APARITIA SI APOGEUL LUMII CELTICE

Fie ca este rezultatul unei cuceriri militare, fie ca avem de-a face cu o patrundere lenta
a civilizatiei neolitice, instalarea primilor indo-europeni în spatiul cuprins între Balcani,
Marea Baltica si litoralurile Mediteranei si ale Atlanticului nu este scutita de episoade
ulterioare implicînd însusirea brutala a pamîntului de catre noii veniti , apartinînd si ei ramurii
popoarelor indo-europene. Vorbind despre celti, le cunoastem existenta si, în parte, istoria, nu
numai dupa izvoarele arheologice, lingvistice, epigrafice, toponimice, ci si dupa mentiunile
facute în numeroasele texte grecesti si latine, de la Polybios la Cezar, si de
la Posidonius la Tacitus.

APARITIA CELTILOR PE SCENA ISTORIEI

Stim ca sunt reperabili începînd cu epoca bronzului, la sfiraitul mileniului al I II-
lea, în zona situata în nordul Alpilor, între Boemia si Burgundia, acolo unde vor aparea
mai tîrziu primele manifestari ale civilizatiei Latene. Prudenti , arheologii estimeaza ca
originea îndepartata a acestei ramuri occidentale a indo-europenilor ar trebui cautata în
purtatorii culturii tumulilor din epoca bronzului, întinsa de la Rin pana la padurile Boemiei.
Ipoteza nu este admisa de toti, la fel ca si celticitatea unei fractiuni a culturii “cîmpurilor
de urne”, despre care stim ca s-a extins între secolele al XIV-lea si al IX-lea, în aceasta
regiune, apoi în Europa central si Spania. Doar cu fractiunea occidental a civilizatiei
halstatiene s-ar constata o coincidenta aproape sigura între aceasta faza culturala a vîrstei
fierului si grupurile structurate de razboinici propriu-zis “celti”, fara ca sa se poata determina
daca clasa militara care s-a impus în aceasta regiune constituie ori nu un element alogen în
raport cu restul populatiei. Oricum ar fi, se constata în aceasta perioada prezenta
societatilor stratificate, caracterizate în acelasi timp prin folosirea calului, cunoasterea
metalurgiei fierului, construirea de cetati si de morminte “princiare” care sunt deja
trasaturile majore a ceea ce va fi lumea celtica la mij locul secolului al V-lea î.e.n. O parte
a acestei populatii s-a pus în miscare, în cursul secolului al V-lea î.e.n., poate sub presiunea
unor noi populatii de calareti, originare din stepele Rusiei meridionale sau, pur si simplu,
datorita unor puternice explozii demografice. Un prim val, venit din Germania de sud si
din Franta de est a ajuns în valea Ronului, a traversat Alpii si a p?truns în valea raului
Pad instaland o prima colonie în regiunea Bologniei.
În secolul al IV-lea, o a doua invazie conduce la cucerirea de catre celti a celei
mai mari parti a campiei Padului, care va deveni Galia Cisalpina, urmata de o deplasare
spre Italia centrala, soldata cu distrugerea si cucerirea Romei, în 385. La sfirsitul
secolului al IV-lea si la începutul secolului al III-lea, belgii, originari din zona celtica
transrenana, patrund în Galia, unde sosirea lor declanseaza, în secolul al III-lea, doua
noi valuri succesive de invazii, care se îndreapta, primul spre Languedoc, Spania si Italia
(unde este oprit de romani), iar al doilea spre Balcani. Acesta din urma îi conduce pe unii
dintre ei în Iugoslavia, apoi în Bulgaria, Macedonia, Grecia (unde jefuiesc orasul Delphi,
în 270 î.e.n.) si, în sfarsit, în Asia Mica unde mercenarii de origine galica se pun în
serviciul regelui Britaniei, Nicomedos, în timp ce alti celti se instaleaza pe
platoul frigian, înainte de a fi cuceriti, pe la 240-230, de Attalos de Pergam. De la aceasta
data are loc un reflux, care se va accelera pe parcursul secolelor II-I î. e.n., teritoriul celtilor
(care cuprinde si Irlanda si Marea Britanie) micsorîndu-se sub presiunile romanilor, ale
popoarelor germanice si ale dacilor.

