.3. Măsurile premergătoare lichidării

Pentru a putea proceda la lichidarea bunurilor din averea debitorului se impune luarea unor măsuri:
stabilirea averii debitorului, întocmirea listei bunurilor din averea debitorului, inventarierea şi conservarea
bunurilor din averea debitorului.
În înţelesul Legii nr.85/2014, prin averea debitorului se înţelege reprezintă totalitatea bunurilor şi
drepturilor sale patrimoniale, inclusiv cele dobândite în cursul procedurii insolvenţei, care pot face obiectul
executării silite potrivit Codului de procedură civilă; (art.5 pt.5 din lege).
Bunurile din averea debitorului care urmează a fi lichidate sunt cele stabilite în lista bunurilor debitorului.
Pentru a se asigura condiţiile lichidării lor, bunurile din averea debitorului vor fi sigilate.
Dacă inventarierea se poate realiza într-o singură zi, lichidatorul va proceda imediat la inventariere, fără
a aplica sigiliile.

11.4. Efectuarea lichidării bunurilor din averea debitorului

În vederea obţinerii sumelor de bani necesare pentru plata creanţelor creditorilor, bunurile din averea
debitorului sunt supuse lichidării. Aceste bunuri sunt lichidate prin vânzarea lor, în condiţiile legii.
Legea nr. 85/2014 prevede că lichidarea bunurilor din averea debitorului va fi efectuată de către
lichidator sub controlul judecătorului-sindic.
Operaţiunea de lichidare a bunurilor din averea debitorului trebuie să înceapă de îndată după finalizarea
inventarierii bunurilor debitorului.
Bunurile vor putea fi vândute în bloc, ca un ansamblu funcţional, sau individual.
Vânzarea bunurilor se poate face prin negociere directă către un cumpărător deja identificat, sau fără
cumpărător identificat, iar dacă acest lucru nu se realizează, bunurile vor fi vândute la licitaţie, în condiţiile
stabilite de Codul de procedură civilă.
Între bunurile din averea debitorului supuse lichidării se pot afla şi bunuri asupra cărora creditorii au
anumite garanţii reale (ipotecă, gaj, drept de retenţie sau alte garanţii reale). În acest caz, potrivit principiilor
dreptului comun, creditorul titular al unei garanţii reale este îndreptăţită să fie satisfăcut cu prioritate din
suma de bani obţinută din vânzarea bunului care a făcut obiectul garanţiei sale reale.

11.5. Distribuirea sumelor de bani realizate în urma lichidării

După ce bunurile din averea debitorului au fost lichidate, adică au fost prefăcute în bani, urmează
distribuirea sumelor realizate între creditori.
În vederea repartizării între creditori a sumelor realizate, lichidatorul trebuie să întocmească un raport
asupra operaţiunilor de lichidare şi un plan de distribuire a sumelor de bani între creditori.
În cadrul procedurii falimentului, creanţele creditorilor vor fi plătite în ordinea stabilită de art.161 din
Legea nr.85/2014.
După lichidarea bunurilor din averea debitorului, lichidatorul întocmeşte un raport final, împreună cu un
bilanţ pe care le supune judecătorului-sindic.
Sumele de bani nereclamate, în termen de 30 de zile, de către creditorii îndreptăţiţi, vor fi depuse de
către lichidator la bancă, în contul patrimoniului debitorului.

