Академический Документы
Профессиональный Документы
Культура Документы
Mircea Cărtărescu
Laureatul Premiului Naţional de Poezie
„Mihai Eminescu“ pentru anul 2016
Revista apare sub egida Uniunii Scriitorilor din România
CUPRINS
Accente Eminescu in aeternum
Intelectualul de tip nou .............................................................................................. 1 Valentin Coșereanu – Bucovina în opera eminesciană ...........................123
Mircea A. Diaconu – Știm noi cine a fost Eminescu?............................... 131
Invitatul revistei Theodor Codreanu – Note fugare despre Eminescu ................................135
Mircea Cărtărescu ............................................................................................................ 3
Valentin Coșereanu – 100 de zile cu Petru Creţia ......................................140
Dialogurile revistei Mihai Eminescu – Postume
Hristina Doroftei în dialog cu Emil Hurezeanu ..............................................28 (Traducere în limba italiană de Geo Vasile) ..................................................144
Ancheta Universalis
Constantin Iftime............................................................................................................30 Denis De Rougemont – Jurnalul unei epoci
Antologia revistei (Traducere de Emanoil Marcu) ............................................................................ 147
Lucian Alecsa ....................................................................................................................34 Leo Butnaru – Despre Nichita într-un dialog român-rus ......................154
Femeile lui Pierre Louys
Poesis (Prezentare și traducere de Rucsanda Lin) ....................................................156
Nicolae Corlat ...................................................................................................................37 Emilia Ivancu – Despre apropiere și depărtare prin poezia lui Jan
George Luca .......................................................................................................................39
Twardowski......................................................................................................................158
Silvia Goteanschi .............................................................................................................40
Echim Vancea ...................................................................................................................42 Geo Vasile – Kadare și Parabola Troiei .............................................................159
Mihaela Oancea ...............................................................................................................43
Maria Ieva............................................................................................................................44 Eseu
Mioara Băluţă ...................................................................................................................45 Constantin Coroiu – Aniversarea unui scriitor „global“:
Viorica Petrovici...............................................................................................................46 Gabriel Garcia Márquez ........................................................................................... 161
Nina Viciriuc ......................................................................................................................48 Simona-Grazia Dima – Flanări prin cartierul fermecat ..........................163
Angela Nache-Mamier .................................................................................................50
Marius Chelaru – Doi autori de limbă albaneză în limba română ...164
Beletristică Ala Sainenco – Lucruri și desemnări .................................................................166
Ioana Nicolaie – Pelinul negru.................................................................................51 Emilia Ivancu – Trei poeme sub semnul depărtării: Constantin
Dan Perșa – Înapoi pe Solaris...................................................................................53 Noica-Sanda Stolojan – Poetica unei prietenii ............................................168
Ovidiu Dunăreanu – Istorii cu șarpele înaripat..............................................60 Nicolae Enciu – 99 de ani de la marele eveniment al Unirii Basarabiei
Stelorian Moroșanu – Învăţăturile neabjurate ale mârșăviei-sale cu România .....................................................................................................................174
Stelorian I-ul către nepotul său Alessio ..............................................................63
Anatol Moraru – A murit Vitalie, ca prosu ......................................................66
Bică Nelu Căciuleanu – Fotograful .......................................................................68
Aniversări
Dumitru Ungureanu – O fâșie de șorici .............................................................72 Dorin Popescu – După 2000 de ani, în Tomisul părăsit de Ovidiu.
5 proiecte urgente pentru cultura tomitană ................................................ 177
Teatru
Edith Negulici – The artist is present ...................................................................74 Memoria
Valentin Talpalaru – Muzeul ....................................................................................79 Victor Teișanu – Despre Lucian Valea și începuturile sale literare ...180
Jurnal Ioana Diaconescu – Avanpremieră editorială: Cezar Ivănescu...........184
Constantin Dracsin (III) ...............................................................................................88 Daniel Corbu – Grigore Vieru și mitul său plutitor ..................................186
Mircea Oprea – Jurnal bolnav (I) ...........................................................................94 Angela Baciu în dialog cu Emil Iordache ......................................................... 187
Gellu Dorian – Un prim an trist fără Lucian Alecsa..................................189
Cronică literară
Vasile Spiridon – Peisajul viu ca stare de suflet ........................................... 101 Note, comentarii, idei
Gheorghe Grigurcu – O carte despre optzeciști..............................................104 Nicolae Corlat – Petru Covaci, maestrul banchetului poetic ..............193
Al Cistelecan – In anticipo ......................................................................................105
Nicolae Sava – Un roman retro ...........................................................................106 Victor Teișanu – Pr. Dumitru Furtună – Omul și opera (9 vol.) ........194
Bică Nelu Căciuleanu – Luna Zadar ..................................................................108 Bică Nelu Căciuleanu – Victor Munteanu, Prizonierul tăcerii .............196
Horea Cucerzan – Chris Samy, Fericirea este o definiţie personală .110 Leo Butnaru – Voci din Câmpiile Elizee ..........................................................198
Mircea Brenciu – Literatură și revoluţie .......................................................... 111 Gellu Dorian – Schimbarea de care era nevoie ...........................................198
Adrian Lesenciu – Jocuri castaliene ...................................................................112 Regulamentul de organizare și desfășurare a Concursului Naţional
Elena Ungureanu – Dicţionar asociativ al limbii române......................114
de Poezie și Interpretare Critică a Operei Eminesciene „Porni
Victor Teișanu
– Între ofensiva gândirii și trăirea sceptică.......................................................116 Luceafărul…“, ediţia a XXXVI-a, 14-16 iunie 2017, Botoșani.................199
– Revolta unui „uzurpator al pufului de păpădii“........................................118 Ana-Elisabeta Coșereanu (Florescu) – Acuarelă și Omagiu în Botoșaniul
Ionel Savitescu – Călători români în Africa...................................................120 evocărilor cromatice ...................................................................................................199
15
15 ianuarie – Ziua Culturii Naţionale – a fost şi de data să-şi arate faptele lui măreţe. Evident, nu toată şcoala
aceasta o sită prin care au curs pe ici şi colo boabele românească e de vină, pentru că printre dascăli mai sunt
unor întîmplări culturale, menite să marcheze nu cul- şi cei care chiar ţin de tradiţia sănătoasă a învăţămîntu-
tura naţională în ansamblul ei, ci pe Mihai Eminescu, un lui românesc. Dar aceia sunt şi ei ameninţaţi cu exclu-
simbol peren ale acesteia. Comoditatea celor mai mulţi derea, cu scoaterea afară, fie că le-a trecut timpul, fie că
în a aştepta doar de la televiziuni să le ofere de-a gata au devenit incomozi. Şi aşa la vîrf au ajuns exemplarele
evenimente care să le umple mintea, inima şi sufletul cu cele mai „dotate“ (sic!) ale intelectualului de timp nou.
esenţele adevăratei culturi a dat chix şi de data aceasta, Acestea s-au născut de sub „instrucţia“ şi ea de tip nou a
cum era şi de aşteptat. Pe aceste canale din ce în ce mai acelor „profesori“, care şi-au înlocuit exigenţele cu nevo-
mîloase şi ne-drenate de ceva timp au curs şuvoaie de ile personale. Şi nevoile acestora au crescut şi ele direct
„obscenităţi culturale“, sub formă de divertisment, îngă- proporţional cu mersul parvenitismului societăţii de
lări cu iz elevat, emisiuni pasagere, făcute parcă din tip nou, care s-a trezit peste noapte cu averi care trebu-
obligaţii, pe care nu mai are nimeni nici un chef să le iau exhibiţionate, arătate sfidător ochiului lumii. Şi ast-
facă aşa cum trebuie. Toate dînd dovada non-culturii şi fel şpaga de duzină, pentru un examen trucat, pentru o
chiar a contraculturii, care iau locul culturii adevărate. licenţă preluată cu mici modificări din stocul existent,
S-o fi săturat lumea de cultură, de actul cultural pur, devenit marfă de comerţ rapid, pentru un masterat dat
autentic, de valenţele acestei forme de existenţă care peste noapte, pentru un doctorat plagiat s-a transfor-
dă marca unei identităţi de necontestat? După semnele mat în regulă şi unele facultăţii (în ultima vreme şi cele
arătate, cred că da. Ignoranţa a luat locul pasiunii adevă- de stat chiar) au devenit casierii care au transformat pe
rate pentru cultură, pentru educaţie. Indolenţa a deve- cei dornici de diplome, care să le netezească calea spre
nit carata ce dă bleahului nuanţă de aur pur. Atitudinea „înalta clasă socială“, în licenţiaţi, masteraţi şi doctoraţi,
sfidătoare a celor care gîndesc (dacă gîndesc) astfel de ajungînd în final în funcţii de conducere, unde fac exact
forme noi de exprimare estetică devine rezultatul noi- ceea ce ştiu, adică nimic; ei, nu chiar nimic, ci prostii
lor criterii de promovare pe piaţă a noii forme de mani- după prostii. O astfel de funcţie, luată astfel, te trans-
festare culturală ce tinde să devină noua tradiţie care formă subit în intelectual, nu-i aşa? Pentru că a con-
se încetăţeneşte iute, ca Făt-Frumosul din poveste, care duce o instituţie, indiferent din ce domeniu, înseamnă
creşte între-un an cît alţii în zece. că o faci cu capul, adică cu intelectul, nu mai eşti ca pe
O astfel de situaţie nu se putea naşte altfel decît de pe vremuri hei-rupist, care conducea cu ciomagul şi sen-
băncile noii şcoli româneşti, care, deşi re-re-reformată tinţa fără judecată, ci acum faci totul cu cap, deci inte-
şi re-re-reformulată în ultimul sfert de secol (ce-i drept lectual, cap în care nu este nimic altceva decît un hău în
de democraţie originală, cu aportul noii clase politice) a care ameţeala dă vertije care te urcă în înalturi, de unde
reuşit să scoată pe bandă „intelectualul de tip nou“. Pen- te uiţi la ceilalţi ca la nişte pigmei. Şi un astfel de inte-
tru că din noul-nou-nouţ om nou, născut din celebrul lectual de tip nou se înmulţeşte, pentru că, vorba deja
om nou de tip ceauşist, trebuia să se nască şi „intelectu- cunoscută, mama lor este mereu gravidă, iar căile din
alul de tip nou“. Şi s-a născut, a crescut la fel de repede ce în ce mai lesnicioase pentru a ajunge fără probleme
şi a trebuit să intre în cîmpul muncii, de unde a început la punga plină a subzistenţei de înaltă clasă.
Accente HYPERION 1
O astfel de nouă clasă de intelectuali are dureri de cultura, non-cultura, surogat pe care acest nou intelec-
cap cînd se petrec „fenomene“ culturale pe care ei nu le tual ştie să le facă şi să le promoveze, pentru că are toate
înţeleg. Şi atunci, pentru a nu avea astfel de dureri, fac mijloacele la îndemînă.
acel gen de subcultură, improvizată şi multiplicată pe Perspectiva nu este deloc una bună. Cu o astfel de
cele mai la îndemînă căi – televiziune, internet, facebook cultură, cu astfel de intelectuali de tip nou, tu ca popor
etc. –, încît nu se simt deloc în afara culturii naţiei din îţi poţi pierde oricînd identitatea naţională şi deveni o
care fac parte, ci dimpotrivă în miezul ei. Aşa cum s-a populaţie care, la aruncarea unei ciozvîrte mai grase, te
văzut anul acesta, pe 15 ianuarie – Ziua Culturii Naţio- duci să o înhaţi şi cazi în laţul din care nu vei mai putea
nale (Ce s-ar face dacă această zi s-ar transforma în zile, scăpa. Dar ce mai contează, dacă oala e plină, în curte
în luni?) –, cînd toate televiziunile au promovat contra- poate dansa oricine.
2 HYPERION Eveniment
i
M C
I I Ă
R
N R R
E C T
V
V E Ă
I
I A R
T E
S
A S
T C
T
E U
U
I
L
„Un premiu
e premiat la
rândul său de cei
care-l primesc“
GELLU DORIAN ÎN DIALOG CU MIRCEA CĂRTĂRESCU
Gellu Dorian: Pentru cine ar dori să ştie ceva mai
mult decât ar putea afla din cărţile tale de poe-
zie, de proză, jurnal, publicistică, profesorat, ce-ar
putea afla mai mult despre tine decât ceea ce este
evident? Pentru că după Orbitor, unde te foloseşti
de foarte multe aspecte din viaţa ta, a venit Sole-
noid, care a arătat o altă faţă a realităţii şi ficţi-
unilor tale. Ce ne poţi spune, să ştim exact despre
tine şi lumea încă nu ştie?
Mircea Cărtărescu: Nu am nimic de ascuns, sunt
cel mai simplu om de pe lume. „Poetul, ca şi sol-
datul, nu are viaţă personală…“ Îmi place să trăiesc
liniştit, departe de zgomotele lumii. Viaţa mea e
la masa de scris. Nu sunt înclinat spre polemică şi
controverse, cu atât mai puţin spre activismul de
orice fel. Când ies în arenă, n-o fac decât constrâns
de situaţie, doar când simt că nu mă mai pot uita
în propriii mei ochi dacă stau deoparte. Aş vrea
să n-am conştiinţă civică, de pildă. Viaţa mea ar fi
mult mai uşoară şi chiar mai productivă. Dar îmi
pasă cu adevărat de semenii mei şi mă indignează
ticăloşia umană, minciuna şi cinismul, aşa că une-
ori n-am altă soluţie decât să ies din biroul meu şi
să mă alătur celor care ies în stradă fiindcă le pasă.
G.D.: Toată proza ta stă sub semnul frazei eminesci-
ene. Orbitor începe cu o frază de topică şi esenţă
CURRICULUM VITAE
M ircea Cărtărescu s-a născut pe 1 iunie 1956 în Bucu-
reşti. A absolvit Facultatea de Limba şi literatura ro-
mână a Universităţii din Bucureşti în 1980. În prezent este
Zaraza, Humanitas, Travesti, Humanitas, De ce iubim fe-
meile, Humanitas, Poeme în garanţie, Casa Radio, Ruletis-
tul, Humanitas, 2011, Levantul, Humanitas 2015.
Profesor dr. la Catedra de Istoria literaturii române a Fa- TRADUCERI: Charles Simic, Cartea zeilor şi a demonilor
cultăţii de Litere din Bucureşti. Este poet, prozator, critic (trad. din lb. engl.), Paralela 45, Piteşti, 2002; Bob Dylan,
literar şi publicist, membru al Uniunii Scriitorilor din Ro- Suflare în vânt, Humanitas, 2013.
mânia, al PEN România şi al Parlamentului Cultural Euro- A predat la Universitatea din Amsterdam în 1994-1995,
pean. Este autor a peste douăzeci şi cinci de volume per- la Universitatea din Viena în 2005-2006 şi la Freie Univer-
sonale şi e prezent în numeroase volume colective şi anto- sität din Berlin in 2010. A primit prestigioase burse interna-
logii. Dintre scrierile sale mai importante fac parte „Nos- ţionale pentru creaţie literară precum Bursa Rockefeller la
talgia“, „Levantul“, trilogia romanescă „Orbitor“ şi romanul Bellagio în 1997, Bursa DAAD la Berlin în 2000, Bursa Anna
„Solenoid“. Kruger la Berlin în 2001, Bursa Collegium Budapest în 2000,
Cărţile sale au fost traduse, până în prezent, în 24 de Bursa Akademie Schloss Solitude la Stuttgart în 2006. A fost
limbi. A primit numeroase premii literare româneşti şi zece fellow al New Europe College în 1996. În 2015 a fost fellow al
importante premii internaţionale. Wissenschaftskolleg din Berlin.
PREMII: Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1980,
OPERA LITERARĂ 1990, 1994 şi 2009); Premiul Academiei Române (1989);
VERSURI: Faruri, vitrine, fotografii, Cartea Românească, Premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (2000 şi
1980;; Poeme de amor, Cartea Românească, 1983; To- 2003); Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova
tul, Cartea Românească, 1985; Levantul, Cartea Româ- (1994); Premiul ASPRO (1994, 1996, 2002); Premiile revis-
nească, 1990; Dragostea, Humanitas, 1994; Dublu CD, telor Flacăra, Cuvântul, Ateneu, Tomis, Euphorion, Obser-
Humanitas, 1998; Plurivers, vol. 1 şi 2, Humanitas, 2003, vator cultural; Premiul Radio România Cultural, Premiul
50 de sonete, Brumar, 2006, Nimic, Humanitas, 2010. Asociaţiei Editorilor Români (2002 şi 2003), Premiul Na-
PROZĂ: Visul (Nostalgia), Cartea Românească, 1989; ţional pentru Literatură în 2007, Premiul Naţional pentru
Travesti, Humanitas, 1994; Orbitor. Aripa stângă, literatură al Uniunii Scriitorilor (2016), Premiul Oamenii
Humanitas, 1996; Orbitor. Corpul, Humanitas, 2002; En- Timpului (2017) Premiul Naţional de poezie Mihai Emi-
ciclopedia zmeilor, Humanitas, 2002, De ce iubim femei- nescu (2017).
le, Humanitas, 2004, Orbitor, aripa dreaptă, Humanitas, Laureat în 2005 al premiului internaţional Giuseppe
2007, Frumoasele străine, Humanitas, 2010, Ochiul că- Acerbi în Italia. În 2011 a primit Premiul Internaţional Vile-
prui al dragostei noastre, Humanitas, 2012, Fata de la nica în Slovenia. In 2012 a primit Premiul Internaţional pen-
marginea vieţii, Humanitas, 2014, Solenoid, Humnaitas, tru Literatură Berlin – Haus der Kulturen der Welt. În 2013 a
2016. primit Premiul Internaţional Spycher-Leuk în Elveţia şi Pre-
ESEURI, JURNAL, PUBLICISTICĂ: Visul chimeric, Lite- miul Internaţional de poezie de la Novi Sad. În 2014 a pri-
ra, 1992; Postmodernismul românesc (studiu critic), mit Premiul Tormenta en un vaso la Madrid pentru cea mai
Humanitas, Bucureşti, 1998; Jurnal, Humanitas, 2001; bună carte străină publicată în Spania. A mai primit Pre-
Pururi tânăr, înfăşurat în pixeli, Humanitas, Bucureşti, miul Euskadi de Plata, Spania, 2014, Premiul oraşului Leipzig
2003; Baroane!, Humanitas, Bucureşti, 2005. Jurnal II, pentru înţelegere europeană (Germania, 2015), Premiul de
Humanitas, 2008, Zen (Jurnal III), Humanitas 2011. stat al Austriei pentru literatură europeană (Austria, 2015)
AUDIO BOOKS: Parfumul aspru al ficţiunii, Humanitas şi Premiul Gregor von Rezzori (Italia, 2016). A fost nomina-
Multimedia, Bucureşti, 2003, Levantul, Casa Radio, 2004, lizat în 2016 la Premiul Strega Europeo.
2
era o corabie din pânză de păianjen.
călătorea pe marginea curcubeului negru
ca pe marginea unei batiste cu chenar.
mama vedea în jur norii de staniol
care îi reflectau chipul.
Mircea CĂRTĂRESCU din când în când, bombardierele americane
Dragostea se încurcau în cuiburile de păianjen
ale tambuchiului, ale bocaportului
1 dar mama, la etravă
deasupra mamei răsărise le apuca delicat între degete
un curcubeu negru. şi le lansa apoi, descurcate şi zbârnâind
pe-atunci mama era doar o fetiţă ca pe nişte modele din balsa şi celofan.
şi părul ei era din şuvițe de diamant.
încă era curajoasă, deşi în
ea se opri din jocul ei
corpul de porţelan
îşi netezi rochiţa
picurase stropul de sânge.
şi privi înspre curcubeu.
deşi părului ei săpat în diamant
era un curcubeu negru şi de i se tociseră vârfurile.
atâta negru scânteietor deşi sub bluza ei de gumă arabică
pe câmp muşeţelul se întunecase. i se arcuiseră sânii.
încă era curajoasă
mama privi înspre curcubeu. încă era orbitoare.
era atât de jos, că aproape-l
putea atinge cu buzele 3
iar părul ei electrizat, transparent umbra mamei, printre vilele verzi,
se lipea de tuburile moi, ca de orgă. printre tecarii albaştri
roşul curcubeului era negru. aruncă un ciob de sticlă în
şi oranjul lui era negru. căsuţe reci de şotron.
şi galbenul lui era negru. veni amurgul
şi verdele lui era negru. ca un animal de carne transparentă
şi albastrul lui era negru. ca o floare cu petalele de gingii.
şi indigoul lui era negru. veniră apoi stelele
doar violetul lui rămânea violet. şi începură să pască vilele verzi
violetul lui era un şuvoi care tecarii albaştri.
se pierdea în mare. umbra mamei căpăta organe ciudate:
trese,
mama ştiu atunci că este pierdută. decoraţii,
avea să cunoască dragostea. cravase.
Laudatio
pentru Mircea Cărtărescu
S
Sunt emoţionat, bucuros şi onorat să pot rosti câteva vorbe terea făcută de Mircea Cărtărescu la – nici mai mult nici mai
de laudă pentru Mircea Cărtărescu, poetul încununat acum puţin – manieristul italian Giambattista Marino, din care cita
cu Premiul Naţional „Mihai Eminescu“. Îl merita de mult, aşa o semnificativă frază: „cine nu ştie să uimească, să meargă la
cum l-ar fi meritat şi ceilalţi confraţi nominalizaţi în acest an, ţesală“. Era un fel de „scăpare“ prin care se vădea imposibili-
fiindcă toată lumea cititoare recunoaşte în el, de ani buni, un tatea rupturii totale de trecutul poeziei, fie el şi cel mai sofis-
scriitor de mare format, care a fost şi a rămas în fruntea vâr- ticat ca artă combinatorie, recunoaşterea calităţii de con-
stei sale creatoare, un fel de blazon al său de nobleţe. Bucu- strucţie verbală ce nu putea corespunde exact cu faptul trăit
ria mea e cu atât mai mare cu cât unul din documentele, ca în imediatul vieţii trăite. Tot la Echinox am găzduit cu admi-
să zic aşa fondatoare, ale „generaţiei ’80“, semnat şi de poetul raţie ciclul de poeme Georgicele, care n-ar fi putut apărea în
nostru alături de alţi colegi de la Cenaclul de Luni, dirijat de altă parte din pricina mai atentei cenzuri din Capitală, o poe-
Nicolae Manolescu, şi de la „Echinox“, a apărut în numărul zie cu trimiteri clare spre actualitate, parodică şi burlescă, –
ultim din anul 1979 al revistei clujene, în cadrul unei anchete iar de atunci am rămas în foarte strânse legături, căci şi Clu-
devenite de referinţă, sub genericul stănescian „Dreptul la jul optzecist dăduse şi el semne de înnoire nu mai puţin evi-
timp“. Se exprima acolo un tânăr decis să schimbe lumea dente, deşi pe alte direcţii ale sensibilităţii şi limbajului lirice.
poeziei, cu gesturi tranşante, de despărţire de ceea ce i se Dar Mircea Cărtărescu a deschis şi seria de volume ale
părea a fi depăşit în generaţia pe care o numim astăzi „neo- promoţiei sale cu o carte-reper, Faruri, vitrine, fotografii
modernistă“ şi chiar la reprezentanţii ei imediat contempo- (1980), în care oferea în chip spectaculos imaginea caleido-
rani de „Echinox“, puşi sub eticheta „manierismului livresc“. scopică a vieţii moderne descoperite/inventate în metropola
Afirma chiar, ca un fidel urmaş al avangardei, că apăruse un românească, pe o scenă ce aducea aminte de feeria avangar-
„vacuum poetic“ ce trebuia umplut de congenerii săi, în care distă a unui Voronca şi de inventivitatea lui în ecuaţia ima-
vedea deschizătorii unei noi direcţii, cum – s-a şi dovedit a gistică, fără egal printre confraţi. Se auzea în acea poezie,
fi mai apoi –, chema poezia să coboare în stradă printre rea- într-adevăr, limba lumii din jur, devenită ea însăşi „feerică“,
lităţile mari sau mai modeste ale actualităţii, uzând un lim- festivă, ridicată la rangul înalt al rostirii, cu un fel de poftă a
baj al vieţii de fiecare zi, într-un discurs amplu, de-a drep- emisiei verbale pe care poezia noastră n-o mai ilustrase de
tul aluvionar şi totalizant, amintind de poetica unui Walt la, să zicem, Nichita Stănescu încoace. Amplele poeme din
Whitman, unde trebuiau să-şi găsească loc şi catedrala şi Totul, cartea sa următoare, propuneau deschideri vizionare
apartamentul confort patru, şi circul, şi cinematograful, şi desfăşurate cu un avânt aproape neoromantic ale genezei şi
lumea întreagă, sub impulsul nevoii de autenticitate şi de prăbuşirii de universuri proiectate cu vigoare expresionistă
adevăruri noi ale poeziei. a imaginaţiei, în timp ce Poeme-le de amor din 1983, proce-
Amendând excesul negativist şi prea apăsata conştiinţă dau, schimbând registrul expresiv, la o revizuire a limbaju-
de întemeietor, ca a oricărui tânăr pasionat de schimbare şi lui liric în spaţiul poeziei de dragoste, cu recapitulări minu-
înnoire, observam încă de pe atunci că acest radicalism ali- lesciene remodelate în stil personal, dar mai ales procedând
mentat deopotrivă de tradiţia avangardistă românească şi de la o traversare simbolică a istoriei poeziei noastre reactuali-
poezia beatniclilor americani recent descoperiţi şi ca şi divi- zată prin intertexte semnificative, de la poezia veche la cea a
nizaţi la Bucureşti, era aproape involuntar corectat de trimi- generaţiei celei mai tinere, în poemul de asemenea exemplar
Mircea CĂRTĂRESCU
S
Eminescu în tot ce-am scris“
Stimaţi prieteni, vă spun şi eu bună seara! extraordinară epocă, de către junimişti şi în primul rând de
E minunat să fim cu toţii la acest eveniment. Primesc cu către Maiorescu, a fost spiritul critic. Şi eu cred că este lucrul
toată modestia acest premiu, care – chiar aşa este, cum spu- cel mai important dintr-o cultură – chiar şi în zile de acest fel
nea domnul Ion Pop – ar fi fost meritat de oricare dintre când, prin forţa lucrurilor, se spun cuvinte foarte mari, uneori
nominalizaţii din această seară, de ceilalţi şapte nominalizaţi. bombastice. Aş vrea să ne păstrăm până la capăt spiritul critic.
Cu ocazia asta aş vrea să spun că nu cred că este exact Nu ştiu dacă lui Eminescu i-ar fi plăcut să fie cu-adevărat
ceea ce domnul Pop a spus în privinţa relaţiei dintre mine şi un „poet naţional“ celebrat atât de tare; poate că nu i-ar fi dis-
generaţia 80. Eu cred că este de fapt invers: această genera- plăcut să se sărbătorească ziua lui de naştere şi să se come-
ţie m-a legitimat pe mine, nu eu pe ea. Nu sunt eu cel ieşit în moreze moartea sa în fiecare an. Dar nu ştiu dacă i-ar fi plă-
faţa acestei generaţii, ci sunt produsul acestei generaţii pen- cut să aibă un crater pe Marte, să se bată monedă în Uniunea
tru care am avut întotdeauna o iubire extraordinară… De fapt, Sovietică cu chipul său (cu tot respectul pentru domnul care
este climatul în care mă visez şi astăzi. ne-a adus această foarte interesantă informaţie), nu ştiu dacă
Cred că nu am evoluat, cu adevărat, – sau poate că am i-ar fi plăcut să fie pe hârtia de 500 lei. Nu ştiu dacă i-ar fi plă-
involuat – din momentele în care mergeam la cenaclul dom- cut cele mai multe dintre discursurile – de la grădiniţă până
nului Manolescu. Cred că, de fapt, acela este un fel „para- la academie – care se ţin în această zi despre el.
dis retroactiv“ în care am vrea să ne întoarcem cu toţii, dar Eminescu a fost – după părerea mea – în primul rând un
nu mai e posibil. Cred că nu am evoluat prea mult de când poet şi asta trebuie să rămână. El nu poate fi omagiat decât
făceam, în fiecare duminică, dimineţi de cenaclu cu profeso- prin faptul că-l citim, că-l citim mai departe. Şi nu-l citim ca
rul Crohmălniceanu, de când ne întâlneam la Cluj cu cole- pe Sfânta Evanghelie – îl citim cu spirit critic. Eminescu nu
gii noştri clujeni alături de profesorul Ion Pop, de când con- a transformat în aur tot ce a atins; nu toate poeziile lui sunt
duceam cercul de critică al lui Eugen Simion la facultate, de la acelaşi nivel – la nivelul excelenţei –, dar vârfurile lui sunt
când făceam cursuri cu profesorul Negrici – care este aici, geniale. Vă spun acest lucru şi vă rog să mă credeţi pe cuvânt
în faţa noastră. pentru că – deşi nu mă numesc şi n-am fost numit niciodată
Eu sunt un produs al acestor oameni şi al multor, mul- un eminescolog – totuşi, Eminescu a fost şi este în continu-
tor altora pe care i-am iubit foarte mult, pe care i-am respec- are obsesia vieţii mele. Cred că nu există alt scriitor român
tat şi i-am admirat întotdeauna şi ale căror cărţi le-am citit care să fie atât de fascinat – şi impregnat, pe de altă parte –
şi le-am folosit, şi le folosesc şi astăzi în cursurile mele şi la de Eminescu, cum am fost eu întotdeauna.
seminariile mele. Aş spune că cea mai importantă amintire a mea în pri-
Aş vrea să spun totuşi în această seară un lucru la care ţin vinţa lui a fost un episod pe care l-am povestit în ultima mea
foarte mult: lucrul cel mai important susţinut la noi în acea carte, Solenoid. Criticii nu prea l-au remarcat, dar el este
I
Nicolae MANOLESCU
Scurt discurs după premierea lui Mircea Cărtărescu
Îmi pare foarte bine că Mircea Cărtărescu a luat acest Istoria literaturii am spus că este,
premiu – nu că n-ar fi meritat şi ceilalţi, aşa cum am probabil, cel mai important scrii-
spus de la început. Aţi văzut că au citit lucruri absolut tor român de după al doilea război.
remarcabile, chiar şi Ion Mureşan care nu este nomina- Cu o şansă ca asta nu te întâlneşti
lizat anul acesta, el a apucat să ia premiul… deseori în viaţă şi îmi pare bine că
Îi sunt, într-un fel, îndatorat lui Cărtărescu că mi-a s-a întâmplat în cazul lui Mircea
oferit şansa – în peste 50 de ani de critică literară, când Cărtărescu.
am comis multe erori de apreciere şi multe pronosticuri Acuma, suntem – într-un fel- cum a spus el însuşi,
greşite – şansa de a o fi nimerit. Şi am nimerit-o chiar într-un schimb de generaţii: ei, optzeciştii, au devenit
cu un scriitor excepţional: am fost cel care-a scris la pri- şaizecişti, iar eu – şaizecistul – cu Ion Pop, Eugen Negrici
mul lui volum spunând că promite un mare poet, iar în devenim optzecişti.
E
Eu am primit, de mai mulţi ani, din partea organizato- tru – o să vedeţi – este copi-
rilor acestei minunate Gale, rolul de a vorbi în câteva lul care-am fost; pentru că el,
minute despre un lucru sfânt, altminteri: memoria des- copilul care-am fost, neştiind
pre Eminescu. ce este păcatul,nu ştie nici
Citeam deunăzi o însemnare făcută prin 1886 de un ce este iertarea. Probabil că,
preot de la Mănăstirea Neamţului, care spunea că a venit atunci când ne vom înfăţişa
la el într-o seară, un poet – Mihai Eminescu – şi care la Judecata de apoi, pe Tro-
a cerut să fie spovedit. La sfârşitul spovedaniei, poe- nul Mielului va sta copilul
tul şi-a mărturisit dorinţa de a fi înmormântat undeva care-am fost – care este neîndurător.
aproape de mare, într-o mănăstire de maici, unde să se În ce priveşte însă memoria şi trecutul, memoria,
audă cântecul sfânt „Lumină lină“. cum spuneam este o formă de prezent, Mediocritatea
Noi nu ştim dacă această întâmplare e adevărată nu are prezent. Cea care ţine cheia de la chivotul memo-
sau nu. Nu ştim, aşadar, dacă face parte din trecutul riei este elita. Elitele, întotdeauna, au fost cele care au
lui Mihai Eminescu, dar pentru noi face parte, cu sigu- făcut diferenţa dintre trecut şi memorie, făcând posi-
ranţă, din memoria despre Eminescu. bil ca din trecut să mergem către viitor.
În ultimele zeci de ani s-a scris mult despre Eminescu, O să întrebaţi care e legătura dintre Eminescu şi
despre viaţa lui Eminescu, despre manuscrisele şi pos- tot ce v-am spus până acum?! Generaţia aceea, al cărei
tumele lui Eminescu. Cred însă, că s-a făcut mai puţin reprezentant ilustru a fost Mihai Eminescu, este gene-
pentru memoria legată de Eminescu decât pentru tre- raţia care ne-a ajutat să ieşim definitiv din capcana
cutul lui Eminescu. Poate o să vă întrebaţi ce deosebire mediocrităţii. Poate că Eminescu n-a fost predecesor –
ar fi între trecut şi memorie. Această deosebire este fun- Maiorescu era chiar cu un deceniu mai mare decât el –
damentală pentru condiţia umană şi explică adesea dru- dar moartea prematură a lui Eminescu îl face, într-un
mul pe care omenirea l-a parcurs în milenii şi milenii. anumit fel, cel dintâi din acea generaţie şi, în orice caz,
De pildă: trecutul nu poate fi schimbat; trecutul nu cel mai proeminent dintre toţi.
are forţă tămăduitoare, trecutul nu poate lecui răni – Memoria despre Eminescu ne obligă să avem un tip
memoria o poate face. de atitudine faţă de elitele noastre. Rar un popor ca al
Într-un anumit fel, diferenţa dintre trecut şi memorie nostru, care depune atâta entuziasm în a-şi distruge
separă între ele popoarele; face ca unele popoare să aibă speranţa, în a-şi dispreţui şi distruge elitele.
solidaritate, să-şi găsească identitatea chiar în momen- De aceea, singura modalitate în care noi ne putem
tele lor cele mai grele. De exemplu: pentru noi armenii, împăca cu noi înşine, în care putem aduce memoria
ca şi pentru evrei, în anumite momente ale istoriei lor, împreună cu trecutul – astfel încât să ne putem asuma
între trecut şi memorie a fost o mare asemănare. Dacă propriul trecut – să înţelegem că rănile nu se vindecă
întrebaţi un armean sau evreu ce cred ei despre geno- decât dacă se redeschid şi să ne putem apropia de pro-
cid sau holocaust, toţi armenii şi toti evreii vor vorbi la pria identitate ieşind din exilul interior, este respectul
fel. Dacă însă ne veţi întreba pe noi, românii, ce memo- faţă de elite. Bergson spunea că „trecutul este partea
rie avem despre comunism, veţi vedea că memoria des- vinovată a existenţei“; modul în care ne putem lecui
pre comunism e diferită de la român la român. De ce? rănile şi putem diminua această vină pe care o avem,
Pentru că pentru noi armenii, genocidul este o traumă istorică – traumele nelecuite pe care le purtăm cu noi
comună, dar pentru noi românii – comunismul nu – este memoria şi prin memorie, respectul pentru elite.
este o traumă comună. Comunismul a avut perdanţii Spunea frumos un poet francez, Apollinaire: „Lac-
şi beneficiarii săi, a avut călăii săi şi victimele sale – ba tee Cale, luminoasă/ alb şiroind spre Canaan…“ Călăuza
chiar drapelul comunist a avut chiar culoarea sângelui este cea care ştie că ea trebuie să îşi conducă poporul,
victimelor, astfel ca lucrurile să fie şi mai complicate. nu să-l urmeze. Nu există nimic mai periculos decât să
Ce vreau să spun cu asta? Nu există o etică a trecu- vrei, cu tot dinadinsul, să faci ce spune poporul; pen-
tului; trecutul este o succesiune de fapte – există însă o tru că prin asta nu faci decât să-ţi dispreţuieşti popo-
etică a memoriei. În această privinţă, mediocritatea are rul şi să-l adânceşti în exilul interior. Călăuza este cea
trecut, dar nu are memorie. Mergând un pas mai departe care te duce către „pământul făgăduinţei“, dar ea nu ia
– diferenţa fundamentală dintre trecut şi memorie este nimic din ce-i acolo.
că memoria nu este o formă a trecutului, memoria este Ieşirea din mediocritate este un mod de a arăta
o formă a prezentului. că păstrăm memoria despre Eminescu. Altminteri,
Ştiţi că la noi, la oameni, există o anumită raportare dispreţuindu-ne şi distrugându-ne cu atâta entuziasm,
faţă de copil: există copilul care-am fost şi copilul din cu atâta voluptate, cu atâtea breaking news-uri elitele,
noi. Copilul din noi merge împreună cu noi – copilul vom face – din păcate – ca Eminescu să rămână undeva
care-am fost a rămas acolo. Diferenţa între ceea ce vede în urmă, la poalele dealului şi nu să ne aştepte în vârful
copilul din noi şi ceea ce a văzut copilul care-am fost este cărăruii – la capătul drumului.
fundamentală şi, de fapt, judecătorul adevărat al nos- Mulţumesc.
CARTEA ROMÂNEASCĂ, cea mai prestigioasă şi al U.S.R. sub preşedinţia lui Eugen Uricaru, politica
mai veche editură românească, a fost înfiinţată în editorială fiind asigurată de către un Consiliu Direc-
anul 1919 prin fuziunea mai multor edituri şi tipo- tor format din Nicolae Manolescu, Mircea Mihăieş
grafii: Tipografia lui C.I. Rasidescu (urmaşă a vechii (din partea U.S.R.) şi Silviu Lupescu (director al Editu-
tipografii a lui C.A. Rosetti), Librăria&Editura „Ioa- rii Polirom). Editura continuă politica iniţiată în 1980
niţiu şi fiii“ din 1858, „Librăria şcoalelor“ din 1891 şi de Marin Preda, de promovare a scrisului românesc.
Institutul „Minerva“ din 1898, la iniţiativa rectorului Între 2005 şi 2016, având ca redactor-şef pe Mădă-
Universităţii Bucureşti Ion Athanasiu şi a profesoru- lina Ghiu, Cartea Românească-Polirom publică 294
lui universitar Ion Th. Simionescu, fost rector al Uni- de autori, 452 de volume, în jur de 60 de debuturi.
versităţii din Iaşi, tatăl celebrei Sanda Marin. Iniţiato- De la 1 ianuarie 2017, CARTEA ROMÂNEASCĂ
rii editurii, şi-au propus „crearea unui institut de edi- se află sub administrarea Editurii Paralela 45, prin
tură cu scopul tipăririi unei biblioteci ieftine cu con- hotărârea din 22.09.2016 a Comitetului Director al
ţinut literar, dar mai ales ştiinţific pentru răspândirea U.S.R. sub preşedinţia lui Nicolae Manolescu, politica
culturii“.În anul 1948 CARTEA ROMÂNEASCĂ este editorială fiind asigurată de către un Consiliu Direc-
desfiinţată de regimul comunist. Este reînfiinţată în tor format din Nicolae Manolescu, Răzvan Voncu
anul 1970 ca editură a Uniunii Scriitorilor din Româ- (din partea U.S.R.) şi Călin Vlasie (director al Editu-
nia, sub conducerea scriitorului Marin Preda, având ca rii Paralela 45). Este continuată linia editorială iniţiată
scop promovarea scrisului românesc prin publicarea de Marin Preda în 1970, adăugându-se, la propunerea
scriitorilor români consacraţi şi promovarea tinerilor lui Călin Vlasie, dezideratul iniţial împărtăşit de fon-
autori. Până în 1989 a dominat piaţa culturală româ- datorii editurii, acela de a tipări cărţi ieftine cu con-
nească, publicînd peste 5.000 de titluri, într-un tiraj ţinut literar şi ştiinţific, ale autorilor români şi stră-
total de peste 10 milioane de exemplare. Din redacţia ini, cărţi care să contribuie atât la propagarea cultu-
condusă de Marin Preda făceau parte Mihai Gafiţa, rii, dar şi la stimularea lecturii în rândul tinerilor. În
Al. Paleologu, Georgeta Dimisianu, Al. Ivasiuc, Mir- afara concursului de debut iniţiat de editură, pentru
cea Ciobanu, Magdalena Bedrosian, Florin Mugur, toate genurile literare, a fost iniţiat proiectul naţional
Sorin Mărculescu, Cornel Popescu. După moartea lui „Cartea Românească – Carte de învăţătură“ în parte-
Marin Preda în 1980, editura a fost condusă succesiv neriat cu Ministerul Educaţiei Naţionale şi Cercetă-
de romancierul George Bălăiţă (1981-1990) şi criti- rii ştiinţifice, proiect ce se desfăşoară în toate şcolile
cul şi istoricul literar Magdalena Popescu-Bedrosian din România şi care şi-a propus stimularea interesu-
(1990-1996). Din anul 1996 şi până în anul 2005 direc- lui pentru literatura naţională şi universală prin lec-
torul editurii a fost criticul literar Dan Cristea. La 1 tură şi creaţie.„Cultură prin continuitate!“ – acesta
iunie 2005 administrarea editurii a fost preluată de este sloganul Editurii CARTEA ROMÂNEASCĂ de
Editura Polirom, prin hotărârea Comitetului Director la 1 ianuarie 2017.
D
„Noua-vechea editură Cartea Românească“
Doamnelor şi domnilor – fiţi bineveniţi! Îmi intru, deo- În această editură, cum arată şi numele, a apărut pro-
camdată, în primul rol – acela de preşedinte al Uniunii babil cel mai mare număr de cărţi de literatură română
Scriitorilor, care urmează să vă spună două lucruri des- – contemporană, în primul rând – apărute la toate edi-
pre noua-vechea editură Cartea Românească, intrată de turile din ţară la un loc, cred. De aceea se numeşte aşa
la 1 ianuarie (a.c.) în administrarea editurii Paralela 45. şi credem că, fără o asemenea editură – care devine un
Editura Cartea Românească are, după cum aţi auzit, fel de far al literaturii contemporane – e foarte greu să
doar peste câţiva ani – 100 de ani, un secol. Probabil, zic
înţelegem ce se publică, care sunt scriitorii contempo-
eu, cea mai importantă editură din România secolului
XX şi iată din XXI, care – cu întrerupere – a funcţionat rani valoroşi.
aproape o sută de ani de care vorbeam; editură a Uniu- Aţi văzut o întreagă listă aici – re-vorbind despre asta
nii Scriitorilor de la o anumită dată încoace – după 1970, – de scriitori care au luat premiul „Mihai Eminescu“, la
când a fost reînfiinţată sub direcţia lui Marin Preda – Botoşani. Cărţile care, în urma premiilor – o antologie
şi administrată până deunăzi de Polirom Iaşi, iar acum din opera lor – au fost publicate la Paralela 45.
de Paralela 45 Piteşti. Nicolae Manolescu
S
Stimaţi invitaţi şi gazde, mulţumesc încă o dată – am dacă ne-au pasat nouă cuvântul – cu multă delicateţe, au
făcut-o şi la întâlnirea de la Primărie, de azi dimineaţă – zis: noi vorbim puţin, acuma vorbiţi voi.
le mulţumesc autorităţilor locale care fac posibilă întâlni- Haideţi să ne bucurăm că discutăm şi altceva decât
rea noastră din fiecare an, de un sfert de veac încoace. Cu despre Sebastian Ghiţă, că mie-mi ajunge, m-am săturat!
atât mai mult le mulţumesc cu cât nu mai sunt aceleaşi Să vorbim despre Eminescu, vorbim despre poezie;
autorităţi care erau anul trecut – când am venit ultima vorbim despre zona asta extraordinară a Moldovei şi a
dată – şi chiar am avut o idee: dacă juriul acesta, al Pre- Bucovinei; ce se întâmplă, de ce atâtea personalităţi s-au
miului Eminescu, a dat numai premii extraordinare – n-a născut pe-aici, prin jur?! Aveţi un microclimat cultural,
greşit niciodată în douăzeci şi…atâţia de ani – este pentru spuneţi-ne şi nouă, că nu mai înţeleg nimic..! Gellu Dorian,
că a rămas acelaşi de la început. Şi le-am sugerat să nu se ia vino şi înşiră-i pe toţi care s-au născut pe-aici!!! Mulţi,
mai tot schimbe la patru ani – Consiliul Primăriei, Con- foarte mulţi, îi ştiu şi eu. Am văzut şi casele memoriale
siliul Judeţean, Prefectul şi ceilalţi – ci să binevoiască să peste tot. Şi ale unora pe care dumneavoastră îi cunoaşteţi
rămână în continuare ca să fim siguri că ne vom întâlni foarte bine – unii din trecut, alţii mai recenţi: prietenul
şi la anul şi peste doi ani sau patru ani. Este o sugestie, nu meu Zigu Ornea, la Frumuşica este casa unde s-a născut
ştiu dacă se poate ţine seama de ea… şi unde Gellu Dorian mi-a promis că pune o plăcuţă, să
Oraşul Botoşani este mult înaintea altor instituţii. Am nu-l uite lumea. Asta-i o zonă nemaipomenită din toate
fost surprins să aflu azi dimineaţă că funcţionează votul punctele de vedere – iată-l şi pe Eminescu!
electronic, ceea ce la Camera Deputaţilor – întrebaţi-l şi Eu n-am nici o obiecţie să ţinem Ziua culturii de ziua
pe domnul Varujan Vosganian, că-i aici de faţă – nu func- lui Eminescu. Dacă mă-ntreba şi pe mine cineva, aş fi zis
ţionează. Şi m-am întrebat: n-ar fi bine să vă delegaţi unul haide s-o legăm de moartea lui Eminescu, nu de naşte-
din cei şase parlamentari din cameră să-i înveţe şi pe cei rea lui, şi am să vă spun de ce: odată din raţiuni meteo-
de la Camera Deputaţilor cum anume se face funcţională rologice – riscăm an de an să nu ajungem la Botoşani şi
o maşină de vot?!
la Ipoteşti din cauza vremii, iar în iunie ar fi altceva; în al
Mă bucur că suntem încă o dată prezenţi aici mai
doilea rând pentru că – dumneavoastră ştiţi foarte bine –
ales că, iată, de când Uniunea Scriitorilor este partener
marea sărbătoare este „Adormirea Maicii Domnului“, 15
se ocupă şi de vreme. De vremuri se ocupă alţii, dar de
august, nu „Maria Mică“ din septembrie. De ce – pentru
vreme ne ocupăm noi – şi uitaţi ce vreme avem! Nu ţine
că la naştere Maria, respectiv Eminescu, nu era Maria, nu
decât până diseară, cred că ştiţi, noi vom face tot posibi-
era Eminescu; abia la moarte ea era Maica Domnului şi
lul să ajungem la Bucureşti sau de unde venim – sunt unii
care vin de la Timişoara, de la Cluj… e o ţară mare…, de la Eminescu era Marele Poet – cum spun unii Poetul Naţi-
Chişinău… De la Chişinău au de trecut o graniţă extraor- onal. Nu e numai al nostru, naţional; este al tuturor celor
dinară. Toată Europa e fără graniţe în schimb noi, aici la din ţara asta care nu sunt neapărat de naţionalitate română.
Răsărit, avem o graniţă minunată. Am stat ieri două ore Deci, poate că îl onoram în felul acesta şi-atunci – vorba
– o oră la dus, o oră la întors – ca să ne vadă buletinul; domnului preşedinte al Consiliului Judeţean – puteam să
evident că nu aveam altceva la noi, nu făceam transport facem şi-o pomenire; acuma, la naştere, e mai greu să-i
de nimic, nu ne supunem vămii; nu eram nici înarmaţi, facem o pomenire. Eu n-am trecut pe la biserică, am ajuns
nici terorişti…, dar am stat în vamă ca să vedem că sunt, târziu, dar cred că în iunie putem să-i facem şi-o pome-
totuşi, două ţări – să nu cumva să ne facem vreo iluzie!!! nire – ar merita, mai ales că are bisericuţa aici, alături…
Lăsând gluma la o parte, întâlnirea noastră eu spun că Şi în acelaşi timp să ne aducem aminte în fiecare an
este nu numai foarte importantă, ci – într-un fel – impre- că aici, în Ipoteşti, s-a vorbit de Ion Caramitru; nu uitaţi
sionantă. Pentru că este vorba de o zi: la Botoşani astăzi că aici a fost Petru Creţia la început, când era Andrei
după masă, aici – la Ipoteşti, azi de dimineaţă; o zi în care Pleşu ministru. Deci, pe-aici au trecut oameni – după
în loc să ne ocupăm de nişte evenimente pe care le vedem Eminescu – extraordinari. Şi iată, a fost şi un ministru –
toată ziua (la televizor, pe internet, peste tot) stăm şi vor- Ion Caramitru – care chiar a vrut să facă ceva din locul
bim despre poezie. Se citeşte poezie, se vorbeşte despre acesta, nu doar o casă renovată de câteva ori, o linguriţă
Eminescu. Măcar o dată pe an să ne permitem această de argint sau ce-a mai rămas de la Eminescu. A vrut să
pauză de la evenimentele politice – iertaţi-mă, domnule facă un loc unde să ne putem întâlni şi să vorbim despre
Varujan Vosganian, că vă răpim din timpul consacrat Par- poeţi sau să citim poezie. Şi în ultimul rând să ascultăm
lamentului şi vorbim de poezie, dar cum sunteţi şi scrii- discursuri plicticoase.
tor sper să nu vă supăraţi pe noi. Mulţumesc.