12. Închiderea procedurii insolvenţei

12.1. Cazurile de închidere a procedurii
a) Închiderea procedurii reorganizării judiciare. Procedura reorganizării judiciare, fie prin
reorganizarea activităţii, fie prin lichidarea unor bunuri din averea debitorului, realizată pe bază de plan va fi
închisă, dacă au fost îndeplinite toate obligaţiile de plată asumate prin planul confirmat.
Dacă procedura începe ca procedură de reorganizare şi, datorită nerealizării obiectivelor sale, devine
procedură de faliment, aceasta va fi închisă ca procedură de faliment.
b) Închiderea procedurii falimentului
Procedura falimentului va fi închisă după aprobarea de către judecătorul-sindic a raportului final şi după
ce toate fondurile şi bunurile din averea debitorului au fost distribuite, iar fondurile nereclamate au fost
depuse la bancă.
 Procedura se închide chiar înainte ca bunurile din averea debitorului să fi fost lichidate în întregime,
dacă creanţele creditorilor au fost complet acoperite prin distribuţiile făcute.
c) Închiderea procedurii rămasă fără obiect
Procedura se închide dacă la expirarea termenului pentru înregistrarea cererilor de admitere a creanţelor
se constată că nu s-a depus nici o cerere din partea creditorilor.

12.2. Hotărârea privind închiderea procedurii

În toate cazurile, închiderea procedurii este dispusă de judecătorul-sindic, prin sentinţă.
Sentinţa de închidere a procedurii va fi notificată de judecătorul-sindic direcţiei teritoriale a finanţelor
publice şi oficiului registrului comerţului sau, după caz, registrului societăţilor agricole unde debitorul este
înmatriculat, pentru efectuarea menţiunii.

12.3. Consecinţele închiderii procedurii

a) Descărcarea judecătorului-sindic de îndatoririle şi responsabilităţile sale.
Din moment ce procedura insolvenţei a fost închisă, judecătorul-sindic se consideră descărcat de
îndatoririle şi de responsabilităţile sale privind procedura în cauză. De aceeaşi descărcare de răspundere
beneficiază administratorul şi lichidatorul.
b) Descărcarea debitorului de obligaţiile anterioare
Prin închiderea procedurii de faliment, debitorul va fi descărcat de obligaţiile pe care le avea înainte de
intrarea în faliment.
Prin urmare, închiderea procedurii de faliment operează, în temeiul legii, o liberare a debitorului de
obligaţiile anterioare intrării în procedura falimentului. De această iertare legală beneficiază numai debitorul
persoană fizică şi numai pentru obligaţiile anterioare intrării în faliment care nu au plătite în cadrul procedurii
falimentului, datorită insuficienţei fondurilor.
Soluţia legii este menită să-i acorde debitorului persoană fizică şansa unui nou început în activitatea
comercială.
Debitorul persoană fizică nu beneficiază de descărcare în cazul când a fost găsit vinovat de bancrută
frauduloasă sau de plăţi ori transferuri frauduloase.
Debitorul persoană juridică îți încetează activitatea ca urmare a realizării falimentului. Totuși, în ipoteza
în care persoana juridică debitoare beneficiază de un plan de reorganizare, iar acesta se îndeplinește, în
sensul plății tuturor creanțelor înscrise în tabelele de creanță, poate beneficia de şansa unui nou început în
activitatea comercială, în aceleași condiții cu debitorul persoană fizică.

13. Răspunderea pentru aplicarea procedurii insolvenţei

În concepţia Legii nr.85/2014, procedura insolvenţei nu are un caracter punitiv; ea nu urmăreşte să îl
sancţioneze pe debitorul aflat în dificultate căruia i s-a aplicat procedura reorganizării judiciare şi a
falimentului.
În mod excepţional, Legea nr.85/2014, reglementează o răspundere în cazurile în care, prin faptele lor,
anumite persoane au dus la insolvenţa debitorului ori au săvârşit anumite infracţiuni. Această răspundere
este o răspundere civilă şi o răspundere penală.

13.1. Răspunderea civilă

Potrivit art.169 din Legea nr.85/2014, judecătorul-sindic poate dispune ca o parte a pasivului debitorului
persoană juridică ajuns în stare de insolvenţă, să fie suportată de către membrii organelor de supraveghere
din cadrul societăţii sau de conducere – administratori, directori, cenzori şi orice altă persoană care a
contribuit prin fapta sa la ajungerea debitorului în această situaţie.
Răspunderea membrilor organelor de conducere ale debitorului este o răspundere civilă; ea este o
răspundere contractuală sau delictuală, în funcţie de izvorul obligaţiei încălcate.
Răspunderea persoanelor menţionate constă în suportarea unei părţi din pasivul societăţii.
Determinarea legăturii cauzale între faptele săvârşite de aceste persoane şi insolvenţă, precum şi a
părţii de pasiv pe care ele trebuie să o suporte, sunt probleme greu de rezolvat, ceea ce face dificilă
angajarea răspunderii persoanelor menţionate.
Administratorii, directorii şi cenzorii vor suporta o parte din pasivul debitorului, dacă au contribuit la
ajungerea debitorului în stare de insolvenţă, prin una dintre următoarele fapte:
a) au folosit bunurile sau creditele persoanei juridice în folosul propriu sau în cel al unei alte persoane;
b) au făcut activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii în interes personal, sub acoperirea
persoanei juridice;
c) au dispus, în interes personal, continuarea unei activităţi care ducea, în mod vădit, persoana juridică
la încetarea de plăţi;
d) au ţinut o contabilitate fictivă, au făcut să dispară unele documente contabile sau nu au ţinut
contabilitatea în conformitate cu legea. În cazul nepredării documentelor contabile către administratorul
judiciar sau lichidatorul judiciar, atât culpa, cât şi legătura de cauzalitate între faptă şi prejudiciu se prezumă.
Prezumţia este relativă;
 e) au deturnat sau au ascuns o parte din activul persoanei juridice ori au mărit în mod fictiv pasivul
acesteia;
f) au folosit mijloace ruinătoare pentru a procura persoanei juridice fonduri, în scopul întârzierii încetării
de plăţi;
g) în luna precedentă încetării plăţilor, au plătit sau au dispus să se plătească cu preferinţă unui creditor,
în dauna celorlalţi creditori;
h) orice altă faptă săvârşită cu intenţie, care a contribuit la starea de insolvenţă a debitorului, constatată
potrivit prevederilor prezentului titlu.
Răspunderea persoanelor mai sus menţionate se decide prin hotărârea judecătorului-sindic.
Judecătorul-sindic va stabili partea din pasivul debitorului care urmează a fi suportată de administratorii,
directorii şi cenzorii vinovaţi de starea de insolvenţă a debitorului. Această parte de pasiv, care reprezintă
„prejudiciul”, trebuie să fie rezultatul faptelor ilicite săvârşite de persoanele în cauză.
Sumele de bani obţinute prin angajarea răspunderii administratorilor, directorilor şi cenzorilor vor intra în
averea debitorului. Destinaţia lor este diferită: în cazul reorganizării, sumele sunt folosite pentru completarea
fondurilor necesare continuării activităţii debitorului, iar în cazul falimentului, pentru acoperirea creanţelor
creditorilor.

13.2. Răspunderea penală

Potrivit legii, persoanele vinovate de săvârşirea unor fapte grave, incriminate de lege ca infracţiuni,
răspund penal. Această răspundere se angajează în condiţiile Legii nr.85/2014.

Exemple de subiecte
1) Condiţiile aplicării procedurii insolvenţei;
2) Atribuţiile judecătorului sindic;
3) Administratorul judiciar;
4) Lichidatorul;
5) Administratorul special;
6) Efectele deschiderii procedurii insolvenţei;
7) Planul de reorganizare;
8) Cazurile de aplicare a procedurii falimentului;
9) Cazurile de închidere a procedurii insolvenţei;
10) Răspunderea pentru aplicarea procedurii insolvenţei.

Exemplu de subiect tip grilă:

Debitorul aflat în insolvență:
a) poate opta cere introducerea sa direct în procedura falimentului;
b) poate opta în orice situație pentru procedura reorganizării judiciare;
c) nu poate fi obligat să plătească datoriile sale scadente.

Bibliografie:

Stanciu D. Cărpenaru, Tratat de drept comercial, Edit. Universul Juridic, Bucureşti, 2015;
Vasile Nemeș, Drept comercial, Edit. Hamangiu, București, 2015.