Cât le priveşte pe autorităţile locale – n-am încotro! (Discurs ţinut în Amfiteatrul „Laurenţiu Ulici“,
Trebuie să vorbească şi ele despre poezie, un pic aşa, chiar Memorialul Ipoteşti, 15 ianuarie 2017)
D
academicianului Nicolae Manolescu
Domnule Preşedinte al Senatului Universităţii de lucruri despre Bălţi, dar şi despre Universitatea noas-
Stat „Alecu Russo“, tră, merită să afle, cel puţin acum, că în galeria deţină-
Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor, torilor titlului de Doctor Honoris Causa ai Universită-
Îndeplinim o datorie de suflet, întrunindu-ne în ţii de Stat „Alecu Russo“ din Bălţi deocamdată nu s-a
această şedinţă, în miez de zi şi în miez de ghenar, ba strecurat niciun politician de meserie şi, cu atît mai
şi într-un spaţiu-miez al Basarabiei şi al Bălţiului, în mult, niciunul în funcţie. Este un fapt aparent minor
capela de altădată a Liceului teoretic de fete „Domniţa – iar aici mă adresez membrilor Senatului şi ai comu-
Ileana“ şi în actuala Sală polivalentă a Universităţii de nităţii academice bălţene –, dar deloc neglijabil într-o
Stat „Alecu Russo“ din Bălţi, în văzduhul şi în preajma lume tot mai înghesuită de politic şi de conjuncturism.
căreia mai reverberează ecoul vocilor sau al paşilor unor Să apărăm deci, şi de aici încolo, stimaţi colegi, princi-
străluciţi tineri studioşi, cum au fost Eugeniu Coşeriu, piul autonomiei universitare, făcînd distincţia clară între
Valeriu Gafencu, Boris Cazacu, Anatol Ciobanu, Vasile eventualele comenzi politice şi bunul nume al institu-
Coroban, Nicolae Testemiţeanu, Vitalie Belous sau Ale- ţiei pe care o servim cu toţii.
xandru Budişteanu. Cu toţii, nu numai produse de lux
ale şcolii româneşti interbelice, ci şi însemne cu relief pe Domnule Preşedinte al Senatului,
blazonul Bălţiului. Îndeplinim, spuneam, o datorie. Pe Doamnelor, domnişoarelor şi domnilor,
de o parte – deloc întîmplătoare numele invocate ante- Conform cutumelor ceremoniei, vom prezenta în
rior –, datoria de a ne reaminti de acei înaintaşi care continuare principalele date ale vieţii şi activităţii lite-
au sfinţit cu prezenţa lor această urbe şi acest campus rare, culturale şi ştiinţifice a omagiatului nostru. Luată
în devenire, pornind de aici în lume pe căile destine- în serios, cum şi trebuie să fie, această expunere nu este
lor şi ale istoriei, iar pe de altă parte, datoria de a aduce nici pe departe o sarcină simplă. Odată, pentru că nici
omagiul nostru unor personalităţi importante ale vie- consistenta bibliografie a operei domnului Acad. Nico-
ţii academice, culturale şi ştiinţifice a căror operă şi-a lae Manolescu, dar nici bogata şi îndelungata-i activi-
extins aripile către spiritul acestui loc, protejîndu-l sau tate publică nu-ţi permit să operezi selecţii arbitrare,
remodelîndu-l, provocîndu-l sau stimulîndu-l. Neîndo- discrimînînd titluri şi fapte în stînga şi în dreapta; a
ios, opera de critic şi istoric literar a academicianului doua oară, pentru că, fiind vorba de un critic asistat
Nicolae Manolescu face parte din această nobilă stirpe. de un viguros filon autoreferenţial, mare este şi riscul
Nobilă, subliniez, şi pentru a-l linişti pe dl Acad. Nico- de a cădea pradă fascinantei cazuistici autoreflexive a
lae Manolescu, care, cunoscînd deocamdată prea puţine hermeneutului Nicolae Manolescu. Iată de ce, pentru
P
Primirea Premiului Naţional „Mihai Eminescu“ va Asociaţiile de imagini şi de idei din textele critice,
schimba, oare raportul între poezia şi critica lui Ghe- fără a fi câtuşi de puţin comune, sunt, totuşi, călăuzite
orghe Grigurcu în favoarea celei dintâi? Am în vedere într-o albie de cultură previzibilă, luând adeseori per-
nu importanţa pe care o acordă fiecăreia autorul însuşi, soana – nu numai opera – autorului analizat drept reper.
ci opinia celorlalţi, colegi de breaslă sau cititori. Auto- Vocaţia asociativă a lui Grigurcu se manifestă, fireşte,
rului îi place să se considere cu precădere poet, situează mult mai liber în poezie, ocupând aici o zonă situată
poezia „în prim-planul fiinţei“ sale, crede, cu o convin- între eterat şi domestic, între o idealitate fulgurantă şi o
gere mereu fortificată, că „experi- corporalitate sublimată, cultivând
enţa întru vers“ îl reprezintă deplin. paradoxul şi arbitrarul cu o dex-
Nu doar debutul, dar începutu- teritate inventivă, neocolind ple-
rile sale se coagulează în ordine onasmul, ba chiar apelând uneori
poetică, primul volum de critică la el spre a-l exploata din punct de
a apărut abia în 1972, după ce alte vedere estetic.
patru volume de versuri i-au impus Dacă, în exerciţiu său critic,
numele în conştiinţa publică. Gheorghe Grigurcu se situează,
De atunci, Grigurcu pare să fi de regulă, contra curentului domi-
ţinut cumpăna dreaptă între cele nant, contra modelor fluctuante de
două activităţi care-i marchează la o perioadă la alta, în poezia sa,
destinul, cărţile de poezie şi cele această tendinţă se radicalizează
de critică succedându-se într-un în ciuda aparenţelor de modestie
paralelism elocvent. Este însă neîn- şi discreţie. Deşi evită instinctiv
doielnic faptul că rezonanţa croni- ostentaţia, poetul caută cu obstina-
cilor literare a fost mai mare decât ţie neasemănarea. Nici măcar cele
aceea a poemelor, că acţiunea sa dintâi volume de versuri nu sunt
critică a fost mai puternică decât uşor de situat din această cauză:
prezenţa sa poetică. Aşa încât, în e greu să descoperi în cuprinsul
ciuda propriei păreri şi în ciuda lor urme certe, aderenţe, influenţe.
consacrării poetice supreme, nu Şi dificultatea creşte pe parcurs
cred că poeţii, criticii şi, în genere, pentru că formula, oricum greu de
cititorii români îl vor considera pe aproximat, se diversifică, accentele
Gheorghe Grigurcu mai mult poet se multiplică. Când ţi se pare că
decât critic. ai recunoscut un anumit tipar, se
Ceea ce nu-i diminuează meri- iveşte o notă discordantă, o devi-
tele poetice, le încarcă doar cu valenţe suplimentare, le ere care tulbură conturul întrezărit. Cu aceste rezerve,
acordă o importanţă specifică. Planul receptării nu tre- modelul Bacovia şi modelul Blaga se lasă bănuite în fun-
buie, desigur, confundat cu acela al creaţiei şi nici repu- dal, dincolo de unele vagi reminiscenţe.
taţia ori succesul cu valoarea. Deşi rămâne constantă în notele ei esenţiale, deşi
Grigurcu poetul n-a profitat în vreun fel de autoritatea anumite motive sunt reluate aproape obsesiv în ulti-
criticului cu acelaşi nume. Dimpotrivă, a ţinut să impună mele volume, poezia lui Grigurcu e mai puţin omogenă
o separate netă între cele două ipostaze. Privindu-le în în structura ei intimă decât pare. De la o pagină la alta
simultaneitatea lor am fi tentaţi să bănuim o simbioză, uneori, dispozitivul de producere a textului se schimbă
dar ipoteza nu se susţine. Mai mult, avem impresia că, pentru că miza autorului e alta: de la un autoportret
evitând aproape programatic interferenţele, critica şi ideal compus din aforisme trece impasibil la secvenţe de
poezia lui Grigurcu se alcătuiesc opozitiv: pe de o parte, suprarealism pur. Sintagme de aceeaşi inspiraţie supra-
un spirit ofensiv, impetuos chiar, agresiv nu o data, sar- realistă („lacrimi metalice“, „crengi scolastice“) alter-
castic uneori şi în afara polemicii iar, pe de altă parte un nează cu oximoronuri ironice precum: „sfiosul cinic“,
impuls mai degrabă defensiv, retractil, mizând pe discre- „răcoarea solară“ sau „nepăsătorul orgasm“; ipoteze poe-
ţie şi fineţe extremă. Mai ales atunci când pun în joc sen- tice voit imposibile („o roză a mâncat muntele“) sunt
timente, poemele degajă delicateţe, pudoare, suavitate. urmate de analogii surprinzătoare (drumurile toamnei
„se micşorează ca nişte pupile în bătaia soarelui“, pupi-
Poezia lui Gheorghe Grigurcu excelează în arta decu- cu buzele cu ochii cu sprâncenele
pajului, în jocul subtil cu formele timpului, în reme- trase la indigo
morări şi anticipări subite ce se răsfrâng în neaşteptate cu amprentele digitale cu braţele-ntregi
raporturi între suprafaţă şi adâncime. Oglinda şi oglin- vârâte-n text cum într-un aluat
direa – atât de frecvent invocate şi evocate – participă
intens la aceste raporturi în care, paradoxal, adâncimea cu totul şi cu totul aiurit rătăcit
se umple nu numai de memorie, dar şi de lumină. Aşa se în oglindă ca-ntr-o limbă străină
iscă diferenţa între lucruri şi stări asemenea, aşa ceea ce
pare repetitiv se arată a fi dintr-o data revelator. şi totuşi mai limpede nici că se poate.
Un punct de maximă originalitate atinge în căuta-
rea sa poetică autorul nostru focalizându-şi privirea şi Aşadar, poemul scris este „compromis“ dar nu în
reflecţia asupra unei situaţii ce se compune şi se recom- sensul unei defecţiuni de ordin moral sau artistic, ci
pune în numeroase variante, situaţie pe care o numesc în acela al unei implicări totale, spirituale şi corporale.
quasi-repetiţie. Repeţie, totuşi, nu falsă repetiţie, redun- Fiinţa întreagă a autorului e „trasă“ în text, textualizată
şi „rătăcită“, „aiurită“ astfel, alienată. În oglinda textu-
danţă aparentă, pleonasm provocator. La un moment
lui apare un chip străin, greu de recunoscut. Poemul
dat, de-a lungul unui comentariu critic – nu-mi amin-
vorbeşte o limbă străină, căci orice limbă e străină pen-
tesc unde şi când – Grigurcu apelează la următoarea for-
tru poezie. Şi abia în acest mod este atinsă limpezimea
mulă cu intenţie comparativă: „ca o pată de alb pe alb“.
supremă, limpezimea pe care poemul o compromite,
Văd în ea o figură definitorie atât pentru arta sa critică,
adică o atinge şi o promite în continuare, aşa cum stă
cât şi pentru arta sa poetică.
bine unui poem adevărat.
Câteva exemple: …lasă-mă să ghicesc chipul în care/ Gheorghe Grigurcu e un poet al fugitivului, al difu-
te-ai ascuns ca să te poţi ascunde şi aplecată floare de zului, al interstiţiului, clipa pe care o „vânează“ el este
crin/ de o boare de vânt// de-ai zice că-i însăşi boarea de „incapabilă de a se fixa în tropi“, aşa cum recunoaşte
vânt. Şi încă: Cercul cel iubitor n-are braţe/ Cum te-ar el însuşi în trecere. Opera sa poetică se caracterizează
putea îmbrăţişa fiind/ îmbrăţişarea însăşi? Sau, iată un printr-o economie de mijloace, printr-o austeritate a figu-
poem întreg: rilor, explicabile nu prin deficit imaginativ, ci printr-o
Aproape fără viaţă e moartea conştiinţă edificată în cultura poeziei şi, prin urmare,
aşa cum îi stă bine să fie susceptibilă, conştiinţă care ponderează accentele şi
limitează dezlănţuirile imagistice. O surdină e pusă de
aproape fără moarte e viaţa îndată şi dinadins pe emoţia produsă la un moment dat
aşa cum îi stă bine să fie pentru ca nu cumva ea, emoţia, să aibă efecte deviante,
să atingă vibraţiile îndoielnice ale sentimentalismului.
dar memoria le face Grigurcu e un antisentimental, ca şi Bacovia pe care îl
să se-apropie defineşte în acest fel.
până la indistincţie. În ciuda marginalităţii sale – nevoite şi asumate –
Gheorghe Grigurcu, în dubla sa ipostază de critic şi de
Ce se întâmplă în splendidul poem despre adâncime poet, este o figură de primă mărime a literaturii române
şi despre strălucire, despre adâncimea strălucirii, este contemporane.
încă mai semnificativ: Poezia lui, neomogenă şi inegală calitativ, este singu-
Mai adâncă decât o strălucire lară în peisajul contemporan. Poeţii mai tineri ar avea
e repetare sa îndărătnică destule de învăţat dacă ar citi-o cu atenţia pe care o
merită. Ar putea afla printre altele, că exerciţiul textua-
mai adâncă decât o strălucire list din anii ’80 a fost practicat de Grigurcu un deceniu
e orbita sa fermă mai înainte; ar fi apoi surprinşi să descopere că – prin
înseşi datele talentului său şi prin alegerea estetică pro-
de dinaintea strălucirii prie – acelaşi autor poate fi considerat şi un pionier al
minimalismului poetic douămiist.
L
La Botoşani, locul de naştere al poetului Mihai Emi- În cadrul acelei şedinţe au luat cuvîntul şi invitaţii:
nescu, de patruzeci şi nouă de ani în preajma zilei Nicolae Manolescu, Ion Pop, Cornel Ungureanu, Al.
de 15 ianuarie, devenită Ziua culturii Naţionale, se Cistelecan, Gabriel Chifu, Ion Mureşan (ultimii doi
desfăşoară Zilele Eminescu, o ediţie de iarnă, legată foşti laureaţi ai Premiului Naţional de Poezie „Mihai
de aniversarea poetului, şi alta de vară, pe 15 iunie, Eminescu“ şi cetăţeni de onoare ai Botoşanilor!),
legată de comemorarea poetului. La actuala ediţie, Lucian Vasiliu şi Leo Butnaru. Au urmat depuneri
un adevărat desant de scriitori de primă linie a sosit de coroane la statuia lui Mihai Eminescu din faţa tea-
la Botoşani pentru a participa activ la manifestările trului care-i poartă numele şi cea din curtea Memo-
organizate de instituţiile de cultură botoşănene. Enu- rialului Ipoteşti, apoi un Te Deum la Biserica Uspenia
merarea lor mai la vale va justifica afirmaţia de mai din Botoşani, unde a fost botezat pruncul Eminovici,
sus. viitorul poet. Programul de la Ipoteşti, moderat de
Manifestările au început pe 14 ianuarie, cu două Ala Sainenco, noul manager al Memorialului Ipoteşti
deplasări: una în afara ţării la Bălţi, R. Moldova, şi alta – Centrul Naţional de Studii „Mihai Eminescu“, s-a
la Vorona, locul de obîrşie a mamei poetului Mihai deschis cu salutul oficialităţilor locale şi al unor oas-
Eminescu. La Universitatea „Alecu Russo“, în cadrul peţi invitaţi: Nicolae Manolescu, în calitate de pre-
unei şedinţe festive a Senatului universităţii conduse de şedinte al Uniunii Scriitorilor din România, Varujan
rectorul Ioan Gagim, i-a fost conferit titlul de Doctor Vosganian, prim-vicepreşedinte al aceleiaşi uniuni.
Honoris Causa academicianului Nicolae Manolescu. Cassian Maria Spiridon a vorbit despre apropiata ani-
Laudatio a fost făcut de şeful catedrei de Limba şi versare a 150 de ani a revistei „Convorbiri literare“ pe
Literatura Română, Conf. dr. Nicolae Leahu. Au mai care o conduce de peste douăzeci şi unu de ani, pre-
vorbit despre personalitatea profesorului şi criticu- zentînd primele trei volume din cele douăsprezece
lui român Maria Curtescu şi Anatol Moraru, cadre în pregătire din corpusul de texte publicate în seri-
ale aceleiaşi universităţi, şi Răzvan Voncu din partea ile de pînă în 1940 ale revistei. Lucian Vasiliu, direc-
delegaţiei din ţară. În cuvîntul ţinut în faţa unei săli torul Editurii Junimea şi al revistei „Scriptor“, a pre-
elevate, Nicolae Manolescu a accentuat importanţa zentat noile apariţii editoriale şi recentul număr pe
limbii în formarea unei identităţi naţionale, argu- anul în curs al revistei „Scriptor“. Ioana Diaconescu
mentînd cu aspecte din viaţa sa de profesor, dar şi a vorbit despre cartea în care a adunat toate docu-
de ambasador al României la UNESCO, adăugînd că mentele scoase din arhivele CNSAS legate de poetul
fără limba maternă bine însuşită nu se poate forma Mihai Ursachi, apărută la Editura Junimea din Iaşi.
o cultură temeinică şi, deci, nici o identitate rezis- Valentin Ajder a prezentat două titluri apărute la Edi-
tentă în timp. De asemenea a mai spus că nu există o tura pe care o conduce, Eikon, despre viaţa şi opera
limbă moldovenească între Prut şi Nistru, ci o limbă lui Mihai Eminescu. Vasile Spiridon a vorbit despre
română, recunoscută astfel peste tot în lume. Delega- antologia alcătuită de Dumitru Irimia – Mihai Emi-
ţia care l-a însoţit pe Domnul Nicolae Manolescu la nescu despre cultură, artă, teatru, apărut sub egida
Bălţi a fost formată din: Ion Pop, şi domnia sa mem- Memorialului Ipoteşti.
bru al Academiei Române, Cornel Ungureanu, Eugen În cadrul acestor zile dedicare culturii române şi
Negrici, Gabriel Chifu, Răzvan Voncu, Ioan Holban, în mod special poetului Mihai Eminescu, poeziei,
Lucian Vasiliu, Mircea A. Diaconu, Vasile Spiridon, din 1991 se acordă la Botoşani şi Premiul Naţional
Ala Sainenco, Vasile Iftime şi Gellu Dorian. În ace- de Poezie „Mihai Eminescu“ unui poet român con-
eaşi zi, o altă echipă de scriitori invitaţi la manifestă- temporan pentru întreaga operă. Juriul acestui pre-
rile de la Botoşani s-a deplasat la Vorona, unde a avut stigios premiu s-a întrunit în ziua de 14 ianuarie la
loc o şezătoare literară, completată de un bogat pro- Botoşani şi a jurizat, pe baza nominalizărilor făcute
gram artistic susţinut de membrii Societăţii „Raluca în urma unui sondaj naţional realizat în toate filialele
Iuraşcu“ din localitate. Au participat: Al. Cistelecan, Uniunii Scriitorilor din România. Astfel au fost nomi-
Ion Mureşan, George Vulturescu, Ioan Moldovan, nalizaţi pentru anul 2016 poeţii: Mircea Cărtărescu,
Aurel Pantea, Liviu Ioan Stoiciu, Doina Popa, Adrian Ovidiu Genaru, Ioan Moldovan, Aurel Pantea, Marta
Alui Gheorghe, Radu Florescu, Nicolae Sava, Cassian Petreu, Cassian Maria Spiridon, Liviu Ioan Stoiciu şi
Maria Spiridon, Marius Chelaru, Valentin Talpalaru, Lucian Vasiliu. Marta Petreu şi Ovidiu Genaru nu
Nicolae Corlat, Dumitru Necşanu, Gabriel Alexe, au fost prezenţi la Botoşani, şi astfel au intrat în dis-
Vlad Scutelnicu, Cristina Prisăcariu-Şoptelea, Nina cuţiile juriului cei şase poeţi prezenţi la Botoşani.
Viciriuc şi alţii. Dintre membrii juriului doar Mircea Martin a lipsit,
A doua zi, pe 15 ianuarie, programul a fost des- dar şi-a trimis votul în plic închis. Ceilalţi membrii
chis la ora 9,30 în Sala de consiliu a Primăriei Muni- ai juriului – Nicolae Manolescu, preşedinte, Cornel
cipiului Botoşani, în cadrul căreia i s-a conferit, în Ungureanu, Ion Pop, Al. Cistelecan, Ioan Holban şi
şedinţă extraordinară, titlul de Cetăţean de Onoare a Mircea A. Diaconu – au fost prezenţi şi au stabilit
Municipiului Botoşani poetului laureat, al cărui nume prin vot secret laureatul. Plicul cu rezultatul votului
abia seara, la festivitatea de premiere, a fost dezvăluit. a fost deschis pe scena galei de decernare a premiu-
C
HRISTINA DOROFTEI ÎN DIALOG CU EMIL HUREZEANU
Hristina Doroftei: Colecţia OPERA POETICĂ, apă- E.H.: Lectura este învingătoare şi în era vitezei şi a
rută în 2016 la Editura Paralela 45, sub coordo- superficialului. Numai că se citeşte mai repede
narea şi îngrijirea lui Călin Vlasie, îşi propune şi mai superficial. Doar 15-20% din potenţialul
să adune toate volumele de poezii publicate până internautic sunt explorate de practicanţii acestui
acum de către poeţi români reprezentativi. Până gen de cunoaştere. Omul cunoscător continuă să
acum, în această colecţie au fost publicaţi, pe lângă fie mai important decât instrumentele modernităţii
dumneavoastră, Liviu Ioan Stoiciu, Ioan Es. Pop, cunoaşterii. Deci, un cenaclu mi se pare o idee exce-
Adrian Alui Gheorghe şi Aurel Pantea. Cum aţi pri- lentă. Cenaclul este o reuniune exclusivă şi limitată,
mit această idee? în sensul unităţii de timp, loc şi acţiune a oamenilor
Emil Hurezeanu: Am fost surprins şi foarte bucuros. care citesc şi se ascultă. Din clamarea monologurilor
Surprins pentru că nu mai credeam că poetul din către toate colţurile deşertului online se poate ieşi,
mine mai este ţinut minte şi de altcineva, chiar mai fie şi pentru o clipă, pentru a spune o poezie şi a
mult decât de mine însumi. Bucuros pentru că, pro- asculta un poet. Face bine la frumuseţe. Frumuse-
babil, vanitatea poetului din tinereţe e încă mai pul- ţea scrisului, a cititului, a omului liber de orice teh-
satilă decât resemnarea poetului la cărunta matu- nică agresivă şi acaparatoare.
ritate. Dincolo de mine însă, salut cu gratitudine H.D.: Ambele colecţii noi din acest an ale Editurii Para-
această operaţiune de recuperare-salvare repu- lela 45, OPERA POETICĂ (cinci volume) şi qPOEM
nere în termenii actualităţii pusă la cale de poetul (13 volume), ca şi mai vechea colecţie AVANPOST,
şi editorul briliant Călin Vlasie, alături de profeso- iniţiată de Călin Vlasie şi de regretatul Gheorghe
rul pedagog eminent care este Ion Bogdan Lefter. Ei Crăciun, sunt axate pe poezie, iar unii autori din
sunt oameni foarte competenţi şi generoşi, auguri colecţia qPOEM se află la debut şi pot fi sensibili
ideali ai reîncarnării poeţilor şi poeziei lor de altă- la critica literară. Pe dumneavoastră în ce mod v-a
dată în timpul nostru. afectat receptarea critică de-a lungul timpului?
H.D.: Călin Vlasie, coordonatorul Colecţiei OPERA Acest aspect se poate deplasa şi în zona relaţiilor
POETICĂ, a pus bazele unui Cenaclu literar, de prietenie?
qPOEM, www.qpoem.com, care a devenit un feno- E.H.: În cazul meu, ca poet, receptarea critică a fost
men naţional ce urmăreşte relansarea lecturii de dominant prietenoasă, poate chiar excesiv de dar-
poezie. Într-o lume a vitezei, a superficialului, lec- nică. Nu m-am împrietenit cu criticii mei pozitivi,
tura are şanse să învingă? cu alţii decât cei pe care oricum îi aveam prieteni, şi
Constantin IFTIME
P
dintr-o perioadă mai veche dar şi mai nouă nu poate fi decât
a existenţei noastre, m-a determinat să benefică…
întreprind acest demers. Scopul lui este, mai 1. Pe mine, fascinaţia lim-
bii m-a împins către literatură. Când eram foarte
ales, unul de introspecţie, de re/descoperire, mic, limba scrisă mi-a dat foarte mari bătăi de cap.
a acelor zone mai mult sau mai puţin Îmi plăceau poveştile orale. Cărţile cu poveşti le
cunoscute din biobibliografia unor scriitori ascundeam. Le luam de la bibliotecă, le ţineam aşa
contemporani… Cum scriitorii, oamenii de două-trei săptămâni apoi le duceam înapoi necitite.
Mă emoţionau foarte tare numai când le răsfoiam.
cultură în general, s-au dovedit a fi în toate Totuşi, aveam nevoie de ele. Abia prin clasa a cincea
timprile avangarda prospectivă, credem că, am început să citesc ritmic. Deja aveam un ritm al
în condiţiile de astăzi, o mai bună înţelegere mersului la bibliotecă. Începusem şi să scriu. Profe-
Lucian ALECSA
Eminescu
U
Unii susţin sus şi tare că în cei 39 de ani pământeni
Eminescu ar fi fost numai beat de fericire
alţii că ar fi fost negru de furie
apoi vin eminescologii şi dau să lămurească lucrurile:
Eminescu nici n-a existat
doar în minţile celor bolnavi de visare şi-a găsit culcuş
dar cum orice ficţiune poate deveni fapt
concret dacă insistăm asupra ei
– după cum susţin filozofii –
plecăm de la premisa că el ar fi scris Luceafărul
şi Scrisoarea I şi celelalte satire şi chiar
rugăciunea strămoşului nostru dac
Cerul i s-a deschis tocmai când se pregătea să mai tragă o mahorcă,
să mai bea o carafă de vin şi o cafea
şi să mai ia la refec vreun politruc mic şi crăcănat
n-a fugit de ispite, n-a vrut să fie zeu,
de asta şi-a pus capul în bătaia unei pietre
plecată glonţ din mâna unui nebun
a îngurgitat mercur fără să dea socoteală
vieţii şi nici gândirii sale geniale
s-a întins pe catafalc trăgându-şi singur cultucul sub cap
fără să-i ceară voie lui Maiorescu sau lui Slavici
a închis ochii înainte de a i se lipi pe buze bezelele Veronicăi
nici de fratele Ion din Ţicău nu i-a păsat prea mult
în scrisoarea de adio i-a prezis o întâlnire rapidă în ceruri
pe când luna îi va zâmbi prin gheaţa ferestrei
i-a plăcut să fie un mort normal, cu ochii închişi şi părul vâlvoi
nu i-a păsat de propria-i existenţă, s-a interesat doar de alţii
abia acum se sinchiseşte de tot ce i se întâmplă
foamea noastră de legende îl doare foarte
tare, îl atinge până-n oseminte
de câte ori i se pun coroane pe după gât
se simte anchilozat într-un fals postdestin, se simte ghipsat
Poesis HYPERION 35
în nesimţire
nu poate căsca, nu poate să-şi întindă braţele, şi nici picioarele
de suflet nici nu mai vorbesc, se folosesc alţii de el ca de un preş
dacă ar fi după unii, nici verbul nu i l-ar lăsa teafăr
cucoanele, mai ales cele duse cu pluta, îl imploră să le trimită
scrisori de amor
copilaşii îşi doresc de la el doar poezioare cu
floricele albastre, nuferi şi îngeraşi
iar agenţi de vers, care-i urmăresc zilnic
mişcările il întorc pe toate feţele,
îl răsucesc şi-i agită creieraşul ca pe un terci
încercând să scoată unt astral din el
singurii care nu vor nimic de la el, din contra,
nici nu vor să audă de numele lui, sunt politicieni
îl lasă în plata Domnului, să-şi vadă mai departe de veşnicie,
numai să nu-i deranjeze prea des
pentru cuminţenia lui, unii se opintesc şi-i mai atârnă
câte o jerbă la ţintirim
sau pe unde apucă, de gâtul vreunei statui
la fel, fonfii, flecarii, patrioţi cu gura strâmbă îi cântă-n strună
pe la tot felul de întâlniri oficiale
umezind ale lui versuri prin urechi catifelate de cucoane despuiate
sau aruncând trăncăneli deşarte în creieraşe de creduli adormiţi
Bădiţa Mihai, în nopţile cu lună plină, când vârcolacii îşi fac siesta
le mai răspunde greieraşilor, cântând duios
din scripcă doine de chin şi jale
cu bufniţele nopţii îşi împarte liniştea uitării,
în freamătul de codru, sub ocrotirea mării, în plânsetul de ape
îşi ţese din raze de luceferi zborul
de-a pururea aproape de steaua care a murit
azi o vedem şi nu e.
Crucea orelor
Pe Ia ora 11, pe când ne pregăteam de culcare
eu îmi trăgeam pijamaua iar fratele mai mic se spăla pe dinţi
mama, subit a hotărât să ia liftul spre cer
A lăsat doar câteva propoziţii legate de grindă,
lângă cele două fire de busuioc:
mă găsiţi în creierul lumii numărând circumvoluţiunile Morţii!
sper ca până la a doua venire a Mântuitorului
să pigulesc toate păcatele, să rămână lumina de începuturi,
să-i vedem faţa cu adevărat, faţa pruncului sfânt!
Ce să înţelegi din toate astea?
Din acea clipă, zi de zi, lucrez la redactarea unui
raport disciplinar asupra păcatului primordial!
în zilele de sâmbătă şi duminică sunt ajutat de fratele meu,
(în restul săptămânii el trebăluieşte prin curte)
numărăm pe abac toate secundele trăite
de omenire de la facerea Lumii
la închiderea zilei, când cerul cască de plictiseală
şi noaptea încă moţăie sub pliurile întunericului
dau buzna doi zărghiţi de îngeraşi ca doi
papagali, ce se dau drept scribi
Poesis HYPERION 37
se dau lupte între cuvinte
nu suntem dispuşi să cedăm
ne asumăm până şi trecerea din spatiul
închis între ape de plumb
vor zbura în voie fără a renaşte
sub cupola nemişcată a minţii
gânduri de fiecare zi
doar melcii tăi trec înaripaţi
prin inimile noastre lăsând la vedere
răni incandescente târâtoare în albastrul peretelui
de-atunci cuvintele-mi păreau pietre agăţate încă puţin şi cuvintele vor cădea
de rostul înfipt adânc în deplinătatea speranţei grele păsări fără aripi
ca artificiile zburătoare la miezul peste depărtarea noastră
nopţii către gândurile noastre
păna am descoperit tăcerea decojită de trupuri
pe un pat gol în afara timpului xxx
am simţit cum urcă aerul rarefiat al vezi, tată,
fiarelor devenind tablou străin stelele s-au ridicat la cer,
în casa cu fetrestrele îndreptate spre nicăieri pământul e tot mai reavăn,
aici e o formă a infinitului redus la absurd inima se vrea stinsă,
acolo amiaza coboară printre stoluri iar pulberea pluteşte între noi,
şi preţ de secunde înaintăm în abisul dintre două uşi numai ceasul acesta ticăie neîncetat!
aşternându-mă în faţa paşilor
mărşăluitori prin tacere
spre o lume în care nu mai pot visa
târziu
am căutat un film cu acest nume
convins că pe o alee din Kyoto
ne-a surprins cândva un artist al peliculei e ceasul plecării tale spre nicăieri
spre o apă fără margini din care nu te întorci
acum cineva într-o altă realitate te desfaci în mii de fărâme până la orizont
scrie despre tăceri paralele apoi pulberea te va transforma
pe malul unui lac se naşte liniştea în planetă adumbritoare
o nălucă săgetată prea devreme pe un cer nefiresc de roz
iar rana-i revarsă peste lume o adiere din care curg rând pe rând
de vis împlinit spre alchimia facerii
mai întâi mici bucaţi din rochiţa cu dantelă a copilăriei
de se acopăr de flori luncile şi grădina din vale
xxx apoi petale încifrate în gânduri aidoma
îngerilor pogorâţi peste tăceri
caut femeia ce nu atinge cu mişcarea ei vântul
şi nu bănuieşte încotro se îndreaptă în timp vor împlini nefiirea
ce-i luminez cu dorinţi paşii şovăitori
în faţa ei seara freamătă pe cărare e ceasul în care Mariana Marin a coborât
voi pleca şi va veni furtuna în casa ei pentru un timp să-şi adoarmă trupul hulpav
voi rămâne iar umbra ei se va deşira în nefirescul cotidianului
fierbinte pe coapsele mele şi pentru a mia oară, voi, saltimbancii memoriei,
dimineaţa când izbânzile se numără pe degete i-aţi turnat ţărână pe gat, pe buze şi pe pleoape,
ea nu atinge cu mişcarea ei gândurile mele în armonia cerului cu pământul, i-aţi plantat în
înodate pe câmpul nins din faţa loc de cruce mâini dibace de utilaj flămând
interminabilelor secunde în care negi în speranţa că totul se va şterge, că toate se vor ofili
până şi ceea ce vezi cu ochiul tuturor iar uitarea va pune stăpânire pe
voi înopta în gândul tău litere, pe foi, pe cuvinte
o vreme îţi vor fi aproape păsările şi munţii
sufletul poetului zboară printre voi ca păsările, e ceasul de taină al Silviei
dar nu-l vedeţi în mahalaua speranţei se cos porumbei în toate
mă voi întoarce colturile caselor în care nu e loc de oglinzi
voi găsi mormantul gol în ape coboară chipul ei ca un vifor
în faţa propriei amintiri cu cerul tras peste pleoape
în anotimpul sigurătăţii
Poesis HYPERION 39
eu însumi rămas înaintea clipei de
mărturisire stau nefolositor
nefolositor e şi dosarul meu de fiinţă inferioară
şi fără trebuinţă e judecata mea nejudecată
când rostesc un cuvânt le fac greaţă şi copiilor mei
pun pe cântar firimiturile permise slava cuvântului
partea mea primitivă şi partea mea mântuită
cum stau obiect în oglindă pur şi simplu nu exist.
Poesis HYPERION 41
practică o bizară terapie a tăcerii.
Lăstari de lumină
Încerc să memorez cât mai multe detalii –
acele soarelui scânteind în apă,
mirosul bradului
îmbrăţişat cu cel al teiului
de peste drum,
rozul pudrat al garofiţelor
respirând liniştite,
umplându-şi plâmânii de verde…
ameţesc,
îmi dau căutare pe web,
mă găsesc plângând într-o cabină de machiaj,
el îmi zice google, eu nu zic
nimic, eu nu-l mai iubesc. Nu
mă cred…apoi dublu clic.
2
SEZONUL E APROAPE MORT
ca întunericul imens în care îţi cauţi un prieten
Silvia GOTEANSCHI iar el nu-i
1
căruia vrei să-i spui
EL ÎMI ZICE GOOGLE foarte puţin
(sau căderea Saigonului)
despre
Anumite lucruri se văd numai momentul acela trist
când se complică până în care nu eşti decât o haină pe un trup rău
la absurd, sau
un suflet oarecare care nu găseşte trup bun
de obicei, mi se face frig şi dau la o parte pământul, şi numai ciulinii se agaţă
deşi pe undeva au rămas mănuşile cumva mângâietor
şi paltonul mamei, de tine
sau despre cum ai înţeles că n-ai iubit niciodată
în capul meu se aud puşti
ca în timpul războiului din Vietnam 3.
şi mi se face greaţă
(frumoasă sau deşteaptă – trebuia să mă hotărăsc,
CA ŞI CUM AM PIERDUT LA CĂRŢI
Încă te curăţ de toate celelalte femei,
să ştiu pentru cine voi naşte, deşi nu mai ai nici ochi, nici limbă, iar eu,
împotriva cui voi lupta), tot mai multe mîini şi picioare.
nebuniile se caţără pe copaci ca nişte maimuţe după Dulci, dulci, rănile tale ca sfecla de
banane, zahăr în Moldova, răni de toamnă, ciudate,
milioane de roţi în viteză după alte milioane peste rănile mele vii şi aprinse.
de draci cu centuri de castitate, flacoane cu sedative,
Rănile noastre se potrivesc minunat.
unii spun că pur şi simplu am murit şi că în lume e Altfel, aceeaşi minciună că nu vei pleca.
din nou pace, Acelaşi portofel gol care ştie mai bine asta.
un fel de subestimare,
dar mai am eu o pereche de chei 4.
şi aer cât să trec strada pentru că nu vă las, NEBUNIKA
nu vă las, auziţi, toamna e amară ca o ciocolată neagră
să-mi scoateţi capul sau inima la mezat, aş fi vrut să fiu o rusoaică să îţi fac ceai şi copii
şi să te pun cu fundul pe plită cînd ridici
cît de penibil e să urli că ai numai o viaţă care vocea la mine
Poesis HYPERION 43
dar sunt o poetă oarecum cunoscută pentru că nu mai văd, nu mai aud, nu mai cunosc
şi nu-mi permit vreo scăpare şi nici nu mai am nevoie de ea
căci sigur se găseşte o dragoste mare pe undeva
şi mă pune pe youtube şi totuşi ne-am iubit,
deşi sau poate tu ai fost curios,
chestia asta iar eu foarte frumoasă
ar da bine la CV
şi chiar dacă sunt angajată în câmpul muncii s-au iubit venirile cu plecările,
şi am un viitor strălucit au devenit gemene,
îmi pasă de soarele pe care tata s-au îngrăşat
l-a împrăştiat în viaţa mea chiar,
cu încredere au îmbătrânit câtva timp
cât eu aşteptam la fereastră, iar tu
* cărai în spate geamul închis,
ba nu
toamna înţeleg că nu-mi pasă de nimeni erai un monstru mare,
nu-mi pasă nici măcar de tine iar monştrii iubesc mic, mic, mic
iar dacă mori
am să plîng până ajung la borcanul cu miere ştiu că ai plecat chiar în momentul în care
sau înşir pe foaie primul poem despre noi împreună eu am deschis fereastra şi am pus câţiva nori
hlizindu-ne pe urmele tale,
am crescut lalele şi am aşteptat scrisori,
vreau să-ţi mai spun mi-am trezit păpuşile din somn
că sylvia plath nu s-a sinucis de nebunie la viaţă,
cum susţin psihiatrii
ci din plictiseală ştiam că aşa vei veni,
cu toate astea ceva mă doare tare tare cu preţul onoarei, să le aduci rochii albe, apoi
nu ştiu ce să le arunc, să le tai, să le spintec
dar mă doare kapeţ şi să-ţi spun,
şi îmi place această durere pe
care o împuşc în stînga mai bine,
în dreapta dintr-o jucărie cu bile mai bine fără inimă,
pentru copii să strângem patul şi să ne luăm de mână
pentru o altă ultimă oară,
* căci
afară tună şi fulgeră şi noi niciodată am eu această pretenţie banală, absolut feminină,
n-am dansat vals să le fac pe toate de un sânge pustiu.
poate de asta îţi urăsc veselia acordeonul şi nasul
întodeauna răcit 6.
sclif sclif
nasul tău e absolut imposibil EU CRED TOATE MINCIUNILE TALE
nasul tău e un aspirator în pisicile cu chelii şi lumânările de pe tortul miresei
nefericitule în ţignalele de automobile cu numere
hoţule de înmatriculare în rai
nu eşti decât un tip din mulţime care ţipă ca prostul în bascula lui moş niculai
sic transit gloria mundi
toamna asta te trimit la dracu fă-te că nu mă ştii
apoi mă bag în maşina de spălat şi gata de câteva zile fac un coş de gunoi pentru toate visele
şi tulai…
5.
în balansoare pentru lumea mătasă
SUNTEM ÎMPREUNĂ în focul din pirostrii care mută sfinţii din loc
Ştiu că ai plecat chiar în momentul în care eu în soarele filantrop
am ajuns la tine care ne-a promis o casă cu şapte pitici
târziu, pentru că,
veneam să-ţi mângâi micile bucurii,
să te ameninţ cu moartea apoi cu moartea ei, stoppp, în ultima minciună, am
totodată fost cea mai frumoasă…
veneam să mă plângi,
Lacrimi zâmbitoare
Aş vrea să îţi spun că m-am mutat în vise
Şi nu am carte de identitate,
Dar duc în palme tainele nescrise
Ce le-am adus de dincolo de moarte.
Poesis HYPERION 45
noi vorbim prin semne
şi poeziile noastre vorbesc singure
o lună mare ridică deasupra lor
o iubire mereu tânără
***
într o zi se va scrie şi ultima poezie
un zar aruncat în faţa lumii de o mână fermă
cuvinte din adâncuri vor zbura prin aer
ca un roi stârnit
Oglindire
Un zâmbet trist – o sabie în teacă –
Două tăişuri strânse-n piele. Fine…
Mioara BĂLUŢĂ
Aş bea din aer ora care pleacă
*** Să pot sclipi în ochiul lunii pline;
Sub semnul tandru al înnobilării
aveam cerul în mine şi eu am vrut să cresc
Aş sta cu fruntea-n umăru-ţi de apă
să fiu deodată mare
aşa cum în poveşti te dai peste cap Să-ţi tac… Să-mi curgi… Din râul înserării
pocneşti din degete şi Nisipul în deşert să-şi crească pleoapă…
În semicercuri, fără de oprire,
rândunelele s-au dus Departele-ţi aproape să mă poarte
s-au întors cocorii Cât să îţi tulbur sfinxul din privire
din septembrie în septembrie C-o ploaie, c-o scânteie sau c-o moarte
frunza ochilor mei s-a rotunjit în sâmbure
acum pot să-mi văd în linişte Lăsând, neruginiţi, timpul să treacă…
sufletul aruncându-se în gol cum urcă Ce zâmbet şi ce sabie!… Ce teacă!…
dintr-o cădere în alta
se dă peste cap
scrie poeme cu cifru ***
toate casele au rănile lor
sau poate e încă o pasăre eliberată absenţa lor întoarce oamenii pe dos
căreia oricât de greu i-ar fi zborul între noi nu ar mai trebui să rămână
trebuie să poposească undeva nicio piatră
i-am zis singurătăţii mele
nu mă scoate din casă
*** decât un câine de serviciu
dar ea a trecut prin ploi de parcă
am unghiile roşii
mi-am scos şi ultimul adevăr de sub piele l-ar fi inventat pe dumnezeu
cum scoţi cu acul o aşchie după chipul şi asemănarea noastră
întotdeauna
încetul cu încetul fericit e acel ce în octombrie îndură
voi închide gura morţii multe şi nu foloseşte nimănui
lumii nu-i mai trebuie nimic viu fericit cel ce se împiedică
totul pare încercuit cu roşu într-un gest al îmbrăţişării
ca şi cum ceva ar trebui reparat răsucindu-se în aerul său
ca o frunză
Jumătatea de sus a
capului meu decupată
Mă urc într-o corabie albă împrejur corăbii albe
Cu pânzele umflate ca nişte pisici gestante
Vântul trece prin mine răscolind puierniţa gânduri
Îşi iau zborul lilieci lebede cu gâtul prelung şi cai
Herghelii sălbatice scăpărând din copitele de foc
Vârtej ce urcă de la stânga la dreapta
Coamele lor par fire de aramă fluidă
Jumătatea de sus a capului meu decupată e un gheizer
Jumătatea de jos o cupă cu vin de rubin valurile ies
Corabia e beată miresmele de miere şi stejar bătrân
Inundă toate cabinele toate punţile catargele pleacă
Pe şapte cărări se aude un cântec reluat la infinit
Frânturi dintr-un
dodecaedru rubik
O grotă cu două încăperi două bolţi
Viorica PETROVICI În care limacşii s-au plodit
S-au multiplicat până n-au mai încăput
Noaptea cu felinare roşii În întuneric
Au făcut şiruri cât de cât regulate
Femei femei ies din zid picioarele lungi
Răsar din colanţi din pantaloni foarte scurţi Şi s-au îndreptat către fântâni
Şi luminează întunericul acestor ziduri Le-au spurcat le-au umplut cu putreziciune
Privirile mute taie în felii parfumul gros Şi au fost convinşi că s-au sacrificat
Ca o mlaştină unde nuferi se desfac Pentru o idee veche
Albi şi putrezesc strada e roşie Izvoarele şi-au deviat cursul au ocolit duhoarea
Felinarele sunt roşii reclamele roşii Au renăscut mai la dreapta mai la stânga
Băiatul pe bicicletă are bucile la vedere După formele de relief ale fiecăruia
Se opreşte lângă umbre şi râde Un lucru era de neînţeles
Pereţi incerţi aspiră femeile şoaptele Se auzea din adânc un cântec ca de sirene
Dimineaţa se strecoară în fotografie Sau un muget de valuri răzvrătite
Un paznic într-o uşă fardurile Sunetul a două planete când aurele lor se ating
I se împăienjenesc pe mască Trâmbiţa unui oracol orb într-o peşteră
Roşul curge de pe obraji ochii albi Limacşii se urcau pe trunchiul lui bătrân
Rătăcesc în această falie labirint spiralat De milenii şi cădeau explodau grenade mâzgoase
Din care timpul demult a plecat De după oglinzi dintr-un dodecaedru rubik
Noua specie se strecura şerpuitor în dogme
Poesis HYPERION 47
Dorina STOICA într-o noapte fără lună, dintr-un an bisect.
se spune că ţipam tare şi eram foarte urâtă,
caut lumina obscură înghiţeam biberoanele apoi vomitam.
şi umărul gol despre tata ştiu că nu va veni niciodată
pentru că ar avea prea mult de lucru
fericirea depinde de spondiloza cervicală
să aducă înapoi toate lucrurile,
şi de creşterea glicemiei!
pe care le-a dat de pomană bunica, de sufletul lui.
atacurile de panică deschid portaluri
recit din memorie poeziile învăţate la şcoală,
dinspre prezent înspre trecut
cântecele patriotice, plus ce se cântă în biserică,
şi dinspre trecut spre viitor.
rolurile din piesele jucate
magiunul copilăriei fierbea pe pirostrii.
pe vremea cand eram la cercul de teatru.
mestecam cu linguroiul de lemn de patru ori pe oră,
bunica mă ţine uneori încuiată într-un dulap,
măsuram timpul cu un fus înfipt în mijlocul unui cerc
crede că sufăr de o boală ciudată.
tăiat în patru ca o mămăligă.
croşetează strâns verigile lanţului,
în fierberea aceea întunecată imaginam
uşi închise, zăvoare tari,
iaduri si judecata de apoi.
ca nu cumva trecutul să tragă cu urechea.
ne-am urcat fără bilet în tramvaiul 45,
am deschis cu pila de unghii Cutia Pandorei,
rămâi de bună voie, până ce devii
dansând cu şerpii traversam pe roşu,
blând ca un motan castrat.
pană ce iarna năvălea peste noi.
râmâi, ţi-am spus toate secretele mele, ce Dumnezeu!
desenam inimi însăgetate pe zapada viscolită de ani,
oricum nu ai încotro pleca! fabrica
de fierbinte ce eram încălzeam blocul acela cenuşiu
unde lucrai s-a închis
ce avea piese de mobilier calorifere reci din fontă.
şi toate strungurile au fost vândute ca fier vechi.
eram vinovaţi de copacii înfloriţi în februarie.
Poesis HYPERION 49
Braşovul în o mie şi unu versuri
De la scrisoarea lui Neacşu din Câmpulung către judele Braşovului, Hans
Benkner, de la tipografia lui Honterus şi tiparul coresian, de la gimnaziul uma-
nist şi prima şcoală românească din Şchei, până la prima gramatică a limbii
române şi până la versurile imnului naţional, iar mai apoi, până la prezentul
neaşezat, istoria literaturii române nu s-ar fi putut scrie nesocotind Braşovul.
În jurul Braşovului au gravitat marile nume ale literaturii şi culturii române.
Paşii lui Eminescu, Blaga sau Cioran s-au oprit în Braşov. Prima asociaţie lite-
rară din România s-a înfiinţat în Braşov, în 1821: Societatea Literară, născută
la iniţiativa boierilor munteni Nicolae Văcărescu, Grigore Bălăceanu, Con-
stantin Câmpineanu, Ion Câmpineanu, Iordache Golescu şi Dinicu Golescu.
Primul ziar românesc, Gazeta de Transilvania, a apărut la Braşov, iar prima
publicaţie culturală, suplimentul Foaia literară / Foaia pentru minte, inimă
şi literatură, de asemenea. Uniunea Scriitorilor din România a înfiinţat, în 25
martie 1949 (de Buna Vestire!), cinci filiale în afara Bucureştiului, printre care
şi cea braşoveană. Până şi manifestul (eseul-program) al ultimei mişcări lite-
rare de amploare, cea a postmodernismului optzecist – Poezia cotidianului, a
fost publicat de Alexandru Muşina în Astra, la Braşov. După atâtea aşezări de
straturi ale literaturii române, oraşul Operei prima a rămas fără vreo publi-
caţie literară. Astra însăşi, prin voinţă politică, a devenit o revistă de popula-
rizare ştiinţifică în domeniul istoriei, cu un supliment cultural. Vocile literare
ale Braşovului se disting tot mai greu, ca reverberaţii ale unor emisii secun-
dare în spaţii culturale de aiurea. Aceasta este, pe scurt, motivaţia propunerii
filialei Braşov a Uniunii Scriitorilor din România a unei rubrici temporare de
poezie în Hyperion, care să găzduiască autori ai Braşovului ultimilor zece ani:
Braşovul în o mie şi unu versuri, ale căror voci literare se aud încă, dar sunt
tot mai rar asociate cu oraşul din care provin. De aceea mizăm pe voci puter-
nice, distincte, uşor recognoscibile în literatura română contemporană, indife-
rent de asocierea directă sau nu cu filiala braşoveană. Am publicat până acum
poeme de Andrei Bodiu şi Simona Popescu. În acest număr publicăm poeme
de Angela Nache-Mamier.
Adrian Lesenciuc
Poesis HYPERION 51
B
B
E
L
E
T
R
I
S
T
I
C
A
Ioana NICOLAIE
I
Pelinul negru*
În tunel e moale şi nu e nevoie să faci nimic. Dacă se – Cât despre vinovaţi, s-a făcut anchetă, au fost des-
apropie trenul, îl auzi, şuieră de departe, trebuie doar să coperiţi foarte repede. Cum au o vârstă, sunt socotiţi res-
te lipeşti cu spinarea de piatră şi el trece ca vântul. Nu te ponsabili. Oricum, nu mai pot rămâne în Şcoala Speci-
schimbă în ciozvârtă de carne – ca pe Valer a lui Dănilă ală din Buzău. Au ajuns un pericol. Ne pare nespus de rău
pe care tot l-a tăiat locomotiva într-o zi, chiar dacă de pentru situaţie. În loc să înceapă liniştită vacanţa, noi v-o
ruşine ai lui l-au ţinut numai cu animalele pe munte -, nu dăm zdruncinată.
te atinge, nu te toacă printre bolovani şi traverse. Uuuu, Dar eu nu aud. Lacrimile mamei au munţi mici de sare
doar atât, şi nu se ştie dacă duce pe cineva în vagoane. înăntru, te poţi culca pe ei în siguranţă. Şi mă aşez acolo,
– Trebuie s-aveţi multă grijă. Biata, prin ce-a trecut… cu faţa la cer. E deodată plăcut, se face încetul cu încetul
Iar acum, nici nu ştiu cum să vă spun, e închisă în lumea amiază. E vremea de-acum să-mi întâlnesc fraţii, aproape
ei. Încă nu vrea să vorbească. Noi ştim că aşa se apără şi că plâng de bucurie. Şi-i strâng tare în braţe, şi ne punem
că o să-şi revină la un moment dat. Am mai avut un caz alături palmele. Ale lor au deja bătături de la muncă. Sever,
de ăsta, a ţinut blocajul cam două săptămâni. Depinde de chiar dacă încă mic, tot a căpăluit puţin. Iar Mariei i s-au
cât de mult a rămas cu mintea acolo, în subsol. Ne pare întărit băşicile şi acum poate să strângă fânul cu grebla.
grozav de rău, dar n-a fost vina nimănui. Degeaba o cerce- Când prind palmele celelalte, mai mici sau mai mari, le
tează acum pe doamna Mariana, o pedagogă foarte bună… ştiu bine pe toate. Şi ei mă trag afară, de ce m-am făcut
mutulică, mi-am înghiţit cumva limba? Nu, că atunci aş fi
Şi mai vorbesc fel de fel, dar glasurile lor ajung la mine
moartă ca buna, cea pe care n-am cunoscut-o, cu sicriul
ca nişte pachete de linişte. Nu vreau să le deschid funda,
ţinut în pod.
de ce s-o fac, căci de când mama s-a avântat ca zmeoaica
Ne suim în corcoduş, fructele neviermănoase sunt tari,
şi-a găurit cu suflarea ei zidul, măcar ne ţinem de mână. tocmai bune de umplut buzunarele. Săltăm apoi pe gar-
Şi asta e bine, nu-mi pasă de frig şi încetul cu încetul se dul din uluci, ne ţinem de ramurile de sus şi-am ajuns în
topeşte şi spaima. Dacă m-am prins iarăşi de mama, n-o cireş. Creanga asta-i a mea, creanga asta-i a ta, şi a treia-i
să mă mai las din strânsoarea ei niciodată. E timpul să ne a cui vrea, fredonează Maria. Mâncăm cireşele mici, săl-
întoarcem acasă. Puteam să merg? Nu aveam ameţeli sau batice, dulci ca mierea, ne înroşim buzele, ne murdărim
dureri de cap? tricourile. Şi nu ne pasă de bărzăunii din plop, că nu ne
– A stat câteva zile în spital, a început să dea mici semne suim până acolo să-i acoperim cu catran. Dacă te înţeapă
de interes abia de alaltăieri, când am adus-o din nou la doi sau trei, nu mai scapi, te prinde moartea.
şcoală. Psihiatrul ne-a spus că aşa se va întâmpla. Ne-a Cât despre miei, fiindcă e vai de capul meu, nu mi se
mai zis că va conta foarte mult şi familia, adică dumnea- mai dau înapoi. Îi ia Maria, deşi urăşte asta, că e mare şi nu
voastră. Are nevoie de sprijin, de afecţiune… Acum încă mai poate de ruşine, numai ciobăniţa o să-i spună colegii,
îi e foarte greu. Regretăm tot ce s-a întâmplat, n-ar fi tre- dar ce să facă? Până nu mi se dezleagă limba, nu mai sunt
buit să vadă oroarea aceea… Deşi, să ştiţi, fetiţa…, Nadia, în stare de nimic, nu mai pot fi de niciun sprijin. Dar tot
şi-a revenit între timp, peste o săptămână e posibil să se mă duc cu ei, mânăm animalele deasupra carierei, unde
întoarcă la noi… iarba e fragedă şi îndestulătoare. Boturile pestriţe de miei
Putem acum pleca? Îmi trebuie un aer un pic mai bun, se bucură, boturile rozalii de vacă n-au altă grijă decât să
fără ace de gheaţă şi fără medicamente. cureţe locul. Şi nu departe, lângă baltă, trebuie să te uiţi
Beletristica HYPERION 53
e o făptură minunată. De aceea, când ea lipseşte de acasă, copilul-porc se atârna cu picioarele de clanţă. Dar cum nu
el, copilul-porc, nu se mai poate opri din guiţat. Şi plânge, voia să o supere, nu mai deschidea uşa larg, ca mai demult,
tânjind din tot sufletul lui după mama. Şi-şi aduce aminte ca să ajungă la ea, în camera dinspre drum. Rămânea puţin
cum a trebuit într-o bună zi să-şi părăsească pătuţul şi i pe gânduri, oare când o să se întoarcă, îşi ciulea urechile,
s-a închis uşa casei în nas. Că s-a făcut cald şi el crescuse ca până la urmă să se retragă sub viţa-de-vie din curte.
şi-atunci sigur o să-i placă mai mult afară. Guiţu a plâns Iar asta înseamnă că şi el, Guiţu, copilul-porc al familiei,
în ziua aceea cu lacrimi amare. Şi-a strigat încontinuu că s-a făcut mare şi trebuie să-şi mai înfrâneze inima. Şi nu
el încă e copil şi o iubeşte nespus pe mama. Iar ea l-a luat cred că o să sufere dacă o să-l iau pe sus tocmai eu, druga, şi
în braţe, l-a alinat, şi i-a spus că toate fiinţele ajung după o să-l las să cadă, uite aşa, în mijlocul patului. Fiindcă acolo
un timp să se despartă. Uite, până şi Agustina, adică eu, a suntem noi toţi, adică fraţii, lipiţi cu spinarea de mama.
trebuit să plece la capătul lumii. Pe când ei, slavă Cerului, Cât de bucuros ţopăie Guiţu, mai ceva ca nebunele de la
încă erau împreună, în aceeaşi ogradă.
şcoală. Groh, groh, că doar îşi merita demult locul dintre
Copilul-porc a priceput, dar cu toate acestea, în inimă
noi, tânjise atâta după o mamă. Acum o are. Mai mult, în
tot mai păstra durere. De fiecare dată când se apropia de el
mama, nu mai putea de bucurie. Hăpăia hâlbele cele gus- casa asta de lut, nu-l ceartă nimeni dacă-i murdar. Şi e pus
toase cât putea de repede – cu bostan fiert, cu mult cartof, şi el cu toţi ceilalţi la masă. Iar dacă e sărbătoare şi clopotele
cu feluri de ciorbe şi cu lapte –, fiindcă apoi avea treabă. bat la biserică, Guiţu şi toţi fraţii împart aceeaşi pătură. Ce
Dacă mama se ducea la săpat grădina, el o însoţea până pe de poveşti îşi mai zic unii altora, cum au tolbele pline de
coastă. Căci el, Guiţu, chiar dacă porc, tot băiatul mamei întâmplări… Numai eu nu pot spune nimic, aşa cum am
se ştia. Dacă ea pleca să cumpere pâine şi apoi lua urcu- limba legată de două luni. Dar tot mă bucur, fiindcă sunt
şul în piept până acasă, el o auzea de departe şi guiţatul cu ei şi, dacă se face noapte, îi pot asculta şi când sforăie
i se dezlănţuia fericit. Fiindcă în toată lumea nu se găsea uşor şi-atunci nu mai rămâne nici măcar o dungă de teamă.
copil mai iubitor decât Guiţu. Dacă mama trebăluia prin
curte, nu o scăpa o clipă din ochi, i se freca de picioare, * Fragment de roman,
îi aducea agrişe în dar. Şi când dispărea înăuntru, în casă, în curs de publicare la Editura Humanitas.
Dan PERŞA
A
Înapoi pe Solaris*
Am fost cam o sută de oameni pe staţia Solaris. Savanţi, cer- o navă, nici o fiinţă
cetători, tehnicieni, medici… o lume pestriţă de inşi inteligenţi. să nu se apropie de
Până ce lui Gibarian i-a căşunat să bombardeze planeta-ocean acel loc.
cu raze X. Luase ideea din romanul lui Stanislav Lem, „Sola- În una din „nopţi“,
ris“. Multe idei ne veniseră de aici. Chiar şi numele planetei. Şi ce să fi visat Giba-
poreclele ce ne-au fost date, încât nimeni nu mai ştia numele rian cât a dormit, că
noastre adevărate. Eu eram Chris Kelvin, altul era Gibarian, Solaris a dat naştere
Snout… Ei bine, Gibarian a susţinut mai târziu că nu luase la sute de staţii orbi-
nimic de la Lem. Ci oceanul visător îi şoptea ce să facă, după tale. Familia Solaris
ce l-a luat în stăpânire. Îl hipnotizase cu un cânt de sirenă. s-a înmiit. Dar erau
Intraseră în simbioză. Gibarian nu mai era stăpân pe actele numai făpturi dupli-
lui. Şi cred că aşa a fost, de vreme ce nu mi-a cerut aproba- cate. Oceanului nu-i
rea să lovească oceanul. A făcut totul pe ascuns. În următoa- convenea.
rele douăzeci şi patru de ore, staţia a început să se umple de – Mamă, i-a spus Gibarian planetei, o să plec cu toate sta-
„vizitatori“. Aşa îi numise, „vizitatori“, Tarkovski în filmul său ţiile spre Pământ, ne vom aşeza pe orbită şi de acolo îţi vom
„Solaris“. Fiinţe create din leptoni, extrase din mintea noas- transmite visele a miliarde de oameni!
tră în timp ce dormeam, născute din visele noastre. Fiinţe ce Nu a fost însă nevoie să plece. Planeta Solaris putea călă-
le-am iubit sau fiinţe ce ne-au înspăimântat… Staţia orbitală tori prin spaţiul cosmic. S-a urnit din locul ei din cer şi-a por-
s-a transformat într-un furnicar nebunesc. Am fost nevoiţi s-o nit către Terra. A ajuns după câteva luni… şi-a luat în scla-
părăsim. Pe Gibarian nu l-am putut lua cu noi. Înnebunise şi vie Pământul…
el. Numea „vizitatorii“ copiii lui. Am încercat să-l îmbarcăm cu – Ha-ha, a râs Gibarian când a citit schiţa mea literară.
forţa, dar s-a refugiat între fiinţele ce mişunau. Noi am plecat Era prima mea încercare de roman. Nu l-am dus niciodată
spre Terra, Gibarian a rămas cu familia lui. „Familia Solaris“, până la capăt. Eram tânăr pe atunci, dar deja un solaristician
o numise. Se afla în puterea planetei-ocean. Auzea gândurile distins. Mi se încredinţase, chiar, conducerea staţiei Solaris.
ei şi teribila ei foame de-a naşte alte fiinţe. Vroia alte şi alte Lucrările mele ştiinţifice erau apreciate. Dar eu eram tot mai
odrasle. Dar, ca să „nască“, avea nevoie de oameni ce dorm. frustrat. Venisem pe Solaris sigur că îi voi descifra tainele. Însă
– Mamă, i-a spus Gibarian, oceanului visător, o să-ţi aduc planeta-ocean rămânea la fel de misterioasă ca în prima ei zi
alţi oameni aici… când am cunoscut-o. Ba mai mult de atât, cu cât o cercetam,
Dar cum să-i aducă? Mesajele lui de chemare au rămas tainele ei se adânceau. Din frustrare, am recurs la literatură.
fără răspuns. Ne avertizasem deja semenii. Nimeni nu avea Într-o scriere literară poţi emite ipoteze ce nu ţin seama de
să mai ajungă pe Solaris. Am declarat spaţiul din jurul pla- nici o realitate, ci numai de visele noastre. Puteam scrie despre
netei zonă de carantină şi-am lansat balize de avertizare. Nici
Beletristica HYPERION 55
– Hm, ştii, nu m-am adaptat prea bine la viaţa socială şi m-am aşezat şi eu. Nu mi-a stârnit cine ştie ce curiozitatea.
scrisul a fost pentru mine un refugiu, îi mărturisi lui Paul. Nu oferea acea atracţie spontană, exercitată de unele femei.
Mi-am dorit o mişcare meditativă în mine. Am vrut să trans- În mod cert, nu mă interesa ca femeie. Norocul lui Paul, poate
form totul într-un vis şi să transform proza într-un vis. Dar că altfel aş fi încercat să i-o suflu – am glumit în gând. Deşi
câtă vreme am o structură, e greu să produc o halucinaţie… părea destul de stingheră, sau poate tocmai de aceea, tânăra
Am găsit până la urmă o soluţie, am făcut narator din planeta nu ne lăsă să lenevim în sporovăieli amabile, ci trecu direct la
Solaris. Care explorează visele oamenilor… subiect… mă rog, la ce-o interesa mai mult… ca să profite, pro-
– Nu fi modest! Ai mare succes… cu ideea asta. Te cunoaşte babil, de mine. Tinerii din ziua de azi nu scapă oportunităţile.
toată lumea şi vorbeşte despre tine. Vorbi despre romanul la care lucrează ea. Vroia să-l publice,
– Măcar de-ar fi fost o idee bună. Dar, cum a spus cineva nici mai mult, nici mai puţin, la cea mai prestigioasă editură
într-o cronică, am reuşit „să privesc drept în ochi un mister“. din ţară! Se arătă dornică să i-l citesc şi să-i dau un verdict.
Ştii, când priveşti drept în ochi un mister, îl distrugi. Am dis- Dar până să ajungem acolo, mi l-a povestit şi, ca orice autor ce
trus activitatea misterioasă… psihică şi cognitivă a unei planete se respectă, nu uită să facă referire la Flaubert şi să spună că
vii. Şi mă căiesc. Am distrus-o în imaginaţia noastră, în men- eroina romanului ei „c’est moi“. Ea era! Un roman inspirat din
talul nostru, dar ce mai contează că adevărata Solaris a rămas viaţa ei, femeie ce trăise o dramă. Se măritase pe la douăzeci
acolo, în depărtarea ei, la fel de tainică… inabordabilă chiar… şi opt de ani, iar trei luni mai târziu divorţase. Trecuseră doar
Contează doar ce trăim aici, în mintea noastră, pe Pământ…
câteva zile de la divorţ. Divorţase din cauză că n-a fost iubită
– Cred că înţeleg ce vrei să spui, vorbi Paul, însă nu ai drep-
şi acum se considera singură pe lume! Tot ce-i mai rămăsese
tate. Le-ai oferit oamenilor ceva. Fără cărţile tale, am fi mai
puţin decât suntem. era literatura. Au urmat măgulirile de rigoare pentru „celebrul
– Mulţumesc, Paul. Însă la vârsta asta sunt suficient de scriitor“ – adică pentru mine. Apoi, spre surpriza mea şi mai
lucid încât să nu mă îmbăt cu apă rece… să nu-mi fac iluzii… mare, m-a pus să-mi scot telefonul şi să-mi trec numărul ei în
grandomaneşti… agendă. „Poate facem un schimb de mesaje“, mi-a spus. M-am
dumirit îndată: vorbea de sms-uri! Când auzeam de sms-uri,
*** îmi imaginam o clasă gimnazială de handicapaţi, unde elevii,
– Chris, Chris… m-am auzit strigat. M-am trezit şi-am pe ascuns, cu mâinile sub bănci, trebăluiesc cu degete agile
coborât din aşternuturi pe întuneric şi m-am dus lângă hub- de maimuţă pe minusculele tastaturi, în vreme ce-o fixează
lou. De pe orbita circumsolariană, sub noi, oceanul Solaris cu priviri inocente pe institutoarea bondoacă, ce-i măsoară
curgea ca o lavă în vârtejuri fosforescente. Vârtejuri lente, pe sub ochelarii groşi, suspicioasă… sunt, s-ar crede, îngeri,
parcă derulate cu încetinitorul. Uneori, ca la un scurt-circuit, nişte adevăraţi îngeri! Dac-ai avea urechea fină, ai percepe sub
planeta se lumina din rărunchi şi atunci devenea, parcă, pen- bănci fojgăiala, ţăcănitul surd a mii şi milioane de taste… ca
tru câteva clipe, transparentă. Într-o vreme, oceanul Solaris ronţăitul unor rozătoare…
aproape că mă obsedase, îl priveam ore în şir. De fapt, cred – Ei bine, după mine tastarea telefonică e pură onanie –
că înnebunisem puţin. Căutam să-i ascult gândurile, de parcă nu m-am putut abţine să n-o spun.
ar fi fost o fiinţă vie, capabilă să comunice cu noi. Sau căutam – Ce imaginaţie bogată, vorbi Paul, ce-şi mai păstra din
să-i pătrund şi să-i urmăresc visele. Visam la rândul meu, mă ţinuta de fost decatlonist. Nu, nu făcuse mare performanţă,
cufundam într-un vis. Nu am încetat însă nici mai târziu să dar oricum, nu-i de colea să faci câţiva ani decatlon. N-avea
încerc să pătrund visul „planetei visătoare“… Pe de altă parte, nici burtă, nici chelie, doar glumisem pe seama lui când i
în vreme ce priveam sub mine oceanul viu, un dram de raţi- le-am pomenit. Ştii, continuă el, Hari nu e doar scriitoare. E
une îmi păstrasem şi ştiam că nu m-au trezit şoaptele mis- şi traducătoare.
terioase ale planetei, ci nişte şoapte venite din mintea mea. – Serios?, am făcut pe uimitul. Foarte frumos!
N-a fost decât un vis, mi-am spus, aşa cum visez uneori cu – Da, chiar, spuse Paul. A tradus pentru o editură. Se poate
ochii deschişi… deşi mă trezisem cu un puternic sentiment spune că are nişte cărţi publicate. Nu-i traducerea o rescri-
că Solaris m-a strigat… ere, cum spuneţi voi?
– Chris… Hei, Chris… – Sigur, am confirmat eu cam în doi peri.
– Am o carte la mine!, a strigat Hari bucuroasă ca un
*** copil. A scos din poşetă o carte, a deschis-o la ultima pagină
Paul se ridică de la masă. O văzuse pe Hari coborând şi mi-a dat-o.
dintr-un taxi. M-am uitat după el, eram curios dacă se îmbră- – Alea bifate, mi-a indicat ea.
ţişează, sau o sărută. Dar, nu, puţin aplecat de spate, ca să arate
M-am uitat, era o listă de cărţi, câteva însemnate cu
cât de copleşit era, Paul o întâmpină şi-o aduse la masa noas-
bulină… Am văzut titluri şi autori, erau cărţi de duzină, din
tră. Cum purta o rochie destul de scurtă, i-am privit picioa-
rele. Erau frumoase şi un pic bronzate. Dar mai sus… îmbră- acelea traduse de edituri ca să câştige niscaiva bani… lovele…
case un pulover din acelea împletite… grosolan… Trebuie că – Ştiu că nu-i mare lucru, spuse Hari.
i-a fost frig când a ajuns în orăşelul nostru de la munte şi l-a – Hai, nu fii modestă, spune-i, o îndemnă Paul. Traduci
împrumutat de la maică-sa. Părea, în el, un gogoşar verde. Nu acum din… spune-i… eu nu mă pricep.
se potrivea deloc cu rochia, ce părea de la Prada. Cu picioa- – Vreau să traduc poemele Silviei Plath… să fac o inte-
rele acelea frumoase, m-aş fi aşteptat să aibă un păr blond, ca grală… şi am început să traduc un roman de Salinger… şi
spicele încă necoapte. Dar era brunetă şi avea o neinspirată, vreau să le traduc pe toate…
mi-a părut mie, tunsoare bob. Ceva gen Mireille Mathieu, dar Am ridicat din sprâncene.
cum avea faţa ceva mai mică, iar tunsoarea i-o făcea să pară şi – Asta nu-i rău, am spus.
mai mică, şi era niţel răvăşită de vânt, mi-a dat mai degrabă Dar cunoscusem destui oameni cu ambiţii deşarte, ca să
impresia unui ştrengar, a unui Gavroche distrat. M-am ridi- nu-mi mijesc ochii când am privit-o.
cat s-o salut. – Are talent la engleză, singură a-nvăţat-o, spuse Paul,
M-a recunoscut brusc, poza mea mai apărea pe ici pe colo, îndemnându-mă astfel să o laud.
şi avu o clipă de stagnare, parcă timpul s-ar fi oprit în loc, deşi Dar mie nu-mi venea în cap decât o răutate, „are talent la
totul dură doar o fracţiune de secundă. Am făcut cunoştinţă limbi“, îmi tot venea să spun. Deşi tânăra femeie parcă nu-mi
şi în vreme ce se aşeza pe scaunul ţinut cu gentileţe de Paul, plăcea, mă atrăgea indefinibil.
Beletristica HYPERION 57
bată în vis, lumea umanizată astfel, lumea ajunsă pe potriva obosisem, dar ea mă asculta avidă şi mai vroia să-i spun. Paul
noastră, lumea identică nouă înşine. Pe atunci, m-a fascinat însă nu mai răbdă şi-mi bătu apropoul:
nu visul planetei Solaris, ci faptul că în primele ştiri s-a spus – Ce faci când oboseşti de-atâtea idei?, întrebă el.
despre ea că ar fi acoperită de-un ocean ce este o „supă orga- – Ca întotdeauna, când simt nevoia să mă relaxez, iau căr-
nică“, aidoma „supei“ din care s-a născut viaţa pe Terra. Vom ţile părintelui planetologiei Bruno Lewis şi-mi las gândurile să
aştepta, iar Solaris va avea destinul Terrei: va naşte viaţă. Aşa hălăduiască prin lumi neumblate, neatinse de pas omenesc…
s-a crezut la început, până să ne dăm seama, explorând mai
adânc, că Solaris nu este alcătuită din pământ, ci este, întreagă, ***
făcută din materie organică. Aidoma unei imense celule, unui „Poate facem un schimb de mesaje“ – vorbele acestea ros-
imens creier. Dar am preluat prima idee. Supa organică din tite de Harieta la terasă mi-au rămas în minte şi mă obsedau.
care s-a născut, pe Pământ, viaţa. Solaris era… o planetă ges- Mă revoltau şi mă amuzau. Dar ea chiar vorbise serios. M-am
tantă. Gata să dea naştere vieţii. De unde să ştim pe atunci, că trezit curând cu epistole de la ea, însă nu pe telefon, pentru
ea însăşi este o fiinţă? Dintre sutele de planete găsite în calea că-mi exprimasem oprobriul deja, ci pe e-mail. Şi cum feme-
noastră, terraformate şi colonizate, Solaris era prima şi sin- ile sunt imprevizibile, aproape că mi-a făcut o declaraţie de
gura ce părea să fie capabilă să nască viaţă. În rest, doar pla- dragoste de la bun început. Nu, nu chiar din prima zi, când
nete sterpe… planete moarte… ne întâmpinau cu deşerturi mi-a vorbit iarăşi cu „dvs.“ şi pe un ton oarecum oficial sau,
nesfârşite. Sădeam pe ele arborii noştri, ierburile noastre, flo- mă rog, ceremonios. Dar în unele fraze îi simţeam nebunia…
rile noastre, duceam acolo animalele noastre. Apoi se mutau era ca un cazan de lavă sub mare presiune, gata să erupă. „Eu,
şi coloniştii noştri… O Arcă a lui Noe la altă scară. Ne multi- cea care am divorţat din cauza că nu am fost iubită, eu, cea
plicam lumea, salvând făpturile pământului şi pe noi de peri- care îmi caut cu disperare adevărata jumătate, aşteptând o
colul cataclismelor cosmice, de pericolul extincţiei. Aveam în nouă zi pentru a nu-mi pierde speranţa că îl voi găsi totuşi“…
minte ca pe-o mare spaimă extincţia dinozaurilor. Superbe Bănuiam uneori că astfel de fraze, doldora de mâhniciune şi
fiinţe ce-au dispărut din evii lumii. Aşa puteam să dispărem pasiune, dar şi încărcate retoric, erau copiate din romanele
şi noi. Spun despre dinozauri, deoarece fiind aşa mari, fasci- la care lucra. Însă am căutat să-mi înlătur din minte astfel de
nează şi oricine ştie de dispariţia lor… Dar câte milioane de suspiciuni şi s-o cred, să fiu deschis dorinţei ei de comunicare.
specii n-au dispărut în erele geologice! Şi câte specii nu se Încercam să mă conving că dorea o comunicare sinceră, deşi
sting sub ochii noştri, în zilele noastre! pornise destul de abrupt.
Solaris, deşi un imens creier, imensă fiinţă cosmică, nu a Nu pot spune că nu m-a impresionat când spunea: „Am
comunicat cu noi. De aceea, într-o vreme, planeta a fost acu- scris această carte ca să-mi amintesc să zâmbesc, ca să uit
zată de rele intenţii. Ce jigneşte mai mult omenirea decât să se sa plâng“. Când detectez la o femeie suferinţa, pielea mea de
simtă ignorată? Şi au acuzat Solaris că ne ignoră. Apoi, într-o dinozaur se topeşte. Piele care mi-e scutul pentru sensibili-
vreme, mi-am dat seama că deosebirea dintre ea şi noi poate tatea rănită. Trag atunci adânc aer în piept şi fruntea mi se
fi mai mare decât deosebirea dintre regnuri. Poţi să comunici încruntă, din cauza ochilor ce privesc duios în gol.
cu un copac? Desigur că nu. Şi copacul face parte din lumea În succesivele mesaje, tot mai dese în zilele ce urmară, îşi
noastră. Solaris este dintr-o altă lume. Şi este o altă lume. Dacă strecura obsesia: „mi-l doresc foarte mult pe cel care va da o
nu a comunicat cu noi, n-a făcut-o cu rea intenţie, ci nu a des- semnificaţie singulară existentei mele“. Nu prea înţeleg de ce,
coperit o cale, aşa cum nici noi nu am găsit o cale să comuni- mă simţeam vizat, deşi cunoşteam legătura ei cu Paul. De ce
căm cu ea. Ne deosebim mult prea mult. credea că eu aş fi cel ce ar putea da semnificaţia singulară a
vieţii ei? Încât am rugat-o s-o lase mai moale, pentru că e prie-
Am fost avizi la început să descoperim fiinţe aidoma nouă, tena lui Paul. „Cu Paul n-am mai schimbat o vorbă de atunci“,
semeni întru raţiune. Dar ne-am dus tot mai departe şi mai mi-a răspuns ea. Devenisem centrul ei de gravitaţie şi nu ştiam
departe şi n-am găsit decât lumi fără viaţă. Când eram copil, de ce. „Pentru unul ca Paul, mi-a scris Coza, viaţa înseamnă
mă speria gândul că am fi singuri în univers. Dar acum nu-mi sacrificarea vieţii intime“! Am privit-o, de atunci, cu alţi ochi.
mai pasă. Vom popula noi universul. Ne vom afla peste tot… N-o credeam capabilă de asemenea observaţii.
duplicaţi… multiplicaţi şi, după zeci de mii de ani, oamenii
unei colonii, adaptaţi la condiţiile lor de mediu, nu-i vor mai Mărturisesc, nu înţeleg prea bine oamenii ce-şi progra-
recunoaşte pe oamenii altei colonii. Vor arăta ca două specii mează existenţa în funcţie de alţii. Îmi par lipsiţi de echili-
diferite. Deşi, cu toată diferenţa, vom şti că tot noi suntem. bru interior.
De fapt, ştiu că în spaţiul cosmic, necuprins, există şi alţii ca Iar Coza făcea şi mai mult: îşi anticipa cu vehemenţă starea
noi, fiinţe raţionale. Le vom întâlni oare când n-am mai vrea de iubire… Pentru mine. Încât, atunci când mi-a scris: „Sunt
să dăm de ele? hotărâtă să-i sărut picioarele când va apărea în viaţa mea, pe
Într-o zi se va întâmpla. Îi vom găsi pe „ceilalţi“. Mi-e teamă lângă faptul, evident, că îl voi săruta din cap până în picioare“,
de acea zi. Până atunci, vom privi în oglindă la noi înşine, chiar m-am mâniat. Îi făcusem hatârul lui Paul să văd o fetiş-
vom admira trăsăturile omenirii. Dar când alte fiinţe raţio- cană, hai, o tânără femeie, pentru interese literare şi, chiar dacă
nale ne vor apărea înainte, nu le vom privi cumva ca pe ban- mă acaparase pe acest tărâm şi mă zăticnea de la treburi, era
diţii deşerturilor călare pe cămilele lor? Vor fi ca o stavilă pen- acceptabil. Dar devenise limpede că se gândea la mine ca la
tru noi, ne vor opri expansiunea, pentru că şi ei, la rândul lor, un potenţial iubit, că mă includea în planurile-i de viaţă. Ce
îşi vor fi dorind să dăinuiască. Nu-i vom privi cu ochi buni şi dragoste? Abia mă văzuse, ca să nu mai zic despre diferenţa de
nici ei pe noi. vârstă! Mi-a părut ciudat acum că se întâlnise cu Paul, un ins
Până nu demult lumea oamenilor era Terra… mai târziu de-un leat cu mine. I-am spus Harietei că mi se pare nefiresc
sistemul solar. Iar azi? Nu, n-am păşit prea departe dincolo ca o femeie de nici treizeci de ani, să caute compania domni-
de sistemul soarelui nostru, abia am atins alte câteva zeci de lor mult mai maturi. Atât mi-a trebuit. M-am ales cu o lungă
sisteme solare. Şi ne aşteptam ca deja să descoperim viaţă, ba poveste. M-a emoţionant, mărturisesc, deşi nu mă puteam
chiar fiinţe raţionale. Viaţa e un adevărat miracol, ceva atât abţine să nu ironizez, în mine însumi, tenta melodramatică.
de rar, încât ar trebui să ne prosternăm în faţa acestui gând şi Pe „celălalt“, adică pe Paul… nu-l cunoştea, dar ştia totul
s-o protejăm cu toată energia noastră… despre el. Când s-a mutat în orăşelul T, i-a întâlnit familia. Se
Cam aşa i-am vorbit Harietei în acea după-amiază, prins, nimerise ca sora lui să locuiască în acelaşi bloc cu Hari, iar cu
după nu ştiu câtă vreme, din nou, de visul meu. Pe Paul, clar, îl mama lui, care locuia într-un bloc de peste drum, Harieta s-a
Beletristica HYPERION 59
Ovidiu DUNĂREANU
L
La miezul acelei nopţi clare şi neclintite, peste sat Mă prind sănătos cu mâinile de coada boilor şi răc-
a trecut ceva ca un vălătuc de foc şi l-a scormonit nesc la ei să-mi crape bojocii. Încurajaţi de zbieretele
dintr-o parte într-alta a lui cu un şuier mai grozav mele, plăvanii saltă peste şarpe cu mine cu tot, şi mă
decât al sirenei de la moara lui Kemal. târăsc nebuneşte, mai mult mort decât viu, până sus
Oamenii şi animalele s-au zbătut amarnic în somn la gura jepşii în hotarul pământului nostru, unde cad
şi s-au perpelit în aşternuturi. Unul care ieşise taman şi leşin, scuturat de friguri. Tata şi frate-miu Nicolae,
atunci, să se uşureze în mijlocul bătăturii şi căsca mah- când mă văd în ce hal arăt – galben ca turta de ceară
mur ochii pe sus, a doua zi a zis că a văzut balaurul şi zdrelit pe burtă şi pe picioare – se crucesc. Neşti-
înaripat zburând pe deasupra caselor şi curţilor. Zvo- ind ce s-a întâmplat şi ce am, îmi sar în ajutor cum se
nul s-a răspândit ca pojarul şi a spuzit buzele tuturor. pricep. Mă forţează să trag câteva înghiţituri de apă,
Iar sătenii noştri, după cum ştim că le era firea, n-au apoi mă stropesc pe faţă cu ea, îmi oblojesc rănile cu
scăpat prilejul şi s-au pornit pe înşirat a fel de fel de cârpe umezite şi nu înţeleg o iotă din ce aiurez şi băl-
poveşti cu namila de şarpe, ţinute ascuns în ei, care măjesc eu printre sughiţuri. De-abia după vreo două
de care mai neobişnuite şi mai ameţitoare, că te zăr- ceasuri şi mai bine îmi revin din sfârşeală şi din spăi-
gheai de-a binelea, ascultându-le. Născocite sau nu, mântare şi izbutesc să le spun lămurit ce-am văzut şi
ele incendiau gura şi închipuirea la toţi. ce-am păţit…
– Deunăzi, la câmp, după prânz – mărturisea Vasi- – Ţin minte că eram tânără şi că mă prinsese înse-
lică, băiatul cel mic al lui Anghel şi al Sultanei Banu – rarea, de una singură, la sapă la porumb, dincolo de
mă trimite tata să adăp boii, jos, în japşă. Îi iau şi cobor dereaua almalâienilor – povestea Bouroua, cea de o
văgăuna la cişmeaua de piatră a colonelului Damian. sută douăzeci de ani, pe care dacă o vedeai la chip,
Acolo îi las să bea pe săturate, mă răcoresc, şi eu, în nu-i dădeai mai mult de cincizeci, şi care, la viaţa ei,
apa rece din uluc, şi aşa ud o pornesc înapoi la deal, le trăise, le auzise şi le ştia pe toate. Mă înverşuna-
mânându-i încetinel din urmă. La jumătatea pantei, sem să termin rândurile rămase, ca să nu mai bat, şi
boii fornăie îngroziţi şi înţepenesc locului. Nu-i mai a doua zi, atâta cale. La plecare, în loc s-o iau pe deal,
pot urni nici un pas, chiar dacă rup joarda pe ei. „Ce pe lângă pădurea lui Gagea, ca în zilele alelalte, am
boalele i-o fi apucat? Că până acum, de când îi aduc tăiat-o direct pe ceair şi am ieşit pe vale la drumul
eu în japşă, nu mi-au făcut niciodată una ca asta!“ – ascuns. Cum am intrat pe el, cu sapa la umăr şi legă-
mă întreb şi mă mir, surprins, în sinea mea. Iar când tura cu lucruri vârâtă pe coada ei, am întins pasul. Pân‘
mă uit înainte, să mă dumiresc de ce s-au împiedicat, să ajung în drept puţul sec al lui Stan Paliu, se întu-
simt că îmi îngheaţă broboanele de apă pe mine, că mă necase de-a binelea. Călcam şi nu zăream la doi paşi,
furnică fiori pe şira spinării şi că mă cuprinde dârdâ- parc-aveam orbul găinilor. Când să trec pe lângă puţ,
iala din toate încheieturile. Trupul – gros ca pe picior, nu ştiu ce m-a îmboldit şi mi-am aruncat ochii pe bâj-
negru-verzui pe spate şi galben-auriu pe burtă –, al bâite la el. Şi ce mi-a fost dat să văd?! La gura lui pâl-
balaurului, tăia de-a curmezişul, asemenea unui buş- pâia o văpaie care-i înălbea ca marmora ghizdul pe
tean, cărarea. De o parte şi de alta, pe coastele râpei, dinăuntru. „Na-ţi-o bună! Te pomeneşti că am vede-
nu i se vedeau nici capul, nici coada, de lung ce era. nii?!“ – mi-am spus şi mi-am frecat pleoapele cu buri-
Beletristica HYPERION 61
Numai de asta nu ne ardea nouă acum, când mai aveam Nu uităm să aducem vorba şi despre motivul venirii
atâtea de făcut la casă. Măritatul ei cu buricul verde lui la noi. Îi dăm de înţeles că ne-a făcut plăcere să-l
şi nuntă fără zestre ne mai lipseau. Eu am fixat-o pe cunoaştem, că în privinţa măritişului Diţei nu era nici
Victorina, iar ea pe mine, şi n-am mai avut nevoie de o grabă şi că de îndată ce-om lua o hotărâre, l-om
alte lămuriri. „Haida-de! I s-au aprins călcâiele Diţei anunţa, să nu-l ţinem încurcat. Iar pentru că, la ora
după ăla şi-a intrat în săptămâna chioară! Dar dacă aia, nu mai găsea pe nimeni dispus să-l ducă la Lip-
aşa i-o fi scris? Dacă el i-o fi ursitul? Om trăi-o şi niţa, îl rugăm să rămână la noi şi să se culce în odaia
pe-asta, că după cât se vede, n-avem încotro, şi om Diţei, ea mergând să doarmă, peste drum, la alde
vedea ce hram poartă pădurarul“ – mi-am spus şi frate-miu. Şi cum zicem, aşa şi procedăm. Ne împrăş-
m-am împăcat cu gândul. Ştiam, din auzite, că ai lui tiem care pe unde suntem împărţiţi, suflăm în lampă,
Buturugă erau un neam mare şi dat-dracului de vred- şi ne vârâm în aşternut. Întunericul şi zăpuşeala îneacă
nic şi de unit. Când unui băiat de-al lor îi căşuna pe spornice casa. O muţenie de dincolo de lume ne
vreo fată, indifernt din ce sat sau a cui era aia, se făceau înfundă urechile. Ne răsucim când pe-o parte, când
luntre şi punte şi cu ea îl însurau. Aşa că, aseară când
pe alta, chinuindu-ne să punem geană peste geană,
să ne aşezăm la masă, hodoronc-tronc ne trezim că
dar somnul nu se lipeşte de noi. Gânduri năvalnice ne
bate şi că strigă cineva la gard. Mă ridic şi ies ca tot
năpădesc şi ne poartă cu ele aiurea, la fel şi fel de griji
omul, să văd cine putea să fie. Ajung la poartă şi o des-
chid. Un vlăjgan subţirel, îmbrăcat din creştet până-n şi de încurcături, unele fără nici un înţeles. Cu ochii
tălpi în ţinută verde – pălărie cu şnur, cămaşă cu nas- în tavan aşteptăm cântatul dinspre ziuă al cocoşilor,
turi pestriţi, pantaloni pană, cizme scurte, taşcă de dar, nici el, nu se lasă desluşit cu una, cu două. Şi cum
piele cu o cureluşă petrecută pe după umăr –, mă ia adăstăm noi aşa, ursuzi şi zborşiţi, deodată, Boian
mieros: „Bună-seara! Primiţi cu peţitul?“, şi fără să mai începe să latre furios spre scara antreului. Găinile, tre-
aştepte, dă să treacă, pe lângă mine, în curte, ca la el zite, se agită în agud şi cotcodăcesc de parcă s-ar fi
acasă. „Bună-seara! Primim!“ – îngâim eu, îngăduind-i repezit uliul în ele. Iapa, înfiorată, nechează de se
să intre, cu un nod în gât şi cam dat peste cap de cutremură şura şi nu-şi găseşte locul, iar jderii pără-
îndrăzneala flăcăului. Boian, câinele nostru, care te sesc de-a valma podul prin răsuflătoarea acoperişu-
rupe dacă te simte că eşti străin, la un pas în urma lui, lunecând peste ţigle. Din odaia de-alături, ne răz-
mea, îl adulmecă neliniştit şi dispare ca glonţul, sche- besc în auz scârţâitul neobişnuit al patului şi foşnetul
unând, prin fundul grădinii. Victorina şi Diţa pe pra- cearşafurilor răvăşite. Eu şi femeia ne dibuim cu mâi-
gul antreului, emoţionate, îşi frământă mâinile şi-l nile prin întuneric, fără putinţa de a rosti o vorbă.
poftesc înăuntru, scuzându-se că suntem cu casa în „Dincolo se întâmplă ceva! Să vezi că amorezata de
lucru, că ne-a nimerit nepregătiţi, tocmai la masă, că Diţa şi-a pierdut capul, a fugit de la alde frate-miu,
e binevenit să ia loc să mănânce cu noi un castron de s-a furişat tiptil înăuntru şi se află în desfătări cu pădu-
lapte cu mămăliguţă, că aşa şi pe dincolo, ştiţi cum se rarul“ – îmi zic şi simt că-mi sare parceaua. După cum
vaită femeile. De-abia la lumina lămpii, când sta dina- mă strânge de degete, înţeleg că şi Victorina are ace-
intea mea la masă, şi lipăia cu o plăcere ne la locul ei eaşi bănuială. Ca mamă, neputând îndura o aşa necu-
laptele cald din castron, reuşesc să-i iau mai pe des- viinţă, sare dintr-o zvâcnire, aprinde lampa, îşi trage
luşite seama. Şi trebuie să recunosc sincer, înghiţi-l-ar capotul pe ea, iese pe sală şi, spumegând, dă buzna în
flăcările şi smoala iadului să-l înghită, că era tare dră- odaia fetei, să le tragă un perdaf, de să le meargă ful-
guţ. Cum se zice, îl avea pe vino-ncoace, care le făcea gii. Şi numai ce-o aud că ţipă înfricoşător, c-am cre-
pe fete să fie moarte după el. Smead la chip, cu dege- zut c-a scăpat lampa din mâini şi-a luat casa foc. Într-o
tele şi încheieturile mâinilor subţiri, delicate, de dom- fulgerătură sunt lângă ea. În încăpere, ia-i pe Diţa şi
nişoară, cu măceşele crude ale ochilor bântuite de pe Marian Buturugă de unde nu-i! În pat, peste cear-
luciri gălbui, primejdioase, vădind o smerenie făţar-
şafurile albe, curate, se lăfăia, dormind dus, un şarpe
nică, se potrivea cu Diţa noastră ca tăiaţi dintr-o
verde, care lăsa în urmă orice imaginaţie, de arătos şi
bucată. Fata, udă toată, îl sorbea galeşă din priviri,
sclipitor ce era. Deşteptat de gălăgie, blestematul se
fără să se ferească de noi. Netrebnicul o pironea pe
sub pleoapele pe jumătate deschise, ţinând-o ca pe o desface din rufe, lunecă pe lângă picioarele noastre în
pradă sub puterea zâmbetului său lunecos, de mie şi tindă şi se strecoară în temelia casei printr-un găuroi
nevesti-mi ne crăpa obrazul de ruşine. Făcându-ne că care răspundea în beci. Nu ştiu de unde mai am puteri
nu vedem şi că nu punem la inimă, mai în glumă, mai să mă duc să-i scol pe Milian şi pe Dinuş. Nu ştiu când
în serios, flecărim de una, de alta de la noi şi de la el ne întoarcem cu topoarele şi răngile. Nu ştiu când cul-
din sat, şi nici nu ştim când ajungem la miezul nop- căm totul la pământ şi răscolim disperaţi prin dărâ-
ţii. Atunci, ca să ieşim basma curată din tărăşenia asta, mături să punem mâna pe el şi să-l omorâm. Un şarpe
eu şi Victorina ne ridicăm, ne întindem şi ne dezmor- ca ăsta, dacă trece de trei metri şi timp de şapte ani
ţim încheieturile, căscăm cu gura până la urechi şi-i nu-l vede nimeni, se schimbă în balaur. Dar, cu tot
spunem să ne ierte şi să înţeleagă că e târziu şi că ne-a chinul şi sacrificiul nostru, nici gând să-i dăm de urmă.
ajuns oboseala, că nu mai putem zăbovi şi că de-acum Mare minune să nu se fi făcut nevăzut, cum am auzit
trebuie să mergem cu toţii la culcare, dimineaţa având eu că are puterea să se transforme o astfel de lighi-
să ne sculăm devreme fiindcă ne aştepta treabă multă. oană, când este încolţită…
A
Alessio, pentru a fi bine înţeleşi: nu ieşi din rândul Lumii, să ai lumină în nopţi când…cine ştie?, n-ai să poţi plăti
nu te pune de-a curmezişul progresului Omenirii – altfel, Soarelui factura…Hai, dă-i gaură şi ai grijă să strângi bine
amenzile sunt consistente, trei zile de câte 100 de ore nu capacul la butoi!…
ai voie să înjuri! Şi, pentru a nu ieşi din rândul Lumii, Alessio, aşa-i că nu ţi-am răspuns la întrebarea „de ce a
dimineaţa, de cum te-ai trezit, trebuie să faci lucrul fun- trebuit să mă trezesc şi astăzi“?…E firesc, nu toată lumea
damental, lucrul care ne-a adus în acest stadiu de progres e dotată de la natură să răspundă la această întrebare, e
şi civilizaţie, adică să te întrebi: şi-adică, de ce m-am tre- o întrebare grea la care ai nevoie de elemente ajutătoare,
zit?! Ce, nu se răsturna gogoloiul şi dacă eu dormeam?!… câteodată de rangă şi cric, pentru a nu mai pomeni de
Ei, după ce îţi pui această întrebare fundamentală şi faptul că, de obicei, înainte să-ţi pui o întrebare de cali-
după ce te gândeşti puţin la ea, o oră-două, numai apoi brul acesteia, o laşi la fezandat de cu noapte, cu foi de
ai voie să mănânci ceva, o gustare simplă – şase ochiuri dafin, piper şi vin alb; e firesc, zic, să nu-ţi poţi răspunde,
prăjite, cinci crenvuşti groşi şi trei felii de telemea, aju- în această primă fază a zilei, aşa că sfatul specialiştilor –
tate de o salată la fel de simplă, din patru sortimente de după care m-am ghidat şi eu – este următorul: împache-
legume autohtone şi exotice; nu te uita că în curând se va
tează întrebarea în vată, ca pe un şobolan sedat şi las-o la
face de prânz, ca să ajungi la prânz ai nevoie de putere, aşa
umbră; vei veni să o ridici când va mirosi a biserică închisă
că încearcă să bei şi o cafea cu lapte şi un suc de mango,
de doi ani…Până atunci, serveşte un coniac „Courvoisier“
să fie acolo…
Să scuipi de deochi şi să te uiţi mereu pe la colţurile – fără să uiţi „Kent“-ul aferent – şi fii hotărât în subcon-
casei, să nu apară kantienii – care au darul de a-i pune în ştientul tău să rezolvi şi această zi – că nu s-a născut încă
cur pe cei slabi de înger; fii puternic, precum strămoşii ziua care să te înfrângă pe tine!
tăi, mai ales când te vor momi să faci un transplant, să-ţi Nu uita încă o operaţiune esenţială, în lipsa căreia ziua
facă o grefă de lege morală în tine şi să lase ceru-nstelat va avea gust coclit: să dai vântul cu sacâz!
pe-afară!… Fii puternic!, acceptă doar grefa de cer înste- Alessio, vin şi spun: nu te lăsa sedus de vorbele fru-
lat, legea morală lasă-le-o lor, s-o vândă sudanezilor!… moase, care te îndeamnă la fapte pe măsură! Se vor găsi
Să nu omiţi, Alessio, fundamentul oricărei zile reuşite, mulţi care să vină şi să-ţi spună: „Alessio, hai să facem
nu omite să porneşti ziua (chiar dacă, de cele mai multe rahatul praf!“; numai că tu,după ce vei scoate din cuti-
ori, porneşte la manivelă) cu o tabletă de trufie crudă, uţă neuronul de platină şi-l vei monta, îţi vei da seama că
cu eliberare prelungită; şi nu uita: acum trebuie să dai rahatul praf poţi să-l faci oricând – aşa că şi poţi amâna
gaură cu burghiul unei raze de soare care a pătruns prin până-ţi creşte păr în palmă; când îţi spui aceasta, când îţi
fereastra ta, să se scurgă lumina într-un butoi de p.v.c., spui multe altele şi o lingoare de sfârşit de lume stă să te
Beletristica HYPERION 63
înghită, salvează-te: fii controlor de zbor al escadrilei de Simplu: dezghioacă-l şi dacă are rest, atunci merită să-l
fluturi de varză şi a muştelor de cozonac! primeşti în casă, merită să ceri – de la Donatorul Suprem
Nu uita să fii mereu cu ochii pe cer, să nu apară, – încă o viaţă, pentru a te ocupa de acel lucruşor, care –
paraşutându-se, echipa Kantienilor – care să-ţi propună un hai să-ţi dau un exemplu – poate fi Spulberatorul Stării
abonament pe doi ani la legea morală, oferindu-ţi ca bonus de Greaţă, în trei trepte şi una de rezervă.
un cer înstelat; fă mereu fumigaţii, să nu se poată para- Amiaza e coaptă, ziua chiar stă să se desprindă de pe
şuta, iar dacă, totuşi, se paraşutează în bătătura ta,nu dis- creanga Veşniciei, numai tu nu ştii încotro să o apuci: spre
pera – încheie un abonament de tip Ribenttrop-Molotov intrauterinul ferice sau spre extraexistenţialul infam?…
şi cere bonusul de cer înstelat pe loc, bonus pe care îl vei Înainte de a te hotărî, nu omite: o zi, ca să aibă culoarea
vinde americanilor, să aibă unde să-şi trimită sateliţii… bucilor de îngeriţe, trebuie numaidecât pigmentată cu
Şi nu omite continuarea beatică a oricărei zile reu- un strop de rasol de Vanitate – nuanţă ce se află în ime-
şite, nu omite să înghiţi, cu puţin gin cubanez, o tabletă diata apropiere a albastrului de Prusia şi a verdelui de
de magnonimitate – chiar dacă efectul ei nu se vede cu vomă; şi, la ora asta din zi, e vremea să cauţi păduchi în
ochiul liber, chiar dacă efectul ei nu se vede, de obicei, capul seninătăţii.
mai niciodată… Alessio, îţi voi spune un mic secret, pe care l-am des-
Alessio, cât zici că s-a făcut ceasul?…Un fârtoi şi ceva?… coperit greu, după o viaţă de observaţii şi experimente:
Doamne, ce repede trece timpul, când eşti hotărât să bine- să umblia întotdeauna în dorul lelii – căci nimeni nu te
meriţi de la Omenire! va putea acuza de non-combat! Neîncrezătorilor, să le
Acum, trebuie să fii convins că e ora când e musai să explici aşa: suntem daţi pe pământ să ne găsim jumăta-
participi la construcţia Lumii; că vei fi la lopată, că vei tea, adică lelea; lelea îşi caută şi ea jumătatea, drept care
fi la roabă, că vei mâna îngerii care calcă lutul sau vei fi e să umblăm în dorul lelii – pentru a împlini menirea; a
doar normator al furnicilor care ard cărămizi – impor- umbla în dorul lelii înseamnă a ne accepta responsabili-
tant e că participi. tăţile ancestrale, a trage spre Destin şi Vocaţie ca musca
Ce spui?…Că încă nu îţi vine?…Dar cui îi vine aşa, la vişinată!
tam-nesam, de-abia te trezeşti din somn şi gata – hai, Umblând în dorul lelii, vei mai fi parcurs o bucată de
copile, la lupta cea mare?!…Aşa că, ia-o blând: cercetă- zi şi, drept să-ţi spun, chiar am uitat cât e ceasul; oricum,
torii din Rwanda au stabilit că, la ora 10, dacă mai bei o stai pe lângă casă, că acuşica se face de prânz…
cafea Marghiloman, nu ţi se mai zbate ochiul stâng – cel Să nu uit: i-ai făcut injecţia antidelir crinului care s-a
pe care l-ai pus la gaura cheii, când ai privit-o pe Rashe- îmbolnăvit ast-noapte?…
lica şi…ce e mai scump decât sănătatea omului?… Să ai Alessio, cu perseverenţă – şi luând exemplu de la marii
grijă, ocupat cum eşti cu prepararea Marghilomanului, bărbaţi ai Lumii – vei ajunge şi la masa de prânz, punct
s-ar putea să uiţi să tai uruiala pentru fluturii-templieri; nodal al devenirii fiinţei şi al futurologiei retroactive!… Să
înnoadă-ţi o ureche, să ţii minte… nu te laşi derutat de crainicii falşi ai Cetăţii, care te vor
Alessio, ştiu: se apropie zenitul…Şi-o întreagă lume ar chema la Jocurile Olimpice cu o singură probă – săritura
putea sărbători, o întreagă Lume a dat hrană morală Con- peste prânz: refuză gloria şi ovaţiile doctorilor şi gropari-
ştiinţei – făcând fapte bune, aşa cum se cere în „Manu- lor şi atacă – dacă mai ai vreun strop de vlagă – prânzul,
alul de trecere a babelor peste Styx“ şi în „Manualul de din toate poziţiile şi din toate direcţiile, până la victoria
mecanică şi obstetrică a…“; o întreagă lume este aproape finală; doar atunci te vei putea culca pe lauri, doar atunci
de a exulta – ca o găină care mai trebuie să pună bănuţul vei putea dormi pe lauri până după-amiază, până la ora
la ou, după care direct în oala cu borş! gustării – care are frumuseţea şi misterul crepusculului şi
Iar tu, tu, în acest minunat concert universal al uma- este oră sfântă până şi la eschimoşi, până şi la boşimani!…
nităţii conştiente, tu, dragă Alessio, nu te lăsa deturnat, Să nu te laşi derutat, deviza să-ţi fie: decât cinci medalii
fii om, paraom, supraom şi metaom, fii şurubul şi piuliţa, muncite, mai bine cinci prânzuri gratis!, timp în care va
cartoful şi gândacul de colorado, fii Exponentul Suprem al trebui să-l eviţi, neapărat, pe taică-tău…
Conştiinţei Tândălitoare şi lasă,naibii, zenitul să se apro- Alessio, acum când o torpoare beatică se propagă
pie!, asta e treaba lui de zenit, treaba ta e să pui în beci, la în tine, în cercuri concentrice, pornind de la ombilic,
rece, un harbuz, să nu te ia vipia pe nepregătite! ai vrea să ştii cum arată o zi din viaţa mea – să le poţi
Dacă ai terminat de băut cafeaua Marghiloman – şi, râde în nas celor de la Comitetul Înaltelor Nenorociri; îţi
după câte văd, ai terminat – bagă de seamă la şarpele casei, voi spune, mai ales că sloganul şub care am luptat sună
la moş Uroboros – că trebuie să-i dai nişte lapte, cu bibe- aşa:ghilotinaţi-mă, că tot n-o să-mi pierd capul pentru
ronul; şi mai dă-te jos din frunza de lotus, mai las-o să atâta lucru!
respire, mai mută-te pe căpiţa de orhidee!… Aşadar,povestea ar putea începe acolo unde eu tre-
Alessio, nu băga în seamă când toţi te vor îndemna să buie să mă trezesc, lucru care mi-a fost cel mai greu în
mergi la „miezul lucrurilor“; lucrurile au o infinitate de viaţă şi căruia nu i-am putut înţelege niciodată rostul, de
miezuri şi niciodată nu le vei putea descoperi pe toate!Mai unde şi încercările mele cotidiene de a amâna momentul;
puţin tragic, mai uman este să laşi lucrurile să-ţi ofere câtă mai ales că nopţile, pe când alţii se gândeau la demogra-
deschidere vor ele, să nu li se ofilească misterul pe care-l fie şi la strungurile care-i aşteptau, nerăbdătoare, eu ce
invocă toţi şi după care urlă toţi – atunci când îl zburătă- făceam? – în afară de faptul că scriam exerciţii de dorlo-
cim în nevolnicele noastre penetrări. tare, mădărâre şi furlandisire, înafară de faptul că mai şi
Dacă vrei, fă aşa: ia un lucruşor, un lucruşor nebăgat iubeam, uneori prin corespondenţă?…Şi totuşi, mă tre-
în seamă şi vezi dacă are „şpiribanţ“; cum îţi dai seama? zeam în jurul amiezii, fericit ca un porc proaspăt scopit,
Beletristica HYPERION 65
Anatol MORARU
M
A murit Vitalie, ca prostu
Mă aflu în bucătărie şi prepar un borş cu carne de raţă Fusese repartizat ca fochist la cazangeria unităţii, insti-
mută. Acum tai varza şi privesc pe sărite show-ul „Cum tuţie care a devenit pentru noi loc de refugiu şi de recu-
să devii milionar“. Sună soneria. O fi nevastă-mea. perare în multe momente grele. Poate datorită lui Vitalie
Pe semne că iarăşi îi este lehamete să caute cheile în am reuşit să rămânem integri mintal în miezul unei nopţi
geantă. Merg în baie, îmi spăl mâinile, îmi aranjez şor- polare cu geruri şi viscole, prinşi între întinderile înghe-
ţul de bucătărie „Bercato“ cu imprimeuri de fructe şi ţate ale tundrei şi banchizele Mării Barenţ. Avea un fel al
legume al soţiei şi pornesc cu un zâmbet larg spre uşa său de a trata mica comunitate Babel, care era unitatea
de la intrare. Soneria zbârnâie cu disperare. Deschid cu noastră de infanterie marină: azeri, armeni, ruşi, georgi-
un enervant „Buna dragă, dar cine s-a spânzurat mă…“ şi eni, turkmeni, tadjici, ciuvasi, uzbeci, tătari şi ucraineni,
mi se termină cuvintele. Un bărbat josuţ, cu faţă bugetă cu un râs molcom care înmuia animozităţile ce înfloreau,
şi cu o burtă ce se se revărsă peste cureaua pantaloni- de regulă, după ce ofiţerul de gardă anunţa stingerea. Am
lor negri din stofă poloneză, îmbrăcat în cămaşă albă cu devenit prieteni apropiaţi după ce m-a salvat efectiv de
dungi roşii, ţine în mâna dreaptă două văzdoage roşii la o răfuială garantată sută la sută. În unitate erau foarte
legate cu o panglică neagră şi se uită zăpăcit la ţinuta aşteptate coletele poştale trimise de acasă. Toate coletele
mea. Muţenia noastră durează o vreme. Tipul sparge pri- marinarilor tineri erau vămuite obligatoriu de tembeli. Ei
mul situaţia. bine, m-au împins renii lui Santa Claus s-o rog pe mama
– Aici trăieşte Vitalie? să-mi trimită manualele de limbă şi literatură moldove-
– Care Vitalie? nească, de limbă engleză şi de istorie ca să pot, în iunie,
– Vitalie Secrieru, care a murit aseară? iulie şi august, când soarele nu merge deloc la culcare,
– Nu, nu locuieşte aici. să mă pregătesc de facultate. Mama a mai avut grijă să
– Nu se poate, de fiecare dată, când veneam la el, pună în spaţiul rămas liber o pereche de ciorapi de lână
ieşeam din lift şi o luam la stânga. Am fost prieteni buni … împletiţi, interzişi de Ustav. Vitalie primise şi el un colet
– Nu, domnule, Vitalie stă la etajul 8 şi cred că vă joacă şi, văzând cu câtă bucurie scoteam cărţile din lădiţa din
cineva o farsă proastă. Ne-am întâlnit ieri dimineaţă in placaj, s-a făcut urs polar. „Uite cum facem, eu mă duc
curte, venea de la serviciu. să-ţi ascund manualele în cazangerie, iar tu mergi şi du
– Dacă vă spun că a murit. Bine, mă urc până la el. coletul meu în kubrik şi serveşte-i pe tembeli, altfel o să
A venit liftul şi personajul a dispărut, lăsând în urmă te bată de o să te îndoaie şi, în plus, o să lustruieşti o săp-
un val de parfum ieftin. tămână întreagă galiunul cu periuţa de dinţi“.
„Bun prieten mai are Vitalie“, am zâmbit. M-am întors S-a demobilizat, cum era şi normal, cu jumătate de an
în bucătărie şi am continuat să orchestrez simfonia bor- mai înainte decât mine. Ne-am jurat atunci prietenie pe
şului. Totuşi, tipul m-a problematizat, or, dacă-i o farsă veci, dar cine e în stare la 20 de ani ne împliniţi să pre-
la mijloc, apoi e una transfrontalieră. Uf, borşul e gata. ţuiască un bine făcut la vreme. Nu i-am scris. Scăpat din
Miroase a bunăstare şi stabilitate. Închid aragazul, îmi prinsoarea gheţurilor polare, m-am întors la baştină, am
scot şorţul, încui uşa, chem liftul şi urc până la opt. Apăs dat admiterea la facultate şi, vorba cântecului patriotic, e
soneria la 37, apartamentul cu o cameră, unde locuieşte şi grea, e şi frumoasă viaţa de student. După absolvire, a
Vitalie. Nu deschide nimeni. Insist, fără rezultat însă. Îmi urmat repartizarea la catedră, apoi studiile la Academie…
revin, chiar cred că-i o glumă din seria celor de la „Just Ne-am întâlnit, ca în filmele americane cu suspans,
for Luaghs Gags“. Intru în lift şi am tentaţia să opresc la într-o seară în scara nr. 1 a blocului de locuit nr. 17 de
cinci, unde locuieşte Melania, verişoara lui Vitalie. Dar pe strada Bulgară, casă abia dată în exploatare. Era 27
n-o fac. Am ieşit astăzi până la alimentara din curte şi decembrie al lui 1992, iarna refuza să vină şi, cum în
nu am văzut nici urmă de ştergar alb pe uşă. Va crede că graba lor de a raporta îndeplinirea planului strănepoţii
am căzut în cap şi e rea de gură. lui Manole lăsaseră pentru primăvară amenajarea căilor
Soţiei i-a plăcut mult borşul. “ Ar trebui să mergi la de acces, înaintam cu maximă prudenţă prin glod spre
cooking show-ul „Master Chef“ mi-a zis, ai putea să ajungi uşa jinduită. Bărbatul care mergea înaintea mea a lunecat
în finală“. Nu i-am spus nimic de întâmplarea bizară, ea la un moment dat şi era cât pe ce să cadă. A tras o înju-
nu-l înghite pe Vitalie. rătură în care figurau toate personajele Crăciunului pe
În plinătatea vieţii sale, Vitalie e un buştean pe care râul vechi. Vocea mi s-a părut cunoscută. Ajunşi în la intra-
de munte îl duce, când vertiginos, când domol, spre mare. rea în bloc, am început să-mi curăţ cizmele de tulpina
L-am cunoscut la Iokaniga, sau Gremiha cum se numea unui mesteacăn tînăr, iar bărbatul şi-a aprins o ţigară.
oficial baza navală secretă de submarine nucleare a Flotei L-am recunoscut, era Vitale.
de Nord a URSS. La 27 noiembrie 1982, noi, 34 de mari- Am aflat cu bucurie că vom fi vecini. El primise un
nari tineri, dintre care 7 basarabeni, speriaţi de întune- apartamament cu o cameră la etajul opt, eu unul cu doua
ricul nopţii polare şi cu stomacurile răvăşite de răul de la patru. Am acceptat invitaţia şi am urcat până la el. Apar-
mare, am ajuns în unitatea militară nr. 32011. Primul care tamentul era plin de baloturi şi mobilă neasamblată. Am
s-a bucurat nebuneşte de venirea noastră a fost Vitalie. petrecut vreo 3 ore la bucătărie bând vin şi vodcă şi mân-
– Măi fraţilor, a strigat, am crezut că am să înnebu- când slănină şi scrumbie afumată. Ne-am amintit mai întîi
nesc în jumătate de an cu toţi basurmanii ăştia. de toate de camarazi şi de Gremiha. Mi-a povestit apoi
Beletristica HYPERION 67
Bică Nelu CĂCIULEANU
P
Fotograful*
Pe băiatul acesta, liceean la „Rareş“, cu vreun an – N-am văzut niciodată afişul acela. Ce să caut eu
doi mai mic decât mine, căruia-i vedeam filigra- pe-un afiş electoral, îmi spuneam.
nate venele subţiri şi albastre de pe frunte cobo- – Da, Bică, ai fost pe afiş peste tot. Mă încredin-
rând spre tâmple şi de-acolo virând în jurul privi- ţează el.
rii, ascunse sub părul negru, ca pârâiaşele de câmpie – Da? M-am mirat şi mirat am rămas (vorba mea
printre sălciile pletoase, curgând molcum spre a se scrisă-ntr-o carte). Îmi mai spusese asta şi Ted Pan-
vărsa în Marea Inimii, şi spun aşa fiindcă-i bănuiam ciu: „Sergentul Bică!“ De un` să ştie că eram sergent?
o inimă mare şi-un suflet pe măsură, pirpiriu cum Chiar. El mi-a spus primul.
era de-l sufla vântul dacă bătea mai tare, noroc că-şi – Da, de unde ştii că am fost sergent?
purta, ca pe-un talisman la gâtu-i subţire, aparatul – Cum de unde ştiu? Te-am văzut şi în revistă şi
de fotografiat, profesional fireşte, greu, ca o ancoră, într-un afiş, bla,bla bla. De revistă ştiam, dar de afiş
care-i dădea o anume stabilitate, un anume echili- nu aflasem. Acum, Copel era al doilea. Deci nu era
bru, purtându-l aşa, ca un meseriaş care-şi poartă-n o invenţie. Avansez o cerere.
văzul lumii (bineînţeles pentru publicitate), unealta – Nu ai unul pe-acasă, să-l am amintire?
cu care face bani, îl cunosc de la şedinţele cenaclu- – Nu. Din păcate nu am.
lui „Calistrat Hogaş“ de prin anii `69 – şaptezeci, – Tu ai fost? Eşti un mare prieten! Mulţumesc
fiind unul din preferaţii lui Cristian Livescu, pro- din toată inima!
babil că pe atunci colabora cu instantanee la zia- – N-ai pentru ce. A fost şansa ta că eram acolo…
rul „Ceahlăul“. Acelaşi băiat, care, peste doar câţiva
ani – pe când satisfăceam stagiul militar (probabil Mă-ntâlnesc cu el exact pe podul peste apa Cuiej-
împreună dar separat mai mult ca sigur), eu, la Bri- diului, după care există acum un sens giratoriu.
gada 17 Artilerie – Rupere, de la Bârlad, el la Revista Pe-atunci, intersecţia nu era nici măcar semafori-
„Viaţa militară“ unde apărusem cu o lună două îna- zată. Era prin `68-`69, dacă nu mă-nşel.
inte într-un interviu şi o poză cu arma la piept la – Salut!
drapelul unităţii, avea să selecteze dintr-o grămadă – Salut!
de fotografii, poza mea la drapel pentru afişul elec- – Ce mai faci? Un` te duci? Ai vreo treabă impor-
toral împânzit în toate unităţile militare: „Votaţi can- tantă? I-am dat un singur răspuns cu apatie. Hai cu
didaţii Frontului Democraţiei şi Unităţii Socialiste. mine! Am de făcut nişte poze la o nuntă, acasă la un
Chiar ne întâlnisem după lăsarea la vatră prin oraş om. Mâncăm, bem şi ce-o mai fi, om vedea. La dis-
şi-mi spune ce nu ştiam: tracţie. Să mănânc şi să beau, nu era un scop pen-
– Băi, Bică, să ştii că eu te-am făcut ubicuu! tru mine.
– Cum adică? – Nu mi-e foame…
– Adică erai peste tot prezent în toate unităţile – Hai, măi, că o să fie distractiv. Mai vezi şi tu cum
militare din ţară fiindcă eu ţi-am selectat poza şi am e o nuntă la casa omului. Hm. Suna interesant pro-
propus-o pentru afiş. vocarea. Hai, ce zici? Eu privesc cerul, dac-o să plouă
Beletristica HYPERION 69
şi, mergeam aşa, în zig – zag, până ne-am oprit în şi după ea intră şi fumul în rotocoale ca o umbră
faţa unei case cu poarta descuiată. Eu mă gândeam, furişându-se printre uşi.
încurcat de gândul că o să-mi pierd timpul şi intra- – Fumezi, tinere? Nu aşteaptă răspunsul meu şi îmi
rea pe uşă de-acasă: să intru, să nu intru. întinde pachetul de Snagov din buzunarul cămăşii.
– Hai măi! Ce faci, nu intri? Ţigara nu se dă scoasă. Nu are păr, fac eu o glumă! O
– Bine, intru. Dar nu stau mult, că-mi închide scoate el pe jumătate. Îmi întinde iarăşi pachetul. Pof-
maică-mea uşa cu zăvorul. Degeaba am cheie, că, tim c-a ieşit. Ia o ţigară de la moş Ghiţă! Trage adânc
dacă stăm mult, trebuie să intru în casă pe geamul şi eliberează fumul în acelaşi timp cu cuvintele. Te
de la bucătărie sau pe la balcon. Asta mai presupune cam plictiseşti, nu-i aşa. Am dat din cap. Toarnă vin
să le trezesc din somn pe surorile mele… în alte două pahare. Îi întind paharul meu. Îşi pune
– Nu, nu, nu stăm mult. Când o să vrei să plecăm, sifon. Vrei cu sifon? Îi fac semn din cap că nu. Nici
plecăm. Fac câteva poze şi gata! Tu bei, mănânci, dacii nu beau vinul îndoit, precum romanii. Cred că
asculţi muzică… Chiar, s-auzea un acordeon, un ţam- eşti pui de dac! Mi-ar plăcea să ştiu că e aşa, îmi zic
bal, o vioară, o tobă. Muzică săltăreaţă. Copel intră în gând. Îl beau ca romanii că trebuie să rezist până
pe poartă. Îl urmez. Batem la o uşă. Aşteptăm. Ne dimineaţă. Îl înţeleg. Oare cât va dura nunta, „de
deschide un bărbat trecut de două vârste, cu oche- sâmbătă până luni“? Hai noroc şi rău deloc! Cioc-
lari, cu chelie-ntr-o cămaşă descheiată la guler, legată nesc şi zic forţos:
leger cu o cravată. Bănuim că petrecerea e în toi. – Casă de piatră mirilor! Bucurându-mă-n sinea
– Intraţi, vă rog, vă aşteptam! Ne conduce într-una mea că am putut să leg câteva cuvinte acătării.
din încăperi. O masă plină cu bunătăţi care-şi dorea – Mulţumesc. Aşa să fie, tinere. Cum ziceai că
ca musafirii să-i uşureze umerii şi picioarele de povara te cheamă?
farfuriilor împlinite, cărora nu li se vedeau marginile, – Nelu. Nelu Bică…
a sticlelor pline cu vin negru, a paharelor, ceştilor, şi – A, da. Să trăieşti Ioane! Începe să-mi vorbească
a vazei cu flori, că sifonul e sub masă; o laviţă aco- despre fata lui, mireasa. Că mai are copii, două fete
perită cu o cuvertură din lână miţoasă, două scaune şi doi băieţi, care sunt deja la casele lor. Se lăuda cu
şi o vitrină. Facem cunoştinţă. Copel mă prezintă. ei: ăla aşa, ăla aşa, aia aşa, şi aşa şi pe dincolo. Numai
– Amicul meu, Bică, ajutorul meu din seara asta. că, dincolo s-auzea muzica şi din ce-mi spunea, nu
Ne dăm mâinile şi mi le strânge în menghina lui. auzeam mare lucru. Nu eram prea atent. Trecuse o
– Bine aţi venit. Luaţi loc, vă rog. Avem scaune. oră şi Copel nu mai venea. Intră cineva şi-l cheamă pe
Le scoate de sub masă şi ni le aşează pe ţolişorul cu domnul Ghiţă. Mă lasă singur cu scuzele de rigoare,
motive geometrice în două dintre pătratele lui. „Pătra- nu înainte de a mă îndemna:
tul unui număr este rezultatul înmulţirii sale cu el – Ia şi o felie de cozonac, sau din cornuleţe, nu
însuşi“, îmi spun în gând. Simţiţi-vă ca acasă. Până te sfii. Le-au făcut fetele mele şi cu nevastă-mea. Ia
ce mai serviţi un pahar cu vin, mă duc să-i anunţ că de-acolo de pe masă. Serveşte-te singur că este destul.
a venit fotograful. Dumnealui cu menghina la pur- – Da. Vă mulţumesc! Rămăsesem singur să mă
tător e domnul Ghiţă, gazda noastră. servesc cu scuzele lipite de frunte şi ţigara lui moş
Prietenul meu îşi pregăteşte aparatul. Eu mă aşez Ghiţă-n mână. Aprind ţigara c-un chibrit lăsat pe
pe laviţă. Simt asprimea rece a cuverturii. Îmi spune, masă pentru aprins lumânări, dacă se ia curentul.
după ce gazda noastră dispare: Unde-or fi lumânările? Beau vinul din pahar: stre-
– Ia şi tu un pahar cu vin, mănâncă ceva! Eu fac şinică; acrişor şi natural. Îmi mai pun în pahar. Îmi
pozele şi apoi plecăm. Torn în două pahare şi bem face poftă de mâncare. Mănânc nişte crochete de
de sete. caşcaval cu două trei felii de salam şi cozonac, că
– Mda. Dacă altceva nu am de făcut, mă descurc pâine n-am văzut. Îmi aprind o altă ţigară. Mă cam
eu, zic în timp ce iese grăbit. Mă uit după el cum se ameţisem, dar încă nu se învârteau lucrurile în jurul
pierde printre uşi. Mă aşez, nu pe-un scaun, ci pe meu. Intră Copel cu o ceaşcă de cafea. La gât atârna
laviţă, de parcă ea m-ar fi chemat acolo, s-o-ncălzesc. aparatul cu obiectivul erect şi pregătit de poză, dar
De parcă în altă parte nu mai era loc. Beau, privind stors de vlagă. Mă priveşte de parcă se miră ce caut
împrejurul, dând ocol odăiţei şi privesc dintr-o curi- eu acolo. Aici m-ai lăsat, aici sunt! Pune cafeaua pe
ozitate copilărească la imperfecţiunea pătratelor, la masă. Se aşează pe-un scaun ostenit de aşteptare.
icoana de pe perete cu Sfântul Gheorghe şi fac imediat Schimbă cu meticulozitate filmul.
legătura cu numele bărbatului cu menghina, apoi, la – Bică, bea cafeaua asta şi vino cu mine să ţii bli-
obiectele din sticlă, cristal de Bohemia, scrie pe unele ţul. Eu tac. El ridică din sprâncene. Îl asigur din cap
din ele. Printre pahare, văd o balerină arcuindu-şi că o să fac ce-mi cere. Ca o bilă lovită de tac. Bine,
trupul zvelt cu capul întors parcă spre un elefănţel, zice. Aprinde şi el o ţigară. Aprind şi eu una pen-
tot din sticlă. Dar nu prea erau bine aşezate perso- tru cafea. Mergem! Vino după mine. Îl urmez tăcut,
najele ca să-şi spună poveştile. Aş fi vrut să le aşez, pătrunzând prin mai multe rânduri de uşi sub un
când, tocmai intră gazda cu o ţigară-n colţul gurii cer galben – verzuliu luminat brusc de două nove
rapide. Nu bate vântul. Nu plouă, că nu sunt nori
Beletristica HYPERION 71
Terapie narativă
Dumitru UNGUREANU
I
O fâşie de şorici
În fiecare an, când încep sărbătorile de iarnă, fiinţa fără vâr- fi considerat un zgârcioman şi refuz să-i primesc, fiindcă
stă din mine se sufocă de regret, disperare şi furie. N-am mi se pare că aş consimţi la o pângărire. Prefer să le torn un
remuşcări că nu mai sunt copil, să mă bucur de eventuale pahar de vin şi să le dăruiesc o sumă de bani, cu condiţia
daruri, fiindcă nu-mi amintesc să fi primit prea multe în să nu-şi etaleze talentul. Câteodată nu reuşesc a-i opri, fapt
falnica-mi juneţe. Şi chiar dacă voi fi primit, nu le-am dat ce-mi stârneşte o indispoziţie – hai să-i spun metafizică…
atâta importanţă ca să-mi rămână în memorie. E drept, păs- Şi sintagma „bucuria sărbătorilor“ mă face furios. Săr-
trez încă avionul de plastic adus de Taica după un sejur la bătorile au devenit, de un sfert de veac încoace, jalnic prilej
băile din Techirghiol, dar acela nu era prilejuit de vreo săr- comercial, exploatat mai abitir ca în teoria marxistă a luptei
bătoare. Dacă stau să (re)judec mai atent amintirile stârnite de clasă. Abia începe luna decembrie, că peste tot descinde
de cadouri, pot afirma că la noi nu se aştepta ziua festivă ca „spiritul sărbătorilor“, a cărui trăsătură dominantă este con-
să dăruim ceva cuiva. Întocmai ca beţivii, pentru care orice sumul, măsluit în fel şi chip de industria sagace a reclame-
moment e un prilej bun de „făcut cinste“ cu vreo sticlă de lor idioate. Prea mult nu condamn această mentalitate nouă,
tărie, părinţilor mei nu le trebuia prea multă pregăteală ca ce (se) naşte fără voia celor trecuţi prin chinga restricţiilor
să-mi „cadorisească“ vreo sfântă de bătaie, drept răsplată comuniste. Nu te obligă nimeni să cumperi ce ţi se oferă. Şi
pentru prostiile ce se ţineau scai pe urma mea. Fiindcă astea este mai de admirat cel care se poate abţine, având de unde
mi-au rămas întipărite în minte fără putinţa de-a le şterge, alege, decât cel care se făleşte că nu ia, neavând ce sau pe
oricâte strădanii aş cheltui ca să scot la iveală bucuria sur- ce. Mă apucă disperarea ştiind că în lumea de azi sunt atâ-
prizelor festive. ţia dintre noi care chiar nu au minimul necesar unei mese
Şi-atunci, de unde regretul sufocant? Nu ştiu. Îl simt însă îmbelşugate. Se poate compara însă cu disperarea brutală
acut, de fiecare dată când apar pe stradă nişte „colindători“ de ieri, când a avea minimul asigurat nu însemna totuşi o
îmbrăcaţi în ceva ca ţolurile soioase pe care îşi fac somnul bucurie? Câte sărbători tradiţionale se prăznuiau firesc, legal
câinii urgisiţi. Sunt vreo trei sau patru inşi, de vârstă nedefi- şi liber în anii 1970-1980? Rămăsese parcă doar Pluguşorul,
nită şi de sex incert. Cel puţin unul arată a fi şi fată (femeie?), transformat într-un fel de „cântare a României“, după indi-
şi băiat (bărbat). Cum umblă înfăşurat într-un soi de cearceaf caţiile preţioasei cenzuri ideologice, bătute-n cap de prin-
nespălat cu anii, ce-i acoperă capul, trupul şi picioarele până cipială ce era…
sub genunchi, mi-a fost imposibil să-i ghicesc genul, şi nici Să te ghiftuieşti de Crăciun sau de Bobotează era şi visul
n-am îndrăznit să-l întreb. Pe cap duce un soi de mecanism nostru de copii crescuţi în legea creştină, supuşi tradiţio-
clămpănitor, compus din două bucăţi de lemn, îmbinate la nalului Post. Şi pentru că Postul, înainte de orice, definea
un capăt cu o sfoară, susţinute de un băţ. Pesemne că asta abstinenţa centrată pe alimentaţia compusă preponderent
vrea să fie botul caprei, fiindcă deasupra, drept moţ, stă un din aspre vegetale ţărăneşte pregătite – fasole, varză, car-
petec de piele ce pare să fi aparţinut mai degrabă unei ovine tofi -, sărbătoarea însemna, evident, posibilitatea de a înfu-
decât imaginarului animal totemic. Mi-e greu să acord aces- leca, fie şi crudă, o bucăţică din carnea oricărui animal pre-
tor fiinţe statut de colindători tradiţionali. Nu ştiu să recite destinat sacrificiului pe altarul poftelor umane. A ciupi o
niciun colind, necum să joace sceneta consacrată. „Recita- frântură din şoriciul porcului, în clipele de neatenţie ale lui
lul“ lor constă în baterea unui soi de tobă şi pocnirea biciu- Taica, era pentru mine suprema ispravă de copil drăcos.
lui confecţionat din şuviţe de frânghie ruptă, din pocnitul A nu izbuti să fentez vigilenţa bătrânului – iată adevăratul
lemnelor şi zbierarea cuvintelor: „ţac, ţac, ţac căpriţă, ţac“, eşec! Nu eram atât de naiv să cred că ieşeam victorios dato-
urmate de nişte hăulituri indistincte. Îmi asum riscul de-a rită şireteniei, iscusinţei şi iuţelii mele de mână. Bunicul îmi
Beletristica HYPERION 73
T
T
E
A
T
R
U
Edith NEGULICI
Teatru HYPERION 75
atât de mult vulnerabilitatea şi feminitatea încât nu sunt pregătiţi să vadă o femeie puternică din punct
mai ştie să fie altfel. de vedere sexual este pornografia. Dar asta este fan-
Ioana Pavelescu: Cea în faţa căreia bărbaţii se simt tezie! Nu poate să aibă aşa ceva în realitate! Cei mai
demasculinizaţi dintr-o singură privire. mulţi bărbaţi nu pot să aibă de-a face cu o femeie
Maia Morgenstern: Femeia fantastică, femeia care-şi emancipată sexual. Nu pot!
smulge bucăţele din ea ca să poată face faţă presiu- Marina Abramović(videoproiecţie): Ce aduce porno-
nilor care există, asupra ei, din toate direcţiile. grafia în viaţa tinerilor şi în viaţa de cuplu?
Marilyn Monroe: O actriţă nu este o maşină, dar eşti Esther Perel: Cred că pornografia este o fantezie. Şi am
tratată ca o maşină. O maşină de bani. Nu vreau să în vedere că 97% dintre bărbaţi privesc filme porno,
fac bani, vreau doar să fiu minunată. Hollywood este în timp ce 45 de milioane de femei au citit „50 shades
un loc în care îţi plătesc 50 de dolari pentru un sărut of Grey“. Şi nu văd nicio diferenţă! Doar ne place să
şi 50 de cenţi pentru sufletul tău. Un sex-simbol spunem că bărbaţii consumă pornografie. Dar rea-
devine un lucru. Eu urăsc ideea de a mă transforma litatea este că şi unii şi alţii au făcut-o pentru ace-
într-un obiect. Sâni mari, fund mare, mare lucru. Nu laşi motiv: se numeşte excitare. Femeile se aprind
pot fi şi altceva? Şi eu am sentimente. Tot om sunt. de la intrigă, în timp ce bărbaţii sunt mai vizuali şi
Tot ce vreau este să fiu iubită, pentru mine şi pentru se excită când se uită la film. De fapt oamenii caută
talentul meu. Oamenii au obiceiul să se uite la mine metode ca să se excite şi acestea nu vin din viaţa de
de parcă aş fi o oglindă în loc de o persoană. Ei nu zi cu zi. Ingredientele imaginaţiei erotice au legătură
mă văd pe mine, ci îşi văd propriile gânduri desfrâ- cu puterea, supunerea, predarea, surpriza şi toate
nate, apoi se maschează făcându-mă pe mine o des- aceste lucruri au de-a face cu dorinţa. Bărbaţii şi
frânată. femeile au roluri diferite în acelaşi scenariu. Ce este
Esther Perel (psiholog şi psihoterapeut de renume inter- de fapt „50 shades of Grey“? O altă variantă a Cenu-
naţional, autoarea bestseller-ului „Inteligenţa Ero- şăresei! El o vrea pe ea, iar ea este cea care îl îmblân-
tică: Reconcilierea vieţii erotice cu viaţa de familie“): zeşte, ea este atât de specială. Paradoxal, cu cât există
Îmi place să fiu transgresivă: îmi place să iau ordi- mai multă pornografie în societate, cu atât oamenii
nea socială şi să o răstorn! Pentru că ordinile soci- fac mai puţin sex.
ale, în majoritatea lor, sfârşesc prin a se împietri şi Marina Abramović(videoproiecţie): Ce nu au cum să
auto-perpetua. Cred că eu, altele care vin după mine, înveţe din pornografie?
cele care au fost înainte mea, toate contribuim la Esther Perel: Dorinţa! Pornografia este despre gra-
asta. Dar am avut o influenţă! Când ai avut milioane tificare fără să faci nimic, încă dinainte să ştii că
de oameni care ţi-au ascultat conferinţele şi 1300 de doreşti ceva! Pornografia este prefabricată. Femeia
scrisori, asta este influenţă! O influenţă bună. Şi nu nu există, este doar o secvenţă în imaginaţia bărba-
mă deranjează să folosesc această putere!Merg tot tului, într-un mod în care nu ar putea tolera în rea-
mai mult la conferinţe unde sunt doar bărbaţi antre- litate. Pornografia este complet orientată spre băr-
prenori, industria IT. Vorbesc cu aceşti bărbaţi des- bat. Este masturbare, este o versiune a Playboy: se
pre relaţii şi văd că le trimit mesaje soţiilor, pentru uită la fotografii şi îşi imaginează că fac nişte lucruri
că le spun: „Le-aţi mulţumit soţiilor voastre că sun- cu acele femei şi fiecare imagine este tot mai rapidă.
teţi aici? Nu aţi putea sta aici trei zile să vă gândiţi Relaţia este cea care face diferenţa. Sexul este parte
la relaţiile voastre, fără ele“. dintr-un sistem de relaţii. Dacă vrei să prestezi ser-
Marina Abramović(videoproiecţie): O femeie cu o vicii sexuale, prin voinţa ta, e una. Dar linia de mij-
sexualitate împlinită poate să fie un om mai bun, loc este cea prin care înţelegem plăcerea şi conec-
să joace un rol mai bun în viaţa ei sau în socie- tarea ca drepturi fundamentale ale omului. Singu-
tate? rul lucru, cu excepţia religiei, care mai poate ţine
Esther Perel: Desigur! Cu cât o femeie are o experienţă familia unită este calitatea relaţiei. Dacă femeia are
sexuală mai bună, cu atât este mai conectată la nevo- o oarecare independenţă financiară, dacă legea per-
ile ei, va fi mai puţin bolnavă, mai puţin deprimată, mite divorţul şi îi permite femeii să ia copiii, dacă
va fi capabilă să dea mai mult copiilor ei, pentru că Biserica nu te excomunică pentru ruperea căsniciei,
nu va mai spune doar „Vai, mă sacrific pentru ei!“. atunci singurul lucru care poate ţine o familie unită
Probabil că va da mai mult partenerului său, dar şi este satisfacţia cuplului.
ei însăşi. Sexualitatea atinge totul. Pentru că atinge Ioana Nicolaie: La optsprezece ani scriam poezii, eram
concomitent pilonii spiritual, mental, emoţional şi preocupată de filosofie – citeam Nietzsche în tren –
fizic. Sunt puţine lucruri care mai ating aceşti patru îmi vopseam părul mov, băieţii mi se păreau aşa şi
piloni în acelaşi timp. Sexul este putere! aşa, dar a fi femeie era ceva de pe al unşpelea conti-
Marina Abramović(videoproiecţie): Ce impact are nent al celei de-a cinşpea planete din sistemul nos-
asupra bărbaţilor să recunoască faptul că feme- tru solar. De bună seamă, n-aveam cum s-ajung vre-
ile au acest drept la expresie de sine? odată acolo. După ce-am publicat prima carte, m-aş
Esther Perel: Este dificil pentru bărbaţi. Femeile au o fi putut numi şi scriitoare. Dar, de fiecare dată când
permisiune mult mai mare de a se emancipa, decât eram întrebată cu ce mă ocup, mi se punea un nod
pregătirea pe care o au bărbaţii să interacţioneze cu în gât. Răspundeam că sunt ziaristă sau profesoară,
femeile emancipate. Singura situaţie în care bărbaţii sau redactor – îmi selectam una din slujbele pe care
Teatru HYPERION 77
Scena III iat doar viaţa alături de Ulay, ci şi cariera, deoarece
(În atelierul foto-video al lui Léon) toate operele de artă au fost create împreună. Tea-
Marina Abramović(videoproiecţie): Noi ne construim trul este fals…Cuţitul nu este real, sângele nu este
limitele, noi ne construim cuşca. Noi producem real, iar emoţiile nu sunt reale. Performanţa este
nefericirea din viaţa noastră. Oricine poate deveni exact opusul: cuţitul este real, sângele este real, iar
liber şi eliberat imediat. Dar nu vrem. Continuăm emoţiile sunt reale!
să trăim în cadrul acestor limite. Este extrem de
Léon: Nu m-am drogat niciodată. Dar dacă ar fi să-mi
important să te gândeşti zilnic că vei muri. Doar
când vei face acest lucru vei înţelege că sunt atât de imaginez cum ar fi, atunci parfumul pielii tale ar fi
multe lucruri şi ne pierdem timpul pe nenumărate cel mai apropiat de Ecstasy. Te simt de parcă ai avea
lucruri mărunte. Nu ar trebui să mori depăşind limi- sexul impregnat cu o substanţă dulce care mă arde
tele, dar ar trebui să vezi cât de departe poţi ajunge. direct în creier.
Iar mintea umană poate ajunge foarte departe! Marina Abramović(videoproiecţie): Ştii…tot ce este în
Léon: Dezbracă-te, vreau să vorbim! camera asta respiră a sex. (final videoproiecţie)
Léon: Ca o partidă de sex perfectă.
Marina Abramović(videoproiecţie): Trăim într-un
milion de realităţi paralele în fiecare minut. Totul Scena IV
e să-ţi dai seama dacă eşti artist sau nu. Oamenii Marina Abramović(videoproiecţie):
vor să fie artişti din motive diferite, dar dacă simţi
Trebuie să te întrebi: cine eşti, care este scopul tău?
că trebuie să creezi, atunci eşti un artist bun. Şi e
nevoie de multe sacrificii. E o viaţă plină de singu- Cred că este foarte important să întrebi: cum ai
rătate. Trebuie să te dedici complet. Trebuie să fii habar dacă eşti artist? Arta este ca respiraţia. Res-
inferior. Trebuie să ai febră, să te simţi bolnav, ca piri neîncetat. Dacă nu respiri, mori! Dacă ai o astfel
şi cum arta ar fi singurul lucru care există pe lume. de nevoie de a crea, dacă te trezeşti dimineaţa şi eşti
Apoi, dacă eşti un artist cu adevărat bun, trebuie să obsedat şi ai febră şi simţi nevoia să faci ceva, eşti
înveţi cum să supravieţuieşti în societate – să nu te artist. Artist şi atât. Iubirea este pentru cei care pot
compromiţi. suporta povara psihică în exces! Modul prin care
Lola (intră, scuipă aerul din plămâni de parcă şi-ar da
putem controla durerea – este de fapt cum să con-
răsuflarea): Oricât de bine aş fi plătită, n-aş renunţa
la stilul ăsta de viaţă. Nu, mulţumesc! Sunt liberă trolăm totul. (Heblu) Îmi dau seama de puterea artei
să mă joc cu cine vreau. Şi de data asta, ghinion, îţi care nu este expusă în galerii! Poveştile sunt foarte
place şi ţie… Cum arăt? importante pentru toate spectacolele. Povestea de
Léon: Arăţi frumoasă şi numai bună să ţi-o trag. viaţă a artistului interpret sau executant modelează
Marina Abramović(videoproiecţie): L-am invitat pe activitatea lor, precum şi poveştile de viaţă ale spec-
Ulay să vină, deoarece expoziţia The Artist is Pre- tatorilor modifică felul în care aceştia primesc spec-
sent era despre viaţa noastră. El a venit cu soţia sa tacolul şi ceea ce descoperă în actori. Vreau doar să
şi ne-am salutat. Dar când a venit şi a stat în faţa
creez situaţii în care oamenii pierd noţiunea timpu-
mea, în acel moment, a fost diferit. Nu făcea parte
din public. Îmi petrecusem viaţa cu el. A fost un lui! Trebuie să mori de câteva ori înainte să trăieşti
moment emoţional pentru amândoi. cu adevărat. (final videoproiecţie)
Lola: Nu mă întreba dacă ai fost mai bun decât ceilalţi! (Leon şi Lola se consumă unul pe altul. La propriu. Cu
Ca să scăpăm şi de povestea asta, da, tu ai fost cel gurile sudate ca într-un erotic French kiss, cei doi
mai bun şi cel mai minunat de pe pământ! se respiră până la sufocare. Heblu): Contextul face
Marina Abramović(videoproiecţie): Singura fantezie diferenţa. Şi contextul meu este arta. Arta bună
erotică pe care o mai am e dragostea! trebuie să aibă acel gen de energie care nu poate fi
Lola: Dacă dragostea ar putea gândi, s-ar sinucide!
înţeles raţional. Artistul trebuie să aibă un punct de
Léon: Du-te naibii!
Lola (râde): O oră de sex valorează mai mult decât o vedere erotic asupra lumii. Ideile pot veni oricând,
oră la psihiatru! oriunde. Mă interesează doar ideile care devin obse-
Léon: Psihanaliza e o tâmpenie! Mi-au zis că doar pe sie şi care mă fac să mă simt incomod. Ideile de care
tine te iubesc fiindcă ţi-am spus pe nume. Lola, mi-e frică. Publicul te poate ucide. Fiecare om este
există un loc foarte special pentru cei ca noi… un ucigaş profesionist. Până şi în dragoste, celălalt
Lola: Ne vedem în iad, dragostea mea! (Heblu). îţi poate schimba viaţa, distrugând-o. Oamenii pe
Marina Abramović((videoproiecţie): Prima mea bio- care îi iubim ne ucid mai mult sau mai puţin.
grafie a început atunci când am parcurs Zidul Chi-
Sfârşit
nezesc: Ulay dinspre deşertul Gobi, iar eu dinspre
Marea Galbenă. Şi ne-am întâlnit la mijloc, doar ca
să ne spunem «la revedere!». A fost dificil. Când am * Premiul I la Concursul Naţional de Creaţie a Piesei
terminat şi am spus «la revedere!» nu mi-am înche- de Teatru Într-un Act „Mihail Sorbul“, 2016
Muzeul*
PIESĂ ÎNTR-UN ACT
PERSONAJE: Dama blondă: V-au căzut dosarele! Nu vorbeam cu
Custodele tine. Este aici una care are nevoie urgentă de fit-
Secretara ness, da, poate îi dau adresa noastră. Da, e cam
Bătrânul plină… şi plină de nervi, tu… Nu, nu stau mult,
Dama blondă aştept pe cineva să ne lămurească…
Tânăra Secretara (la capătul nervilor, rosteşte cu chiu, cu
vai): Linişte! Aici se lucrează!
Bătrânul: Doamnă, totuşi poate ne lămuriţi, stăm
Scena I aici de jumătate de oră şi nimeni nu a venit să ne
(Anticamera unui birou pe care sunt aşezate obiec- explice ce este cu această, cum să-i spun, invita-
tele uzuale ale unei instituţii care nu spune ţie, convocare, somaţie…
mare lucru, biroul secretarei cu o maşină veche Tânăra: Nu vă supăraţi, pe hârtia dumneavoas-
de scris. O uşă monumentală dă spre o latură a tră ce scrie? La mine textul este confuz, sau mă
scenei, şi poate însemna orice. Pe pereţii biroului rog (se înroşeşte)… (citeşte) „Vă invităm luni, la
este prinsă o lozincă din litere decupat şi ridi- orele douăzeci, la sediul Muzeului trecutului, din
cole: „Decenţă şi civilitate! Trei personaje urmă- strada, numărul, unde va avea loc o selecţie pen-
resc truda secretarei: un bătrân aferat, o adoles- tru viitoarele exponate care vor reprezenta frag-
centă timidă şi o „damă“ care pare ajunsă din mentul local de civilizaţie. Cu deosebită consi-
întâmplare) deraţie… semnătura indescifrabilă.
Bătrânul: Stimată doa… Bătrânul (pedant): Constat că autorul adresei a
Secretara (sieşi): Vi se aduc, nu, aduce la conşti- rămas corigent la logică „Muzeu“ şi „trecut“ sunt
inţă…(Realizează că bătrânul a încercat să o într-o relaţie uşor pleonastică…
întrerupă şi îl execută crunt din priviri. Damei Dama blondă: Cum?…
blonde îi sună strident celularul) Bătrânul: Adică să pui alături muzeu şi trecut
Dama blondă: Da, scumpa, nu ştiu pentru ce am înseamnă să comiţi un pleonasm.
fost chemată într-un loc tare ciudat. (Se uită Dama blondă: Vai de mine! Adică aşa de grav? Un
împrejur cu superioritate). Da, dragă, nu cunosc văr de-al meu tot dintr-un pleonasm a decedat!..
pe nimeni. Am primit o invitaţie.. De unde? Nu Bătrânul: Era filolog?
ştiu pentru că nu dau importanţă la fleacuri.. E Dama blondă: Da de unde, era întreg-întreguţ…
ceva cu Muz…asta seamănă cu un bar, cu o dis- Nu-i lipsea nimic, ca să zic aşa.
cotecă, nu? Muz şi nu mai ştiu cum…(Secretara Bătrânul: Nu doamnă, vreau să spun dacă era pro-
este pe punctul de a face o criză de nervi.) fesor.
Teatru HYPERION 79
Dama blondă: A, nici chiar aşa! Era un om serios, din Spania şi noroc de un prieten mai vechi că a
a lucrat în domeniul căpşunelor! putut să fugă din muzeu’ ăla!
Bătrânul: Păi ce are a face aici pleonasmul? Secretara: Cum vă permiteţi să asociaţi un titlu de
Doamna blondă: Păi pleonasm i-au găsit…(Bătrâ- nobleţe cu… cu… unul de… de…
nul, lămurit, dă din cap.) Tânăra: Proxenet…
Tânăra: Mă scuzaţi, dar ce legătură are pleonas- Secretara: Nici nu pot rosti cuvântul acesta,
mul sau neoplasmul cu muzeul acesta? Poate ne dară-mi-te să-l asociez cu… cu aşa ceva; este de
lămureşte doamna! (Arată cu capul spre secre- neconceput!
tară, care s-a oprit din dactilografiat şi îi urmă- Bătrânul: Stimată doamnă, nu vreţi să fiţi atât de
reşte) amabilă să ne lămuriţi şi pe noi, care se pare
Secretara: Ce nu este clar mă rog în această invita- că am ajuns aici aproape din întâmplare, ce se
ţie? Repet: invitaţie! Spre deosebire de conver- petrece? Am înţeles, atât cât am putut din cele
saţia dumneavoastră lipsită de logică şi aproape spuse de dumneavoastră, că ar fi vorba de un fel
anagramată… de selecţie, pentru nişte onorante locuri sau pos-
Tânăra (sfios): Agramată… turi, mă rog, de exponate într-un muzeu despre
Secretara: Te invit să nu fii obraznică! Unde este care noi nu ştim nimic. Am rezumat bine?
decenţa tinerei generaţii? Aşadar, spre deosebire Secretara: Este un mod absolut simplist de a privi
de conversaţia dumneavoastră (insistă ostenta- lucrurile. Remarcabil totuşi pentru un candidat
tiv) anagramată, vi se spune… la exponat.
Tânăra (acelaşi joc): Scrie.. Bătrânul: Staţi, staţi! Mai întâi nu ştiu dacă accep-
Secretara (o desfiinţează din ochi): Spune că veţi tăm noi această „nobilă“ calitate!
avea şansa să fiţi aleşi ca exponate! Asta în cazul Dama blondă: Eu nu accept nimic până nu văd un
în care veţi trece de teste! contract! Aşa, pe daiboj, nu vreau să fiu nici un
Bătrânul: Cred că la mijloc este o uriaşă confuzie! fel de exponată!
Noi suntem oameni, nu exponate! Ce veţi face? Secretara: Mai întâi, că nu v-a rugat nimeni să
O să ne aşezaţi în rafturi sau în cuşti de sticlă? acceptaţi ceva, şi apoi nu ştim încă dacă veţi
Tânăra: Aşa cred şi eu! Nu ştiu dacă vreunul dintre trece de teste!
cei prezenţi şi-ar dori să ajungă…exponat, care Dama blondă: Eu teste nu fac! Am auzit la televizor
la urma urmei are şi ceva jignitor! că poţi lua şi SIDA de la testele astea!
Bătrânul: Stai, stai te rog domnişoară… ah, tine- Secretara (gest de exasperare): Doamnă, dumnea-
retul ăsta impetuos! Să nu ne grăbim cu conclu- voastră aţi mai făcut şi altfel de teste până acum?.
ziile! Dama blondă: Ah, slavă domnului, m-am descur-
Dama blondă: Vreţi, mă rog frumos, să vorbiţi şi cat fără teste. Adică…(Pauză semnificativă)
pe limba mea? Ce-i aia exponat? Ce adică or să Tânăra: Eu una m-am săturat de cabala aceasta şi de
ne facă? Eu una nu fac nimic dacă nu vreau eu, acest personaj misterios! Ori ne daţi mai multe
să fie clar! amănunte, ori mă ridic şi vă spun la revedere!
Secretara: Cred că ar fi cazul să-l informez pe Bătrânul: Bravo, domnişoară! Remarcabil! Sunt de
Domnul! acord cu tot ce ai spus, dar parcă aş încerca acest
Dama blondă: Pe cine? Pe Dumnezeu? joc, într- o astfel de companie!
Secretara: Sunteţi cel mai indisciplinat şi…anagra- Secretara: Dar înţelegeţi odată că nu este nici un fel
mat lot de exponate pe care l-am văzut! Cum vă de joc! Şi că prezenţa voastră aici nu este întâm-
permiteţi să trataţi cu atâta uşurinţă şi… plătoare! Credeţi că altă treabă nu avem decât să
Tânăra: Superficialitate… trimitem invitaţii aiurea?! Că Domnul Custode
Secretara (o execută din nou din priviri): Mă rog… îşi permite să piardă timpul cu fleacuri?!
superficialitate, o şansă unică: să lucraţi cu Dom- Dama blondă: Dar cine este, mă rog, acest domn’
nul! Custode? Câţi ani are? E însurat?
Dama blondă: Dar nu ne mai fierbe madam’! Cine Secretara: Domnul Custode nu poate fi căsătorit…
este Domnul? Dama blondă: Asta înseamnă că are o problemă,
Secretara: Domnul (pauză lungă, grea) Custode! sau… este cumva?…
Bătrânul: Din câte ştiu eu, custode este un fel de Secretara: Refuz să mai continui acest dialog! De
gestionar al obiectelor aflate în grija sa tempo- altfel veţi primi foarte curând un răspuns la toate
rar. Nu văd ce mare… întrebările.
Dama blondă: Ptiu, ptiu, piei drace! Că doar n-o Dama blondă: Pot găsi o oglindă, pe aici pe undeva?
fi vorba de ce îmi închipui eu! Sărmana Anca (Se aud pe rând cele trei bătăi de gong, după care
de-abia a scăpat de un asemenea… custode! se deschide uşa pe care intră Custodele. Este un
(Secretara o priveşte perplexă) Da, ce te miri, ca bărbat înalt, de o vârstă incertă, între 30 şi 60 de
o neînţărcată! A picat în mâinile unui custode ani, grizonat.)
Teatru HYPERION 81
Custodele: Rolul lui nu s-a terminat acolo, în parc… Dama blondă: Văd că nu sunteţi prea serioşi, iar pe
şi să ştii, specialitatea lui nu este horticultura. noi ăştia care nu avem prea multe studii, dar care
Tânăra: Nu?! Atunci… la o adică vă îngropăm în chestii de viaţă, nici nu
Custodele: …atunci, a fost actor. ne băgaţi în seamă. O să fac şi eu ca moşneagul
Tânăra: Bine, bine, dar ce căuta un actor cum spu- ăla: o să-mi iau catrafusele şi mă duc la treburile
neţi, paznic în parc, sau mă rog, ce funcţie a avut? mele. Adică… (cade şi ea într-o pasă similară cu
Custodele: Povestea lui este mai ciudată. A înce- cea a bătrânului) în hardughia aia la care mai am
put să uite. Şi nu treptat. Pur şi simplu memoria rate şi în care nu am făcut decât baia şi dormito-
lui refuza să primească textele, I s-a întâmplat rul… De parcă mai folosesc la ceva! (Se întoarce
chiar la spectacolul de adio. Singurul loc care i-a către ceilalţi cu revoltă) Şi voi ce trageţi cu ure-
rămas în memorie era parcul unde stătea ore în chea? Nu are voie omul să spună ceva pentru el,
şir după spectacol. Dar ai apărut dumneata şi a că gata, sunteţi în stare să-i intraţi şi în gât să
trebuit să plece. vedeţi ce trebuie să iasă!
Tânăra: Eu? Ce i-am făcut? Secretara: Domnule custode, nici acum?
Custodele: Te-ai amestecat în dialogul lui cu pomii Custodele: Deocamdată avem încă o problemă
şi plantele din care îşi făcuse un nou teatru. Ba (zâmbeşte), ultima. (Către tânără) Se pare că am
chiar ai început să-i intermediezi dialogul. rămas ultimii, nu?
Tânăra: Dar eu habar n-am avut, nici nu am bănuit Tânăra: Da, aşa se pare. Probabil că o să-mi ţin şi
că… eu micul meu monolog şi o să plec. Aşa trebuie
Custodele: În felul vostru, toţi aţi făcut un rău mai să se întâmple, nu?
mic sau mai mare (Bătrânul are un gest de sur- Custodele: De data aceasta totul depinde de tine.
priză) de care nu v-aţi dat seama. De plecat poate oricine pleca, şi de oriunde,
Bătrânul: Am din ce în ce impresia că nu mai înţe- chiar şi de aici. Cel puţin la prima vedere. Dar tu
leg nimic! Mai întâi suntem chemaţi pentru nu eşti un ghem de îndoială din câte văd: ai pleca,
ştiu ce întâlnire apoi, încetul cu încetul, aflăm nu ai pleca…
că suntem urmăriţi şi studiaţi şi cine ştie ce mai Tânăra: Chiar aşa de tare se vede? Aş rămâne, nu
urmează. aş rămâne…Ceilalţi îmi dădeau un sentiment de
Dama blondă: Eu nu fac nimic fără un contract! Să siguranţă, eram un fel de echipă. Acum mă simt
mi se spună cât am de aici (face un gest cu dege- chiar derutată. Până şi doamna aceea blondă, aşa
tele) şi… fără perversiuni… vulgară, aproape mă liniştea. Gata. Micul meu
Custodele: E greu să vă lămuresc pe toţi odată, monolog s-a terminat. Nu-mi rămâne decât
pentru că fiecare are rolul lui… Dar despre toate să-mi iau rămas bun, şi ce să spun, chiar îmi pare
acestea vom vorbi după ce vin rezultatele. (Se rău! (Iese)
adresează secretarei) Ai primit ceva? Secretara (răbufneşte): Dacă nici acum nu mă lăsaţi
Secretara: Nu încă. să vorbesc o să explodez! Nu înţeleg cum puteţi
Custodele: Ei, n-avem ce face, până la primirea sta aşa de nepăsător, când un proiect important,
rezultatelor trebuie să ne întreţinem cumva! de care se ocupă ştiţi dumneavoastră cine, este
Bătrânul: Să stăm cu alte cuvinte şi să batem câm- abo, abi, abu… asta…
pii, ca şi cum am purta cine ştie ce discuţii filo- Custodele: Abandonat. Nu te grăbi, era normal să
sofice. Eu unul m-am cam săturat! Vă mulţumesc reacţioneze aşa. Nici tu dacă ai fi fost în locul lor
pentru companie şi mă întorc la tabieturile mele. nu ai fi făcut altfel. Cine a reuşit o astfel de baza-
Mă duc să vorbesc cu ibricul de cafea pe care conie de text? Poţi dumneata să-mi spui ce se
nu-l mai folosesc pentru că nu mai am voie să poate înţelege din el?
beau cafea, cu sticla de alcool de care nu mă pot Secretara: Eu nu mă pricep, nu mă amestec! Ştiţi că
atinge din cauza ficatului, cu flacoanele de medi- eu nu am decât şcoala de biurou, făcută la locul
camente şi fotografiile de familie. Poftim, nu mai de muncă, şi dacă nu mi-aţi fi promis…
aveţi nevoie de nicio „analiză“, sau cum s-o mai fi Custodele: Că te fac administrator, sigur, e o func-
numind! Ăsta sunt, ăsta vă salută! (Iese) ţie potrivită pentru una ca tine, care înainte te-ai
Secretara: Domnule custode, este… de ce nu… ocupat doar de protocol. De fapt mă gândeam şi
Custodele: Da, da, ştiu că trebuia să-l opresc! Nu-i pentru tine la un rol de exponat dar…
nimic, draga mea, te asigur că totul va merge Secretara Nu e cinstit să-mi scoateţi ochii cu tre-
bine, nu este decât o problemă de timp. cutul meu, doar pentru că eu nu îl cunosc pe al
Secretara: Dar nici măcar nu a aflat ce urma să se dumneavoastră!
întâmple! (Devine din nou băţos-oficială) Şi apoi Custodele: Nimeni nu ţi-a cerut să faci altceva
noi suntem o instituţie serioasă, oficială! decât ce eşti pusă să faci: să primeşti invitaţii,
Custodele: Ai dreptate, dar din când în când e bine să nu intri în dialog cu ei decât dacă ţi-o cer – şi
să mai ieşim din lozincile astea.
Teatru HYPERION 83
Bătrânul: Da, m-am răzgândit. (Tace şi cei doi îi dele, murat de ploaie, îşi dezbracă lodenul şi îl
respectă tăcerea). Dar cu fata aceea care a venit atârnă în cuier)
odată cu mine ce s-a întâmplat? Custodele: Nu mai era nimeni acolo, lumea se
Custodele: De ce? împrăştiase deja.
Bătrânul: Pentru că stă afară, rezemată de un pom Secretara: O să încerc eu să dau de ea, lăsaţi…
şi nu spune nimic. Am încercat să o chem la adă- Dama blondă: Întotdeauna am fost piază rea! Am
post, sub o streaşină, nici nu m-a auzit. Să nu adus numai veşti proaste, mă cam mănîncă
răcească…. limba…
Secretara: Lăsaţi, că nu păţeşte nimic, tinerii sunt Bătrânul:Poate nu s-a întâmplat nimic, fata şi-o fi
mai rezistenţi decât ne imaginăm noi! revenit şi a plecat, probabil.
Bătrânul: O să vi se pară curios, dar mă intere- Custodele(către Dama blondă): Nu păreaţi atât de
sează mai mult ce s-a întâmplat cu ceilalţi decât copleşită la început, ba dimpotrivă!
cu mine. Dar văd că au plecat! Dama blondă: O făceam şi eu pe viteaza, pe gro-
Custodele: Vă asigur că se vor întoarce şi că vor zava! După ce ai trăit printre cartoane şi te-ai lup-
repeta, cu alte cuvinte, desigur, ceea ce aţi spus tat cu ai tăi pentru un loc, te obişnuieşti să nu laşi
adineauri! să se vadă nici un semn de slăbiciune.
Bătrânul: Asta înseamnă că am avut dreptate? Custodele: Da, chiar păreaţi …
Custodele: Fără îndoială. Dama blondă: Vulgară, plină de inele ca o ţoapă
Secretara: Să vă aduc ceva? Un ceai, apă? îmbogăţită, curvă sătulă de tăvăleală, şi codoaşă
Bătrânul: Mulţumesc, sunt sătul de ceaiuri! Une- pe deasupra! (Bătrânul o priveşte uluit,secretara
ori am impresia că nu mai există altă băutură în a rămas cu mâna în aer.) Ce vă uitaţi? E o nou-
afară de ceai: până şi o femeie de vârsta ta, de la tate că exist şi că există şi altele ca mine? (Bătrâ-
care te aştepţi să fie mai …apropiată, te măsoară nului) Sper că nu te-am întristat. Dincolo, aşa am
cu milă şi îţi oferă preventiv un ceai. Nu, mul- început, cu unul ca tine care voia neapărat să mă
ţumesc! ajute! Şi m-a ajutat…
Custodele: Nu spovedania mă surprinde, ci faptul
că te-ai lepădat de jargonul acela vulgar.
Scena a 3-a Dama blondă: Acum urmează probabil întrebarea
Custodele (ridicând ochii din hârtii): Cât este ora? despre familie, studii, eşecuri. Exact ca în emisiu-
Nu pentru că ar conta prea mult, dar trebuie să nile alea cretine de la televizor, când toată lumea
se termine odată… îşi dă poalele peste cap, povestind cum a fost cu
Secretara: Este ora cinci, adică şaptesprezece. violul, cu prima ţigară cu marijuana, cu primul,
Bătrânul: Imposibil, şi când am plecat eu, tot ora al doilea, al treilea, cu avortul, cu turnatul cu…
şaptesprezece era. Custodele: Aşa-i că nu ai avut cui să destăinui toate
Custodele: Desigur! Şi când aţi venit, şi când aţi ple- astea?
cat, şi când vom termina ceea ce avem de termi- Dama blondă: Am spus că viaţa mea, hai să spun
nat, tot ora şaptesprezece va fi!(Se aude un cio- „cazul meu“ îl poţi citi în cel mai nenorocit ziar
cănit în uşă.) de scandal. Eşti sigur că ştii totul? Care tot? Care
Secretara: Intră!(Pe uşă intră dama blondă. Stân- adevăr? Al dumitale sau al meu?
jenită, nu ştie cum să înceapă.) Bătrânul: Eu propun să schimbăm subiectul, pen-
Dama blondă: Nu credeam să vă mai găsesc aici! tru că deja am început să vorbim ca într-o piesă
Custodele: Stimată doamnă, noi suntem mereu aici. de teatru…
Dama blondă (îl remarcă pe bătrân): Şi dumneata Dama blondă: Dar suntem în plin teatru! Ţi se pare
te-ai întors! că dumneaei (arată spre secretară) este reală?
Custodele: Da, şi dumnealui, şi în curând veţi reface Sau că dumnealui (la fel spre custode) are ceva
grupul de la început! uman, ceva comun cu noi? Nu-mi spuneţi că nu
Dama blondă: A, mai era şi fata aceea! Mi s-a părut suntem cobai, marionete trase de sfori cât frân-
că am zărit-o în faţa clădirii. Nu arăta prea bine. ghia, la vedere.
Custodele: Staţi pe loc, merg eu să văd ce s-a întâm- Bătrânul: Doamnă, mai aveţi puţin şi începeţi să
plat! (Îşi ia haina din cuier şi iese) mă insultaţi…
Bătrânul: Cred că ar trebui să văd şi eu ce se întâm- Dama blondă: Nu-i nimic, ne vom duela în amin-
plă. Am trecut pe lângă ea înainte de a intra aici. tiri şi în cântece cu Moscopol! Orgoliul se duce şi
Era singură. Atât de singură şi de tristă. el dracului odată cu vârsta şi e înlocuit cu ţâfna.
Dama blondă: La fel mi s-a părut şi mie. Aş fi făcut Haide, n-am vrut să te jignesc!
ceva, dar n-am putut să mă apropii! Bătrânul: Nu m-ai jignit, şi în fond ai dreptate: la
Secretara: Liniştiţi-vă, s-a dus cine trebuie. Voi şi vârsta mea cum mai pot fi jignit!..
aşa nu puteţi face mare lucru! (Intră custo-
Teatru HYPERION 85
Custodele: Mai trebuie să aşteptăm puţin, nu prea Tânăra: De unde ştii dumneata toate amănuntele
mult, pentru că aşa cum i-am spus şi ei (arată astea? Cred că încerci să mă linişteşti, pentru ca
spre secretară) cred că vi se va alătura curând şi nu cumva să-ţi pierzi bunătate de „exponat“!
colega voastră mai tânără. Secretara: Domnule custode, dacă dumnealor au
Dama blondă: La spital nu este la poliţie nu… aţi văzut chestionarele şi nu au obiecţii, ştiţi, forma-
mai încercat undeva? litatea semnării…
Secretara: Nu, nici nu mai avem unde. Custodele: A, da, uitasem aproape de ele! Nu ştiu
Custodele: Până atunci, aruncaţi-vă o privire pe dacă domnişoara este suficient de lucidă ca să le
chestionarele de pe masă. E bine să ştiţi câte citească.
ceva şi despre obligaţiile dumneavoastră, un fel Tânăra: Ce anume?
de contract. Custodele: Acestea sunt nişte formulare care se
Bătrânul (aparte): Mefisto! referă la statutul vostru. Crezi că poţi să le citeşti
Custodele (care l-a auzit): Da, de ce nu? Dar mai cu atenţie?
puneţi ceva vopsea albă! (Se aude o bătaie în uşă. Tânăra: Am făcut eu altele şi mai şi, da, nici o
Intră discret Tînăra şi se îndreaptă spre scaunul problemă!(Ia de pe masă un exemplar şi se
rămas liber.) cufundă în lectura lui)
Custodele: Bună seara! Bătrânul: De ce mai e nevoie de formalităţile astea?
Tânăra: M-am întors… eu, asta… bună seara! Nu este de ajuns acordul nostru? Oricum nu cred
Custodele: Te-ai decis şi tu, nu? Te aşteptam ca să că se va interesa cineva de soarta noastră! Haide,
putem pune la punct ultimele detalii. Am ieşit Mefisto!
după tine, dar nu mai erai în faţa clădirii. S-a Custodele: Aşteaptă să citească şi ea. Este multă
întâmplat ceva? formalitate, ca în orice muzeu, unde cei vii con-
Tânăra: (dă din cap, făcând vizibile eforturi să fie tează din ce în ce mai puţin. Cei care lucrează
coerentă şi lucidă) Da, s-a întâmplat… într-un muzeu devin chiar fără voia lor viitoare
Bătrânul: Ceva grav? relicve. Glumesc…
Tânăra: Destul de grav, şi nu ştiu dacă pentru mine Bătrânul: Nu prea cred că glumiţi, pentru că nu
sau nu. prea cred că ştiţi să glumiţi. Eu unul sunt gata..
Custodele: Şi asta te-a întors pe dos? (Tânăra dă Tânăra: De fapt dânsul are dreptate, aşa că nici eu
din cap) Ei, hai, încearcă să te aduni şi spune-ne nu cred că am de ales. Ce trebuie să fac?
ce a fost. Custodele: Ai citit cu atenţie formularul?
Tânăra: Am văzut-o! Tânăra: Mda, l-am citit.
Custodele: Pe cine, pe colega ta despre care nu mai Custodele: Atunci cred că am terminat cu introdu-
ştiai nimic? cerea. Nu vi se cere altceva decât să fiţi voi înşivă,
Tânăra: Ea! ca şi cum nu aţi avea nicio problemă cu aminti-
Custodele: Înseamnă că a fost ceva grav! Ai vorbit rile sau cu victimele voastre.
cu ea, te-a recunoscut? Dama blondă: Un fel de psihologi mai ciudaţi? Sau
Tânăra: Nu m-a recunoscut şi nu cred că mai poate consilieri de suflet?
recunoaşte pe cineva! Custodele: Nu, nici una nici alta. Amintiţi-vă că
Custodele: Cum adică? sunteţi într-un muzeu, iar acolo exponatele tac
Tânăra: Când am ieşit mă îndoiam că o să mă şi rămân nemişcate.
întorc. Ploaia mi-a făcut bine. V-am văzut tre- Dama blondă: Adică ne veţi pune în nişte cutii sau
când pe lângă mine, dar m-am prefăcut că nu vitrine de sticlă, pe lângă care vor trece cei care
vă văd. Atunci a apărut lângă mine o pereche: se rătăcesc! Cine mai are nevoie azi de muzee?
mama şi fata. Femeia era obosită şi parcă nu mai Nici măcar copiii de şcoală primară nu mai sunt
avea pe nimeni lângă ea, părea că nu vorbeşte cu aduşi de mânuţă!
nimeni chiar atunci când se adresa fetei. Iar ea! Custodele: Nu veţi sta în nicio cutie, în nicio vitrină!
(Are din nou un acces care o „curentează“) Parcă Veţi avea fiecare locul lui, un fotoliu, un scaun,
avea patru ani! O trăgea de mână să-i arate gâze şi pe care veţi sta comod, veţi citi, veţi medita, dar
flori, încerca să îngâne un cântecel pentru copii, mai ales vă veţi gândi cum să-i ajutaţi pe cei care
îşi băga degetul la gură, groaznic! vor veni.
Custodele: Stai, stai, opreşte-te! Ai tot timpul să-ţi Bătrânul: Vom sta şi îi vom privi mustrător sau cu
faci procesul public! Colega ta a avut mult de înţelegere, ne vom încrunta, ne vom strâmba la
suferit din cauza înscenării tale, e adevărat, dar ei?
ea era de mult bolnavă, ceea ce tu nu aveai de Custodele: De ce? Vă veţi purta absolut normal.
unde să ştii. Vina ta rămâne, dar de boala ei nu Nimeni nu are încredere în cineva care nu se
eşti vinovată! comportă normal.
Dama blondă: Şi?
Teatru HYPERION 87
J
J
U
R
N
A
L
Constantin DRACSIN
Jurnal (III)
C
136.
Însemnări din anul 1992 Domnule Tulo, mi-aţi spus că am timp să aştept, pînă
să pot schimba culoarea ochilor, ca să intre – nevătămat
134.
Ce să vă spun – mă rog cu mintea în inimă. Astă – pe uşa din faţă, lîngă dumneata şi lîngă însoţitoare; am
noapte l-am visat mort pe prietenul meu din Bacău, am aşteptat – în vîrf de copac pînă mi s-a făcut părul mătase,
plecat înspre înmormîntarea lui, acolo era omăt şi ghe- pe urmă a venit cineva (nu-l cunosc nici acum) şi mi-a
ţuş pe unele porţiuni. Multă lume în jurul sobei, în spa- pus oasele pe masă, numărîndu-mi-le bucăţică cu bucă-
tele ei se cînta, se dansa. Într-o margine, l-am întîlnit ţică, nici atunci nu s-a schimbat nimic. Mai pe urmă un
pe Danilov de la Iaşi, hai să-l vedem, îi zic, pe mort. Pe sobor de cîntăreţi îmi astupau groapa, tot nimic nu s-a
scări mulţi gheţuş, intrăm – cu greu din cauza mulţimii; schimbat, ba din contră, chiar şi ce se clintise nu se mai
mortul, îmbrăcat în alb, cu pantofi albi, aşezat pe un pat clătina – domnule-domn, să vă spun eu cum şi cînd se
alb; stupoare pentru mine, fiindcă ceilalţi nu vedeau, a poate schimba ceva; numai „unele“ femei în actul lor de
foame aleg să-şi schimbe culoarea ochilor, şi asta numai
început să mişte degetele la un picior, i le vedeam prin
pe clipită! – în rest, nu se schimbă nimic.
pantof, pe urmă mi-a făcut din ochi, s-a ridicat, foarte
supărat pe acei care-i provocaseră moartea. Nimeni
137.
din jur nu sesizase că mortul de-acum era viu. Pe loc
Fur cuvinte – n-am să pot intra prin vama douăzeci
am ştiut că numai eu puteam să-i fac atenţi, încerc să le
şi patru din cauza aceasta. Vin atît de departe încît nu a
vorbesc, au amuţit de ce le-am spus, în aceeaşi clipă au scăpat de privirile mele nici gîndul care gîndea cărămida
văzut; dintr-un copac, din curte, a ieşit tatăl prietenului de scris. Nici de Fiul Omului nu se vorbea pe atunci, de
meu, mult mai tînăr decît fiul lui. Lasă, Adame, zice, nu altfel nici nu avea la ce veni dacă nu eram eu şi ceilalţi
te răzbuna pe nimeni, cum ai dorit, rînduielile se împli- ai mei încolţiţi.
nesc…; în dimineaţa aceasta este frig – îl aştept pe ami- Adun cuvinte, dintr-un loc-două-trei, din alt loc, o
cul din Bacău, poate mergem să prindem un peşte; mi-e imagine – sau numai o consoană. Seara le împachetez
foame de foame, mi-e sete de sete şi de viaţa care nu-mi pe gura teascului şi mormăi dintîi, pe urmă repar cînta-
mai trebuie… rele să nu greşesc la grămezi şi încep a scrie cu ele pen-
tru mine, să nu mai fac imprudenţa de a mă prinde – cu
135. mîinile – de cuvîntul furt; nu e sinonimul care se poate
Timpul se dovedeşte a fi un marş spre neant – există îmbolnăvi odată cu mine.
foarte puţine şanse în viaţa noastră care să aibă un sens Adun cuvinte: ieri a început să ploaie, astăzi a murit
dar, să nu uităm: un „vers“ poate salva omenirea! Nu o femeie, avea nouăzeci de ani, acum ea ştie bine cît
este descoperirea mea, însă eu „cred“ în aşa ceva; nici o amar de timp o să doarmă în pămînt. – adun cuvinte,
mie de „noi“ veniţi n-o să mă poată sustrage de la ruga mă îmbrac în cuvinte, mint stînd în dosul cuvintelor –
pămîntului. o să mă spulber în cuvinte!
Jurnal HYPERION 89
150. urmă dar se întoarce cînd nu te aştepţi, încărcată ca om,
Sînt pregătit. Deseară voi mînca lapte de capră pentru ca un animal supus pierzaniei, – iar strică ceva şubred şi
prima dată. O să-l fierb mult, acest conţinut este rece, pune în loc pietrele ei aduse în sîn; mai pictează o por-
face singur ventilaţie. U pot să ştiu ce o să mi se întîm- ţiune de perete să aibă vînt de întoarcere.
ple mai tîrziu – sper să nu mănînc frunze de pe copaci
şi, în apusul soarelui, să behăi; mi s-au îmbolnăvit de rîs 156.
vecinele, zic, de la toamnă, ar trebui să cumpăr un ţap Coboară-te jos, mascarao, şi fă-mi amestecătura aceea
– le trebuie lor aşa ceva? le întreb. de fiert piatră scumpă, în gură de văgăună. N-ai să ştii
aproape nimic din ce te pun să faci pentru viaţa ta zil-
151. nică; Dumnezeu, probabil, n-a greşit cînd a făcut peste
Filosofia este prostia de culoare galbenă a omenirii. tot cîte doi poli opuşi să nu se termine nicicînd războa-
Mergînd de mînă cu ea, poţi ajunge – mai totdeauna – iele; altfel n-ar avea răsunet strigarea mea, nici căldura
nicăieri. Ca un fel de mascul legat în lanţuri, aproape de ta, nici lumina ce scapără între drumuri – coboară pe
un cîrd de odrasle; numai spumele de la gură nu au efect sub prag şi fă-mi o bortă albă în casă; – acestea sînt vor-
să umple natura – care nu se poate satura vreodată. – bele bunicului bunicii, – găsite de mine între-un scrin.
de ce?; însăţi omul este un animal scăpat de sub control!
Am mai spus-o cînd eram cu o mie-două de generaţii în 157.
urmă, chiar şi mai înainte. Stăpînirea noastră asupră-ne, Mă enervez, nu-mi iese nimic; m-a anunţat cîinele
oricum ai da-o, pînă la urmă, tot miroase a rahat-rahat, că ai ajuns, tot el îmi face semn că ţi-ai pierdut panto-
nu a altceva, şi ajunge fum… fii, iar necazuri, iar o să-ţi fie frig, ai să vrei din nou şi
un pulover la întoarcere; te-ai îngrăşat ca o omidă verde
152. – verzi îţi sînt ochii de atîta verdeaţă din jur; mai am
Pămîntul iar îşi face mendrele. Îl simt cum se ridică două rînduri de scris şi mă liniştesc. Nu mai am nevoie
în sus, încet, foarte încet. Copacii din curte scîrţîie, ei de nimeni, singur te poţi conserva pe aţă de nu te mai
sînt mai simţiţi decît mine şi semenii mei. Astăzi a înce- strici în vecii vecilor! Am să vînd cîinele, singur n-o să
put – mi se pare? – mai devreme, deşi văzusem la răsărit mai fie anunţat de nimeni pentru nimic; mă supăr, iar
de soare, cum doi mînji încercau să se bată, să se joace, vine o maşină care pute de atîţia pantaloni.
semn pentru alt semn, ne-înţelese aproape de nimeni.
În plină procesiune de mişcare, scaunului meu îi cresc 158.
picioarele, mă ameninţă că nu-i mai place greutatea mea, Ideile nu sînt altceva decît cuvinte – dacă le dezlegi,
îşi schimbă culoarea, se umflă în pene şi, cu dinţii lui, poţi să faci ce vrei cu ele, chiar să le torturezi pînă ame-
crescuţi pe loc, încearcă să se prindă de tavan; nesoco- ţeşti, tu, nu ele. De multe ori mă trezesc (din somn treaz)
titul, nu înţelege că toate au crescut odată cu pămîntul, cu sute, multe sute de ani în urmă, îmbrăcat în armuri,
ca pînă la urmă, toate au rămas la fel de mici, după cum defilînd în faţa celor pe care i-am învins, (în trecut, în
au fost; inclusiv eu. prezent şi în viitor!); – stau cu faţa pe Catafalcul cuvin-
telor, le aduc încoace, le duc încolo – întocmai haine-
153. lor mele imaginare; nu ştiu ce vă pare vouă ne-imaginar,
Mă dezbrac. Aştept să vină ploaia – se aude tunînd – cînd, în fond, şi Biblia ne arată: nimic am fost, nimic n-o
e o adevărată sărbătoare cînd am noroc de o asemenea să fim – şi totuşi, este ceva la mijloc.
ceremonie. Îmi gîdilă tîmplele, şi limba, broboanele de
apă cad mai întîi în interiorul meu, trezindu-l cu şoapte, 159.
încălzite sus-sus de tot şi numai după aceea îmi încearcă Eu şi cîinele ce mai aşteptăm. El pentru o bucăţică de
să trezească fantezia simţurilor. Mă dezbrac fără nici o cîrnaţ – eu, să-ţi faci treaba de cuvînt de fustă – mă faci
jenă; după atîtea vieţi nu mai ştii, nu mai crezi că ai ce de rîs cu lucrul tău în vie. Au trecut două „echinocţiuri“
arăta lumii; mă dezbrac în chibzuinţă – toţi aşteaptă de cînd îmi bat tălpile în găurile gardului să nu-mi vadă
ploaia dar numai eu sînt dincoace de gard. lumea măruntaiele, stîrnite numai cu un băţ; cîinele, de
aude claxonul, se urcă pe ceaşcă, – mie, îmi creşte barba…
154.
Se fac săpături în jurul sîngelui meu, mama lui îmi 160.
lăcrimează în faţă, rugîndu-se în acelaşi timp de mama Cînd întîlnesc un ochi de apă, oricît de mic ar fi, visez
mea, să-i lase cale deschisă pînă-n vîrful în care stau, peşte, visez pe omul acela îmbăiat în vin roşu, care mă
să-mi înfăşoare gîtul, săptămînal, strîns, în cuvinte roşii, ducea de subţiori, la masa lui de lut, noaptea, să-mi umple
să‑i fie bine lumii, şi ziua şi noaptea – dar mai ales atunci mintea cu poveşti de baltă; a plecat, toate au rămas baltă,
cînd aceasta are nevoie de dragoste; numai „ea“ prin visez peşte, visez peşte.
mine o poate împăca.
161.
155. Acuma te aud. Mîine-i ziua morţii lui Eminescu – de
Iar sparge poarta fata îmbrăcată în roşu. Are mîinile o lună în urmă nu mai ştiu altceva, nu se mai ţin hainele
scurte şi plînge toată ziua dacă nu sparge ceva. Pe iarna pe mine. – altfel n-aş putea ajunge în timpul lui; cobor
trecută a spart-o drept în mijloc şi a intrat aici; face devas- zilnic un şir de trepte ce nu se pot număra – ajung către
tări – care, la rîndul lor fac bine – şi pleacă, nu se uită în seară unde trebuie, – îl văd, nu-i pot vorbi, nu-mi poate
164. 170.
Mă doare corpul de atîta nepurtat, – eu sînt aici şi Am fost atît de alb la naştere încît cine mă vedea, îi
el este dincolo, pe dînsul îl supără despărţirile, pe mine luau ochii în sus; cine-i zămislit întru frumuseţe deţine
mă doare; mi-a şi spus într-un moment de luciditate: darul de a opri destinele! – cine are noroc, orizontul vital
mie mi-ar conveni să fiu mort, aşa nu aş avea nevoie de nu se încurcă a doua oară; totul este, poate, guvernat de
umbră, n-aş fi dator să plătesc zilnic, celeilalte părţi, în o imensă maternitate! Dacă nu mă înşel, a spus-o Rilke
care eşti şi tu (eu) gramul de vînt necesar atracţiei; pe în ziua lui proastă. Acum, mi se acoperă de glorii nepu-
mine mă doare ce aud, mă doare ce văd, – mă doare „el“ tinţa, are cineva ceva, îşi trimite un picior în coasta-mi
de nenorocirea lui; mă doare de ce nu mai ştie… ruptă, apoi mă pune ca un ou în apă sărată, – nici nu
sînt lăsat să mor, nici să trăiesc.
165.
De şapte zile ascult muzică funebră – fecioarele satu- 171.
lui nu se mai ascund în timp cînd sîngerează, ba din – Eu îmi fac în calciu.
contră, se urcă în cerdacurile caselor – cu paturi albe – – Ce-ţi faci în calciu?
aşteptînd, aşteptînd să ajungă acolo sus, rădăcinile copa- – Un băiat fiindcă l-am conceput cu un zugrav.
cilor aleşi. Da, încă se mai strecoară, din loc în loc, „pis- – Eşti sigură?
tiluri“ – printre valurile muzicii funebre; din turle întu- – Da, sigur că sînt sigură, eu, ce-mi propun, chiar şi
necate descopăr unde ajunge ploaia, paturile albe şi cum
fac, de nu-mi iese bine, asta-i altceva, ţine numai la gus-
se plînge ca să mori pentru a învia!
tul meu şi nu de rezultat.
166. Mi-am scăpat glanda foamei de sub control. Suge pe
S-a dus Ra… a lui Cei… să prindă peşte, o aştept de drum înaintea mea, trăgîndu-mă de douăzeci şi cinci de
cînd nu aveam barbă, a scăpat-o maică-sa înainte de a sfori, legate de tot atîtea degete pe cîte le a; cred că n-am
se mărturisi ce are de gînd să facă. În iaz s-a îmbrăţi- s-o mai ajung, deja mi s-au ros tălpile şi subvenţie sîn-
şat cu doi şalăi, unul cu spatele verde şi unul cu un ochi gele nu mai are de unde căpăta; – l-am rugat să aleagă
de s-au tulburat apele de atîta joacă, în fond trebuie s-o între mine şi el, că nu au rost două chinuri, degeaba, s-a
iert aşteptînd să mănînc peşte; a văzut-o cineva că a ieşit eschivat, că e prost de o ureche şi n-ar ajunge pămîntul
din apă cu traista plină – vremea aceasta ploioasă mă numai pentru unul.
împiedică să văd mai departe, pesemne, dacă nu ajunge
în viaţa aceasta, în cealaltă sigur. 172.
Cel mai neînsemnat lucru din univers este o lume,
167. lume, care sînt şi eu, coşmar zguduitor, făcut din materia
Vorbele sînt amăgitoare – după o modă veche a sune- realităţii; un fel de bîlbîială cerească, mai bine zis gata sînt!
tului, un fel de prospeţime a întîlnirii cu ghearele unui
Jurnal HYPERION 91
173. din cînd în cînd, să-mi vîndă el frumuseţea altei imagini
Cu ogorul meu semănat în două ape am rezistat pînă pentru un punct fără capăt de linişte.
acuma la foarte multe calamităţi. Prima a fost nevăzută,
pe urmă a venit una fără capăt, – a doua s-a declanşat nu 180.
se ştie de unde, cînd am început a merge în picioare, o alta Am pus iluziile la bătaie – să pot ieşi din „a fi şi a părea“
îi ţinea hangul primei în clipe dificile, a treia a venit ieri, – (cum unele insecte se adună la un loc pentru somn) –
legată la cap, şi care m-a pecetluit într-un „ou“ de piatră, dar n-am reuşit să mă arunc în afara poeziei; o rog: dă-mi
fără întoarcere; nu le ştiu numărul, m-au făcut un muri- pace o zi să postesc fără tine, în ganguri, călcare pe flu-
tor de ne-rînd… turi, întors acolo unde nu am fost; iluziile mele au ajuns
la baie, încălţate cu pantofi cu toc.
174.
În casa aceasta se nasc enormităţi, – cu urmele înainte, 181.
ca să nu li se vadă plînsul. Am aici pe cineva mort, – simt Frumosul zgomot de toate zilele m-a re-adus cu picioa-
asta mai pe cîţiva ani mai încolo…; ce păcat am săvîrşit rele cum îi stă bine unui om. – despărţirile nu se pregă-
pentru ca să ajung îmbolnăvit de imaginaţie neagră, cu vîr- tesc – un fel de slăbiciune pe care nu ţi-o poţi refuza, dacă
furi contrare în defavoarea mea – se bat ca norii frumoşi nu te laşi pradă durerii; acesta este obiceiul oamenilor de
– şi asta numai în ochii mei, să fiu răscolit întotdeauna; rînd, cînd eu schimb în fiecare zi două-trei cuvinte din
poate îngerul morţii o să-şi taie singur calea. poveste; să fiu eu şi mereu altul, de ne-inventat de altcineva.
175. 182.
În ce fel de lege ai călcat de nu mai aud copacii plîngînd Mi s-a reproşat că „sînt“ mereu ne-văzut. Ziua nu poate
– hainele le-au ajuns timpul trecerii prin apă, uşa frigide- ajunge nimeni la mine – noaptea, nici atît. Adevărul e, –
rului nu mai simte o altă mînă, cu ardei copţi întinşi pe dorm cu picioarele pe-o piatră, să mi le puteţi opri, dar
sfoară întîmpinam timpul următor, cu gîndul la un punct nu ştiţi cum; sînt chiar bucuros de singurătate, aşa nu ştie
fix mi-am trecut „copca“ de azi pe mîine, din an în an, de nimeni cînd mi-e foame, cînd nu mai pot mişca pleoa-
nu mai ştiu cum arată stînd în reazem de perini; se ascund pele de lipsa celor dragi, cînd în casa mea apogeul pusti-
păcatele într-un sac, – cine o să le treacă prin atîtea vămi? ului îşi înmulţeşte prozeliţii; ei pier îndată dar totdeauna
sînt mai mulţi, – au tentacule întinse, eu cred în moartea
– în nici un caz nu sînt provocarea mea.
lor bombardîndu-le cu nopţi.
176.
183.
Titu Maiorescu a murit la vîrsta de 77 de ani, eu, la 67,
Nu se mai usucă pămîntul – chiar a început să meargă
o să fiu oprit în mijloc de drum, dar, nu se ştie, o să intru
la vale, fără ştiinţa lui? mă îndoiesc. Nu mai poate nici el
în jos sau în sus, sau înainte, înapoi nu se mai poate, din
suporta ce au învăţat să facă aşa zisele imaginaţii ale noas-
acel moment. tre; se duce la vale, lasă în urmă rîpi în loc de case; acesta-i
anul doi, pe urmă vine sfîrşitul!
177.
Încep să scriu mărunt-mărunt, – adică n-am luat masa 184.
de trei zile – să-mi audă numai ochiul stîng ce-i de auzit; Se pare că mi-a ajuns în prag o bucurie venită de la
eu să fiu mai în urmă, cu foame cu tot. o carte. O ştiam de mult bolnavă, un fel de doctori au
S-au întors două văi din drumurile lor, numai să vadă ce cîntărit-o, în o mie de ore la fiecare secundă – să-mi
pot face eu cu propria-mi înţelepciune, atunci cînd încerc jupoaie aşteptarea, pînă la ridicarea ei din pat; doamne,
s-o trimit la culcare, pe furiş, să nu fie simţită de celelalte unde eşti, mi-am zis de multe ori, tot mergînd, cu gîndul,
organe, şi aşa ele sînt deteriorate, doar ochiul stîng mai pe la porţi înalte, să mă ajuţi, să-mi găsesc liniştea între
aude cîte ceva, în loc să vadă ce e de văzut. două-trei coperţi!
178. 185.
Mai vine înapoi? – cu tine vorbesc, copacule. – stra- Am auzit o interpretare aproape greşită – cuvîntul a
nie această dispariţie, în plin sezon euforic. Vorbeşte-mi, fost tatăl cuvîntului şi tatăl cuvîntului a fost cuvînt – dar
copacule, de venirea ta pe lume, cîte fire s-au întîlnit pen- exagerat de adevărată fiindcă din nimic nu se face nimic,
tru zămislirea-ţi deşirată; eu nu înţeleg această plecare – deci, a fost (din fără capăt de timp înapoi) ce este, ce este
eu, între timp, am împletit o aţă pe care se pot înşira ouă, va fi (fără capăt de timp înainte) –; eu am doi bolnavi de
aşa, ca să ştii de „partea“ mea din jur, iar tu mă întrebi: piatră, pe unul îl îngrop, (în ispăşirea greşelilor), pe celă-
cine – de venit înapoi, – nu ştiu… lalt îl port pe cap, să împlinesc visul oaselor, pe care mi
l-a dat, pesemne, tot părinţii.
179.
Nu ştiu cine şi-a pierdut o mînă la mine în piept, ce 186.
căuta acolo Dumnezeu ştie dar, aproape că sufăr din cauza Lucruri inimaginabile se petrec la tot pasul. Bunăoară,
aceasta. Cînd se îmbolnăveşte de dor – rătăcita – mă face în timpul meu liber, i-am învăţat limba unui porumb –
să plîng de durerea timpului, cum de nu şi-a luat resturile puţin, puţin dar mă înţeleg şi cu ceilalţi. L-am prăşit cu vîr-
cu el, să mă fi lăsat în pace aşa, trebuie să merg la doctor ful pantofului, să vedeţi „artă“ de se miră toată lumea care
Jurnal HYPERION 93
Mircea OPREA
P
20 – 27 FEBRUARIE 2015 • BOTOŞANI – SPITALUL JUDEŢEAN
Prima noapte am stat într-un salon de cinci paturi, a doua teri în sus, în jos, de 2-3 ore, cum se-ntâmplă pe-aici. De
zi, spre seară, am ajuns într-o rezervă. Până la tema rezer- ce? Simplu: asistentele, una-două pe tură, încep să facă
vei, aş confirma, prin propria-mi purtare, interesul bol- injecţiile dintr-un capăt al secţiei şi au vreo sută de pro-
navului pentru boala sa, pentru medicamente şi proce- ceduri, de nu cumva mai multe, 2-3 minute de fiecare,
duri de administrare. Abilităţile astea şi le-au câştigat, de iar efectul medicamentului e calculat ca un cronometru.
regulă, cronicii, inşi cu multe internări, sub mâna unor Îi spun asistentei, i-o spun ca pe-o glumă: Aşa-i, zâm-
medici diferiţi, aşa căpătându-şi o experienţă demnă de beşte şi ea, dar nu-i vina mea, n-am ce face. Mi-am zis
invidiat de către orice ipohondru. Şi mi-am dat seama ce să ajut cum pot şi eu şi, la ora fixă, le caut prin saloane,
bine prind asemenea abilităţi, într-o situaţie ca a mea. De prin cabinete (vai, ce enervant!), şi-mi fac injecţia mai
ce? Am de făcut două tratamente simple: aerosoli, când aproape de ora nimerită, să nu ratez efectul. Nu-i nimic,
apuc să fie liber aparatul, şi injecţii intravenos la 8 ore. pierd în altă parte. Aflu că, de data asta, am vene proaste
Am aerosoli, ca să nu fac un tratament mai tare care mi-ar şi la încheietura braţelor capăt repede o splendoare de
afecta inima, eu fiind un cardiac, adică bolnav cu card de bijuterii vinete pentru care m-ar invidia orice drogat.
sănătate… Prima procedură: în salon, sprijinit pe pernă, Nu-s dureroase, n-ar trebui să mă îngrijorez doar dacă,
în pat, asistenta îmi pregăteşte instalaţia, îmi aplică masca formându-se cheaguri, mi-ar produce embolia mortală.
şi dă drumul la aparatul electric iar eu inhalez prin mască Tot ce se vede negru sub piele, în urma unei înţepături,
o ceaţă sălcie. Cu promisiunea că se întoarce să vadă cum ce să fie decât cheag de sânge, nu-i creion dermatograf iar
suport procedura, asistenta a pornit aparatul şi a plecat, eu, recidivist în embolii, n-ar trebui s-o iau în glumă. Ai
doar n-o să stea lângă mine pentru fiecare inspiraţie. Simt crede că, tratamentul fiind înscris în foaia de observaţie
că din substanţa lichidă îmi curge pe piept, mă îndrept iar asistenta care îţi face injecţia îşi lasă nota în registru,
cumva să se piardă cât mai puţin şi respir prin mască. ai crede că nu vei fi victima vreunei anonime. Mă liniş-
Trece o oră, respir din gazul acela, mai trece ceva timp, tesc: ştiu că, dacă nu mori, în timp cheagurile se resorb.
respir mereu prin mască pătruns de credinţa că inhalarea E imposibil ca medicii să nu fi aflat de întârzierea orei
îmi prelungeşte viaţa. Cum nu ştiam nimic despre apa- de tratament pe fiecare pacient în parte. Dar rutina s-a
ratul acela de aerosoli, peste vreo două ore îndrăznesc să întipărit mai bine decât orice idee de procedură corectă,
mut din butoane până se opreşte. Îmi trece prin cap să chiar dacă-i nocivă pentru bolnav, iar dacă nu-i nocivă,
caut asistenta şi, găsind-o, o întreb, abia acum, cât trebuie sigur e inutilă…
să respir sub mască: 1-2 ore! E bine, zic, acum l-am oprit. Pacientul mai sensibil ia act de dezordinea din spital,
Ca să înţeleg de la elevii practicanţi că aparatul se ţine de nesimţirea adresată direct lui, de brambureala din tot
10-15 minute în poziţie verticală şi respirând normal, pe sistemul, ia act de toate astea mai întâi prin zgomot. Prima
gură, pe nas. Tare-mi place să discut cu elevii ăştia, ştiu sursă sunt vizitatorii cei amabili care, dincolo de orice pro-
de toate şi ţi le trântesc cu o cruzime sinceră, fără nici un gram, sunt o permanenţă. Vin în cohorte, aglomerează lif-
menajament. Împăciuitor, că am stat două ore sub aparat, tul, holurile, presează paznicii, asistentele, infirmierele,
fără nici un efect, trec asta pe seama prostiei mele de a chiar pe medici, iar de schimbul de microbi nu vorbesc
nu fi ştiut cum să-l folosesc! Bun, acum injecţiile! Antibi- pentru că microbii măcar au bun simţ, nu se-arată, nu tro-
oticele se fac la 8 ore, astea-s instrucţiunile, şi nu cu aba- păie, nu ţipă! Vizitatorii sunt toleraţi, ba chiar doriţi deşi
Jurnal HYPERION 95
„odor“, cum sunt şi cristoşii cu stârlici şi paiete luminate ază perfect lângă orătania cea pioasă din curtea bisericii,
cu leduri, o fi şi statuia donaţia vreunui mahăr cu bani pe se aliniază perfect unui prost gust fără echivoc. Cu o zi
care nu-l poţi trata cu refuz şi, cu puţin interes şi tupeu, înainte a venit prin secţie preotul D., ne salutasem voini-
aş putea să aflu asta. Mi-i greu să mă las impresionat de ceşte dând mâna ca doi prieteni vechi şi mă uit cu aten-
pioasa hidoşenie cât timp îmi sună în urechi sirenele pe ţie la mâna cealaltă. Avea o găletuşă turnată în bronz cu
şapte voci de la maşinile serviciului de urgenţă, ale poli- basoreliefuri biblice de-mi venea să i-o smulg, o relicvă
ţiei. Cu atâtea priorităţi care dau buzna peste tine, parti- răpită de pe undeva, în ea şi buchetul de busuioc, proba-
cipi şi tu în competiţia cu restul lumii să ajungi primul la bil avea de făcut o sfeştanie pe undeva, nu mi-a spus, nu
capătul pistei, ba şi trişezi s-o iei înaintea altora, alergi din l-am întrebat. Dacă ar fi să aleg între trusa profesionistă
răsputeri să iei în piept panglica primului sosit în eterni- de prim ajutor a preotului C. aş lua acasă căldăruşa de
tate. Sub graba de a ajunge nemurirea, cine să mai prindă bronz, uite-aşa, ca vază de flori, să ţin buchetul de busu-
sensul rugăciunilor, al urgenţei maxime ţipat de clopotele ioc, în apă şi cu tulpinile în sus… Dacă vine cineva la spi-
nervoase care ne îndeamnă s-o tăiem pe scurtătură, prin tal, în vizită, e obligatoriu să poarte halatul verde din cuie-
curtea bisericii, spre Rai, Raiul în care îmi vine să sar ca de rul de lângă lift, să nu aducă, să nu ia microbi: popa, iaca,
pe o trambulină excelentă, direct de pe fereastra spitalului. n-are halat! Ori microbii nu se prind de omul lui dumne-
N-aş fi primul! Fac spirite dar cine ştie din ce coincidenţe zeu, ori microbii lui, trecuţi prin agheasmă, s-au îmblân-
ascunse, Fane Voiajorul, un tânăr diabetic cu transplant zit creştineşte… Cum ateii sunt tot mai rari, preoţii din
de rinichi reuşit la Roma şi cu ani rămaşi de trăit numă- oraş stau cu ochii pe mine şi, ghinion, preotul C. mă ştie
raţi pe degetele unei singure mâini, dacă nu-şi repetă ope- chiar de prieten. Preventiv, să nu gafez, îl întreb de numele
raţia, e mutat din rezerva mea. Temperatura, febra, nu-i mic, Pavel, frumos nume, el mă tutuieşte cu dragoste
de la bronşită şi, după o noapte, două, e coborât la par- paternă şi fac la fel apelându-l, creştineşte, frate Pavel. El
ter, la diabetici, pentru că lângă mine, cu medicaţie împo- îmi spune frate Mircea dar, după câteva fraze, ceva nu-i
triva bronşitei cum iau şi eu, i-a crescut glicemia la pra- vine la socoteală şi-mi vorbeşte cu dumneavoastră, semn
gul critic şi nimeni nu vrea să ştie de ce, iar eu nu le spun! că, gata, s-a terminat cu frăţia dintre noi. Nea Gică stă în
În locul lui Fane, în patul liber din rezervă, vine un picioare, aşteaptă binecuvântarea iar eu, întins în pat, pri-
bătrân, cu şase ani mai în vârstă decât mine. Îl aduce vesc ca la un tablou dedicat iubirii lui dumnezeu şi atot-
sora lui cum ar aduce un copac tăiat bucăţi, bucăţi, dar cu puterniciei lui. Mă gândesc, să-i spun şi lui adevărul, să
grija să nu-i despartă trunchiul, să nu-i curgă seva. Pare nu i-l spun, că tocmai terminasem de citit Ego şi arhetip
un bust de ghips care a apucat să îmbătrânească, barbă (Edward E. Edinger), o radiografie a relaţiei dintre Ego,
albă, scurtă, păr albit, uşor în pleată şi ochi de un albas- adică a conştiinţei, şi Sinele, cel care ar fi totalitatea psi-
tru adânc, de cer, un cer proaspăt plâns. Da, a plâns mult, hicului, inconştientul colectiv, dumnezeul din noi, psiha-
i-a murit de curând soţia, îi va face pomenirea de 40 de naliza junghiană aflând faza când criza conştiinţei religi-
zile şi suferă că nu va fi acasă, la pomenirea ei. Suferă din oase poate căpăta o rezolvare prin individuare, prin adu-
pricina asta ca şi cum ar rata întâlnirea, poate ultima, cu cerea în raza de judecată a Eului a câte ceva din profunzi-
fiinţa dragă lui. Sora, bisericoasă, se poartă în negru, doliu mile depozitului comun, modelul de a ne înţelege, de a ne
firesc după cumnata sa răposată dar, foarte vorbăreaţă, împăca în noi, cu noi înşine. Şi dumnezeu este atotputernic
îmi spune de toate. Credincioasă cum e, pare una dintre şi ajută păcătosului din noi, continua fratele C.. Nu, mai
furnicile cu fuste lungi văzute de mine de la etaj, în cur- bine nu-i spun, ajunge un nebun pe secţia noastră! Când
tea bisericii. Îl dăscălea pe Gică, aşa-i spunea fratelui ei, să îi apreciam şi eu verva, logoterapia, fără să lăcrimez pro-
nu mănânce dimineaţă că trece părintele C. pe la el, paro- fan, mă surprinde pocnind cu zgomot încuietorile cufă-
hul, într-un fel, şi al spitalului (aflu şi eu acum în parohia raşului său fermecat, aşa o fi arătat şi chivotul cu legile
cui am călcat…), trece popa să-l spovedească, da, va veni lui Moise, îmi zic, tot o ladă de scule o fi fost, şi, ridicând
la ora 8. A doua zi, dimineaţa, lui nea Gică i se face tra- capacul, văd un Iisus de hârtie colorată ţipător, de alături
tamentul ce-l avea de făcut, e dus la ecograf, dar nu bea ia o lumânare şi o sprijină într-un lăcaş interior, scoate bri-
apă, nu mănâncă, aşteaptă să vină popa mai întâi. După cheta din buzunar şi aprinde lumânarea cu îndemânarea
ora 9 intră sora sa să-l întrebe de sănătate, vede felia de unui fumător înrăit. Şi-a pus patrafirul şi tocmai atunci
pâine cu margarină şi cana cu ceai neatinse, micul dejun dumnezeu mi-a trimis gândul cel bun, tăindu-mi entuzi-
din spital, iese înciudată că frate-su flămânzeşte, pleacă asmul meu de curios: Păi, frate Pavel, eu tocmai plecam
şi, peste un timp, ajunge şi preotul. Mă uit la popă ca la după o cafea când veneai la noi, aşa că nu stau la ceremo-
un portret încă viu, un chip ce clipeşte binevoitor la mine, nie, îmi cer scuze. Mi se rupe inima că plec, aş fi vrut să
înalt, cu o frumoasă promisiune de burtă, proeminenţă mă fac porumbel, să văd şi eu ce taine mai ascunde fratele
ce-i domină statura şi dă bine unei imagini căreia i se dato- Pavel în lada lui de scule, un fel de altar la purtător, aş fi
rează din oficiu respect. Are potcap fin cu bordură violet, vrut să văd şi eu ce păcate poate avea un om la 76 de ani
o fi vreun grad şi acesta, cum e şi vipuşca cea lată la gene- a cărui soţie a fost luată la Domnul de curând şi a rămas
rali, poartă o bundiţă neagră, e doar februarie, o bundiţă să întreţină din pensia lui un fiu surdo-mut şi cu hemiple-
tivită, ce rafinament, cu caracul negru, o blăniţă fină iar gie de la o injecţie făcută greşit după naştere, în şira spi-
în mână – o geantă, o geantă pătrată închisă la culoare nării. Pentru băiat primeşte un ajutor de 2,7 milioane lei
dintr-un plastic dur, aşa cum au meseriaşi serioşi lada şi trece pe la asociaţia surdo-muţilor să justifice pe ce-i
de scule pentru urgenţe la domiciliul clientului: borma- cheltuie banii şi dacă o face în favoarea fiului. Nuştiu cât
şină, rotopercutor, truse de şurubelniţe şi chei, burghie de de grave or fi păcatele lui nea Gică, dar m-aş bucura ca
toate mărimile, flex cu pânze diferite, încărcător şi bate- fratele Pavel să-l fi spovedit cu tot harul lui primit şi nu
rii la schimb. Lada de scule cu zăvoare dublu securizate înnăscut pentru ca păcătosul să fie iertat, să rabde încă
(cifru şi chei) iese din gama odăjdiilor scumpe şi se alini- păcatele celorlalţi, să-şi mai rabde încă viaţa asta mereu
Jurnal HYPERION 97
orice fără gând la câştigul său, nea Gică s-a lăsat folosit lenjerie de acasă, mâncare, medicamente, să fie îngrijiţi
de toţi cei care aveau o minimă autoritate asupra lui, de de aparţinători, ce bine că-i avem! Toţi îmi vorbesc cu
la directorul instituţiei până la colegul de serviciu care îl bunăvoinţă, îmi permit extravaganţe de neînchipuit în
luau să-i zugrăvească apartamentul pentru câţiva lei, o alte locuri şi nimeni nu mă obligă la corvezi plictisitoare
bere dată în batjocură. Nea Gică nu are arta oratoriei: vor- cum ar fi vreun act de igienă măcar. Încerc, totuşi, să mă
beşte supărător de banal, aproape că-ţi înfundă urechile spăl complet în chiuvetă, mă zorcăiesc în tot WC-ul ăsta
cu câlţi bătuciţi bine dar, dacă ai un pic de bunăvoinţă, fără duş şi cu sifonul de pardoseală montat contra natu-
te minunezi de cum stilul său tern îi nivelează suferinţa, rii, femeia de serviciu, amabilă, îmi arată unde-i mopul,
el cu aceleaşi note molcome spovedindu-şi şi tragediile unde-i găleata, fac curăţenie până transpir şi iar mă spăl
şi puţinele, neînsemnatele bucurii. Oare să fi auzit toate – distracţii de spital. Dar imaginaţia îmi iese din perime-
acestea şi preotul C. şi să fi plecat întreg, neatins, netul- trul stăpânit de boală şi, temperându-mi spaima, încerc
burat în parfumul protector al bărbii sale? să înţeleg sistemul. Eu, Oprea Mircea, pacientul care, bine
Să construiesc asemenea personaje, n-aş avea inima să îndrumat, e-n stare să-şi cronicizeze boala, devine client
scriu ceva atât de sfâşietor, n-aş putea pune atâta suflet fidel sistemului de sănătate. Bolnavul e baza piramidei şi
în ficţiunea mea, cât să acopăr câinoşenie aruncată asu- aşa foarte şubrede, iar dacă unul ca mine ar submina baza,
pra unui copil. Da, spitalul, spitalul e o bibliotecă nescrisă ce-ar mai rămâne? Va trebui să susţin sistemul justificat
care îşi aşteaptă romancierii bolnavi, muritori şi ei. De ce printr-un card de sănătate care costă sute de milioane de
acest jurnal nu-i un reportaj? Am scris şi ca ziarist despre euro, pentru că eu sunt partener într-o afacere imensă:
cazuri dramatice, dar acei oameni, la fel de vii ca aceştia, sunt un număr pe un card, am şi un pin secret – anul de
nu-mi intrau în casă, nu-mi intrau în suflet aşa cum îmi naştere şi aparţin, ai zice în chip voluntar, unui şir de pri-
intră acum, cei despre care scriu într-un jurnal de nepubli- vilegiaţi şi, după numărul de proceduri, de apelări reale
cat, de necitit altuia; durerea lumii înţeleg, nu s-a schim- ori simulate, cineva numără încă un bănuţ într-un cont;
bat, doar sensibilitatea mea mă alungă din casă, mă dă o trimitere la specialistul din policlinică ori poate la un
afară din piele la propriu, să intru în mizerabila piele a coleg ce ţine un cabinet particular, 20-30 de euro vizita,
lumii. Scriu în caiet, în patul din spital, şi oamenii aceş- apoi setul de analize, la stat ori la particular, oricum costă,
tia sar din pagină în pat cu mine, îi văd la masa mea, îi iar contabilul mai numără un cent. În varianta simplă iau
am în faţa ochilor şi imaginea lor îmi este mai vie decât reţeta compensată cât este, cumpăr restul şi exersez de
îmi aduc aminte de înfăţişarea mea. Da, e o răspundere unul singur, acasă, exersez vindecarea; eşuez, ajung la
grea să ţii un jurnal, al tău, sincer, cât se poate de sin- urgenţe, iar cheltuielile au justificările lor în tot ansamblul.
cer şi să nu superi, să nu jigneşti, să nu intri în conflict cu Am ajuns în spital unde fiecare procedură gratuită pen-
aproapele. Te reţii numai şi judeci lumea căreia aparţii, tru mine are în spate tarife generoase, te ustură urechile
o judeci fără s-o condamni, pentru că decretarea sentin- să le auzi. Habar n-am eu, pacientul, din aceste cheltu-
ţei nu mai stă în puterea ta. Da, până şi sentinţa asupra ieli câte sunt reale, câte trucate şi poate că voi avea zile să
lumii rămâne în hârtia jurnalului. aflu detaliile. Internat fiind, sunt prins în planul bucătăriei
Sunt de câteva zile în spital şi simt deasupra mea o cu un meniu despre care am o singură certitudine – nu-i
umbră care mă sperie, fără obiect, obsesie de nisip risi- otrăvitor chiar dacă-l consumi integral, pentru că şi cia-
pit, o umbră care, până atunci, n-o mai simţisem atât nură să fie, e mult sub doza mortală. Am verificat pe pielea
de apăsat. Obişnuit cu paradoxurile, îmi dau seama că mea! Aşadar, practic, este nevoie de mine în acest sistem,
groaza asta a băgat-o în mine dragostea lumii, dragostea sunt materie primă, sunt marfă, şi nici un utilaj, nici un
cu adevărat interesată a celor din jurul meu, mulţi din- angrenaj din această industrie de sănătate nu se va lipsi de
tre ei oameni pe care-i văd pentru prima dată. O dra- materia primă, de unul ca mine, pe seama căruia se poate
goste protectoare, grijulie şi care mă ţine în viaţă ca bute- cheltui câteva sute de euro, iar pe total, pe seama amărâ-
lia de oxigen de la capătul patului. Toţi aceşti oameni, de ţilor ca mine se toacă sute de milioane, miliarde! Înţeleg,
la omul de serviciu care m-a întrebat dacă nu vreau un boala mea, şi sunt iubit pentru boala mea, nu trebuie să
calorifer mobil în cameră până la fratele Pavel, toţi vor mă omoare, ajunge cât să mă sperie, cât să nu se vindece
ca eu să trăiesc, mai sănătos, mai bolnav, mai în virtute, cu totul; voi fi doar pacientul dependent de sistem, han-
mai în păcat, dar să rămân viu, mai mult chiar, nimeni dicapat în adevăratul sens al cuvântului: cum să fii viu şi
nu-mi doreşte răul şi, de se-ntâmplă, e fără intenţie, nu-i să n-ai card de sănătate? Mai bine te lipseşti de cartea de
vina cuiva anume când cade şi peste mine vreo năpastă! identitate, dar fără card de sănătate mori în stradă! Aşadar,
De peste tot primesc semne de iubire, o lecţie pe care eu cronicizezi pacientul, îţi fidelizezi clientul ca orice firmă
încă n-am învăţat-o rămânând un sălbatic, un primitiv: comercială interesată ca marfa luată să nu dureze decât
îmi vine să iubesc, atunci iubesc; îmi vine să urăsc, urăsc; o zi, două, şi să cumperi alta, nou, nouţă. Nici sănătatea
şi iubesc pe faţă, fără subtilităţi, iubesc aşa cum ştiu eu, nu-i veşnică, are un termen de garanţie şi trebuie consu-
iar de urât, am obosit să urăsc. Dar să simt aşa, dintr-o mată până la data de – vezi pe etichetă! Asta-i, n-avem
dată, că lumea mă iubeşte fără să mă ştie, asta mă cople- încotro, pe Oprea trebuie să-l iubim, să-l ţinem în viaţă,
şeşte, mă topeşte – frânghie de ceară. Mă străduiesc să fiţi creştini, treacă de la noi, iubiţi-l ca pe voi înşivă chiar
înţeleg ce se întâmplă. dacă el gândeşte strâmb şi vă duşmăneşte, nu pe fiecare
Sunt internat, am nemulţumiri şi, oricât fac eu pe nebu- în parte, e prea obositor, ci ca întreg, ca lume, comuni-
nul, oricâte mofturi fac, vorbesc răstit, ironizez, batjoco- tate, ce vreţi voi să fiţi! Ne duşmăneşte, dar plăteşte tot
resc, trăncănesc vrute şi nevrute, nimeni nu se supără, cel şi, de asta, îl iubim!
puţin la vedere. Apoi îmi dau seama, ostoindu-mi orgoliul, A trecut masa de seară, e aproape şapte, mai am câteva
că nu-s singurul iubit de pe-aici, nu-s singurul răsfăţat. ore de răgaz până la tratamentul de noapte şi ies pe hol
Mai stau şi alţii în rezerve, li s-a permis şi altora să aducă la plimbare ca pe pietonalul Unirii. Vine spre mine un
Jurnal HYPERION 99
tău. O faci, că de n-o faci tu, n-o face nici celălalt şi-atunci a muncit aproape aceeaşi perioadă şi după ’89, nimeni nu
cine s-o facă, îmi spune fratele de leat? Când împingi roaba i-a mai plătit obligaţiile la casa de pensii, la ITM sau pe
plină pe rampa abruptă şi îngustă, colţurile gurii nu ţi se unde mai trebuia iar el unde să se ducă, cine îl ascultă.
ridică a zâmbet, nu râzi nici la cea mai bună glumă. Ai Mă gândesc şi mă cutremur. O bună parte din muncito-
putea să afli expresia asta sobră pe chipul activiştilor de rii din socialism, supravieţuiesc astăzi prin pensia primită
partid prinşi în pozele ce-i arăta doar bust, doar la ei mai pentru ce-au construit atunci, ca industrie, o industrie
vedeai atâta severitate feroce de parcă, să fi continuat să demolată de două decenii şi numai foştii constructori,
descoperi fotografia în partea de jos ai fi văzut că acei încă vii, primesc pensii pentru „mormanul de fiare vechi“
tovarăşi îmbrăcaţi în costume chiar elegante, măcar pen- al inginerului de revoluţii Petre Roman. Dar mă liniştesc
tru cele câteva secunde de expunere în faţa aparatului de pentru că astea-s gândurile mele, nu ale lui Cobănaşu, el
fotografiat într-un studio profesionist, câteva secunde e mult mai tăcut, e tăcut cred şi în gândul său, şi de scris,
măcar acei tovarăşi ţineau o roabă plină cu beton. Numai sigur nu scrie, e tăcut încât ai crede că şi acum dac-ar
efortul la limită lungeşte faţa, dă duritate maxilarului, ate- zâmbi ar scăpa braţele roabei din pumnii strânşi, i s-ar
nuează cearcănele şi, sigur, ascute caninii. Domnul Cio- crăpa faţa betonată de praful de ciment şi sudoare. Şi nu
bănaşu s-a antrenat toată viaţa în meseria asta cât să
i-ar ajuta la nimic să vorbească, să se bată, pentru că nici
semene acum cu cei pe care nu i-a dorit, cu acei cimpan-
ca om tăcut, liniştit, tot nu iese din belea. Intuiţia mea că
zei docili ale căror portrete le purta pe umeri la paradă,
Ciobănaşu intră uşor în conflict cu restul lumii mi se ade-
convins cu toată buna credinţă că îşi poartă propriul por-
tret sau că tovarăşul din portret e şi el vreun necalificat vereşte printr-o întâmplare aşezată ciudat în calea sa din
cu o îndelungă vechime la roabă. A trecut de ceva vreme partea hazardului. După amiază, nu ştiu din ce motive, a
moda portretelor purtate pe braţe, pe umeri, au plecat şi fost mutat în salonul de alături unde mereu am văzut în
activiştii PCR, trăim alţi ani când se zâmbeşte, se zâm- uşă 2-3 gardieni de penitenciar. Aflu că un puşcăriaş, un
beşte cât mai aproape de 180 de grade, zâmbete de servi- criminal, e în criză renală, a răcit sau aşa ceva. L-au adus
ciu căpătate forţat prin efectul zăbalei, ai crede, doar că la spital să-l echilibreze, să-l transporte mai târziu la Iaşi
Ciobănaşu nu mai este interesat de nici un fel de zâmbet, pe un traseu ştiut numai de poliţişti. Bun, doar că după
pe el nimic nu-l mai face să zâmbească. I-au murit părin- ce a fost echilibrat, stabilizat, puşcăriaşul şi-a făcut numă-
ţii fără să reuşească să-i împroprietărească cu pământul rul distrându-se în felul său: îi înjura pe poliţişti, îi jignea
ce l-au dat cândva, de bună voie, la CAP iar lui pământ pe cei din salon şi făcea măscări cu mâna liberă, cealaltă
nu-i mai trebuie, nu are bani să-l muncească, să-l ia cine fiindu-i prinsă în cătuşe, de pat. S-a luat, bineînţeles, şi de
vrea. Păi da, de bună voie l-am dat la CAP, tata a făcut Ciobănaşu, tăcerea şi lipsa lui de zâmbet decodându-le
chiar cerere să ne ia pământul, aproape 20 ha, altfel îi sco- ca semne grave de antipatie. Iată, sunt şi puşcăriaşi care,
tea fiul cel mare, pe Todiriţă, din armată. Apoi nici din ca şi politicienii, nu suportă să nu-i iubeşti, să nu-i apla-
pământul pe care aveau casa, în bătătura satului, n-a putut uzi. Ceva din acest comportament lui Ciobănaşu nu i-a
păstra cât avusese în comunism măcar, pământ îngăduit convenit şi, tăcut, fără să se plângă nimănui, leatul meu
pe atunci ca lot ajutător. Deşi a lucrat o viaţă pe şantier, s-a ridicat de pe pat şi a revenit la noi, în vechiul salon, în
s-a întâmplat, cine oare i le potrivea, poate din pricina patul care încă nu-i fusese ocupat. La ora tratamentului
vreun pumn scăpat în falca unui brigadier că-l furase de de noapte, asistenta îi cere fiola, el îi spune că a rămas în
câteva norme, o înjurătură înfundată către şeful de echipă, salonul celălalt, în noptieră. I se cere să treacă dincolo,
o roabă cu mortar peste Dacia cea nouă a administrato- măcar cât să-i facă injecţia de ora 10. El, cu silă să mai de
rului de la cantină când s-a întâmplat să treacă pe sub ochi cu deţinutul, cu gardienii cei placizi, nu cedează la
pasarelă, cine ştie cum, lucrând toată viaţa pe şantier Cio- nicio insistenţă, iar eu ştiu felul acesta muţesc de împo-
bănaşu n-a mai ajuns să intre în partidul lui, al clasei mun- trivire, o împotrivire ce vine din firea omului, dintr-un
citoare, să fie trimis la o şcoală profesională, la un curs de adânc imposibil de pătruns, o copilărie la prima vedere.
instalatori ori electricieni, nu s-a calificat, ca alţii, la locul Hai, domnule, să-ţi fac injecţia şi vii înapoi. Nu! Vine asis-
de muncă barem, să ajungă şi el normator, şef de brigadă, tenta şefă: Hai, dom’ Ciobănaşu. Nu! El s-a chircit pe cear-
ajutor de maistru ceva. Muncea pe rupte, lua bani buni şi
şaful gol şi stătea în poziţia aceea ca un prunc părăsit.
ca necalificat şi-i trimitea acasă, la soţie, cooperatoare la
Doarme aşa, vine dimineaţa, asistenta cu înţelepciunea
CAP, ea să-i ţină pe cei doi băieţi la liceu, în oraş, apoi la
de pe urmă îi face injecţia care ştie că trebuie, să nu intre
facultate. Îmi zice aspru, fără zâmbet, fără umor: Am mun-
cit şi le-am luat numai banii! Socotind după anii mei, bănu- şi ea în necaz, dar îi spune şefului de secţie. Doctorul
iam că, până la pensionare, a lucrat pe şantier şi după ’89. Popescu, autoritar, decide: Nu revine în salon, îi faci exter-
Da, am lucrat pe şantier la patron, de data asta, şi-mi înşiră narea! Îl sfătuiesc şi eu să se mute, să nu-şi pună mintea
câteva firme de prin Botoşani. Cu carte de muncă? Ce cu Popescu ori să se ducă chiar el la şeful de secţie, să-i
carte de muncă? Pe contract, pe înţelegere. Îmi spune explice ce-a fost, că n-are rost pentru o otreapă să-şi facă
scurt: comuniştii m-au muncit de m-au rupt, dar m-au sânge rău, să-şi rişte sănătatea. Deşi, adaug, nu cred că îţi
plătit bine şi aveam şi trei mese calde, la cantină; cu ăştia, va da dreptate! În logica autorităţii trebuie să te duci la
cu patronii de-acum, înţeleg eu, abia dacă mi-am scos pâi- şef, că el decide mutarea dumitale, nu să-i uzurpi autori-
nea şi naveta! Totuşi, pensia trebuie să arate frumos, îl tatea şi să te muţi singur de capul tău unde crezi tu. Îşi
zgândăr mai departe. Nu-mi răspunde, tace şi scoate din calcă pe inimă de hatârul meu, face anticameră pe holuri
portofel cuponul de pensie adus să justifice costurile din vreo două ore până-l prinde singur un minut. Rezultat –
spital, cheltuielile trecute în foaia de internare. Prima cifră zero: Am hotărât, te externez! N-am hainele la mine, sunt
e 7, zăresc şapte sute şi ceva de lei, îmi zice, este practic acasă, la Călăraşi. Să ţi le-aducă.
pensia pe drepturile de până la revoluţie, pentru că deşi (Va urma)
D
Dunărea şi-a unificat dintotdeauna spiritualiceşte malurile, Dunăre şi Marea Neagră. Are loc aici naşterea şi întemeie-
iar Ovidiu Dunăreanu se simte legat de toposul copilăriei rea unei geografii fizice şi spirituale a românilor în terito-
şi al adolescenţei sale nu numai sufleteşte, ci şi prin citi- riul ocupat de turci. Mai precis, este vorba despre o comu-
rea literaturii scrise în sudul fluviului (opere ale unor Nikos nitate creştină care dăinuie în ciuda vitregiilor provocate de
Kazantzakis, Ismail Kadare, Orhan Pamuk, Iordan Radi- turcocraţie, românii întemeind o biserică, o şcoală pe lângă
cikov, Meto Jovanovski, Ivan Strezovski, Miodrag Bulato- biserică şi apoi ceea ce a rămas până astăzi foarte aproape
vici, Ivo Andrić ş.a.). Neîndoios, el este atras şi de configu- legat de Mănăstirea Dervent.
rarea spaţiului nostru balcanic, cu influenţe orientale şi uşor Ori de câte ori privim un peisaj, încercăm un gest reflex
mediteraneene, aşa că raportările pot fi făcute şi la lecturile să-i prindem contururile şi să-l contemplăm. Aşa se întâm-
sale… ştefaniene (adică la opere ale lui Ştefan Bănulescu şi plă şi în romanul Lumina îndepărtată a fluviului (Istori-
Fănuş Neagu) despre sud-estul ţării. siri din Condica marilor şi micilor praznice), dar aici se mai
Dar Ovidiu Dunăreanu scrie altfel decât iluştrii săi pre- poate ivi situaţia interesantă ca şi peisajul să privească, cu
decesori, fie dacă este să mă gândesc numai la aspectul geo- alte cuvinte, să existe o privire a sa, plină de poezie, arun-
grafic întâlnit la el. Ştefan Bănulescu construieşte ficţional în cată înspre oameni. Cunoscuta sintagmă romantică „paysage
spaţiu plan, câmpenesc, iar Fănuş Neagu este un „nordic“ al – état d'âme“ este altfel răstălmăcită de romancier: peisajul
regiunii respective, debordant mai ales în privinţa pitores- încearcă o stare de suflet, el are – potrivit viziunii lui Nichita
cului mitic şi poetizat, dar şi al sarabandelor stilistice. Or, Stănescu, din poezia Lauda omului – „puncte de vedere“.
Ostrovul copilăriei şi adolescenţei lui Ovidiu Dunăreanu Iar ceea ce există în primul rând în peisaj sunt casa şi dru-
– unde este îngemănat cerul cu dealul, la mul, care devin naratori alături de ceilalţi.
graniţa hotărnicită de oglindirea fluviului Naraţiunea dă un sentiment aparte fiecă-
– se află situat la sud (vecin de graniţă cu rui fapt de existenţă şi astfel anumite spaţii
Silistra) şi aici este plasată acţiunea roma- capătă un spirit al locului.
nului Lumina îndepărtată a fluviului (Isto- Este motivul pentru care spiritul evo-
risiri din Condica marilor şi micilor praz- cării însufleţeşte atât de mult oamenii şi
nice) (Constanţa, Ed. Ex Ponto, 2015; post- locurile, încât, în capitolul „Casa cea veche
faţă de Angelo Mitchievici). din paiantă“, naratorul poate deveni o
Cu toposul ostrovului eram până acum casă construită cu un secol jumătate îna-
familiarizaţi doar din lecturile despre ostro- inte, care spune, cu tandreţe, sensibilitate
vul lupilor imaginat de Mihail Sadoveanu şi autenticitate, povestea familiilor care au
şi de Petre Luscalov (lectură a copilăriei, locuit între pereţii ei (mutatis mutandis,
cu tot cu aventurile lui Babuşcă). Ovi- condiţionarea plină de tristeţe din romanţa
diu Dunăreanu ne convinge, prin apari- Poarta, cu versul de început „De ţi-ar spune
ţia romanului său, că de acum mai există poarta ta…“, pare a fi aici soluţionată). Ase-
în geografia noastră un Ostrov, scris cu menea unui om, casa adaptează măsura
majusculă nu numai pentru faptul că este lumii pe dimensiunile vecinătăţilor ei, adică
nume de localitate. Dincolo de acest spaţiu atât cât poate cuprinde cu vederea: locu-
înconjurat de ape putem vedea, prin exten- inţa ca atare, curtea, grădina şi poate puţin
sie, întreg teritoriul dobrogean, situat între dincolo de uliţă. Şi drumul cu treisprezece
D
O carte despre optzecişti
Daniel Corbu îşi aşează ampla scriere închi- Poantă crede a putea diferenţia optzecismul
nată poeţilor optzecişti sub semnul a două astfel: „Caracteristica esenţială a (paradigmei)
concepte similar discutabile: generaţia şi acestuia este: descoperă lumea odată cu des-
postmodernismul. Preţuirea în bloc a auto- coperirea poemului, altfel spus, o scrie, nu o
rilor în chestiune pare din partea d-sale una descrie sau, mai exact, lumea se scrie pe sine
entuziastă, afirmarea lor fiind socotită a fi nu pe măsură ce poemul este elaborat“. Dar nu
mai puţin decît „cel mai spectaculos fenomen cumva aceasta e o trăsătură a modernismu-
din literatura noastră de după al doilea război lui pur şi simplu? Iar următoarele cuvinte ale
mondial“. Aceasta în pofida faptului că exe- lui Ion Simuţ nu cumva au o bătaie mai lungă
getul nu este insensibil la punctele vulnera- decît cea a postmodernismului pe care-l au
bile ale „generaţiei“, citînd mai la vale, apro- în vedere? „Generaţia ‘80 s-a afirmat pentru
bator, chiar opiniile noastre: „Ca orice postură radicalism estetic, din necesitatea (sau calcu-
gregară, generaţia tinde a-şi elabora o reto- lul) de a-şi impune originalitatea într-un mod
rică demagogică. Majoritatea proclamaţiilor frapant. Faţă de ceremoniile poetice anterioare,
de generaţie au o notă jenantă prin exces. (…) a lansat principiul unei largi deconvenţionali-
Sub aspectul unei false protecţii, personalitatea zări a lirismului“. Daniel Corbu însuşi îi vede
e redusă la condiţia unui indice al unui colec- pe optzecişti drept nişte poeţi exclusiv O carte
tiv, al unei unităţi dintr-o colonie (Balzac defi- despre optzecişti urbani: „Locul de desfăşu-
nea generaţia drept o dramă cu patruzeci de rare al faptelor poematice este oraşul. (…) Cu
mii de personaje principale!). Din punct de vedere etic, cultul această generaţie poetică putem spune fără rezerve că poezia
generaţiei nu reprezintă altceva decît un conjuncturalism sui română s-a citadinizat total“. Dar cu un Ilarie Voronca, cu un
generis. Valorile modeste, pînă şi nonvalorile sînt deseori înăl- Tristan Tzara, cu un Gellu Naum etc. nu s-a întîmplat acelaşi
ţate în chip factice la rangul unor valori exponenţiale. Valorile fenomen? Sau despre producţia lui Cristian Popescu: „Marto-
de rang mai înalt nu sînt oare jignite prin promiscuitatea unor rul faptelor realului este un personaj imaginar, asistent şi com-
încadrări accidentale?“. Aşadar ar fi vorba în cazul de faţă mai plice, bufon sau tragic, perfect egal cu «hipocrit lecteur»“ (sic!).
curînd de o cutumă a clasificării decît de un criteriu de selec- Dar „martorul“ unui Emil Botta, al unui Leonid Dimov, al unui
ţie valorică. Aceasta e, în perspectiva lui Daniel Corbu, sufici- M. Ivănescu n-ar fi unul similar?
ent de generoasă cuprinzînd nu mai puţin de optzeci de nume. Mai aproape de realitate ni se înfăţişează următoarea fişă
Cît priveşte postmodernismul, e vorba de un termen extrem caracterologică a generaţiei cu pricina în care contingenţele cu
de mobil, cameleonic, cunoscînd aproape atîtea accepţii cîţi cer- poetica anterioară, inevitabile, nu apar scoase în prim-plan drept
cetători l-au utilizat, cum ar fi, între alţii, Guy Scarpetta, John note ale inovaţiei cu orice preţ, în care aceasta nu e gonflată pînă
Barth, François Lyotard, Ihab Hassan, Gerald Graff, Gianni la unicităţi inoportune: „La un sfîrşit de secol în care ritmurile
Vattimo, ca şi, pe tărîm mioritic, semnatarii unui întreg număr se schimbaseră, pulsul vieţii era altul, limbajul cotidian se îmbo-
din Caiete critice (nr.1- 2/1986) consacrat temei. Observaţie de găţise prin tehnicizare, poezia nu putea să rămînă în urma vie-
bun simţ a lui Daniel Corbu: „Concept generos, magnetic, dar ţii. Ea trebuia să adauge (şi a adăugat) tradiţiei, printr-o nouă
aproape inoperabil, postmodernismul a creat la noi o hara- expresie poetică, o experienţă umană nouă, o altă dimensiune a
babură ideatică provocatoare de confuzii“. La ce ne-am putea lumii lăuntrice. Poezia nu mai este văzută de către poeţii gene-
totuşi opri? La un sfîrşit al sfîrşitului în care post nu coincide raţiei ‘80 ca o imagine fictivă a realităţii, o aspiraţie spre ideal,
cu anti, cum crede Vattimo? La un „paradox al viitorului“, cum ci în căutările sale lirice, un neoexpresionist de forţă, cititorul
socoteşte Lyotard, sau la „o veritabilă fatalitate a expresiei cri- în marmoră, oracolul celest…“. Sau: „Adoptînd o formulă pro-
tice“ conform lui Ihab Hassan, sau chiar la un „modernism prie a biografismului, precum şi pedanteriile poemului baroc,
fără modernitate“, în optica unui Virgil Nemoianu, în raport poezia lui Gheorghe Vidican, în care coexistă diafanul cu ele-
cu literele româneşti? Opiniile divergente, nu o dată antitetice, mentul textual violent, este un univers original şi magnetic“.
abundă. Uneori chiar sub aceeaşi semnătură şi-n acelaşi text, Alte caracterizări în schimb conturează cu o sensibilă exac-
cum se întîmplă cu Al. Muşina. Pe de-o parte: „Ne-am cam titate profiluri autentice: „Industrios, Vinicius aruncă în text
plictisit, să recunoaştem, de poezia oraculară. Zeul în numele imagini şocante, deseori în contradicţie, construind ritmuri de
căruia pretinde a vorbi nu există“. Pe de altă parte: „Sacrul nu jazz, (…) vorbind în favoarea unei mitologii proprii. Prin imagi-
dispare, ci se topeşte, se ascunde în profan. Sub crusta obiş- narul debordant, prin luxurianţa textului, prin parodie şi con-
nuinţelor, a rutinei şi a cuvintelor uzate colcăie o lume mirifică trapunct, poetul aruncă în aer poemul liniar. Cît de receptată
de senzaţii şi sentimente, o «realitate feerică»; poetul va des- e această construcţie poetică, se va vedea. Paul Vinicius însuşi
coperi (sau înscena) adevărate epifanii ale banalului“. Sîntem spune: «Frecventez imaginaţia, îmi excit dreptul de a plăsmui
de părere, aşa cum ne-am îngăduit a afirma şi altădată, că ar fi (uneori din nimic) lumea. De regulă, lumea stă cu spatele. Nu
nimerit să vedem în aşa-zisul postmodernism un soi de clasi- suportă descrierea»“. Sau: „Poet al singurătăţii, al absurdului
cism al modernismului, implicînd o relaţie sincronică a tutu- existenţial, trăitor într-o lume cu miracole împuţinate, supusă
ror atitudinilor şi procedeelor sale. degradării, ridicînd mainimicul la rang de categorie existenţi-
Daniel Corbu pare a se apropia la rîndu-i de o opinie echi- ală, Ioan Moldovan este unul din poeţii generaţiei ‘80 la care
librată, numind postmodernismul „un moment Babel al cul- admirăm cu entuziasm tarele singularităţii“.
turii noastre“, „o recuperare şi o reseminare a clasicităţii şi Scrierea lui Daniel Corbu rămîne demnă de interes prin aco-
modernităţii“, „o pluralitate nesfîrşită a limbajelor“. Dovezi lada sa cuprinzătoare, ca şi prin problematica pe care o supune
găsim cu uşurinţă. Numeroşi autori au găsit cu cale a atribui discuţiei şi care astfel rămîne la ordinea zilei.
postmodernismului trăsături „caracteristice“ care se potri- (Daniel Corbu: Rostirea postmodernă – generaţia poetică
vesc însă întrutotul antecesorilor lor, modernişti sadea. Petru ‘80 în literatura română, Ed. Princeps Multimedia)
In anticipo
I
În binecuvîntarea acordată debutului Ioanei Ileana zitate), abia tulburate în ceremonialitatea lor de cîte-o
Şteţco (Phoenix, vecina…, Editura Grinta, Cluj, 2010) explozie de violenţă senzuală: „Cu uneltele umbrei cio-
şi intitulată Apocalipsa de Maramureş, Ion Mureşan pleşti/ în lumină/ seminţe// Asemenea lor te petreci/
zice că poezia Ioanei e „năvalnică precum o alunecare numărând/ rând pe rând/ rădăcinile unui cuvânt// Rând
de teren“ şi că-n spaţiul ei „o adevărată Apocalipsă îşi pe rând/ trecem râul rânduite seminţe/ în vijelia sânge-
face cunoscute semnele“. Poate că Mureşan va fi adă- lui/ cine seceră grâul“ etc. (Uneltele potrivite). Volum
ugat temperamentului Ioanei ceva din temperamen- de reculegere, Ai să dai seamă, Doamnă peregrinează
tul halucinatoriu al viziunilor sale, dar cu siguranţă nu prin memoria afectivă, reaprinzînd clipe pierdute cu o
prea mult. Şi nici nu era, de altfel, nevoie de vreo infu- acuitate care le concretizează într-o imediateţe nostal-
zie temperamentoasă în cazul unei poete pentru care gică, elegiacă: „În memorie timpul se face/ ca o minge
„sărutul rămîne un semn de luptă“ iar „dragostea e lava de foc/ loveşte tot ce atinge/ sunetul locurilor şi aminti-
fierbinte ce acoperă lumea“. Dacă acestea sunt impe- rile lor/ au aripi întinse şi plâng“ etc. (Recurs la memo-
rativele şi temperaturile senzuale, devine normal ca şi rie). Nu e însă un biografism de consemnări, un caiet
restul setului de atitudini – de la cele vizionare la cele de notaţii memorialistice (deşi avem cîteva tablouri de
strict confesive ori doar consemnative – să trăiască din evocare), ci mai degrabă o suită de interogaţii ale stă-
fierbinţeli şi din elanuri, din rafalele imaginative ale con- rilor cotidiene, un rozariu făcut din boabe melancolice
cretelor şi din entuziasmele stărilor (inclusiv din entu- în care sunt prinse momentele de metamorfoză, fie ele
ziasmul depresiilor). Cu o poetică a maximalizării con- de spiritualizare, fie de oboseală existenţială (momente,
fesive şi a exaltării imaginative a pornit, aşadar, Ioana fireşte, coincidente): „Din rouă e sufletul meu/ din zdren-
Ileana Şteţco. ţuitele boabe de rouă/ vremi turbulente l-au îmblânzit/
Primul volum a fost o explozie a sertarului, dar cu vremi de rugină mângâie trupul/ şi-i şterge şi umbra/ cu
următoarele Ioana a intrat în ritm normal – şi creativ mâna“ etc. (Pe o tipsie adâncă).
şi editorial -, ceea ce a dus şi la o evidentă domesticire/ Numai că Ioana nu scrie o poezie de văicăreală, deşi
disciplinare a erupţiilor confesive (care, oricum, mai cu linia vechilor entuziasme coboară acum în ape elegiace
vîrsta se ritualizează de la sine). Aşa că volumul de faţă – şi pe această pantă alunecă tot volumul. E mai degrabă
Ai să dai seamă, doamnă – profesează nu doar un echi- o poezie de sublimare elegiacă, nu de puţine ori tonifiată
libru între confesiune şi viziune, ci şi unul între angoasă de spirit ludic şi animată de cel (auto)ironic; şi mai ales
şi reverie, ca şi între impetuozitatea imaginativă şi stili- mîntuită de cîte-o notaţie delicată, de o suavitate chi-
zarea ei în arabescuri. Carnetul de fapte cu care se pre- nezească: „De câte ori mă joc cu umbra/ jocuri pericu-
zintă la judecată (nu atît de încărcat precum al Domni- loase/ de-a retragerea-n sine subt aripa vremii/ păsările
ţei Ruxandra, fireşte) transformă poemele într-o retros- pierd înălţime// ieri mi-am ascuns un picior/ cu dege-
pectivă biografică deopotrivă hieratizată (epurată de tul mijlociu de la mână/ umbra ironică m-a ţintuit/ cu
detalii, contrasă la vibraţiile interioare) şi „totalizantă“. arătătorul ei de umbră/ pe balustradă// eram bolnavă/
Ioana „dă seamă“ de toate, strînse programatic într-un cu diagnostic ştiut/ un curcubeu atârnă/ de crenguţele
repertoriu de contrarii (iar această premeditare va favo- rupte de-alun“ etc. (Jocul). Introspecţia agravează acest
riza mereu, ca instrument, oximoronul şi, poate în exces, joc/aceste jocuri cu angoasa; contemplaţia, în schimb,
materializarea de abstracte): „Pentru pajiştea pe care-ai exorcizează maleficele. Rezultă o poezie tonică a melan-
visat/ vise de aur şi de pământ/ pentru râul care păs- coliei existenţiale, o poezie a confesiunii ca reculegere de
trează/ forma sărată a trupului tău/ Şi pentru cântecu-n sine. Dacă nu o artă a echilibrului, atunci o artă a echi-
formă de piatră/ ce se adună neştiut în Cuvânt/ ai să dai librării îi e specifică Ioanei. A unei echilibrări care-şi
seama ridicând ochii/ la cerul care ţi se cuvine“ etc. (Ai asumă însă acuitatea anxioasă a stărilor şi care pune tot-
să dai seamă) Nu mai avem acum de-a face cu tecto- deauna un gram de suavitate în şarja violentă sau, dim-
nica imaginaţiei din poemele tinereşti, ci cu o stilizare potrivă, un strop de vin fiert în caligrafia de diafane. O
a stărilor care le duce spre pura evanescenţă şi inefabi- farmacistă rafinată a melancoliei existenţiale e, de fapt,
litate (într-o gramatică uşor atinsă, uneori, de preţio- Ioana Ileana Şteţco.
C
Cu un roman retro, în sensul bun al cuvântului – de a-şi mărita fiica în urma unor calcule meschine şi
„un roman bengescian cinstit, de analiză psiholo- nedemne, ajungând chiar până a arăta celor interesaţi
gică“, cum apreciază criticul literar Ioan Holban -, a de o relaţie matrimonială actul de virginitate al fetei.
revenit anul trecut în atenţia publicului prozatoarea O lume pestriţă, de mahala, în care evoluează câteva
Doina Popa. Cu această carte de acum, „Ca frunza-n personaje banale dar insolite.
vânt“, apărută în colecţia „Epica“ a Editurii „Junimea“ Lumea aceasta din „Dragostea vine de-a valma“ o
din Iaşi, 2016, autoarea se află la al patrulea roman regăsim, aproape neschimbată, în romanul „Ca frunza-n
publicat, după „Apelul de seară“ (Albatros, Bucureşti, vânt“, prin care autoarea urmăreşte destinul câtorva
1985), „Sfântă tinereţe“ (Timpul, Iaşi, 1998), „Dragos- cupluri aflate la vârste şi experienţe de viaţă diferite
tea vine de-a valma“ (Calăuza, – prin intermediul Carminei,
Deva, 2001). Încă de la prima sa „învinsa“ romanului – şi pro-
carte, Doina Popa a atras aten- blematicile lor cotidiene. Chiar
ţia criticii prin aplecarea ei spre prin cele trei părţi ale cărţii –
proza de analiză psihologică Cârtitorii, Te fură viaţa, Să nu
de foarte bună calitate, un atu lupţi cu morile de vânt – autoa-
doar al prozatorilor cu expe- rea îşi împarte materialul epic
rienţă în ale scrisului. Dacă în în funcţie de evenimente dar şi
romanul „Sfântă tinereţe“ ea a de eroii acestora. Dacă în pri-
dezvăluit cititorilor, prin reda- mul capitol al cărţii (foarte bine
rea unui aşa-zis jurnal, o dure- scris, memorabil) autoarea face
roasă pagină de istorie româ- o radiografie minuţioasă a fami-
nească, cea a generaţiei martiri- liei Nina şi Nik Alexe, doi pensi-
zate de către comuniştii veniţi la onari sâcâitori, cicălitori, neîn-
putere în anii 50, simţind nevoia trecuţi cârtitori, anchilozaţi în
de a lămuri lucrurile petrecute stereotipii rafinate, care pun eti-
atunci, în dublă ipostază de chete tuturor musafirilor (între
martor şi judecător, (cu atât mai ei fiind tolerată, ba uneori chiar
mult că un personaj principal al alintată drăgălaş la sosire şi ero-
acestui angrenaj social trauma- ina principală), în celelalte două
tizant este chiar tatăl autoarei), ni se dezvăluie tribulaţiile prin
în „Dragostea vine de-a valma“ care trec celelalte două cupluri
ni s-a relevat încercarea exaspe- ale cărţii, Carmina – Ovidiu şi
rată, încrâncenată, a unei mame
Luna Zadar
I
În Luna Zadar, romanul recent semnat de concitadinul în creier“, despre ea „tot cu tristeţe se vorbeşte“, acesta
nostru, binecunoscutul scriitor Adrian AluiGheorghe, este firul narativ în jurul căruia se înnoadă toată poves-
ce titlu inedit stârnind curiozitatea lecturii (!), există mai tea „Cea mai abstractă şi incredibilă şi aiuritoare ficţi-
multe lumi: asta, cealaltă şi celelalte după altele. Mai une“ autobiografică, „în forma cea mai distilată.“
întâi, după alte două cărţi de proză, a fost Urma, apoi Adrian Alui Gheorghe sparge tiparele cu care eram
Laika, iată acum Luna Zadar, la Editura Cartea Româ- obişnuit cu Luna Zadar în care se găsesc adevăruri
nească, Bucureşti, 2016, apariţie care reprezintă o tra- triste spuse cu un „aer vesel“, că: „Dacă ai bani în buzu-
iectorie ascendentă construită cărămidă cu cărămidă, nar, eşti deştept, eşti frumos şi cânţi bine!“. E o Lună
ca o casă cu trei încăperi distincte, exact câte părţi are Zadar în care există un rai în care „mărul lui Adam şi
Luna Zadar, plus una nevăzută, cum are orice lună, şi părul lui madam cresc împreună“. De la începutul cărţii
care se străvede după perdelele străvezii, printre rân- până la sfârşit, care va să zică, „interpretarea-i de efect,
duri adică. O casă cu încăperile pline de viaţă cu pereţii subiectul trist“, un subiect în care cel mai norocit dintre
coloraţi, dar nu în roz, pentru că nici viaţa nu e roz: în oameni este „cel care poate trece peste şi poate suporta
prima încăpere este un verde pe faţă, în cea de-a doua uşor nenorocirile celorlalţi“. E o carte pe care o citeşti pe
predomină albastrul, iar în ultima pereţii sunt de un nerăsuflate. O recomand tuturor. E „o biografie în forma
alb de gheaţă. Există câte-o cheie pentru fiecare încă- cea mai distilată“, cum spune însuşi Adrian AluiGheor-
pere; în fiecare încăpere este câte o femeie frumoasă, ghe. E vie şi plină de suspans, spun eu. O carte în care
măcar, şi-n fiecare femeie cel puţin câte dacă te uiţi cu atenţie (cum ai cerceta
o lepădare de sine. Un labirint, dar nu noaptea un clar de lună), vezi imaginea
în zadar, aşa mi se pare, daţi-mi voie să lumii, „că o imagine e totul, dar ce ispi-
spun astfel, pentru o privire prin gaura titoare“! „Ca să pleci la drum ai nevoie
cheii, pentru că urechile percep un foş- de nişte imagini, cu care să te recomanzi
net fin făcut de ciolofanul cu care este acolo unde ajungi. Cu care să te între-
împachetată luna. Cartea lui Adrian ţii pe drum. Din care să te hrăneşti.“ O
Alui Gheorghe, Luna Zadar, este un imagine. Eu am văzut-o, „pornit în marş
cadou. forţat de pe lumea cealaltă spre lumea
În carte, memoria miroase a secu- noastră“. Aşa am aflat, cum e să trăieşti
ritate, când securitatea este memoria fericirea când povesteşti despre tristeţe,
colectivă, zic, este, şi nu era, să fim înţe- acea tristeţe care ne face bine. Că tris-
leşi de la început. E o carte pe care o teţea se trăieşte „în linişte şi deplin, mai
iubeşti imediat, altfel „te exclude din ceva decât bucuria.“
prima clipă“, aşa mi se pare, aşa simt, În prima parte a cărţii (lumea asta)
aşa spun. O carte despre o anume feri- e căutarea şi pregătirea pentru un salt.
cire – partea nevăzută a lunii, adică o Personajele sunt caragialeşti, Şue, Gozo,
fericire dincolo de noi, chiar dacă feri- Sobi, Zoica, nea Păduche, madam Pădu-
cirea „Poate e doar o reacţie chimică che, ş.a.m.d. Printre ele se distinge vocea
C
o definiţie personală
Chris Samy, în volumul de versuri Fericirea este o definiţie tale / Dacă buzele ar fi o poartă, ce ai vrea să găseşti din-
personală apărut în 2016 la editura braşoveană Libris, păs- colo de sărut (Despre tine). Multe din întrebări însă rămân
toreşte deopotrivă scrierile coerente, ideatice sau de natură fără răspuns, chiar dacă seducţia puterii lăuntrice tinde
social-politică, cu o abilitate rară. O ajută calităţile sale ce uneori spre definiţii: Perpetuarea greşelii devine calendar. /
ţin de uşurinţa exprimării, fie ea simplă sau cu un carac- Ce este iertarea în dimensiunea repetării? / Mulţi caută, se
ter criptic, ezoteric. Posibilitatea unor abordări complete zbat, constată, schimbă / Inepuizabil: ai o răspundere pen-
şi complexe în varii domenii ne duce la credinţa în intro- tru partea ta de cer / (De la minut la mormânt).
specţiile ei despre lume şi viaţă ce pot cu uşurinţă clădi Uneori un vers devine un poem suculent plin de idei
scenarii inconfundabile în perimetrul ficţiunii. Poezia sa sau de trăiri emoţionale în variate chei cromatice: Urlă sau
însă rămâne paradisul unui lirism cu răsturnări patetice tace, fiecare poartă în sine un hotar (Nedospitele spaime).
de formă, unde ideea este de regulă subsumată unui destin Chiar titlul te obligă să cauţi răspunsuri şi întrebări pentru
alert şi imprevizibil. Frumuseţea alcătuirilor ideatice care un poem care va interfera cauzalitatea şi-şi va căuta iden-
de multe ori pornesc de la un haiku ajung la idilice para- titatea. În mod ciclic apar sentinţe, etichetări, referinţe,
fraze şi uneori interpretări neaşteptate, inefabile în înţele- repere sau definiţii: Eu nu mai sunt / Eu nu mai pot / Eu
sul lăuntric. Ideile mustesc şi ard într-o intesitate dirijată am apus / M-am copt / (Destinaţie) respectiv: / Te-ai scu-
către armoniile imaginare pe care autoarea le ţine în priza turat de mine viaţă / Eu am ajuns / Eu am găsit / Am cio-
conştientizărilor armonice, survolând teritorii uneori pate- cănit. Alteori lăuntrul îi cere poetesei răspunsul care să-i
tice, dar cameleonice atunci când decid destinul definito- lumineze traseul căutărilor definitorii: / Ce mă desparte,
riu prin idee, simetrie şi inefabile alcătuiri. Doamne / De mine, chipul şi asemănarea Ta? / Limbajul să
Raiul alcătuirilor sale în cuvinte cad şi ard în cheie discut cu Tine / Şi urma a ţi-o lua (Limbaj). În acelaşi timp
modernă, răstignind uneori pragul figurativ al reprezentă- emoţia imperfecţiunii o urmăreşte căutând, alcătuind, risi-
rilor realiste. Neliniştea poetei nu cade în angoasă, ci mai pind, pulverizând sau decretând interogaţia: Dacă fericirea
degrabă urcă către vârfurile curentului tonic care o ţine în este hrănită de lacrimă / Surâsul copilul cui este? sau inso-
priză şi care e determinant, chiar dacă e măcinată de între- lubilele răspunsuri: Nu pot, dar descopăr, nu vreu şi conti-
bări existenţiale: Condamn timpul, când / Timpul nu ştiu nui să neg / (Emoţia imperfecţiunii).
ce înseamnă / Cer, cartea vieţii scăpând-o din palmă. / A Portretul seducţiei şi uneori personal al poetei sună admi-
venit! Şi s-a dus… / Cărări pe care neştiind a le urma / Mi rabil în stranietatea răspunsului: Atât de puţin femeie mă
le botează alţii: nicăieri (A venit). O expresivitate aparte simt / Cu pântecul expulzat / Atât de puţin bărbat te per-
declină autoarea atunci când crede în: (Emoţia imperfecţi- cep / Fără sânge din sângele meu asumat / respectiv: / Sila-
unii) / Dacă descărcarea are nevoie de urlet, / Perfecţiunea bele amorului au reuşit / Doar să chiureteze sărutul ruginit
sinonimul cui este? / Cînd certitudinea răsare, emoţia apune (Chiuretez sărutul falit). Din asemenea incursiuni, cotrobă-
/ Până la urmă ce e o rugăciune? Întrebările curg uneori ind lumina sau întunericul existenţial, îşi creşte poemul vie-
abrupt, alteori se rostogolesc descătuşat, dar întotdeauna ţii sale către ideal, în căutarea sublimului mereu perfectibil,
răspunsurile vin ca nişte ecouri expresive şi pline de înţe- închis într-o lacrimă ascunsă în somnul raţiunii, în sufletul
lesuri: Dacă fiecare deget ar fi o notă, cui ar cânta mâinile autoarei şi nu în zestrea risipirilor efemere.
I
românesc de Iulian Cătălui
În încercarea de a defini noţiunea de revoluţie diverşii astfel, la îndemână pe autorul braşovean, analistul literar
autori interesaţi de subiect, fie ei filosofi, antropologi, şi criticul Iulian Cătălui, cu a sa lucrare „Literatură şi
literaţi, sociologi, politologi, au fost întodeauna tentaţi Revoluţie“, având subtitlul „Revoluţia din Decembrie
să ofere publicului o formulă cât mai personală şi cât 1989 în romanul românesc postcomunist“, apărută în
mai exhaustivă, ea, revoluţia fiind destul de generoasă 2016 la Editura IRD din Bucureşti. Pot afirma dintr-un
în privinţa posibilităţilor de explicitare a genezei, des- început, că, până la această oră, cartea lui Iulian Cătălui
făşurării şi finalităţii acesteia. Terminologia, semantica reprezintă, fără doar şi poate, ocupanta unui loc unic,
adică, nu poate fi exonerată de răspundere (planul juri- de nişă, în peisajul destul de jalonat al analizelor tipărite
dic al speculaţiei analitice există sine die), decât dacă privitoare (şi) la acel decembrie însângerat care a schim-
planul iniţial şi iniţiator al logicii e carenţial, răspunde bat faţa unei ţări care credea resemnată în eternitatea
unor interese de moment şi pleacă q.e.d., de pe poziţii regimului totalitar şi ale cărei structuri funcţionale era
superioare, încărcate de suficienţă. Ceea ce determină întreţinută prin teroarea securisto-comunistă, cea mai
efectul de inutil datorat sentimentului de necompetenţă dură şi mai inumană din întregul areal al părţii de din-
indus involuntar. Adică vezi, de pildă, definite o revolu- colo de Cortina de Fier. Dar sunt obligat să remarc aici,
ţie creştină în poziţie relativ contrară cu cea a girondini- ab initio, capitolul IV, decisiv şi determinat al volumu-
lor şi total opusă cu cea bolşevică, pentru a te trezi nau- lui autorului braşovean, celelalte fiind nişte studii foarte
fragiat în preajma aşa-zisei revoluţii de catifea, a cărei bine documentate, fără a putea, însă, evita un deja-vu,
energii au fost mai mult de natură, să-i zicem acade- din pricina titlurilor anterioare de carte, apărute aiurea
mică, unde vechiul îşi cedează locul în istorie noului şi în timpi diferiţi, legate de teoretizarea şi explicitarea
fără să crâcnească prea belicos, oferindu-se astfel spaţii revoluţiei ca mecanism al prefacerii civilizaţiei umane şi,
largi interpretătilor conspiraţioniste şi, mai puţin, celor în mod particular, al Revoluţiei românilor din Decembrie
ştiinţific admise adică pseudo-autorizate de bunăvoinşa 1989, deşi în ambele cazuri autorul vine cu viziuni pro-
unei opinii publice oricum eterogene. Impasul compa- prii şi originale. Dar ceea ce impresionează cu adevărat
rativ al acestor multiple forme de revoluţie se află pe este atât scriitura foarte bună şi foarte diversă, analiza
o curbă puternic ascendentă în momentul analizării, din mai multe puncte de vedere, cât şi extrem de labori-
definirii fenomenului petrecut într-un fine de decem- oasa identificare şi uzitare a unor bogate liste bibliogra-
brie 1989 în România, când toate barierele semiolo- fice, a căror prezenţă în volumul lui Iulian Cătălui suge-
gice, dar şi formulele silogistice, juri- rează extrema seriozitate cu care a
dice şi filosofice se lovesc de o anume studiat şi a închegat aparatul analitic
incapacitate cognitivă, fiindcă vorbim şi critic în jurul acestui subiect fabu-
de manifestări atipice, a căror finali- los despre revoluţie, despre făcătorii
tate excede cumva tradiţia şi consa- ei, dar mai ales despre numeroşii cre-
crarea stabilite în literatura analitică atori care s-au aplecat asupra acestui
de specialitate, în ciuda faptului că, fenomen eminamente civilizatoriu.
totuşi, schimbarea societăţii româ- O carte de forţă, de rigoare şi de
neşti a avut loc în conformitate cu măiestrie, aceasta este lucrarea auto-
toate regulile stabilite de feluriţi cer- rului braşovean, care ne-a obişnuit
cetători preocupaţi de acele salturi în şi cu alte subiecte ieşite din comun,
istorie grupate terminologic într-o asupra cărora a stăruit întotdeauna
singură noţiune: REVOLUŢIILE. cu răbdarea documentaristului
De aceea, mi se pare extrem de util pur-sânge, aici în sensul că am putea
să poţi lectura diverse studii pluridis- accepta cu o uşoară ironie admirativă
ciplinare care atacă acest subiect evi- acest sindrom defulant al bibliofilu-
dent cu caracter senzaţional, să desco- lui cronic, vorbind desigur în direc-
peri autori ce se încumetă în această ţia tezaurizării livreşti a talentului
forfotă livrescă uzitînd comparatis- acesta literar pentru informaţia sis-
tic diverse discipline, cum ar fi filo- tematizată critic ce ni se oferă cu un
sofia, ştiinţele politice sau politolo- farmec particular nouă, celor avizi şi
gia, psiho-sociologia, istoria sau lite- celor avizaţi de ineditul scriiturii lui
ratura beletristică, de pildă. Îl avem, Iulian Cătălui.
L
Jocuri castaliene
La câinele fidel. Jocuri şi jucării[1] este una dintre foarte de importanţă dispariţii ale caietului cu însemnări al buni-
puţinele cărţi pe care mi-aş fi dorit să le fi scris. Din feri- cului lui Gusta Beck, bastonului de baseball al lui Daniel
cire cartea a fost deja scrisă şi am putut să interacţionez, Witteck, sau sacului paiaţiei Schmaltzy) şi apariţii succe-
ca lector (şi ca potenţial autor, asumat) cu un text în dina- sive, aparent înlănţuite cauzal.
mică. Să rezumăm intriga, introdusă chiar din primul rând Iată-ne, aşadar, în faţa unei cărţi aproape imposibil de
al cărţii „Zvonurile despre acea dispariţie ajunseseră printre redat călăuzindu-ne după un fir narativ. Autorul lumi-
noi fără să le fi luat în seamă.“ (p.9): dispariţia inspectoru- nează până la detaliu anumite zone în care îşi poartă citi-
lui de poliţie Christian Martin. Dar nu acest mister al dis- torii, mutând, în rapoturile de semnificare (raporturi insti-
pariţiei (pistă falsă întinsă lectorului facil) este cel asupra tuite, saussurian, între semnificat şi realitatea desemnată)
căruia se focalizează autorul, universitarul parizian Alexan- de pe dimensiunea semantică pe cea sintactică, a regulei,
dru Sincu, semiotician structuralist cu cariera începută la normei, datului în relaţionarea dintre semne. Excederea
Universitatea din Bucureşti, el însuşi un autor misterios[2]. dimensiunii paradigmatice a organizării codului pe care îl
În prim-planul auctorial se află însăşi însăilarea poveştii, propune lectorului presupune prevalenţa normei sintagma-
angajarea serioasă în raport cu funcţia ludică a limbajului. tice, vizând regulile de combinare a unităţilor paradigma-
Într-un spaţiu urban nelocalizat şi aparent atemporal (refe- tice. Convenţiile rigide (semnificaţia denotativă) sunt aban-
ririle la evenimente istorice, cum ar fi Primul Război Mon- donate în dauna unor convenţii negociate cu obiectele (sau
dial, sunt nedefinite ca distanţă în timp), vagul îşi reven- fenomenele) însele, a unor rosturi ale lucrurilor şi faptelor
dică prioritatea. Dacă, însă, adăugăm cadre realist relie- purtătoare de înţeles mai profund şi mai adecvat, dar mai
fate în carte din Clubul de jocuri al unor seniori ai urbei şi dificil de pătruns decât simpla relaţie de semnificare defi-
mai ales o descriere fidelă a magazinului de jucării al cărui nită saussurian în termenii rigizi ai convenţiei semantice.
nume a fost împrumutat de roman, magazin situat la peri- Convenţiile socio-culturale sunt mai adânci şi mai fecunde
ferie şi ţinut de Gusta Beck, unul dintre membrii clubu- decât cele ale logicii aristotelice astfel depăşite, o logică
lui, vagul lasă locul prea-clarului. Punând în balanţă şi fap- exemplificată de încercarea de deducţie (poliţistă), incapa-
tul că dispariţia inspectorului este dublată de o apariţie, bilă să ofere explicaţii. Nu miră atunci faptul că inspecto-
a ghiozdanului sub formă de câine aparţinând, probabil, rul Christian Martin nu conduce ancheta, ci se lasă condus.
tânărului Daniel Witteck, misterul se adânceşte. De altfel, Măestria jocului discursiv/textual constă în a conduce pen-
apariţia ghiozdanului este cel puţin la fel de misterioasă tru a nu dispărea, iar ilustrarea splendidă a cărţii cu lucra-
atâta vreme cât inspectorul ancheta tocmai dispariţia sa[3]. rea Scamatorul a lui Hyeronimus Bosch nu face decât să
Şalul inspectorului, înfăşurând ghiozdanul-câine apărut în sublinieze intenţia (fără a atrage atenţia asupra sublinierii
magazinul de jucării menţine continuitatea într-un fir al în sine, ci accentuând doar înţelesul situării într-un imua-
dispariţiilor şi apariţiilor din lumea „obiectelor şi stărilor bil al lumii semnelor şi într-o asociere convenţională a fap-
reale ale lucrurilor“ (Gegenstände und Sachverhalte), cum telor din realitatea externă cu semnele). Nu poţi exista în
o numeşte Karl Bühler, începând cu primul câine transfor- realitate fără a exista în aşa-înţeleasa virtualitate a semne-
mat ulterior în ghiozdan de bunicul lui Gusta Beck, primul lor înlănţuite în text (plus eventualul context al producţiei
proprietar al magazinului. Acea jucărie a produs schimbări discursive), în poveste: „Şi-apoi, fiecare început îşi are drept
şi în plan ontologic, făcând ca numele întemeiere o poveste ca să nu i se risi-
Gustav promis unchiului nenăscut al pească lucrarea ca un castel de cărţi de
negustorului să gliseze spre următo- joc“ (p.41). Cum funcţionează această
rul născut în familia Beck. Traseul regulă în plan ontologic? Nimic mai
ghiozdanului-câine reface traseul simplu: „Iar dacă numele victimei se
moştenirii, într-un lanţ al mutaţiilor uită, e înlocuit cu unul uşor de ţinut
în plan fizic marcat de dispariţii (să minte“ (p.10). Supremaţia semiotică în
nu omitem, de pildă, aşa-zis lipsitele raport cu realitatea în perpetuă trans-
formare ne împinge înspre sintagma
1 Alexandru Sincu. (2015). La câinele
din subtitlu: Jocuri şi jucării.
fidel. Jocuri şi jucării. Cuvânt însoţitor:
Matei Vişniec. Bucureşti: Editura Tracus
Jocul ligvistic e simplu: golurile
Arte. limbii umplute cu conţiunut semnifi-
2 Alexandru Sincu nu se regăseşte în cat prevalează ca importanţă în raport
portretul realizat de Mircea Cărtărescu, pe cu umplerea în sine şi în raport cu
care îl consideră pură ficţiune, v. Mircea semnificarea. Realitatea se mută, aşa-
Cărtărescu. [2004] (2013). Marele Sincu. În dar, în plan secund. În acest joc norma,
De ce iubim femeile. Bucureşti: Humanitas. cutuma, ritualul, protocolul (Clubului,
166-175. de pildă) – dimensiune vădit sintag-
3 În fapt, nu acelaşi ghiozdan, ci matică – sunt mai importante decât
„un astfel de ghiozdan“ (p.33) e în joc; realitatea împinsă în plan secund şi
menţiunea este necesară pentru definirea imposibil de recompus din detaliile
categoriilor şi nu obiectelor în sine, atâta fidel, realist redate. Viaţa însăşi ia chi-
timp cât şi numele, vom vedea, poate glisa pul „marii partide“, înţelesurile stau în
pornind tot de la un astfel de „atractor
rosturi, nu în semnificaţii, iar pleca-
straniu“.
Dicţionarul asociativ
al limbii române
R
Recent, Editura Junimea de la Iaşi a scos pe piaţa de carte funcţie de frecvenţa aceleiaşi reacţii la diferite persoane
ştiinţifică un dicţionar care nu are analog în spaţiul româ- participante la experiment. A fost creată o bază de date
nesc: Dicţionarul asociativ al limbii române, Vol. I (de cu cuvintele-stimul selectate, generându-se automat cca
la stimul la reacţie), 2016, autori: Gheorghe Popa, Ala 5000 de anchete diferite, fiecare cu câte cca 100 de cuvinte.
Sainenco, Valentina Priţcan, Viorica Popa, Elena Lăcustă, Participanţii la experiment au întrunit anumite condiţii
Lilia Trinca, Lucia Popa (cadre didactice ale Universită- de veridicitate. A se reţine că nu trebuie să se gândească
ţii de Stat „Alecu Russo“ din Bălţi). Majoritatea dicţiona- prea mult înainte de a spune reacţia instantanee. Datele
relor au la bază o concepţie care derivă din linearitatea înregistrate după completarea anchetelor au fost disoci-
scrisului şi, respective, relaţiile sintagmatice ale cuvin- ate, grupate, numărate şi indicate conform unui algoritm
telor, adică ce au în dreapta sau în stânga lor cuvintele exact, care oferă cititorului un tablou deosebit de intere-
într-un şir linear, aşa cum tradiţia scrisului ne-a obişnuit sant pentru analize şi interpretări ulterioare. Înainte de a
vreme de jumătate de mileniu, odată cu apariţia tehnolo- face o foarte scurtă analiză a ceea ce s-a aruncat în ochi
giei tiparului lui Gutenberg. După cum menţionează pre- la o răsfoire a dicţionarului, prezentăm modelul a două
faţatorii dicţionarului, citându-l pe Saussure, „dicţiona- articole aflate în relaţie de antonimie, pentru o mai bună
rele reţin explicit raporturile sintagmatice în situaţiile de înţelegere a structurii volumului, dar şi a asociaţiilor dife-
exemplificare a uzajului unui sau altui cuvânt“ (p. 5). În rite, unele de-a dreptul surprinzătoare, pe care acestea le
limbă, gândire şi memorie însă, raporturile sunt de două nasc în conştiinţa vorbitorului de rând:
tipuri: lineare şi nelineare, altfel spus: sintagmatice şi alb: negru (171); pur (86); puritate (80); zăpadă (67);
paradigmatice (asociative). Amintim aici ce înseamnă curat (61); culoare (34); imaculat (18); lapte (16); lumină
asociativ: (despre memorie) care evocă imagini prin aso- (11); mireasă (11); frumos (6); nea (6); albastru (5); înger
ciaţie, aceasta din urmă fiind „proprietatea psihicului de (5); cal (4); foaie (4); linişte (4); nori (4); pace (4); păr (4);
a lega între ele mai multe imagini senzoriale, idei etc., perete (4); sinceritate (4); aur (3); cer (3); credinţă (3); cură-
apariţia unei reprezentări atrăgând în conştiinţă o altă ţenie (3); hârtie (3), inocenţă (3); luminos (3); ca neaua (3);
reprezentare asemănătoare sau întâlnită anterior; legă- nor (3); porumbel (3); simplu (3); var (3); bucurie (2); bun
tură între reprezentări, idei etc. pe baza acestei proprie- (2); bunătate (2); cerul (2); coală (2); floare (2); frumuseţe
tăţi“. Metafora şi celelalte figuri ale substituţiei sunt con- (2); ghiocel (2); gol (2); gri (2); haină (2); iarnă (2); inco-
ceptele care se sprijină procedeul asocierii. Relaţiile aso- lor (2); nonculoare (2); palid (2); pix (2); roşu (2), rochie
ciative au (re)intrat la modul cel mai serios în atenţia cer- de mireasă (29; strălucitor (2); vas (2); verde (2); adevăr;
cetătorilor odată cu apariţia Internetului, tehnologie care alb… … … … (1); 799/156/56/100/0 (p. 24)
oferă posibilităţi imense pentru studiul limbii, asociată negru: alb (154); întuneric (80); culoare (43); întune-
cu memoria umană, doar că amplificată în corpul unei cat (38); moarte (37); doliu (31); închis (29); noapte (24);
maşini virtuale, care depozitează progresiv toată această pământ (24); urât (23); tristeţe (20); trist (15); rău (12);
memorie la nivel global. sumbru (11); elegant (8); Africa (5); cărbune (5); frică (5);
Necesitatea dicţionarului a fost păr (5); beznă (4); gri (4); înmormân-
dictată de „raţiuni generale şi con- tare (4); roşu (4); suflet (4); black (3);
crete de cercetare, didactice, de cata- ca tăciunele (3); drac (3); haină (3);
logare a cunoştinţelor despre lume haine (3); linişte (3); mister (3); mort
şi de sincronizare cu demersul lexi- (3); obscur (3); ţigan (3); umbră (3);
cografic pentru alte limbi“, autorii verde (3); abanos (2); cer (2); câine
având şi experienţa colaborării cu un (2); durere (2); eleganţă (2); frig (2);
grup de cercetători ruşi sub condu- funebru (2); gol (2); mat (2); moar-
cerea savantului Iu. Karaulov, care au tea (2); mormânt (2); necunoscut
editat o lucrare de acest gen. (2); negru (2); nonculoare (2); om
Arhitectura dicţionarului este (2); sacou (2); sobru (2); supărare
următoarea: s-a ales un număr repre- (2); vid (2); ca abanosul; abis … … …
zentativ de cuvinte-stimul (508) … (1); 802/194/55/139/0 (p. 209).
(care seamănă cu cuvintele-titlu Ce înseamnă cifrele marcate
dintr-un dictionar obişnuit) aran- cu aldine? Prima cifră – numărul
jate în ordine alfabetică, fiecare total de reacţii pentru respectivul
fiind „asociat“ cu un anumit număr cuvânt-stimul; a doua cifră – numă-
de cuvinte-reacţie, înregistrate rul de reacţii diferite; a treia cifră –
în cadrul unui experiment dedi- numărul de reacţii cu frecvenţa mai
cat, numit şi el „asociativ“. Ordi- mare decât 1; a patra cifră – numă-
nea cuvintelor-reacţie s-a realizat în rul de reacţii cu frecvenţa 1; a cincea
D
şi trăirea sceptică
Dumitru Ignat a urcat de multă vreme în vehiculul mai potrivit pentru un relativist decât literatura SF,
scepticismului şi se pare că pentru el nici nu există unde nimic nu se bazează pe adevăruri demonstra-
vreo staţie de coborâre. Volumul de eseuri Un fel de bile, totul rezumându-se la virtualitate şi ipoteză. Şi
a spune (Botoşani: Ed. Quadrat, 2016) nu doar că pe urmă opţiunea pentru spaţiul intergalactic e mai
întăreşte aserţiunea de mai sus, dar o şi multiplică, ales o formă de evadare din lumea în care ţi se impun
disipându-i substanţa în cât mai variate straturi ale ca infailibile teorii şi postulate, când tu ştii că totul e
spiritului. Însuşi titlul („un fel de a spune“) sugerează doar părere şi subiectivism. Eseurile din noul volum
convingerea autorului că, pentru aceleaşi zone cerce- permit autorului, fie şi prin intermediere, să-şi exhibe
tate, pot exista şi alte „feluri“ de interpretare şi ana- unghiurile din care priveşte lumea şi existenţa, într-un
liză, tot atât de îndreptăţite. De aceea are chiar pru- mod mai explicit decât i-au îngăduit poezia şi proza.
denţa, într-un loc, să-şi califice textele drept încer- Ieşirea din spaţiul literaturii e doar parţială, pentru că
cări, indicând astfel că acestea nu sunt judecăţi irevo- Dumitru Ignat rămâne în expresie şi aici un iubitor de
cabile. La Dumitru Ignat totul se întemeiază pe dubi- rafinamente stilistice. În plus, subiectele sale au nume-
tudine, orice gest afirmativ devenind primejdios şi aro- roase conexiuni cu perimetrul beletristicii. Comentari-
gant, pentru că ar desemna o struc- ile se remarcă întâi prin inteligenţă,
tură superficială şi deci supusă fatal- nu prin opinii neapărat şocante,
mente erorii. Aşa se ajunge la supre- unele funcţionând deja, sub o formă
maţia îndoielii, fără ca aceasta să sau alta, pe piaţă, altele, cu diferite
constituie totuşi o frână pentru pro- grade de noutate, impresionând
cesul raţional. Altfel spus, judecata însă toate prin veşmântul lor scli-
n-a fost nicicând (şi nici nu putea pitor, ca şi prin laconism aforistic.
fi) suspendată în întregime. Numai Prisma sceptică e cea preferată când
că relativizarea atitudinii, până să fie vine vorba de cercetarea sociologică
izvor de echilibru şi ataraxie, pro- a artelor, iar reflecţiile lui Dumitru
voacă suferinţă. Ne-o spune mai Ignat în această privinţă sunt de reţi-
întâi poetul Dumitru Ignat într-un nut. El conchide că „în absenţa pro-
text din volumul Radiografia înge- tecţiei publice, arta nu poate pros-
rului: „Mai atroce decât răul / e pera“. Pentru că şi aici lucrurile sunt
incertitudinea“. Timpul, ca obsesie în necontenită prefacere. Uriaşul
a poetului, este substanţă definitorie progres tehnologic din era calcula-
şi pentru proza lui Dumitru Ignat, torului modifică în chip radical ori-
cu deosebire pentru cea aparţinând zontul artei. Virtuţile educative ale
genului science fiction. Şi ce poate fi acesteia rămân de domeniul aminti-
C
al pufului de păpădii“
Cam aşa s-ar defini în prezent, ca atitudine, poetul apărare. Poetul se află într-o prelungită repliere. Când
George Luca. Deşi structural şi prin educaţie apar- nu contraatacă se închide în sine însuşi, dialogând cu
ţine zonei cerebrale, el apare mereu idei, nume şi toposuri din memo-
în ipostaza insurecţiei, certându-şi ria culturală. Claustrarea se con-
contemporanii (pe care nu-i simpa- sumă într-un turn de fildeş (balcon
tizează excesiv!), mai ales din cauza de apartament altădată, acum spa-
incompatibilităţii acestora cu poezia ţiu de prăvălie sau Piaţa viilor din
şi în genere cu criteriile sale estetice. Botoşani). În fond, dincolo de per-
Permanentul impuls polemic face soane cu identitate civilă, inami-
adesea imposibilă finalizarea proce- cii reali ai poetului devin pericu-
sului de sublimare lirică, încât dis- loşi tocmai pentru că sunt invizibili:
cursul devine aspru, aproape con- răul, urâtul sau mediocritatea. Iar
tondent. Aerul intelectualist mon- poetul pare determinat să-şi acorde
tează şi el pe traseu uşoare stavile textele cu aceste entităţi, rezultând
între autor şi ceilalţi, stimulând o frecvent o construcţie din care lip-
relaţie dificilă. Noi credem însă că sesc reveriile, exuberanţa şi căldura
luarea în serios a agresivităţii lui beatică. Nu vorbim de crize pasa-
George Luca ar fi o dovadă de nai- gere, ci de o stare de spirit acutizată,
vitate. La el spiritul ofensiv (evi- pentru că sursa care o alimentează,
dent, vorbim doar de text) consti- realitatea, pare din acest punct de
tuie mai degrabă un procedeu de vedere inepuizabilă. Poetul nu face
D
Călători români în Africa
De curând, editura ieşeană Polirom a publicat, la inter- Cezar dorind să ducă o parte din baloturile cu papirus la
val de câteva luni, două cărţi consacrate Africii scrise de Roma, acestea iau foc pe cheiul portului Alexandria. Ora-
călători români (Biblioteca Memoria, jurnale, autobiogra- şul fusese întemeiat după planurile arhitectului Deinocra-
fii, amintiri). Ambele sunt prefaţate de Dl. Mircea Anghe- tes din Rodos, iar Farul este opera inginerului Sostratos
lescu care este şi autorul unui volum consacrat călăto- din Cnidos. Se poate consulta, în acest sens, André Bon-
rilor români pe diferite meridiane ale Terrei (Lâna de nard Civilizaţia greacă şi François Chamoux Civilizaţia
aur. Călătorii şi călătoriile în literatura română, Car- elenistică, iar pentru Farul din Alexandria cartea, Şapte
tea Românească, 2015). Evident, dacă Herodot este unul monumente celebre ale antichităţii, Cele şapte minuni
dintre primii europeni care a pus piciorul pe pământul de G. Chiţulescu şi T. Chiţulescu. Dar Alexandria era cele-
Africii (Egipt, Nubia), astăzi se admite că acest continent bră şi prin cartierul caselor de toleranţă mai înfricoşător
este leagănul civilizaţiilor de unde treptat, viaţa s-a extins decât cele similare din Barcelona şi Buenos Aires (p. 53),
şi pe celelalte continente. Din punct de vedere etimologic, în faţa căruia Tican Rumano mărturiseşte dezolat: Nu ştiu
Africa provine din rădăcina feniciană afar care înseamnă cum unii europeni pot rezista în mijlocul acestor ruine ale
praf, rădăcină păstrată în toate limbile semitice. Roma- desfrâului şi mizeriei, fără ca sufletul lor să nu se revolte (p.
nii denumeau acest continent Africa terra (ţara afriilor), 54). Notează, totodată, obiceiuri stranii, bunăoară, că în
iar pentru greci aphrike avea înţelesul de fără frig. În fine, noaptea de Anul Nou locuitorii oraşului aruncă din case
dacă privim o hartă fizică a lumii constatăm că, conform tot felul de obiecte vechi. Ajunge la Port Said (oraş de unde
teoriei lui Halford Mackinder – Insula Lumii – este for- Mircea Eliade luase un vapor japonez pentru a-l duce în
mată din trei continente: Europa, Asia, Africa (Ecuatorul Ceylon). Remarcă modernitatea oraşului şi are surpriza de
desparte Africa în două entităţi). a asculta Radio România. Descrie Canalul de Suez executat
Pentru început ne vom ocupa de cartea lui Mihai Tican de Ferdinand de Lesseps, viaţa pescuitorilor de perle şi o
Rumano*, autor al multor cărţi de călătorii, prin inter- vânătoare de rechini. La Djibouti remarcă diversitatea de
mediul cărora se făcuse cunoscut întâi în Spania, apoi în naţii, grecii predominând – Djibouti este un oraş care, cu
România. Născut în 1893 (deşi Micul Dicţionar enciclo- toată atmosfera sa de foc, atrage pe europeanul evadat din
pedic, 1972, p. 1651 îndică anul 1895), în localitatea Bere- închisoarea metropolelor europene cu splendori arhitectu-
voeşti (Argeş), fusese destinat de familie unei cariere de rale şi viaţa cosmopolită (p.121). Se arată interesat de spi-
comerciant, însă, asemenea lui Panait Istrati, nemulţu- tale, şcoli, piaţa oraşului. Cu Henry de Montfried se depla-
mit, Tican părăseşte România, călătoreşte în America de sează la Obock (Ţara setei), remarcă frumuseţea femei-
Sud şi de Nord, Australia, Noua Zeelandă, în fine, Africa, lor, participă la o vânătoare. La Mogadiscio nu coboară pe
continent căruia i-a consacrat câteva cărţi, având şansa în ţărm din cauza căldurii şi a oboselii. Trece prin Mombasa,
Abisinia (Ethiopia) să fie primit de negusul Haile Selassie, Zanzibar (Căci în Zanzibar vei găsi, alături civilizaţia şi
căruia îi consacrase o carte, cei doi revăzându-se în 1964, sălbăticia, distincţia şi grosolănia, fineţea europeană şi
cu ocazia vizitei în România a lui Haille Selassie. Actua- misticismul asiatic, chiar şi primitivismul african, p. 169),
lul volum cuprinde un număr de cincisprezece capitole Tanganika (Tanzania). Vizitează pe un rege local bolnav de
ce surprind impresii notate de-a lungul traseului, Mihai lepră. Deşi voiese să ajungă în Madagascar, Mihai Tican
Tican Rumano călătorind cu vaporul, trenul, avionul. O Rumano neglijase sfaturile medicale aşa încât se îmbarcă
primă escală din călătoria proiectată spre Africa răsări- pe un avion cu destinaţia locurilor sfinte: Ierusalimul, vizi-
teană, este la Istambul, oraş mult schimbat odată cu veni- tat cu ajutorul consulului român Marcu Beza. Vede astfel
rea la putere a lui Mustafa Kemal Atatürk, Iordanul, Marea Moartă, Muntele Ispi-
faţă de ce fusese în deceniile anterioare. tei. Ultima etapă a călătoriei este Cairo,
Peste tot remarcă o îmbinare a noului cu unde timpul şi banii l-au împiedicat să
elemente ale vechii arhitecturi (Beirut, rămână mai multe zile. Remarcă, totuşi,
Haifa, Alexandria, Port Said, Djibouti). arhitectura, mulţimea moscheelor, muze-
La Alexandria trăieşte un sentiment de ele, bazarele, grădina zoologică. Volu-
profundă nimicnicie în faţa eternităţii mul conţine un set de fotografii suges-
(p. 42). Străbate Alexandria, oraş încăr- tive cu chipuri de oameni ai locului, clă-
cat de monumente, locul unde a existat diri, palate, monumente.
o celebră Bibliotecă şi un Museion ce au A doua carte ce formează subiectul
constituit gloria Ptolemeilor. Din păcate, acestei prezentări, aparţine lui Dimitrie
Mihai Tican Rumano comite şi erori isto- Ghika – Comăneşti**, despre care aflăm
rice, când afirmă despre celebra bibliotecă dintr-o notă de pe coperta interioară că
că a fost distrusă prima oară când cele- a trăit între 1839-1923, că obţinuse titlul
brul general roman Cezar a cucerit ora- de doctor în drept la Berlin, că a călăto-
şul, după lupta avută cu Marc Antoniu şi rit mult în ţară şi în străinătate şi împre-
Cleopatra la promontoriul Actium (p. 48). ună cu fiul său, Nicolae, a întreprins un
Însă, la Actium (31 î. Hr.) Marc Antoniu voiaj în Africa. Totuşi, avem o nedume-
este învins de către Octavian Augustus. rire: în volumul lui Mihai Dim. Sturdza
Cezar era decedat din anul 44 î. Hr. Însă, Aristocraţi români în lumea lui Proust,
I
N
A
E
T
E
R
N
U
M
Valentin COŞEREANU
Bucovina în opera
eminesciană Motto: Aşadar, când în 1875, Emi-
„Bucovina are în Eminescu […] cel mai consecvent şi nescu, stabilit la Iaşi, trece clan-
E
strălucit apărător al identităţii sale naţionale“ destin broşura „Răpirea Buco-
D. Vatamaniuc vinei după documente auten-
tice“, furişând-o într-un cufăr,
Exceptând Ipoteştii, nici un alt spaţiu geografic nu a fost deasupra căreia pusese alte
cântat în versuri ori „disecat“ în publicistică, aşa cum a pro- cărţi, înşelând vigilenţa grănicerilor, acesta nu era doar un
cedat cu Bucovina, care l-a format pe tânărul Eminescu. gest de frondă oarecare, ci unul intim – pe de o parte –,
Ştiinţa psihologiei moderne cade de acord atunci când responsabil – pe de altă parte –, căci samavolnicia raptului
Bucovinei de la Moldova trebuia scoasă la iveală cu orice
este vorba de o regulă imuabilă a naturii umane: ceea ce se
preţ, cu atât mai mult cu cât broşura se baza pe documen-
imprimă în copilărie şi parte din adolescenţa unui om ră-
te autentice. Poetul şi-a asumat acest risc, solidarizându-se
mân în memoria afectivă a acestuia pentru tot restul vieţii cu fraţii bucovineni, în deplin acord cu sentimentul întregii
sale, indiferent dacă este vorba despre natură, educaţie, pri- naţii, căci raptul ticluit cu mult meşteşug şi în amănunt de
etenii, învăţătură, sentimente etc. Capacitatea omului de a Curtea Aulică a Vienei în complicitate cu Înalta Poarta oto-
uita multe din ceea ce i s-a întâmplat de-a lungul unei vieţi mană a reprezentat în 1775 un gest nemaipomenit în istorie
întregi, dar de a reţine tot ceea ce i-a rămas din această pe- şi cu atât mai odios.
rioadă virgină a parcursului vieţii l-a făcut pe Brâncuşi să Bucovina reprezenta pentru Eminescu locul în care
mediteze la aceasta, concluzionând că atunci „când nu mai şi-a format natura sa intelectuală, lucru pe care nu-l va
suntem copii am murit de mult“. Evident, Brâncuşi făcea re- uita niciodată; Ipoteştii ţineau de senzaţia fericirii adami-
ferire în special la creativitatea individului. ce, iar Cernăuţii şi Bucovina, de cea a formării opiniilor, în
Mircea A. DIACONU
A
Autoare a unei cărţi cu titlul Ştim noi cine a fost Eminescu? Despre sărăcia sau bunăstarea în care trăia Eminescu
(Editura Art, 2008), Ilina Gregori reconstituie, după cum nu-mi propun să discut aici. Nici măcar despre felul cum
ştim, epoca berlineză a vieţii lui Eminescu printr-o me- apare el (căci adevărul, cel puţin într-un astfel de context,
todă critică ad-hoc, pe care o concepe – şi o şi institu- e doar reprezentare) în ediţia realizată de Cătălin Cioabă,
ie –, şi anume onirocritica. Dar nu despre cartea aceasta deşi, deocamdată în treacăt fie spus, nu putem să nu con-
– fermecătoare – vreau să vorbesc. Despre onirocritică, venim că un alt Eminescu e imposibil să ni se arate din
nici atît, chit că va fi devenind prilej poate de amuzament moment ce majoritatea textelor sînt transcrise după vo-
pentru unii (aş vrea să cred că mai ales printre amatori). lume mai noi sau mai vechi (accesibile şi publicului, nu
Nu-şi inventează deseori criticii opera despre care scriu?! numai criticilor şi istoricilor literari), unele dintre ele –
Nu sunt scrierile lor, deseori, ficţiuni critice? Pe de altă par- aici e numai mirarea mea – chiar după o ediţie numită
te, nu visează ei că scriu, la rîndu-le, literatură? Ba bine că Mihai Eminescu în amintirile contemporanilor, realizată
nu. Pur şi simplu apelez la titlul acestei cărţi (al cărei sub- de Daniel Corbu. Să-mi daţi voie: chiar să fi stat Daniel
titlu, Fapte, enigme, ipoteze, trebuie, de asemenea, preci- Corbu, pe care-l ştiu, printre hîrţoage şi terfeloage pentru
zat, căci are legătură cu ceea ce va urma) pentru a invoca a pune cap la cap amintirile contemporanilor? El însuşi
o discuţie cu Marian Drăghici, unul dintre valoroşii poeţi le-a preluat, bănuiesc, nu direct de la surse, ci din volume
de azi, redactor-şef adjunct la „Viaţa Românească“; discu- deja existente. Dar, în fine, Cătălin Cioabă a preferat să le
ţie de conjunctură, preţ de cîteva minute, între Ipoteşti şi preia din volumul îngrijit de Daniel Corbu; e treaba lui.
Botoşani. Şi, totuşi, nu putem să trecem cu totul peste ediţia re-
Aşadar, în urmă cu ceva vreme, din una-n alta, am alizată de Cătălin Cioabă (o vom numi în continuare edi-
ajuns să vorbim (de fapt, mai mult Marian Drăghici) des- ţia CC). Şi dacă am fi cîrcotaşi, am trage cîteva semnale de
pre volumul îngrijit la Humanitas de Cătălin Cioabă, Măr- alarmă. Iată: Textele lui Caragiale În Nirvana, Ironie, Două
turii despre Eminescu. Povestea unei vieţi spusă de contem- note editorul declară că le-ar fi transcris din Opere ale-
porani (2013). El reţinuse, din ce spuseseră contempora- se, vol. 2, ediţia lui Scarlat Struţeanu, Editura Cugetarea,
nii poetului, că Eminescu nu trecuse nici pe departe prin 1940. Mi se pare chiar o glumă bună. Cînd ai la îndemînă
momentele de jenă financiară de care vorbise Călinescu ediţii ştiinţifice realizate de specialişti veritabili (e vorba
(criticul ar fi creat el mitul poetului sărac; un onirocritic despre Opere, III, 1932, Opere, IV, 1964 şi Opere, I, 2000 –
– adică un fantast –, şi Călinescu!) şi că editorul a făcut o nu mai invoc aici numele editorilor, dar e vorba chiar de
treabă de toată lauda punînd cap la cap, adunate de prin nume de referinţă), să foloseşti ediţia Struţeanu ar pu-
presă, mărturii despre poet, multe dintre texte fiind acum tea fi amuzant dacă n-ar fi un semn clar de amatorism.
pentru prima dată cunoscute. În ce mă priveşte, îmi amin- Măcar în cazul convorbirii cu Samoil Isopescu a lui Va-
team mai degrabă dezamăgirea din urmă cu cîtva timp, sile Gherasim, relatate de acesta din urmă sub titlul Emi-
cînd citisem volumul. De ce oare? nescu la Viena, nu se mai precizează care e sursa. Textul,
C
2004 rii: „Ei braţul tău înarmă ca să loveşti în tine,/ Şi pe voi con-
Citindu-l rău pe Schopenhauer, Al. Grama l-a citit şi mai tra voastră la luptă ei vă mân’.“
rău pe Eminescu. Raţiunea actului său de cultură s-a dove-
dit un somn al raţiunii născător de monştri, după legea des- *
coperită de Goya. Mai sunt şi oameni cu picioarele pe pământ, cum e acest
Jerônimo Moscardo, ambasadorul Braziliei la Bruxelles, care
* ne dă lecţii superbe despre ceea ce sunt românii şi ce-ar tre-
În toată povestea lui Alexandru Grama, cel mai ridiculizat bui să schimbe în Europa[2]. Moscardo a exprimat admira-
a ieşit Al. Macedonski, pentru că şi-a văzut anulată princi- ţia lui şi a Braziliei pentru gândirea economică organicistă
pala lui teză simbolistă, anume că poezia este nelogică într-un rezultată din teoria statului organic a lui Eminescu, dezvol-
mod sublim. Grama demontează, cu mare satisfacţie, nelo- tată de marele economist Mihail Manoilescu în lucrarea
gica poeziei eminesciene, arătându-i lui Macedonski cât de Noua teorie a protecţionismului şi schimbului interna-
modern era Eminescu, iar poetul „Literatorului“ n-a ezitat ţional. După lamentabilul eşec al aplicării doctrinei eco-
să cadă în capcana blăjeanului, căruia se grăbeşte să-i scrie nomice a lui Milton Friedman (Premiul Nobel pentru
fericit că, în sfârşit, s-a găsit cineva care să spună „adevărul“ Economie, 1976, experiment mondial dezastruos înce-
despre răsfăţatul „Convorbirilor literare“! put în Chile sub dictatura generalului Augusto Pinochet,
în 1973), Brazilia s-a salvat prin descoperirea doctrinei
* economice a lui Eminescu şi Manoilescu, începând cu
Niciodată logica nu s-a dovedit a fi mai neghioabă ca în anul 2000. În anul 2003, Academia Română i-a acordat
argumentaţia părintelui Grama. Altfel spus, a intrat pe un titlul de doctor honoris causa, prilej cu care Moscardo a
teritoriu străin teologiei, abandonând metoda dogmatică. El spus: „Mulţumesc României şi în special domnului Emi-
„demonstrează“ cum ceva care face gloria minţii umane, de nescu pentru faptul că Brazilia a cunoscut cea mai mare
la Aristotel încoace, poate să însemne ultima dintre mize- creştere economică din lume.“ Ce palmă pe obrazul gros
riile omului. al dilematicilor!
* *
Dublul binom eminescian al moralei şi al justiţiei (al bila- 24 septembrie 2004. Drum la Iaşi pentru un test la aler-
teralităţii eului[1]) pare să stea la baza metafizicii lui Emma- gologie, fără succes. În schimb, întâlniri cu Lucian Vasiliu,
nuel Lévinas, numită a „curburii spaţiului intersubiectiv“ Cezar Ivănescu şi Al. Dobrescu. Cezar mă asigură că, în
(Totalitate şi Infinit). curând, Mitul Eminescu va ieşi de sub teascuri. Şi o curio-
zitate: că bătrânul universitar, nonagenar, Gavril Istrate, abia
* acum intenţionează să-şi depună dosarul de primire în Uni-
Îi reamintesc lui Iurie Roşca, aflat în harţă cu cei de la unea Scriitorilor!
„Literatura şi arta“, de lecţia eminesciană, prezentă şi în car-
tea mea, editată chiar la Flux, Basarabia sau drama sfâşie- *
1 C. Petrescu, C. Jornescu, Valori etice în opera lui Eminescu, Edi- 2 José Jerônimo Moscardo de Sousa (n. 6 noiembrie 1940, For-
tura Minerva, Bucureşti, 1989, pp. 39 şi urm. taleza) este un eminent om politic şi diplomat brazilian.
* *
Heidegger e de acord cu Husserl, al cărui discipol a fost, Bergsonismul e o filosofie a eului autentic, conştiinţa fiind
că mintea umană are acces la fenomen care se revelează ca intuiţie, dat nemijlocit, menit să substituie credinţa creştină
lucru-în-sine. Fiecare lucru îşi are modalitatea lui specifică (care e raţiunea inimii, după Blaise Pascal şi Eminescu). Intu-
de a se arăta. Geniul lui Eminescu deja îl redefinise pe Kant, iţia se vrea o eliminare a oglinzii, a oricărui intermediar onto-
făcând afirmaţia că nu omul este măsura tuturor lucruri- logic. Intuiţionismul este, din acest punct de vedere, o filoso-
lor, ci fiecare lucru îşi are propria măsură. Ce păcat pen- fie a timpului structurat spaţial. Rămâne, tocmai de aceea, o
tru Husserl şi Heidegger de a fi trăit cu iluzia unei aseme- pură iluzie că se poate elimina oglinda. Cu atât mai mult, cu
nea descoperiri… cât intuiţia se vrea o metodă de cunoaştere. În intuiţie, am
elimina exteriorul, care este un intermediar.
*
Dacă trecerea de la a fi la imperativul etic a trebui rămâne *
obscură, Jonas[3] încearcă s-o rezolve prin voinţă. Se iveşte Presimţind şubrezenia pantemporalismului său, Bergson
problema trecerii de la a vrea la a trebui. Dar cum? Prin revine asupra spaţiului în Matière et mémoire, pe care încearcă
cunoaştere, crede Jonas, ceea ce ar duce la manipularea etică să-l abordeze în aceeaşi manieră a distincţiei dintre canti-
a voinţei ca dat ontologic. Imperativul categoric al lui Jonas tate şi calitate, fără însă a renunţa la devalorizarea exterio-
are ca model relaţia materială mamă/copil. Mama care vede rităţii (de teama de a nu da peste Dumnezeul creştin?). El
plângând copilul se vede obligată a-i da îngrijiri şi hrană. E se străduieşte s-o integreze interiorităţii prin altă disociere:
aici o datorie fără aşteptarea obligaţiilor pruncului, adică între eul superficial şi eul profund. Numai că în interior, în
drept fără obligaţii, în sensul unei reciprocităţi. Ingratitudi- inimă, dăm chiar de Iisus (Eminescu).
nea, aşadar, nu intră în ecuaţia eticii. Jonas vedea aici teme-
iul eticii viitorului, ipoteză contestată de Karl-Otto Apel, cre- *
atorul pragmaticii transcendentale, de exemplu. Eminescu Bergson a avut o ambiţie enormă: să fie un Hegel al inte-
rezolvase cu mulţi ani înainte ecuaţia drepturi/datorii prin riorităţii. Panraţionalismul său (idealist) este subiectiv, de
teoria dublului binom[4]. Totuşi, în anul de cumpănă 1883, unde şi ignorarea devenirii istoriei lumii, piatră de hotar
Maiorescu l-a acuzat de ingratitudine, eludând bilateralita- la Hegel, pe care nici antihegelianul Eminescu nu a putut
tea etică a eurilor care va deveni centrul ontologic al filoso- s-o ignore, ba dimpotrivă, în Panorama deşertăciunilor. La
fiei lui Hans Jonas. Logicianul Maiorescu, ancorat ferm în drept vorbind, Bergson s-a trezit că nu prea are ce spune
logica aristotelico-carteziană, nu-şi putea reprima spaima despre istoria interiorităţii. Şi nici despre metodă, partea
de „ingratitudinea“ poetului, consemnând-o în jurnal: „Zizin forte a perechii sale din oglindă, Descartes, geniu al discur-
C[antacuzino] zicea ieri că Eminescu va răsplăti ostenelile sului despre metodă. Altfel spus, filosofia franceză s-a zbă-
mele pentru el cu cea mai neagră ingratitudine, căci, la o tut între cele două extreme: spaţialitatea carteziană şi tem-
minte genială, ar fi având un caracter comun.“ Nici vorbă: poralitatea bergsoniană. Filosofia germană e între ele, adică
Eminescu se afla în postura copilului care plânge (vezi zgu- în anticamera transmodernităţii.
duitoarea scrisoare către Chibici-Revneanu, din momentul
*
3 Hans Jonas (1903-1993), filosof german.
4 A se vedea Theodor Codreanu, Mitul Eminescu, Editura 5 Tom Gallagher, Furtul unei naţiuni, trad. din engleză de Delia
Junimea, Iaşi, 2004, col. „Eminesciana“; C. Petrescu, C. Jornescu, Va- Razdolescu, Mihai Elin, Horia Barna, Editura Humanitas, Bucureşti,
lori etice în opera lui Eminescu, Editura Minerva, Bucureşti, 1989. 2004.
Z
17 februarie 1992. – ZIUA 63 – Întâlnire cu Petru la el acasă, clădirea Guvernului este controlat dacă nu are arme de foc
pe str. Surorilor, la et. IX. Până vine Ofişcuţa (alintul lui Petru) la el. Se distra povestind cum a fost. Arme de foc, nu, dar
mă îndeamnă să bem o „şămpănică“. Sunt cu maşina şi, ca de i se găseşte în schimb un briceag micuţ. Petru explică, spre
obicei, conduc eu, aşa că îl refuz. (Cu şoferul instituţiei am amuzamentul tuturor celor care-l controlau, că el îl foloseşte
mers de vreo zece ori în doisprezece ani, la Bucureşti). Discu- mai mult pentru scos dopuri… Ne-am distrat copios şi noi,
tăm ce mai e pe la Ipoteşti. Îl pun la curent cu toate. El îmi po- aşa cum s-au distrat şi… controlorii. Îl întreb din curiozitate
vesteşte ce detalii au mai pus la punct, anunţându-mă un lu- cum i s-a părut Stolojan. Un tehnocrat din acesta serios. Nici
cru extraordinar (îl face cu nedisimilată bucurie reţinută): s-a nu s-a uitat la mine. Era la birou, într-o cămaşă albă cu mâne-
hotărât să facă o donaţie de carte pentru Memorialul. Să nu cile suflecate pe sfert, cu cravată şi fără haină. Habar n-avea
mai stăm la mâna tuturor nebunilor, bătrâne. Am aici, adu- cine sunt. S-a mirat, după ce i-am expus motivul audienţei că
nate de-o viaţă, instrumente de lucru consistente, dicţionare, acum, când toţi vor descentralizare, noi dorim să venim la Bu-
studii şi culegeri de folclor. Îi promit că donaţia va beneficia de cureşti (!). E clar că n-a înţeles nimic. M-a întrebat ce funcţie
un spaţiu aparte şi va fi marcată ca atare. Îl mai asigur că vom am eu acolo şi i-am răspuns că sunt muzeograf. Râdem amân-
face acte legale de donaţie. Refuză, spunând că are încredere doi. Abia atunci s-a uitat la mine. (Adică cum, n-a venit direc-
totală în mine, că nu doreşte formalităţi de nici un fel. Nu le torul?!). Ne distrăm din nou şi ne bucurăm de hazul lui Petru.
suportă. Ne bucurăm ca nişte copii. Îl îmbrăţişez. La zece vine Tot restul zilei umblăm pe la Expres (Ion Cristoiu) şi la Uniu-
şi Ofelia. Mâncăm în oraş. Plănuim.
nea Scriitorilor. Umblăm.
Seara stau cu Simona până târziu, povestesc cum au de-
18 februarie 1992. – ZIUA 64 – Este realmente o mare plă-
curs toate şi dorm la ea. Nu ştiu de unde are omul ăsta atâta
cere şi o satisfacţie când asculţi de la Petru etimologii la cele
mai neaşteptate cuvinte. Astăzi a făcut-o din plin, demon- putere de muncă… mai spune Simona, înainte de a ne duce
strând cum Eminescu (se putea altfel?) mergea, din acest fiecare în camera sa. Dorm tun căci eram fericit. De unde să
punct de vedere, până la urzeala, până la ţesătura cuvinte- ştiu că acesta era doar începutul? – poate cel mai uşor… Au
lor… Vorbind, avea aerul că trăieşte acolo în text. Şi exemple- urmat altele, iar unele vor fi povestite în cele ce urmează. Ori-
le curg gârlă… cum, multe din ele nu mă vor mira, aşa cum m-au intrigat ele
Seara încercăm un soi de exerciţii între noi despre cum atunci când au fost comise.
va reacţiona primul-ministru, Theodor Stolojan, la cererea
noastră, în legătură cu trecerea Memorialului în directa sub- 20 februarie 1992. – ZIUA 66 – Ofelia umblă toată ziua
ordine a Ministerului Culturii. Actele oficiale fuseseră trimise în vederea organizării conferinţei de presă. Telefoane, întâl-
deja prin minunata doamnă Rodica Geamănu de la Ministe- niri etc. Stau cu Petru, care aşteaptă o întâlnire programată
rul amintit. Întâlnirea cu Stolojan este programată pentru a cu Gabriel Liiceanu. Liiceanu nu vine la întâlnire. Aflăm mai
doua zi la ora nouă şi se datorează lui Banu Rădulescu. Sun- târziu că a uitat pur şi simplu! Frumos. Petru este mâhnit, dar
tem cu toţii în priză. nu se plânge. Spune gânditor doar atât: poate nu vrea nici
Eminescu, de acolo de sus, să se facă treaba asta… Rămânem
19 februarie 1992. – ZIUA 65 – Primul-ministru a zis DA!! cufundaţi în gânduri…
Bucuria n-are margini. Petru povesteşte cum la intrarea în
Ce sunt eu azi? – o frunză, o nimică Che sono io oggi? – una foglia al vento,
Şi-mi pare că am fost un împărat; Un cesare mi pare d’esser stato;
Il sentimento che la mia alma fende
Simţirea care sufletu-mi despică
E’ come se un mondo m’avesser usurpato;
E ca şi când o lume mi-a furat;
Il miele del tuo labbro, amoretto,
Ah, mierea buzei tale, păsărică, Dacché gustai, io sono fuor di senno!
Am nebunit de când o am gustat!
Chè non sei qui, io strugga la tua vita,
Ah, cum nu eşti, să-ţi mistuiesc viaţa, Sulla tua bocca l’anima ti beva,
Să-ţi beau tot sufletul din gura ta, Io sorba il lume dei tuoi begli occhi
Să-ţi sorb lumina pân’ ce-or fi de gheaţă Finché saran di ghiaccio – io disperda
Frumoşii-ţi ochi – să-ţi devastez aşa Tutto che hai di bello… oh, m’ispiri
Tot ce tu ai frumos … o, mă învaţă A toglierti la vita col mio fiato!
Să te ucid cu respirarea mea!
Moriamo tutt’e due… A che pro vivo io,
Să murim amândoi … La ce trăiesc eu, A che pro vivi tu sulle del mondo schiume?
La ce trăieşti tu pe a lumii spume? Disgraziati cuori nel tempo invischiati,
Sărmane inimi închegate-n vreme, Infausti patemi nel mondo rigettati;
Sărmane patimi aruncate-n lume; Ah, moriam, non pianger, non temere,
Ah, să murim, nu plânge, nu te teme Da qualche parte si saprà il nostro nome!
Că undeva s-afla al nostru nume!
Încet, încet… să ne culcăm în raclă, Adagio, adagio… nella bara ci posiamo,
Încet de pe pământ ne-om furişa. Adagio lasceremo la terra di nascosto.
Oh, spegni del tuo sguardo quella fiamma,
O, stinge a privirei tale faclă,
Chiudi gli occhi, tu… così, così;
Închide ochii tăi… aşa, aşa;
Che dolce è dormir profondamente,
Ce bine e să dormi adânc în raclă, Dormire nella bara e non saper più niente.
Să dormi adânc, să nu mai ştii ceva.
Amore, il tempo fermi la sua corsa accanita,
Iubito, vremea-n loc să steie, Si spenga l’universo mondo in noi:
Să stingă universu-ntreg în noi: Un raggio ancor, ancor una favilla,
O rază încă, încă o scânteie, E poi svanisce tutto… e poi, e poi
Ş-apoi dispare tot… ş-apoi, ş-apoi Avverto pur il tuo pensier amato, donna,
Simt încă gândul tău iubit, femeie, E poi non ci saremo nulla… noi.
Ş-apoi nu vom mai fi nimic… noi doi.
Mai nu vrea şi mai se lasă. Tu, blond noroc al unui vis deşert,
Capul ei mi-l pun pe umăr, Tu, visul blond unui noroc ce nu e,
Pun pe ochii-nchişi, pe gură, De-i mai veni, să ştii că nu te iert.
Sărutări fără de număr.
Căci dorul meu mustrări o să-ţi tot spuie
Şi la piept o strâng mai tare. Şi sărutându-te am să te cert
Răsuflarea-mi se sfârşeşte; Cu desmierdări cum n-am spus nimăruie
O întreb de ce-i mâhnită,
O întreb de mă iubeşte.
Pensando a te
Pensando a te avvinto dal tormento,
Iar ea ochii şi-i deschide
Mari, puternici, plutitori: Non so che senso abbia più il mio essere,
– Îmi eşti drag din cale-afară, Chè un attimo non ebbi di diletto:
Dar obraznic uneori. Perenne amaro, sogni e chimere!
S’io vivessi quando eri in vita, Finché spostandosi nel mare amaro
T’avrei amato tanto – quanto t’amo? – Qual fiero fiume che spossato mugghia –
Chè ciò che sento, se male o se bene, L’incanto della giovinezza già scordaron.
– Mi basta di sentire – son grato sempre a te.
Tu accendesti i lumi dei miei occhi,
Mi insegnasti a leggere il mondo,
Anche errando in te, l’errore amo:
De vorbiţi mă fac
Somigliare a te è tutto ciò che vanto.
că n-aud…
De vorbiţi mă fac că n-aud,
A te davvero… Giacché ho tre sorgenti
Nu zic ba şi nu vă laud;
Da cui io traggo tutto il mio senno:
Col tuo dolce mite lucido sorriso, Dănţuiţi precum vă vine,
Del mondo i sogni al par di fiori lego; Nici vă şuier, nici v-aplaud;
Ho anche un altro savio… con il quale
L’enigma della morte sto sciogliendo; Dară nime nu m-a face
E poi ne ho ma solo per me stesso Să mă ieu dup-a lui flaut;
Un altro maestro che mi tiene vivo… E menirea-mi: adevărul
Numa-n inima-mi să-l caut.
Ma su quest’altro, ah, nessun discorso.
Coborârea apelor
Il suo flauto a modello;
La mia sorte è: il vero
Din munţi bătrâni şi din păduri măreţe Solo nel mio cuor cercare.
I
[…] în câte-o curticică prăfuită.) Ajungem la o platformă
pavată cu dale fierbinţi, între pereţi înalţi din care unul
La mormântul lui GÜL-BABA ar putea să fie faţada unei capele; dar uşa este încuiată.
În Buda există străduţe ce încă păstrează mirosul Printr-o deschizătură strâmtă, trecem pe a doua terasă,
de turc. În timp ce ne plimbam pe ele în zăpuşeala mai largă, unde sunt câţiva arbori, în faţa unui soi de
serii, mi-aţi arătat în treacăt nişte ziduri înnegrite în turn scund acoperit pe jumătate cu tufe de trandafir,
vârful colinei Rozsadomb – Colina Trandafirilor. O ce pare imposibil de situat în ansamblul construcţiei.
moschee străveche, mi-aţi spus, mormântul profetu- Aici putem intra.
lui Gül-Baba. Apoi, pe când soarele asfinţea, am tre- Pereţi goi. În centru, un catafalc din lemn acoperit
cut din nou un mare pod vibrant şi ne-am întors în cu un covoraş superb, poate o flamură, cu litere turceşti
Europa. brodate cu aur. Istoria lui Gül-Baba scrisă pe o hârtie
Însă a doua zi, chiulind de la program, am vrut nea- îngălbenită, înrămată şi atârnată pe zid. Gül-Baba e ulti-
părat să caut drumul spre Rozsadomb. „Nu e nimic de mul erou musulman despre care s-a vorbit în Ungaria.
văzut, mi s-a spus, doar o pereche de papuci într-o De fapt, îl chema Kehl-Baba, ceea ce înseamnă Profe-
moschee goală în care nu mai intră nimeni.“ Dar cum tul Pleşuv. Ungurii, din greşeală, i-au spus Gül-Baba,
să nu-ţi dai seama că un loc ce poartă un asemenea adică Tatăl Trandafirilor. Naturalizat în felul acesta,
nume e chiar prin asta extraordinar. Cine nu crede continuă să ocrotească oraşul (împreună cu sfântul
în puterea numelor rămâne robul simţurilor sale; dar Gellert, a cărui statuie uriaşă, pe o stâncă, dirijează cir-
călător adevărat e cel care n-a renunţat să creadă în culaţia din Pesta cu o mână ridicată. Gül-Baba e mai
realitatea misterelor. puţin teatral). De altfel mormântul e gol. Papucii? Nu
Urcând pe Rozsadomb în dimineaţa fierbinte, ştiam există papuci. Ştiu bine că nu e o oră de vizită: Tatăl
că urmez ceea ce psihologii numesc un ritual magic. Trandafirilor o fi plecat la plimbare.
E totuşi delicios să-ţi împlineşti o idee fixă extrava- Afară, trandafirii sângerii miros a pucioasă. Trei-
gantă: e însăşi plăcerea copilăriei. Îmi căram aşadar zeci de grade la umbră. Acest sanctuar sărac este mai
viziunea despre Orient şi urcam cu solemnitate, la fel mult inexplicabil decât misterios. Confuzia de nume
cum o voi face, cred, în ziua pelerinajului la Templul nu implică nici un simbol care să poată fi interpretat
Obiectului necunoscut. în sens nobil. O cădere în cotidian. Căci, una peste
Trecând de o poartă, intrăm într-o curte pustie; alta, Profetul Pleşuv a devenit grădinarul de pe Rozsa-
pornim pe cărarea ce urcă şerpuind prin grădini cu domb… Dar ce puteam contempla, „obiectiv“ vor-
arbuşti uscaţi, înspre un soi de vilă mare, barocă, cam bind, mai straniu decât locul acela – răscolitor cum
dărăpănată, decor din piatră brună sfărâmicioasă, sunt anume priviri lucide pe care le arunci asupra vie-
punctată cu mici trandafiri stacojii. Mergem de-a lun- ţii, deodată, la ora trei după-amiază, de pildă – şi nu
gul unei galerii acoperite, urcăm o scară complicată: fără angoasă.
M
dialog român-rus
Mi s-a întâmplat să întreţin cores- călătorie în Italia, unde, fireşte, la curi chiar tendenţiozitate, însă, în
pondenţă cu colegul Dmitri Diakov, Roma, mi-am amintit şi minunatele principiu, el e demn de toată atenţia,
scriitor, directorul editurii Univer- versuri pe care Mandelştam le-a dedi- iar stănescologii vor afla din el unele
sităţii de Stat din Voronej. Bineînţe- cat acestei Urbe Eterne.) detalii noi despre bunicul său pe linie
les, la un moment dat, veni vorba şi Iar despre Nichita Stănescu ce să maternă, generalul Nikita Cereaciukin.
despre Nichita… Despre Marele Poet mai vorbim! În juneţile mele, în sep- Iată unele precizări:
Român. tembrie 1976, l-am cunoscut perso- – Bunicii lui Stănescu nu au fost
nal, am comunicat cu el. Era o perso- persecutaţi, nici chiar suspectaţi în
18.VIII.2015 nalitate nespus de sociabilă şi gene- România. Nimeni nu le interzicea să
De la Dmitri Diakov: roasă. Voi fi bucuros să primesc arti- vorbească ruseşte, iar Nichita nu a
La Voronej se formează o colecţie colul Dvs. despre el. În Moldova, ca şi învăţat, pentru că nu avea un mediu
de ediţii Osip Mandelştam, inclusiv în întreaga România, Nichita Stănescu propice în care să-şi memorizeze limba
în limbi străine. Am fi fericiţi, dacă în este foarte iubit. mamei, deoarece Ploieştiul era şi este
această colecţie ar exista şi traducerile Vă expediez adresa blogului meu un oraş sui generis românesc;
Dumneavoastră, cu atât mai mult că WEB, în care noi suntem împreună – Faptul că mama sa nu avea teamă
pe coperta unuia din cele două volume cu Nichita într-o ipostază neobişnu- de autorităţi care, eventual, ar putea-o
pe care le-aţi editat la Bucureşti figu- ită – un flashmob la distanţă de 40 constrânge, să zic aşa, e şi fotografia
rează imaginea monumentului lui O. de ani! Uriaşul său portret stă plasat în care e cu fiul său Nichita în braţe:
Em. Mandelştam din Voronej. exact pe locul unde, în 1976, la surprins Tatiana Stănescu, fostă Cereaciukina,
…De altfel, în Voronej există o urmă artistul-fotograf Nicolae Răileanu. e cu o cruciuliţă la gât. Deci, îi erau
locală românească. Bunicul minuna- respectate până şi apartenenţa con-
tului poet român Nichita Stănescu – 27.VIII.2015 fesională;
generalul Nikita Vasilievic Cereaciukin Eu către D. Diakov: – Până la Stănescu, candidat la Pre-
– a fost absolventul, apoi profesorul Articolul Dvs. l-ar interesa chiar miul Nobel pentru Literatură a fost
Corpusului de Cadeţi din Voronej. Tot şi pe cel, care cunoaşte destul de poetul şi filosoful Lucian Blaga, pro-
aici, în Voronej, s-a născut şi mama multe despre Nichita (lumea de la pus de conaţionalii noştri din străină-
lui N. Stănescu – Tatiana Nikiticina. noi, îl numea chiar aşa, Nichita), care tate, însă sabotat de regimul comunist
Acum un timp, eu am publicat un arti- îi reciteşte şi îi studiază opera. Mie din România;
col despre această dramatică şi capti- unuia, mi s-a întâmplat să-i editez la – În prima jumătate a secolului
vantă istorie“. Chişinău, acum aproape un sfert de XX, literatura română i-a dat Euro-
veac, o antologie nu prea mare, pe care pei, lumii pe fondatorul mişcării dada
În aceeaşi zi, eu către Dmitri am întitulat-o „Vorbire de singur zeu“ Tristan Tzara; în această perioadă, în
Diakov: (titlu greu de tradus în ruseşte; aproxi- România, apoi în Europa scriau Emil
Bineînţeles, voi fi bucuros să par- mativ – „Речь одинокого бога“; Stă- Cioran, Mircea Eliade, Eugen Ionescu
ticip la unele din manifestările man- nescu a fost un alchimist al cuvintelor!). (unul din fondatorii teatrului absurdu-
delştamiene de la Voronej (…) (De Bineînţeles, în articolul Dvs. există lui), Paul Celan, Gherasim Luca şi atâţi
altfel, alaltăieri m-am întors dintr-o unele confuzii, inexactităţi, iar pe alo- alţii. În România, avangardismul a fost
Semnătura lui Nichita Stănescu Din afacerile personale ale bunicului său
C
Cine va fi fost Pierre Louys (1870-1935)? Blond, frumos, sos de Bilitis (pe care chiar Renée de Vivien le admira),
timid, erudit, perspicace, erudit, seducător prin avere şi romane precum Femeia şi paiaţa (uitat o vreme, dar
prin sine însuşi, cu sănătate fragilă, convins că nu va trăi revenit în contemporaneitate graţie cinematografiei frân-
mult (de unde arderea gândirostivieţuirii?) vesel com- ceşti) sau Aphrodite. Moeurs antiques, cunoscută citito-
panion şi seducător teribil. Prieten al lui Gide şi al lui rului valah, moldav, ungurean sau diasporeic sub numele
Valery, pentru gloria cărora a făcut mult, dar care nu de Artistul şi curtezana. Despre preferinţa alegerii aces-
au făcut nimic pentru a sa, vag amic al lui Oscar Wilde tui titlu am putea găsi explicaţii în prefaţa ediţiei apă-
şi mai june prieten al lui Mallarme, rând pe rând isto- rute la Institutul European, anno domini 1996. Dar ce
ric, filolog, arheolog, admirator al lumii elene, etnolog, rost mai are ?
folclorist şi spirit enciclopedic într-un domeniu inter- Cine este Chrisis -Afrodita, cea în jurul căreia se ţes
zis pudibonderiei, adversar al lui lui Henri de Regnier în intrigile romanului cu pricina ? Este curtezana de care se
competiţia pentru a obţine… mâna fiicei lui Jose Maria îndrăgosteşte Demetrios, sculptorul iubit la curte (un fel
de Heredia, numita Louise de Heredia? Nu doar, deşi de artist adulat în mass – media vremurilor noastre). Ea
poate părea suficient. Pierre Louys se sustrage ordinii îl înştiinţează că i se va dărui dacă îi va aduce trei obiecte:
morale? Da, dar îşi lasă femeile să i se supună. o oglindă a rivalei (mimesisul de apropiere), un pieptene
Atunci când, în 1925, moştenitorii lui au scotocitit al nevestei marelui preot (transgesarea interdicţiei religi-
documentele rămase, au descoperit 400 de kg de manus- oase), colierul sacru al zeiţei cipriote Afrodita (transgre-
crise ale unor scrieri erotice. Toate acestea le spune Jean sarea interdicţiei feminităţii absolute). Artistul se execută
Paul Goujon (şi nu vedem de ce nu l-am crede, că – i e dar, odată furtul, crima şi sacrilegiul înfăptuite, nu-şi mai
biograf en titre). Şi mai afirmă el că ar fi avut Pierre Louys cere recompensa în trup. A înţeles superioritatea visu-
2500 de doamne la purtătorul cuceririlor amoroase sau al lui. Şi atunci, ca şi în Invenţia lui Morel sau Nuntă în
întâlnirilor fugare. Nu ne-am crezut ochilor noştri: poate cer, (spre a găsi similitudini de dragul similitudinilor) se
250? Nu, nu, chiar erau atâtea câte am văzut la prima găseşte o soluţie: masculino- machistă, după cum ar zice
cetire – şi aceea, de obicei, nu greşeşte.. Erau trofee ale feministele vremii noastre. Detaşat, apolinic, flaubertian,
masculinităţii, erau personaggia – persona întru devenire, pygmalionic întru estetizare a unui trup- model pentru
erau visări ce prindeau o clipită trup, erau mânii ce tre- o statuie, Demetrios îi cere ceva aceleia care, la rându-i,
buiau ostoite, erau căutări ale unui estet ? Sau erau, toate, s-a îndrăgostit. Chrisis, ascultându-i cererea imperios
frânturi – cioburi ale celor trei pasiuni ale sale: femeile, bărbătească, se salvează (de trăirea din ceea ce-şi ima-
cărţile, fotografia? Tot astfel îi sunt scrierile : imagini ale ginează a-i fi realitatea), printr-o atitudine bovarică: se
femeilor prinse în ţesătura unor lumi aflate din cărţi. crede – vrea Afrodita, zeiţa. Va apărea în faţa mulţimii,
Dovadă ? Primul volum de poezii, publicat pe cont împodobită cu podoabe nici false, nici tocmai furate, ci
de autor, are numele unei divinităţi feniciene a dragos- doar aparţinând de drept altor femei. Sunt doar obiecte-
tei, Astarté. Pastişard, spirit ludic, în locul gloriei preferă semnificante ale victoriei asupra celorlalte alte femei.
geniul (moi, je préfére le génie à la gloire). Publică astfel Câte femei nu fac asta ?
false traduceri ale unor pretinse poeme greceşti (dar tra- Ea nu va muri pentru că a profanat, ci profanează spre
ducerea noastră e reală – fiţi siguri- cititori), Les Chan- a-şi împlini visul bovaric. Câte femei fac asta ?
Afrodita. Moravuri antice tele neîngrijite, Chrisis înainta cu cea mai mare preca-
uţie, speriată de fiecare piatră ce-i scrâşnea la picioare.
„ – Astfel împodobită, frumoasă Chrisis, te vei duce Vântul, încărcat cu nisip fin, îi flutura părul pe la tâm-
în cetate. Mulţimea te va încredinţa slujitorilor reginei; ple şi-i umfla voalul de mătase stacojie, înspre florile
dar vei avea ce-ţi doreşti şi voi veni să te văd în tem- albe ale sicomorilor.
niţă, înainte de răsăritul soarelui. Descoperi statuia între trei monumente funerare ce
Grădina lui Hermanubis o ascundeau din toate părţile şi o închideau într-un tri-
unghi. Locul era bine ales pentru a ascunde un secret
Primul gând al lui Chrisis fu să ridice din umeri. Nu cumplit.
va fi atât de naivă încât să-ţi ţină jurământul. Chrisis se strecură cum putu în spaţiul strâmt şi pie-
Al doilea gând fu să se ducă: pentru a vedea. tros; văzând statuia, păli uşor.
O curiozitate crescândă o împingea către locul mis- Zeul cu cap de şacal stătea ridicat, cu piciorul drept
terios unde ascunsese Demetrios cele trei comori cri- în faţă, cu pletele căzându-i bogate şi grele, străpunse în
minale. Voia să le ia, să le pipăie cu mâna ei, să le lase două locuri de braţele lui. Capul se apleca de la înălţi-
să strălucească în soare, să le păstreze o clipă. I se părea mea trupului rigid, urmând mişcarea mânilor ce făceau
că victoria ei nu va fi deplină câtă vreme nu va fi stăpâ- gestul îmbălsămătorului. Piciorul stâng era uşor ridi-
nit pe de-a-ntregul trofeul ambiţiilor ei. cat de pe soclu.
În ce-l priveşte pe Demetrios, va reuşi să-l cucerească Cu o privire lentă şi temătoare, Chrisis se asigură
printr-o manevră ulterioară. Cum ar putea el să creadă că e singură. Un mic zgomot în spatele ei o înfioră; nu
că s-a desprins de ea pentru totdeauna? Pasiunea pe era însă decât o şopârlă verde ce dispărea într- o cră-
care i-o bănuia nu era dintre acelea ce se sting defini- pătură a marmorei.
tiv în inima unui bărbat. Femeile ce au fost iubite mult Abia atunci, îndrăzni, în sfârşit, să apuce piciorul
alcătuiesc o familie privilegiată în amintire, iar întâlni- rupt al statuii.
rea cu o fostă iubită, chiar urâtă, trezeşte o tulburare Îl mişcă într-o parte – şi nu fără oarecare greutate
neaşteptată, din care poate ţâşni dragostea nouă. Chri- – căci trăgea după ea şi o parte a soclului golit ce se
sis ştia toate acestea. Oricât de pasionată ar fi fost ea sprijinea pe piedestal.
însăşi, oricât de grăbită să-l cucerească pe acest întâi Scoase colierul în întregime. Cât era de greu! Nu şi-ar
bărbat iubit de ea, nu era atât de nebună să-l cumpere fi putut închipui că nişte perle aproape fără montură
cu preţul vieţii, când existau atâtea alte mijloace de a-l atârnă atât de greu în mână. Micile sfere de sidef erau
seduce în chip mai simplu. toate de o minunată rotunzime şi de o sclipire aproape
Şi totuşi… ce sfârşit minunat îi propusese!
lunară. Cele şapte rânduri se succedau, unul după altul,
Sub privirile unei numeroase mulţimi, să poarte
lărgindu-se ca moaruri circulare pe o apă plină de stele.
străvechea oglindă în care se privise Sappho, şiragul
Şi-l puse la gât.
de perle ce călătorise în scoica zeiţei Anadyomene…
Închizând ochii, îl aranjă cu mâna, pentru a simţi mai
Apoi, de seara până dimineaţa, să cunoască fără îngră-
bine răcoarea perlelor pe piele. Aşeză uşor cele şapte
dire tot ceea ce dragostea cea mai mistuitoare poate
rânduri, cu grijă, de-a lungul pieptului gol, şi-l coborî
oferi unei femei, iar apoi, către miezul zilei, să moară
pe ultimul în scobitura caldă, dintre sâni.
fără trudă… Ce destin incomparabil!
Închise ochii. Apucă apoi pieptenele de fildeş, îl privi o vreme,
Dar nu… nu voia să se lase tentată. Urcă drept, prin mângâie figurina albă sculptată în coroana subţire şi-şi
Rhakotis, strada ce ducea la Marele Serapeon. Acest cufundă bijuteria în plete de mai multe ori, înainte de
drum, deschis de greci, avea ceva contrastant cu car- a-l aşeza acolo unde îi era voia.
tierul străduţeler unghiulare. Cele două neamuri se După aceea luă din soclu oglinda de argint, se privi
amestecau aici în mod ciudat, într-o promiscuitate în ea, îşi contemplă acolo victoria, ochii scânteind de
încă puţin duşmănoasă. Printre egiptenii înveşmân- orgoliu, umerii împodobiţi cu trofeele zeilor…
taţi în cămăşi albastre, tunicile rudimentare ale eleni- Şi, înfăşurându- şi chiar părul în ampla kyklas sta-
lor creau pâlcuri de albeaţă. Chrisis urca în pas rapid, cojie, ieşi din necropolă fără să renunţe la teribilele ei
fără să asculte conversaţiile în care poporul se ocupa podoabe.
de crimele săvîrşite pentru ea.
Ajunsă în faţa treptelor monumentului, o luă la Zidurile de purpură
dreapta, coti pe o străduţă întunecată, apoi pe alta, După ce, din gura hierodulilor, află pentru a doua
ale cărei case aproape comunicau prin terase, traversă oară de certitudinea sacrilegiului, poporul se împrăş-
o piaţetă în formă de stea unde, lângă o pată de soare, tie încet prin grădini…“
două fetiţe foarte brune se jucau la o cişmea şi, în cele Ediţia originală consultată: Aphrodite. Moeurs anti-
din urmă, se opri. ques, Mercure de France, Paris, 1896 (carte despre
femei…pentru uzul bărbaţilor tineri întru de spirit)
*
Grădina lui Hermes Anubis era o mică necropolă Traducere şi prezentare de autor:
de multă vreme părăsită, un soi de loc pustiit, pe care Rucsanda Lin
Despre apropiere şi
depărtare prin poezia
lui Jan Twardowski
Jan Twardowski s-a născut la 1 iunie 1915 în Varşovia, Polonia. A urmat liceul
Tadeusz Czacki. Între 1933-1935 a fost redactor-şef al revistei liceului, unde de al-
tfel a şi debutat ca poet şi prozator. În 1936, a susţinut examenul de Bacalaureat,
ca mai apoi, în 1937 să publice primul volum de poezii, Întoarcerea lui Andersen. În acelaşi an a început să studieze Filo-
logia Polonă la Universitatea din Varşovia, pe care a terminat-o abia după război, în 1947, cu o teză de masterat despre
poezia lui Juliusz Słowacki. În timpul războiului, perioadă în care i s-a pierdut opera poetică, s-a înrolat ca soldat al AKRA
(Armia Krajowa) – Armata Rezistenţei Poloneze. După război, în anul 1945 a început studiile la Seminarul Teologic din
Varşovia. Studiile avea să le continue cu intermitenţe până în 1948, când, pe 4 iulie, a fost hirotonit ca preot. A devenit
apoi profesor de religie la şcoala specială din Żbików. De-a lungul vieţii, a publicat numerose volume de poezii, printre
care menţionăm Versuri (1959), Semnul credinţei (1970) – volum care a devenit foarte popular, Caiet cu pătrăţele. De
vorbă cu copiii şi nu numai (1973) – dedicat copiilor cărora le-a predat religia, Ochelari albaştri (1980), Necotidian
(1991), Nu-ţi face griji(1992) sau Versuri (1993). De asemenea, Jan Twardowskia primit şi numeroase premii, printre
care Premiul PEN Robert Graves în 1980, în 1996 Ordinul Zâmbetului – un premiu acordat de către copii adulţilor care
s-au implicat în activitatea lor, în anul 2000 Premiul Icar, iar un an mai târziu, Premiul TOTUS – corespondentul catolic
al premiului Nobel, acordat poetului pentru Opera Magna. În anul 1999, i s-a acordat titlul de Doctor Honoris Causa al
Universităţii Catolice din Lublin. A trecut la cele veşnice în data de 18 ianuarie, 2006, la Varşovia. Dumnezeu şi omul sunt
temele centrale ale poeziei lui Twardowski. Versurile sale adesea au forma unei rugăciuni, alteori descriu modalitatea
în care omul se raportează la ceilalţi şi la sine, descriind fragilitatea vieţii umane, adeseori văzută în strânsă legătură cu
divinitatea.Poemele traduse aici sunt extrase din volumul postum Apropiaţi şi străini (Bliscy i obcy) (Editura Bellona,
Varşovia, 2009), volum ce adună poeme pe tema apropierii şi depărtării – fizice şi/sau spirituale – a relaţiilor dintre oa-
meni şi care susţine oarecum, aşa cum autorul însuşi spune, că oricine intră în viaţa noastră nu vine din întâmplare, ci
aduce cu sine o lume de sensuri şi semnificaţii, cărora trebuie doar să le fim deschişi.
Jan TWARDOWSKI
De câte ori
apropiaţi şi depărtaţi Tăcere în cuvinte
tăcere în scrisoare
pentru că vezi, aici sunt unii care se iubesc
şi trebuie să se întâlnească pentru a se evita tăcere în cartea de telefoane
apropiaţi şi depărtaţi de parcă s-ar privi în oglindă pentru ca a rămas doar numărul
îşi scriu scrisori reci şi fierbinţi tăcere în tăcere
se despart ca nişte flori aruncate râzând tăcere din multă fericire
pentru a nu şti până la final de ce s-a întâmplat astfel tăcere pentru că a venit iubirea
sunt alţii care se regăsesc şi pe întuneric, şi inima e bolnavă
dar trec unul pe lângă celălalt pentru tăcere pentru că ne-am amintit de casa părinţilor
că nu îndrăznesc să se întâlnească şi a căzut doar o parodie de zăpadă
atât de curaţi şi de liniştiţi de parcă a început să ningă tăcere după tăcere
ei ar fi perfecţi, dar le lipsesc defectele tăcere înainte de cenzură
cei apropiaţi se tem să fie aproape tăcere pentru că a urlat câinele ca înainte de război
pentru a nu se îndepărta de câte ori,
unii mor – asta înseamnă că ei ştiu deja chiar dacă nu credem,
că dragostea nu se caută, ea fie este sau nu este ne vom întâlni în altă lume
nici unul dintre noi nu este singur din întâmplare
sunt şi aceia care se iubesc pentru totdeauna
şi doar de aceea nu pot fi împreună Apropiaţi şi străini
precum fazanii care niciodată nu merg în doi Ce se întâmplă
poţi chiar să te rătăceşti, luna e plată ca o monedă
dar drumurile noastre despărţite se reîntâlnesc casa fără casă
pe lumea cealaltă doi apropiaţi şi străini
fiecare din ce în ce mai singur, ca după un păcat
Dreptate
precum candoarea cea mai firească
născută din disperare
Dacă toţi ar avea patru mere, când ne gândim la cineva după ce am rămas fără el.
dacă toţi ar fi puternici precum caii,
dacă toţi ar fi la fel de neajutoraţi în dragoste, Nu fi sigur că ai timp pentru că siguranţa este nesigură,
dacă toţi ar avea acelaşi lucru, ne ia sensibilitatea aşa cum fiecare fericire
atunci nimeni nu ar mai fi de nici un folos vine alături de tristeţe şi veselie,
precum două patimi totuşi mai slabe decât una,
Îţi mulţumesc că dreptatea Ta este inegală atât de repede pleacă oamenii precum
ceea ce am şi ce nu am amuţeşte sturzul în iulie,
chiar ceea ce am şi n-am cui să-i dau precum zgomotul neîndemânatic sau reverenţa seacă;
îi e de folos cuiva pentru a vedea cu adevărat, trebuie să închidem ochii,
este noapte pentru a fi zi deşi cel mai mare risc este să te naşti, nu să mori
întuneric pentru a străluci stelele iubim mereu prea puţin şi mereu prea târziu
ultima întâlnire şi prima despărţire
ne rugăm pentru că alţii nu se roagă Nu scrie despre asta prea des, scrie
credem pentru că alţii nu cred doar o dată pentru totdeauna
murim pentru cei care nu vor să moară şi vei fi precum un delfin, blând şi puternic
iubim pentru că altă inimă s-a răcit
o scrisoare apropie pentru că alta desparte Să ne grăbim să iubim, oamenii pleacă atât de repede
cei inegali au nevoie unii de ceilalţi şi cei ce nu pleacă nu se întorc mereu
lor le e mai uşor să înţeleagă că fiecare este pentru toţi şi nu ştim niciodată cum să vorbim despre iubire,
şi să descifreze întregul dacă prima este ultima sau dacă ultima este prima
Geo VASILE
P
Kadare şi Parabola Troiei
Pentru cititorul român, Ismail Kadare (n. 28 ianuarie strul (1999, 264 p., tra-
1936) rămâne cel mai cunoscut romancier albanez, fiind ducere şi note de Marius
totodată şi cel mai tradus în româneşte de autorizatul Dobrescu).
albanist şi prozator Marius Dobrescu. Impunându-se Sfidând cenzura ide-
definitiv cu „Generalul armatei moarte“ (1963), Kadare ologică, Ismail Kadare
va continua să-şi surprindă publicul (inclusiv cel occi- a reuşit în anii ’60–’80
dental) în anii ’70 prin romane cum ar fi „Cetatea“ să survoleze (simuleze)
(1970), „Tobele ploii“ (1972), „Iarna marii însingurări“ doar canoanele realismu-
(1973). Disidenţa sa estetică, morală şi politică (faţă de lui socialist oficial, elabo-
un despotism local şi totodată internaţionalist, conform rând de fapt repertoriul
dictatului alternativ via Moscova, via Pekin ş.a.m.d.) va fantastic oferit de o mis-
fi făţişă şi ireversibilă odată cu „Concert la sfârşitul ier- terioasă antichitate a eposului ilir: memoria unei home-
nii“ (1988). Notorietatea scriitorului este deja mondi- rice cetăţi etnice şi spirituale, etern primejduite, asediate
ală când, determinat nu numai de instabilitatea politică şi distruse de marile puteri, imperii, dictaturi etc. Ast-
şi socială a Albaniei post-comuniste, ci şi de fireasca fel, Kadare aparţine mai degrabă direcţiilor literare ce
nevoie de confort economic, logistic, pe scurt, de depro- s-au conturat după 1913, când autoconştiinţa culturală
vincializarea destinului şi a operei sale, se stabileşte în a albanezilor va culmina prin cucerirea independenţei
Franţa în 1990. Editura Fayard îi tipăreşte în limba fran- de stat. La baza cărţilor acestei perioade va sta ilustra-
ceză seria de opere complete, între care şi Le Dossier H rea şi apărarea eposului naţional, culegerea şi cultiva-
(1989) şi Le Monstre (1991), două romane scurte ce apar rea baladelor transmise prin tradiţia orală a rapsozilor;
în volumul tipărit de Editura Univers: Dosarul H; Mon-
G
Gabriel Garcia Márquez
Gabriel Garcia Márquez ar fi împlinit în primele zile sa, ca „între o fiinţă omenească şi păpuşa unui ventri-
ale acestei primăveri 90 de ani. Cel mai simplu lucru ce loc“, Márquez ajunge, provocat de interlocutorul său,
s-ar putea spune este că autorul „Toamnei Patriarhu- la personaj, ca punct de plecare şi de sosire în orice
lui“ întruchipează perfecta concordanţă între valoare naraţiune (în proză, dacă personaj nu e, nimic nu e!).
şi celebritate, între biografie şi operă. După atâtea gafe Tulburătoare este mărturia despre moartea lui Aurelio
şi nedreptăţi – relevate cu ani în urmă şi de regretatul Buendia: „Primul gând pe care l-am avut despre colo-
Laurenţiu Ulici într-o documentată istorie comparată nelul A.B. a fost că era vorba de un veteran al războa-
a premiilor Nobel pentru Literatură – Academia sue- ielor noastre civile, care va muri în timp ce urinează
deză, încununându-l pe Márquez în 1982, şi-a adus sub un pom… Eu ştiam că trebuia să-l omor şi n-aveam
parcă aminte de adevărata sa misiune, pe care nu o curajul. Colonelul era deja bătrân şi făcea peştişorii de
dată a deturnat-o din interese extraliterare, îndeosebi aur. Şi într-o după-amiază m-am gândit: acum gata,
ideologice şi politice. s-a terminat cu el. Trebuia să-l omor. Când am termi-
În dialogurile cu Plinio Apuleyo Mendoza din volu- nat capitolul, am urcat tremurând la etajul al doilea
mul exotic intitulat „Parfumul de Guayaba“, marele al casei, unde se afla Mercedes. A ştiut ce se întâmplase
romancier rememora: „ Am început să scriu din întâm- când mi-a văzut faţa.<<Gata, a murit colonelul>>, a
plare… După aceea am căzut în capcana de a scrie din spus ea. M-am întins în pat şi am plâns două ore“.
plăcere, pentru ca apoi să cad în cealaltă cursă, aceea Experienţa lui Márquez în ceea ce priveşte o nouă
de a nu-mi fi plăcut nimic mai mult pe lume decât să „facere a lumii“, care este romanul, ne revelă ceva esen-
scriu.“ Convorbirile din amintitul volum se constituie ţial: cu cât forţa, talentul sau geniul scriitorului sunt mai
şi într-un „fals tratat“ de poetică a prozei. De pildă, mari, cu atât mai insurmontabile se dovedesc a fi difi-
întrebat ce este inspiraţia (întrebare banală, un clişeu), cultăţile construcţiei epice, în ansamblu, dar şi în deta-
după ce afirmă că e „un cuvânt discreditat de roman- liile ei. Iată un moment greu din şirul celor ce au trebuit
tici“, autorul „Cronicii unei morţi anunţate“ spune că depăşite în timpul scrierii romanului Toamna Patriar-
nu o concepe „ca pe o stare de graţie, nici ca un suflu hului, operă emblematică pentru istoria şi lumea unui
divin, ci ca pe o reconciliere cu tema… Când vrei să continent fabulos, stăpânite dar şi fascinate de mitul
scrii ceva, se stabileşte un fel de tensiune reciprocă între dictatorului: „Nu reuşeam – se destăinuie Márquez –
tine şi temă, aşa încât inciţi tema şi tema te incită pe să fac să fie cald în carte. Era grav, fiindcă era vorba
tine. Există un moment în care toate obstacolele cad, de un oraş din Caraibe, unde trebuie să fie o căldură
toate conflictele se separă şi ţi se întâmplă lucruri la înfiorătoare.“
care nici nu visai, şi atunci nu există nimic mai minu- Am în faţă o fotografie din 1942 a lui Gabriel Garcia
nat pe lume decât să scrii. Asta aş numi eu inspira- Márquez: un băiat de nici 14 ani din localitatea colum-
ţie.“ Altădată, după ce face distincţie între imagina- biană Barranquila. Privirea lui pare să spună: „eu sunt
ţie şi fantezie, diferenţa dintre acestea fiind, în opinia cel pe care îl aşteptaţi“. Poartă un sacou negru, cra-
Flanări prin
cartierul fermecat
P
Poeta pariziană Linda Bastide este, totodată, prozatoare, pic- Un oma-
toriţă, editoare, actriţă (sub numele de Jacqueline Vandal, a giu adus lui Van
jucat în mai multe pelicule, printre care Le pain vivant, Pro- Gogh (în Strada
fesseur Magliari, La dérive, Trois filles vers le soleil). Legată, Lepic) dezvă-
prin subtile amiciţii, de Dalida, Clint Eastwood, Jacques Pré- luie acuitatea
vert ori Cary Grant, dar şi aflată într-o relaţie specială cu vizuală remar-
poeţii români, ea evocă magia „Republicii Montmartre“, cabilă a autoa-
acest spaţiu de elecţie al artei, care a cunoscut de-a lungul rei: „vacarmul-
anilor o nemaivăzută aglomerare de mari artişti, în recen- largo/ al viole-
tul său volum în ediţie bilingvă (13 pas sur les pavés bleus de telor-săbii,/ fil-
Montmartre/13 paşi pe pavajele albastre din Montmartre, deşul rece al
traduceri în limba română de Elisabeta Bogăţan, prefaţă de peştilor-flori ca
Jean-Manuel Gabert, Ed. Confluenţe, Petrila, 2016). Cele maree diurnă,/
treisprezece poeme descriu o plimbare imaginară prin car- ambra roşcată/
tierul Montmartre, unde locuieşte şi a cărui ambasadoare a portocalilor/ şi
spirituală (şi nu numai) este. O deambulaţie sinonimă cu a vinului din Vigne…“ (Le Bateau-Lavoir – Omagiu Mariei
o jubilaţie a sufletului dedicat clipă de clipă bucuriei, con- Laurencin, lui Modigliani, Utrillo, Max Jacob, Mas Orlan,
templator al vieţii privite ca miracol (descendenţa spaniolă Reverdy, Brâncuşi şi alţii). Regăsim aceeaşi frapantă pictu-
a autoarei explică, poate, afinitatea structurală cu zona rea- ralitate în Le Mont Martre – Omagiu lui Pierre Mac Orlan:
lului miraculos, propriu prozei sud-americane). „Roşu Carco, verde Saint Vincent,/ ezitare arămie de Renoir
Trăirea prin artă înseamnă pentru poetă libertate abso- şi albă de Utrillo,/ multicolore movuri ale unui cimitir calm,/
lută, sensul profund şi adevărat al vieţii: „Atâta libertate,/ Saint Pierre, sălbatic aur albastru,/ ametist ghemuit, o urzică,
secunda,/ infima secundă/ a acestui moment de bucurie…“ singură, la umbra unui liliac,/ o mie şapte străzi sub luna
(Moulin Rouge – „dedicată lui Toulouse Lautrec şi cântăre- roşcată,/ labirintul meu are pietre pierdute…// Iată ora-
ţelor şi dansatoarelor de Franch-Cancan“), dar şi discretul şul înalt, puternic şi rănit,/ Montmartre, răvăşit de griuri şi
sens iniţiatic al regăsirii unei copilării perpetue, pe orbita zgură magnifică./ Un Castel al Ceţurilor./ Dar străzile sale
unei înalte dimensiuni a fiinţei, împlinind astfel dezideratul sunt vii…// (…) Secrete de culoare sunt spuse de o pisică
marelui Brâncuşi, trecător şi el prin cartier: „Acolo,/ unde/ galbenă aşezată…/ Le Tertre, inimă roşie şi miere în sfâr-
fiecare secundă/ este miracolul timpului ce trece,/ (…) Saint şit…/ Fiecare zi se împlineşte, rotundă…/ Este, le Tertre, şi
Jean de Montmartre,/ copil, am simţit blândeţea unei mâini,/ al meu, şi apoi ca un eleşteu, solitudinea sa tresare la soare
seva verde a vieţii,/ straniile lucruri puse pe marginea dru- (…) Strada Abbesses, un mister, funingine şi alb,/ o ulu-
mului meu,/ naşteri de arbori,/ pasaje secrete,/ o anumită ială sclipitoare strada Sălciilor“. Cuvintele poetei sunt pal-
idee a incognoscibilului… (…) Lasă-mă să intru,/ ca pentru pabile şi ascund în sinea lor puterea de a trăi bucuria, spre
prima dată… (Saint Jean de Montmartre – Omagiu copi- a o putea rechema şi a o dărui, iar şi iar: „de-a lungul/ lun-
lăriilor noastre); „Iată/ cum se răvăşesc pavajele oraşului/ gilor gene verzi/ cireşi-bemoli/ ghiftuiţi de lună,/ cântecul
ce bizar/ să traversezi viaţa/ într-o linişte/ în care/ bascu- pavajelor izbeşte cerul,/ rendez-vous uitat pe terasele tim-
lează refrenele unei sărbători/ pierdută în adâncul copilări- pului…“ (Strada Saint Vincent şi strada des Saules – Oma-
ilor noastre…“, retrăieşte poeta colindarea unui loc, pentru giu „Caruselul viselor noastre“).
copilăria sa, mitic, Place des Abbesses. Actorii ori cineaştii îşi au şi ei locul în regalul amintirii,
Vieţuirea în Montmartre se petrece sub semnul emo- precum, în Studio 28, Jean Marais, omagiat alături de toţi
ţiei, deoarece, în ciuda certitudinii lăuntrice că reprezintă comedienii lumii, sau Jean Cocteau, „desenând pe pereţi“,
o favoare a destinului, ea trădează totuşi fragilitatea pro- „alunecând pe mister,/ întredeschizând întunericul ca în
prie temporalităţii: „Fiecare secundă/ ca un miracol al tim- minuni…“.
pului/ Noi suntem călătorii timpului ce trece/ aşezaţi/ pe De un moment special are parte Dalida, cântăreaţa de
banca unei cârciumi de periferie/ cu peron de secole (…) mare anvergură, ucisă însă de un tragic destin, originar în
vagabondaj imobil/ aşezaţi/ pe banca unei pieţe cu pavaje abisurile sinelui, precum castelul său, situat într-o bruscă
albastre,/ lăsaţi-mă să rămân acolo,/ în delirurile mele… adâncitură a reliefului din Montmartre, invita la fatale fan-
fiecare secundă/ ca un miracol al timpului./ Lăsaţi-mă să tasme ale conştiinţei de sine: „Tu, care treci/ într-o aparenţă
rămân acolo,/ într-o clipă totul poate să dispară…“ Timpul, înşelătoare/ de cealaltă parte a oglinzii“ (Castelul din strada
constant chemat în poem, valorizează viaţa, semnalând pri- Orchamp. Omagiu Dalidei şi misterului său).
mejdia trecerii inexorabile. Multiform, el nu este uitat nici- În alte scene emoţionante, poeta celebrează personali-
odată – cel din copilărie, cel de acum, cel al vieţii maeştri- tatea lui Francisque Poulbot (în La Pomponnette), graficia-
lor. Frumuseţea şi miracolul stau sub ameninţarea mistui- nul altruist, creator, prin anii 1920, împreună cu un grup de
rii, a neantului, Linda Bastide nu uită şi această dimensiune prieteni, al „Republicii Montmartre“ şi binefăcător al copii-
a disoluţiei cosmice şi nu-i poate opune decât extazul clipei lor nevoiaşi din cartier. Imaginat de poetă ca „un magician“,
prezente, mereu reînnoit… el „priveşte copiii şi dansează“. „Fiecare secundă/ este mira-
Marius CHELARU
Doi autori de
limbă albaneză în
limba română Versurile sale au un
parfum romantic, de
Între realul real şi floare parcă rămasă sin-
gură într-o grădină, con-
realul visat sau visând struită cu migală pentru doi, în mijlocul unei lumi cu atâtea
şi atâtea probleme cum este aceea din Kosovo.
A
îmi dă speranţă şi consolare“ în alcătuirile versului său. Nu pare doritor a căuta perspec-
Asllan Qyqalla, Oasele tuşesc tiva oferită de metafizică sau de a apăsa, în abstract sau nu,
asupra condiţiei umane, se focalizează mai adânc pe parti-
Am putea asemui selecţia pe care o transpune în limba cularul profund, puternic personalizat. Dar pare să prefere
română Baki Ymeri cu un poem mai lung, alcătuit din mai scenariului epic (deşi nu cu totul) pe cel al confesiunii eului.
multe altele mai scurte, de diferite dimensiuni, dedicate Pentru un lector mai puţin atent ar putea părea un caz
femeii iubite (dar şi tinereţii lor comune, timpurilor petre- tipic de introvertit, ori de rătăcit la crucea drumurilor din-
cute cu ea, viselor – nedatorate însă somnului ori perioa- tre Eros şi Thanatos, dar Asllan Qyqalla (Lan, cum îi spu-
dei nocturne neapărat sau explicit – amintirilor de tot felul nea Hava) nu este astfel. Pentru el, rămas într-un fel ancorat
cu dânsa ş.a.), şi pierdute, pe nume Hava. Şi, când cei doi într-o tinereţe a viselor cu ea, cumva nu departe de Valery
nu îşi spun, metaforic, „vorbim pe masa amintirilor“, textul (cel care spunea „Il y a des milliers de jeunes écrivaines de
este din loc în loc presărat cu câte un „intermezzo“ pe alte jeunes artistes qui sont mort“), moartea pare a îmbrăca în
teme, despre alte subiecte. Un exemplu interesant ar fi poe- vers haina unui „act al inimii“, din care pana poetului „rede-
mul Scrisoare întârziată, despre o misivă care a fost expedi- senează“ din amintiri şi senzaţii clipele de viaţă.
ată din Peja, în iunie 1986, şi a fost citită la Prishtina, în sep- Alteori parcă doreşte să ofere o profunzime pe care o
tembrie 2016. explică, o „întăreşte“ cu diverse „referinţe“, ca atunci când ape-
Ala SAINENCO
I
Lucruri şi desemnări
Într-un cunoscut studiu despre originea operei de artă, masculin / femi-
Martin Heidegger se întreabă, printre altele, dacă „nu e cel nin (soarele este
mai firesc să bănuim că omul transpune în însăşi structura neutru, iar luna
lucrului felul în care el concepe lucrul în cadrul enunţului“ este de gen femi-
(Heidegger 1982: 37). „În ultimă instanţă, constată filoso- nin în limba rusă)
ful, nici structura propoziţiei nu oferă norma pentru struc- sau, ca urmare a
tura lucrului, şi nici structura lucrului nu este reflectată absenţei acestei
ca atare în aceea a propoziţiei. Ambele – structura lucru- viziuni, soarele
lui, cît şi aceea a propoziţiei – îşi au provenienţa, fie că este de gen neu-
e vorba de caracterul intim al fiecăreia, fie de raporturile tru, iar luna – de
care se pot institui între ele, într-o sursă comună mai origi- gen feminin.
nară“ (Idem: 38). Această sursă pare a fi gîndirea / raţiunea, În acelaşi sens, se susţine că Organon-ul aristotelic ar
însă „raţiunea a fost în mod eronat interpretată doar din conţine logica specifică a limbii greceşti, constatîndu-se
punct de vedere raţional“ (Idem: 39). Există, prin urmare, o concordanţă perfectă între categoriile lingvistice şi cele
fie mai multe feluri de raţiuni / de a raţiona, fie limbajul nu logice; că kantianismul este expresia cea mai adecvată a lim-
este doar / sau întotdeauna raţional. Limbajul este, după bii germane şi că limba germană aminteşte „mereu de con-
Eugeniu Coşeriu, „logos semantic, care, în actele de vorbire, cepţiile integraliste realizate de Leibniz şi Kant, prin con-
prezintă determinări ulterioare: adică, fără a înceta să fie strucţiile ample, cuprinzătoare, asigurate de poziţia adjec-
semantic, este, în plus, fantastic (poezia), apofantic (expre- tivelor cu valoare de epitet între determinativ şi substantiv“,
sia logică) sau pragmatic (expresie practică)“ (Coşeriu 2009: iar cartezianismul este expresia limbii franceze şi că „struc-
243) şi cuprinde toate domeniile în care fiinţa umană se tura moleculară a limbii franceze corespunde ordinii de tip
manifestă: artă, ştiinţă, existenţă comună. mozaical sau cu aspect de lanţ, specifică ordonării deduc-
Vizînd, în fond, aceeaşi distincţie (chiar dacă nu este for- tive sau lineare din gîndirea carteziană“ (Oprea 1992: 11-12).
mulată din acelaşi punct de vedere), Owen Barfield punc- Din punct de vedere strict lingvistic, această proble-
tează diferenţa dintre sensul logic şi cel poetic al cuvinte- matică se circumscrie corelaţiei limbă / realitate / gîndire,
lor: „Cuvintele ale căror sensuri sînt relativ stabile şi con- atingînd cîteva subiecte a căror complexitate explică dispu-
solidate, cuvintele care pot fi definite – adică cele care sînt tele continui şi diversele perspective de interpretare, din-
folosite exact cu aceeaşi conotaţie de către vorbitori deose- tre care amintim: esenţa semnului lingvistic, corelaţia sens
biţi – sînt rezultante, lucruri devenite. Aranjarea şi rearan- / semnificaţie / desemnare, determinismul lingvistic, func-
jarea unor astfel de termeni univoci într-o serie de afirmaţii ţiile limbajului, limbajul poetic etc.
este funcţia logicii, al cărei obiect este elucidarea şi elimi- Făcînd trimitere la Hegel, Eugeniu Coşeriu arată „că
narea erorii. Poeticul nu are nimic de-a face cu aceasta. El ‚lucrurile‘ (ca fiind altceva) nu pot fi separate de limbaj; căci,
se poate manifesta doar ca sens proaspăt. […] relaţia poetu- în relaţia limbaj-lucruri, tocmai limbajul este factorul deter-
lui cu termenii este aceea de creator“ (apud Read 1971: 22). minant: limbajul determină faptul de a fi al lucrurilor şi nu
În acest context, ne putem întreba, de exemplu, dacă invers. Astfel, lucrul ‚arbore‘, ca specie (modalitate a fiin-
cunoscutul subiect al baladei cosmogonice româneşti Soarele ţei), nu poate fi separat de limba în care este denumit ast-
şi luna nu este posibil în cultura rusă, pentru că cele două fel, adică în care este desemnat prin semnificaţia ‚arbore‘,
entităţi lingvistice (soarele şi luna) nu reprezintă opoziţia mai cu seamă că semnificaţia cuvîntului arbore (care jus-
Emilia IVANCU
I
– Poetica unei prietenii*
În cunoscutul volum Eu şi Tu, la un moment dat, Martin cine s-adună cu cine, care prieten devine doi?
Buber ne prezintă percepţia asupra depărtării pe care au Sau poate făceam cu toţii una, sub mirare
avut-o popoarele primitive şi formele de limbaj ale aces- şi veneam să ne adunăm cu bisericile, cu poienile şi cu
tora şi care, în forme pre-gramaticale, desemnau multitu- mormintele îngropate şi ele.
dinea unei relaţii, relaţia fiind cea care întemeia forma de Dar atunci, iarăşi, cine se adună cu cine?“[3]
exprimare şi actualiza prezenţa. Astfel, ne spune Buber, Aceste versuri, în care aici liricul Noica se întreabă
pentru ceea ce noi azi spunem „în depărtare“, de exemplu, la modul filozofic despre misterul întâlnirii, dezvăluie,
„băştinaşii din Ţara de Foc foloseau un cuvânt din şapte într-un alt mod, transgresia de la starea de depărtare la
silabe, al cărui sens precis este: „Se privesc amândoi, fie- cea de apropiere şi modul în care se manifestă întâlnirea.
care aşteptând ca celălalt să facă ceea ce amândoi doresc, Privirea din expresia băştinaşilor din Ţara de Foc se trans-
dar nici unul nu vrea să facă.“[1] Acest cuvânt format din formă, sub mişcarea celor doi de a face ceea ce amândoi
şapte silabe actualizează starea de prezenţă şi nu numai, doresc, în întâlnire, ce va sta la baza celor trei poeme filo-
actualizează o întâlnire continuă sub semnul unui spaţiu zofice scrise de către Constantin Noica şi dedicate San-
care se deschide între un Eu şi un Tu, care, în perspectivă dei Stolojan. În termeni buberieni, poemele noiciene, ca
buberiană, formează un cuvânt ce întemeiază lumea rela- de altfel întregul volum de corespondenţă dintre cei doi
ţiei.[2] Primul dintre cele trei poeme pentru Sanda, scrise intelectuali – Constantin Noica şi Sanda Stolojan repre-
de Constantin Noica, începe astfel: zintă o mişcare pe verticală între două entităţi, între un Eu
„Lasă-mă să-ţi amintesc de gândul filozofului antic şi un alt Eu, care formează împreună cuvântul buberian
ce se întreba: când aduni pe unu cu unu, Eu-Tu, dar şi între entitatea Noi-Voi, unde Noi este Eu şi
care unu se adună cu celălalt, Voi – Altul/Celălalt. Aşadar, în prezentul articol ne pro-
care unu devine doi? punem să analizăm, prin perspectiva valenţelor spaţiului
[…] şi ale intervalului, poetica unei prietenii, concentrată în
Dar când prietenul întâlneşte prietenul cuvântul Eu-Tu şi materializată într-o epifanie a chipului,
şi când v-am chemat, sau când ne-aţi chemat din exi- ce ia adeseori forme poetice.
lul vostru Înainte de aceasta, s-ar cuveni să spunem câteva cuvinte
ca să ne regăsim laolaltă despre cine a fost Sanda Stolojan şi de ce am ales această
în faţa turlei de la Şurdeşti, evocare. Sanda Stolojan s-a născut în 1919 la Bucureşti,
sau în faţa unui perete cu arborele lui Iesua, într-o familie de diplomaţi români, ea fiind nepoata din-
1 Martin Buber, Eu şi Tu, Traducere din limba germană de Ştefan 3 Constantin Noica în Sanda Stolojan, Sub semnul depărtării. Co-
Aug. Doinaş, Editura Humanitas, Bucureşti, 1992, p. 45. respondenţa Constantin Noica – Sanda Stolojan, Editura Humanitas,
2 Ibidem, p. 31. Bucureşti, 2006, p. 44.
A
europeană“. ite Coroanei României, iar în preliminariile şi la negocie-
Ioan Lupaş, Istoria Unirii românilor (1937) rea păcii, România urma să se bucure de aceleaşi drepturi
ca şi aliaţii ei[1].
Aşa cum se ştie, istoria Pe de altă parte, Con-
îşi are meandrele ei. Cu venţia militară stabilea
referire la spaţiul dintre angajamentul României
Prut şi Nistru, la 4/16 de a ataca Austro-Ungaria
august 1916, – atunci până cel târziu la 15/28
când prim-ministrul Ion august 1916; armata
I.C. Brătianu şi repre- rusă se angaja să acţio-
zentanţii diplomatici ai neze „în mod deosebit
Franţei, Marii Britanii, de energic pe întreg fron-
Rusiei şi Italiei semnau tul austriac“; să trimită
la Bucureşti convenţiile în Dobrogea 2 divizii de
politice şi militare care infanterie şi 1 divizie de
stipulau condiţiile intră-
1 N. Daşcovici, Interese-
rii României în război
le şi drepturile României în
alături de Antanta, – eli- texte de drept internaţional
berarea Basarabiei nu-şi public, Tipografia concesi-
găsea reflectare în calcu- onară Alexandru Ţerek, Iaşi,
lele factorilor de decizie 1936, p. 9-11, 12-15.
P
Motto 2: Voi muri neplâns de nimeni După 2000 de ani, Tomisul pare părăsit cu totul de
pe acest pământ barbar… (Publius Ovidius Naso) norocul de a fi primit aici, cândva, o şansă de respiraţie cul-
turală – Tomisul pare părăsit de Ovidiu. Pare că tângui-
Peste numai câteva zile, la 15 Ianuarie, celebrăm (din nou rile noastre nu mai ating nervul care face posibilă viaţa
modest, din nou bâlbâit, din nou agramat) Ziua Culturii unei culturi. Dincolo de febrilitatea cu care ni se pare că
Române (îmi iau libertatea de a folosi cu prioritate acest încă existăm, în pofida unei recunoaşteri liliputane, care vag
concept, în dauna terminologiei standard/oficiale – Ziua mai trece vămile Dunării, spre Ialomiţa sau Călăraşi, urbea
Culturii Naţionale). noastră nu are voce culturală, nu are contur, nu există pe
La Tomis, Ziua Culturii Române se celebrează fără hăr- harta ambiţioasă a provinciilor care beau sânge tânăr,
nicie şi fără aplomb. Nici un operator cultural de anvergură precum Timişul ori Suceava.
nu ne tulbură liniştea, nici un proiect nu respiră sub leha-
Este nevoie ca aerul să dăm acestei cetăţi şansa de
mitea urbei. Spre deosebire de monotonia şi lenea burgu-
a-şi reconstrui un profil cultural propriu (câteva, mime-
lui din anii trecuţi, leneşii locului au acum solid pretext de
tice, are!). Această cetate care rămâne mereu la periferia
comă – omătul.
E timpul ca liniştea asta stranie din care ne prefacem culturii, în penumbra Ploieştiului, a Buzăului, a Sloboziei,
că iese cultură aici, într-un spaţiu de care deja nu mai aude a Galaţiului, a Vasluiului etc. Această cetate care nu ştie a
românul din Bistriţa, Mureş, Siret ori Brăila, să fie arsă roşi de ruşinea de a nu exista pe lista scurtă a candida-
pe rug. E timpul ca prea-înţelepţii culturii noastre, culturii ţilor la statutul de Capitală Europeană a Culturii, căzută
locului, culturii tomitane, să-şi lepede cojoacele şi să ofere dintr-o listă în care totuşi încap oraşe mai degrabă modeste
din nou acestei cetăţi şansa unei glorii întru cultură care nu precum Alba Iulia, Aradul, Bacăul, Baia Mare, Brăila, Cra-
încetează să se hrănească din nostalgia mitică a unui Ovi- iova, Sfântu Gheorghe, Târgu Mureş!
diu înconjurat de sciţi. Aşa cum se va fi simţit odată Poetul Cultura acestui oraş are nevoie urgentă de proiecte
latin printre sciţi, dacă e să dăm crezare liricii sale din exil şi îndrăzneţe, care să-i redea încrederea în sine, tonusul şi
modestelor cronici de epocă – singur printre barbari, tot nobleţea pierdută.
astfel, imperială şi tristă, exilată la Tomis (ori mai degrabă Vă propun în cele ce urmează 5 proiecte culturale de
din Tomis), trebuie să se simtă astăzi Cultura Română. urgenţă, prin care bătrâna urbe a Tomisului îşi poate recă-
Despre ce cultură la Tomis vorbim, unde chiar când e păta ceva din măreţia umbrei sale de odinioară, 5 proiecte
pace, tremură toţi de groaza războiului şi nimeni nu mai culturale de urgenţă a căror rapidă şi colectivă punere
P
Puţini dintre poeţii români au vedere debutul său absolut, din
provocat atâtea valuri la debutul 1939, sau alte colaborări, mai
lor în literatură ca Lucian Valea. mult sau mai puţin ocazionale, cu
Păstrând proporţiile, ne-am putea versuri, la publicaţiile timpului.
aminti de începuturile lui Mihai Aşadar, totul se petrecea în con-
Eminescu, sau mai încoace, de textul unui peisaj literar extrem
Nicolae Labiş. Căci apariţia ado- de tulbure, dar şi într-o tensionată
lescentului ardelean pe scena liri- atmosferă politică. Mulţi poeţi şi
cii aducea cu sine, încă în plină prozatori se considerau datori,
mare conflagraţie mondială (anii atitudinal, cu privire la războiul în
1941-1944) comentarii nu doar care şi România fusese antrenată.
pătrunse de patos, ci de-a dreptul În Ardeal, care pierduse, prin dic-
pătimaşe. Multe dintre vocile lite- tatul samavolnic din 1940 regiu-
rare cu autoritate intrau atunci în nea sa nord-vestică în favoarea
zgomotoase dispute, alcătuind Ungariei, existau iarăşi premisele
practic două tabere distincte: una, unor lupte, inclusiv cu armele
mai numeroasă, a analiştilor elo- artei, pentru redeşteptare naţio-
giativi, alta, la fel de vioaie, a nală, precum în cazul generaţiilor
contestatarilor. Exista şi o linie de mai vechi. Încât mulţi dintre poe-
mijloc, cea a judecăţilor echili- ţii transilvani, şi nu numai, şi-au
brate, reprezentată, să spunem, de asumat aceste lupte, transfor-
Petru Comarnescu şi Ion mând literatura într-o baricadă şi
Negoiţescu, în fond şi aceasta considerând exprimarea noii
favorabilă foarte tânărului poet, noastre „pătimiri“ adevărata lor
dar care nu ignora nici riscul căderii sale în artificia- prioritate, ca la Goga. Între „poeţii luptători“, cum i-a
litate, dacă nu ţinea seama, pe viitor, de anumite impe- numit Gh. Moldoveanu în ziarul Ardealul (15 mai
rative, cum ar fi contactul cu poezia occidentală a vre- 1943), ca urmaşi ai unei ilustre linii (Andrei Mure-
mii, una fundamental novatoare. Toate aceste opinii, şeanu, Coşbuc, Şt. O. Iosif, O. Goga, Aron Cotruş),
să precizăm, se referă doar la cele două cărţi de poe- apărea, alături de V. Copilu-Cheatră sau M. Beniuc, şi
zie, apărute în 1941 (Mătănii pentru Fata Ardeleană, Lucian Valea. Urgenţele social-politice nu constituiau
Buzău, colecţia Zarathustra) şi 1942 (Întoarcerea însă o prioritate pentru toţi. Mulţi poeţi importanţi
lângă pământ, editura revistei Tribuna, Braşov), con- din generaţia războiului, mai ales la Bucureşti, precum
turând în fapt prima sa vârstă poetică. Nu avem în cei din jurul revistei Albatros, dar şi alţii, cultivând un
I
Ioana Diaconescu
N
Nu ştiu pe câţi dintre poeţii de limbă română din stânga Pru- de căpătâi a copiilor din Basarabia) şi cum s-ar explica câteva
tului îi va reţine istoria peste, să zicem, o sută de ani. Dar Gri- tiraje de cărţi topite, pentru că poemele cuprindeau în meta-
gore Vieru este o excepţie. Un poet cu destin. Cel mai emines- fora lor tricolorul şi limba română? Cum s-ar explica prezenţa
cian dintre poeţii răsăriţi peste veac. înflăcărată, împreună cu alţi intelectuali basarabeni, în bătă-
Pe lângă excepţionalele poeme despre mamă, limbă, patrie, lia pentru impunerea limbii române ca limbă oficială şi reve-
libertate, la memoria colectivă a contribuit asumarea rolul de nirea la alfabetul latin?
tribun, de povăţuitor al neamului, de Cu Grigore Vieru poezia română
învăţător într-un moment fierbinte al se întoarce la izvorul curat al gândi-
istoriei, de desprindere a Basarabiei de rii şi simţirii poeziei populare. Asta
bolşevismul sovietic. Grigore Vieru a nu înseamnă că nu este de o izbitoare
reuşit să devină un simbol al acestor modernitate, poetul fiind, prin sin-
lupte şi, pînă la urmă, prin prestanţa cronia sa cu ceea ce se scria în ţară,
de model naţional pe care a oferit-o, un un portdrapel pentru poezia din
mit plutitor. El este astăzi (ce-i drept, Basarabia. În fond, Grigore Vieru este
devenise în timpul vieţii!) un poet naţi- un neoromantic din falanga metafizică
onal şi popular. Peste o sută de texte a poeziei române, venind pe linia de
poetice sunt puse pe muzică şi cântate aur Eminescu, Bacovia, Magda Isanos,
în toate ocaziile. Multe instituţii poartă Labiş, un poet la care întâlnim un sen-
numele poetului, iar abecedarul său timent al naturii asemănător cu al lui
luminează generaţie după generaţie. Blaga, o concentraţie a limbajului dese-
Dacă în cazul oricărui poet auten- ori asemănătoare cu Bacovia şi destule
tic al lumii este obligatoriu să vorbim de locul şi limba în care sclipiri lingvistice care-l apropie de Nichita Stănescu.
s-a manifestat poeticeşte, în cazul lui Grigore Vieru trebuie Demonstrând în cărţile sale de debut că e un excelent poet
să accentuăm elementele. Născut în România, în localitatea al copilăriei, al jocului care recreează lumea, al paradisului recu-
Pererita, de pe malul stâng al Prutului, la 14 februarie 1935, perat de cel vârstnic prin candoare şi fast imaginativ, Grigore
el va deveni la cinci ani cetăţean al Republicii Sovietice Mol- Vieru a devenit repede, mai ales din 1968, când publică volu-
doveneşti, ţinutul românesc numit Basarabia fiind arondat de mul Numele tău, poetul-simbol al Basarabiei, un poet căruia i
Stalin în 1940 imperiului bolşevic. Astfel, toată copilăria, ado- se recunoaşte faptul că a revigorat poezia tradiţională. Mama şi
lescenţa şi o bună parte a maturităţii, poetul n-a putut privi maternitatea sunt teme esenţiale ale poeziei lui Vieru: „Uşoară,
România de fapt doar dealurile Miorcanilor lui Ion Pillat din maică/ Uşoară/ C-ai putea să mergi călcând/ Pe seminţele ce
dreapta Prutului, decât „prin sârma ghimpată ce trecea prin zboară/ Între ceruri şi pământ/ În priviri c-un fel de teamă,/
fundul grădinii“. Oricine ia în discuţie „cazul“ lui Grigore Fericită totuşi eşti -/ Iarba ştie cum te cheamă,/ Steaua ştie
Vieru, va trebui să pornească nu doar de la talentul autentic şi ce gândeşti“ (Făptura mamei). George Coşbuc a scris poezia
forţa lirică absolut debordante, ci şi de la privaţiunile spiritu- Mama şi a devenit cunoscut datorită manualelor şcolare, Gri-
ale ale tânărului Grigore Vieru. Să ne gândim doar la faptul că gore Vieru are peste zece astfel de excelente poeme, de la Mâi-
până la douăzeci şi trei de ani el nu citise Eminescu, Arghezi, nile mamei la Mică baladă, de la Făptura mamei la extraordi-
Bacovia, Blaga, poeţi interzişi în Basarabia. Când a citit poe- narele, profundele Litanii pentru orgă, fiind unul din cei mai
zia şi publicistica lui Eminescu, pe ascuns, într-o ediţie inter- mari poeţi ai temei. Celelalte teme, Patria, Naşterea, Moartea,
belică, Grigore Vieru avea să scrie un poem tulburător, Legă- Iubirea, Eminescu, Limba română, se întâlnesc obsesiv tratate
mânt, care a însemnat de fapt consfinţirea repunerii în circu- în formulă proprie, în toată lirica sa.
laţie, în Basarabia, a geniului nostru tutelar şi a luptei pentru În poezia lui Grigore Vieru întâlnim misterul cosmic, taina,
limba română strămoşească. natura în plenitudinea ei, în „fireasca ordine“, dar şi o dimen-
Grigore Vieru face parte din generaţia poetică ’60, al cărei siune morală care ordonează. Această dimensiune morală e
buzdugan e considerat Nicolae Labiş, din care fac parte Nichita pregnantă mai ales în poezia oracular-mesianică, în poezia de
Stănescu, Ioan Alexandru, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Ion strigăt existenţial. Altfel, poetul a devenit un tribun în apăra-
Gheorghe, Adrian Păunescu, Ioanid Romanescu, Cezar Baltag rea limbii române şi a fiinţei româneşti.
etc., poeţi care au reuşit să refacă, fiecare cu pecetea persona- S-a întâmplat ca la rugămintea prietenească a Domniei Sale
lităţii sale, punţile de legătură cu poezia românească interbe- să facem împreună o selecţie din toată opera sa lirică de pînă
lică, distruse în perioada proletcultistă, îmbâcsită de ideolo- la 2008. Se numeşte TAINA CARE MĂ APĂRĂ, o antologie
gia comunistă. Dacă această pleiadă de poeţi români era acu- critică publicată la Iaşi, pe care a considerat-o, într-un scurt
zată de „estetism deşănţat“, de abatere de la ideologie, în cazul cuvânt înainte, „cartea vieţii mele“.
lui Grigore Vieru se mai adăuga acuzaţia de „naţionalist“, egală În aceste zile Grigore Vieru ar fi împlinit optzeci şi doi de
cu aceea de duşman al poporului. Fiind în Basarabia un poet ani. O întâmplare nefericită pe şoselele Basarabiei („S-a găsit
al resurecţiei, Grigore Vieru şi-a luat în serios şi rolul de tri- şi pentru Vieru o şosea!“- Nicolae Dabija) l-a făcut să plece mai
bun şi iluminător. Altfel, cum s-ar explica truda asupra pagi- devreme la poporul stelelor, adică acum mai bine de opt ani.
nilor unui Abecedar (1970), alcătuit împreună cu scriitorul Ne-a rămas bucuria de a-i citi opera, cu sentimentul că săr-
Spiridon Vangheli, a atâtor culegeri pentru şcolari, a clasicu- bătorim în acest fel pe unul dintre poeţii de primă linie a liri-
lui şi modernului manual de scriere şi citire Albinuţa (cartea cii noastre şi o conştiinţă a neamului românesc.
D
tent, lector, conferenţiar, apoi profesor la Facultatea de Litere din Iaşi, Catedra de slavistică, şef al acestei catedre. Opera
sa cuprinde cărţi de critică literară, studii şi eseuri, traduceri, ghiduri de conversaţie.
Angela Baciu: Domnule Emil Iordache, bine v-am găsit la o elită de generaţii care devin din ce în ce mai ticăloase şi
Iaşi. Una din temele abordate la Colocviile „Convorbiri mor pe măsură ce venea comunismul.
Literare“ a fost şi cea despre diaspora românească. Scri- A.B.: Aveţi exemple de scriitori care au reuşit să se impună?
itorii din diaspora au conştiinţa apartenenţei la limba E.I.: Cazurile scriitorilor care au reuşit să se impună în ţara
română? Exilul a fost forţat, mai este el firesc astăzi? de adopţie, în literatura de adopţie, sunt foarte puţine. Alţi
Emil Iordache: Întrebările Dumneavoastră Doamna Angela artişti, să spunem muzicieni, dansatori, pictori, nu au tre-
Baciu, sunt extrem de interesante şi cred că cel puţin cut prin această dramă. Se întâmplă că, părăsind această
câteva intervenţii de la „Convorbiri literare“ au fost bine ţară, din diferite motive, nu poţi fi decât scriitor de limba
punctate. Vedeţi dumneavoastră, când părăseşti tara, ştii, română. Oamenii s-au salvat, chiar şi fizic, prin evadare,
în general, la ce să te aştepţi. Vă aduceţi aminte că defi- dar unii au plecat chiar pe căi legale, pentru simplul fapt
niţia lui Marin Preda a scriitorului român suna cam aşa: că era mai bine. Problema care se pune este că, de fapt,
scriitorul român este cel care scrie în româneşte şi publică cam toate literaturile estice şi în general toate literatu-
rile au ceea ce se numeşte literatură de diasporă. Cea mai
în… România. În momentul în care, din anumite motive,
puternică literatură de acest tip este, vrem nu vrem, litera-
cu anumite prilejuri, scriitorul român deja format pleacă
tura rusă. Pentru că în anul 1917 în afara graniţelor Rusiei
în străinătate, ştie ce riscă. De ce? Pentru că el îşi pierde
s-au pornit cca. 10 milioane de oameni care, timp de 20-30
cititorul care l-a consacrat, şi pe de altă parte mizează pe de ani au închistat cultural cu o putere formidabilă şi în
câştigul unor alţi cititori, care de regulă nu se lasă câştigaţi Franţa, Germania şi peste ocean. Cazuri din acestea de
chiar aşa de uşor. Să spunem celebra evadare din literatura succes, să spunem, în altă literatură, la noi le numeri pe
română a vârfului numărul 1 care era Petru Dumitriu se degete şi sunt succese pe care le supralicităm, ele de fapt
datorează, şi foarte putini oameni ştiu acest lucru, faptului nu există.
că tocmai atunci îi apăreau primele două volume din „Cro- A.B.: Dar… Panait Istrati?
nică de familie“ în Franţa. Petru Dumitriu a crezut că suc- E.I.: Sigur, aveţi dreptate, în afară de Panait Istrati care a
cesul românesc, fiind atât de mare, se va răsfrânge auto- beneficiat de o notorietate în Franţa, dar este şi ea dis-
mat şi asupra succesului francez. În realitate, pe francezi cutabilă, nu prea avem pe cine cita, din păcate. Mă refer
nu i-a interesat această carte, cum în mod normal, nici pe exclusiv la scriitori. Pe de altă parte, plecarea din ţară a
români, a interesat doar ca un monument de idee literară. scriitorilor poate fi şi riscantă. Din ce punct de vedere?
De ce nu i-a interesat? Pentru că este o carte nesinceră, Limba română este foarte tânără, este o limbă care evolu-
este o carte care acoperă complexele româneşti şi prezintă ează după o întrerupere de 10-20 de ani. Străinătatea este,
A
A trecut un an de la plecarea dintre noi a lui Lucian dută. Aurel Dumitraşcu (El a avut norocul prieteniei lui
Alecsa. În acest interval mi-am pus tot felul de întrebări, Adrian Alui Gheorghe, Dan David), Mihai Ursachi, Cezar
de ce aşa de repede, de ce aşa dintr-odată, de ce atît de Ivănescu, Ion Stratan, Mariana Marin, Al. Muşina, Tra-
grăbit, de ce n-a fost privit mai îndeaproape de cei care-l ian T. Coşovei, ca să amintesc doar cîteva nume de mari
aveau zilnic în faţa ochilor, de ce în acest an fără el cei poeţi, sunt din ce în ce mai rar aduşi în atenţie de post-
care ar fi trebuit să-l menţină prezent prin scrierile lui, eritatea lor, compusă şi din cei care le-au fost apropiaţi,
cele antume, dar şi cele din sertare, au tăcut, nu au dat care, de cele mai multe ori se trezesc furaţi de alte pre-
nici un semn, nu au întrebat pe cei care ar fi putut să se ocupări, aducîndu-şi aminte de ei doar în zilele de ani-
ocupe de opera lui de ce nu fac nimic şi ce ar fi trebuit versare sau comemorare a lor. Şi atunci în fugă, super-
să facă… Altele şi altele, cîte încă nu or mai fi de întrebat ficial, emit un text sau o opinie, o evocare sau un oma-
şi cîte răspunsuri nu vor fi date niciodată. Aş fi vrut să-i giu, cum am văzut acum într-un ziar online din Boto-
editez cartea de critică literară, cronici la cărţile citite şi şani cum a fost evocat Lucian Alecsa, despre care vreau
publicate în revista „Hyperion“, al cărei redactor a fost să spun aici cîteva lucruri, care să ne facă să ni-l readucă
ani buni, luptîndu-se cot la cot cu mine şi cu Nicolae în memorie aşa cum a fost, să rămînă acolo mereu, nu
Corlat pentru apariţia ei. Dar nu am primit nici un semn numai pasager.
de la ai lui, de la cei care deţin toate drepturile de edi- În toamna lui 1973, în gara din Botoşani, plecaţi din
tare. Evident, nu este tîrziu nici acum, nici mîine nu va curtea Centrului Militar, grupuri destul de numeroase de
fi, dar mă înspăimîntă gîndul că ar tineri am urcat în trenul care urma
putea fi niciodată. Este atît de uşor să ne ducă la Sighetul Marmaţiei
să te uite lumea, să te dea deoparte, pentru a ne satisface (auzi, satisface!
mai ales cînd ai fost un ins incomod – sic!) stagiul militar obligatoriu.
aşa cum a fost Lucian Alecsa, care Lume multă în gară, regrete, rămas
a ales să trăiască la Săveni, să-şi bun, la revedere, în urletul trenului
cîştige, în ultima vreme, existenţa la şi zgomotul răcanilor, care-şi vedeau
Botoşani, făcînd presă de atitudine, libertatea pusă sub petliţe pe timp de
acuzînd şi înfierînd noua clasă poli- un an şi patru luni. Eu nu am aştep-
tică pe care o cunoştea foarte bine tat calvarul, dar trebuia să-l trec. În
şi mai ales cîte parale face. acelaşi tren urcase şi Lucian. Nu-l
Cînd mă uit la posteritatea unor cunoşteam pe atunci. L-am cunos-
mari poeţi români, dispăruţi în ulti- cut pe la infirmeria cazărmii grăni-
mul sfert de secol, mulţi dintre ei cereşti din Sighet. Nu boleam, dar
tineri, mă apucă groaza şi încep să voiam să fentăm cîte un pic. Apoi
cred din ce în ce mai mult că bătălia pe pista stadionului, la înviorare şi
cu veşnicia, în cîmpul luptei căreia alergări în forţă. Pînă într-o zi de pe
ne-am aliniat cînd ne-am apucat la începutul lui decembrie, cînd tre-
de scris, este una zadarnică, pier- buia să depunem jurămîntul, cînd
Corneliu Dumitriu
Corneliu Dumitriu
Secretar de redacţie:
Vlad Scutelnicu
Redactori:
Andrei Alecsa, Emilia
Ivancu, Adrian Lesenciuc
Redactori asociaţi:
Ala Sainenco, Mircea A.
Diaconu, Valentin
Coşereanu, Pompiliu
Constantinescu, Liliana
Grecu
Colegiul de redacţie:
Leo Butnaru,
Al. Cistelecan, Marius
Chelaru, Constantin
Coroiu, Ana Coşereanu-
Florescu, Theodor
Damian, Corneliu
Dumitriu, Radu Florescu,
Liviu Georgescu, Ciprian
Manolache, Emanoil
Marcu, Mircea Oprea,
Nicolae Oprea, Luiza
Palanciuc, Antonio
Patraş, Petruţ Pârvescu,
Andra Rotaru, Doina
Ruşti, Nicolae Sava,
Cassian Maria Spiridon,
Vasile Spiridon, Victor
Teişanu, Vasile Tudor,
Dumitru Ţiganiuc, Geo
Vasile, Dumitru
Ungureanu, Matei
Vişniec, Radu Voinescu
Documentarist:
Dora Corlat
Culegere/distribuţie:
Revistă membră Elena Pricopie
Tehnoredactor:
ISSN: 1453-7354 Ciprian Boariu
YPERION
REDACŢIA Revista apare cu sprijinul Consiliului Judeţean Botoşani
Botoşani, Pietonal Transilvaniei, 3, Preşedinte: Costică Macaleți
bl. A8, ap. 8 în parteneriat cu
Telefon: 0722-243633, 0746-760418 Memorialului Ipoteşti - Centrul Naţional
E-mail: doriangellu@yahoo.com de Studii „Mihai Eminescu“
cipri.b78@gmail.com Director: Ala Sainenco
nicu_corlat@yahoo.com Editor: Fundaţia Culturală „Hyperion
- Caiete botoşănene“ Botoşani
Preşedinte: Gellu Dorian
www.cimec.ro/Biblioteca-Digitala/Biblioteca.html#Varia