UNITATEA CIVILIZATIEI CELTICE

Unitatea civilizatiei care caracterizeaza lumea celtica la apogeul ei nu permite, în nici
un caz, sa se vorbeasca despre un “imperiu celtic”. În primul rînd, din cauza unei foarte
mari discontinuitati ce caracterizeaza implantarea populatiilor respective. Spatiul celtilor
secolelor IV-III poate fi comparat cu o tesatura în care firele sînt rare si la mare distanta unele
de altele, cu puternice nuclee tribale, între care se deplaseaza grupuri de importanta si
omogenitate inegale, atrase cand si cand într-un punct sau altul care li se ofera de
posibilitatea de a acapara teritorii sau prazi. Fata de marile “invazii germanice” din secolul al
V-lea î.e.n. , provocate de presiunea nomazilor orientali, invaziile celtice se înrudesc, se pare,
mai curînd cu cele ale jefuitorilor si aventurierilor scandinavi din Evul Mediu timpuriu.
Prin urmare, nu exista continuitate între principalele nuclee de populatie celta. si nici
unitate de rasa. Cat despre unitatea lingvistica, aceasta este departe de a fi absoluta.
Într-adevar, daca limbile celtice fac parte din complexul indo-european, ele se împart, dupa
paleontolingvisti, în doua grupe principale: grupul breton, caruia îi aparti n celtii continentali,
si grupul goidelic care corespunde populatiilor celte care au emigrat într-o perioada relativ
veche (sfîrsitul neoliticului) în Marea Britanie si Irlanda.
Daca exista omogenitate între grupurile umane care formeaza lumea celtica, ea
este de ordin cultural si se aplica în special civilizatiei Latene.
Nascuta la începutul secolului al V-lea în Germania meridionala si în Franta de est
prin fuziunea culturii Hallstatt cu elemente împrumutate de la greci si etrusci, aceasta a
castigat treptat cea mai mare parte a teritoriilor ocupate de celti. Între Europa barbara si
mediteraneana au existat, într-adevar, cel putin începand cu secolul al VII-lea, relatii durabile,
devenite si mai active în secolul al VI-lea, odata cu întemeierea orasului Massalia (Marsilia).
În aceste relatii, se pare ca celtii au jucat un rol de intermediari, fie si numai prin controlul pe
care îl exercitau “printii” lor asupra cailor comerciale ce le traversau teritoriile si unde se
operau transferurile de materii prime (cositorul din Comouailles, cuprul alpin, blanurile
nordice, din Renania si din Boemia). Influentele grecesti si etrusce au putut astfel sa patrunda
în lumea celtica, asa cum o atesta descoperirea la Heuneburg, pe Dunarea Superioara, a unei
incinte fortificate ce imita pe cele ale Greciei arhaice, si mormantul de la Vix (aproape de
Châtillon-sur-Seine, pe Coasta de Aur) , unde au fost dezgropate celebrul crater grecesc, un
colier de aur greco-scitic si mai multe vase de bronz etrusce. Astfel îmbogatita si reînnoita
prin contributiile culturilor mediteraneene, civilizatia celtica a cunoscut, odata cu
epoca Latene, o profunda transformare. Sigur, elementele de baza raman aceleasi : o societate
aristocratica bazata pe posesiunea pamantului si conducerea razboiului, coexistenta inhumarii
si a incineratiei, mormintele cu un artizanat ingenios si foarte diversificat, un habitat grupat in
catune sau format din asezari fortificate. Alaturi de aristocratia razboinica a conducatorilor de
care pe doua roti, din ce in ce mai numeroasa si mai opulenta (care consuma vin importat din
zonele mediteraneene si se împodobeste cu obiecte pretioase), gasim o patura taraneasca
instarita si o gama întreaga de industrii dezvoltate si prospere.
Puternica extindere demografica si prosperitatea care caracterizeaza, evident, perioada
Latene, sunt datorate in principal transformarilor tehnicilor agrare si progresiei uneltelor:
aparitia plugului cu brazdar de fier, perfectionarea carelor, dezvoltarea coasei. Agricultorii vor
cultiva de acum pamantul uscat si tare din vai si vor începe sa întretina culturi artificiale de-a
lungul raurilor si in zonele umede, ceea ce le va permite sa dezvolte, din Irlanda în Tara
Galilor si din Cornouailles în Galia apuseana, cresterea vitelor.
Pe la 120 i.e.n. se înregistreaza dezmembrarea lumii celtilor sub atacurile romanilor în
sud, ale germanilor si dacilor în nord si est, este cea a asa-numitelor oppida, adevarate orase
primitive, puternic fortificate. Construite într-o vreme cand lumea celta se gasea supusa
atacurilor sau doar amenintarilor vecinilor ei, aceste vaste fortificatii, care au lasat putine
urme arheologice – celtii nu au construit în piatra ci doar în lemn – erau destinate fie sa
protejeze de noii invadatori (de exemplu, cimbrii, în secolul I) populatiile si
avuturile lor, fie sa pastreze controlul asupra principalelor puncte strategice în
interiorul unui sistem economic bazat pe stapînirea principalelor cai ale comertului
“international”.
Cucerirea Galiei de catre Cezar la jumatatea secolului I, marcheaza sfarsitul lumii celtice ca
entitate politico-economica, despre care trebuie sa spunem, înca o data, ca nu este
deloc asimilabila unui “imperiu”, cu atat mai putin unei “natiuni”. Aruncata la periferia lumii
romane, civilizatia celta nu-si pastreaza “puritatea” sa originara decat în zone ca
Armorique, partea apuseana a Marii Britanii si Irlanda, unde se va mentine, în era crestina, o
traditie lingvistica, literara si artistica, perceptibila pana în zilele noastre. În alte zone,
dezmembrarea lumii celtice nu a ajuns pana la o disparitie completa a ceea ce a fost, se pare,
cea mai evoluata si cea mai bogata dintre civilizatiile “barbare”. Chiar si în partea ocupata de
popoarele germanice, unde prabusirea sistemului economic legat de oppida a fost urmat de o
regresie generalizata, traditia celta a mai pastrat o anumita vigoare, ce se poate recunoaste, de
exemplu, în toponimie.
Galii, celti, berii, bretonii si celtii transrenani au transmis astfel cuceritorului roman si
unei mari parti a popoarelor europene un patrimoniu cultural de o bogatie extraordinara.

ARTA CELTILOR
Arta lor este în special o arta, a decorului, conceputa nu atat pentru zei, cat pentru oameni, si
destinata, în mod deosebit, podoabelor (coliere , bratari, pandative , fibule etc.), caminului (catei de vatra,
rhytoane, recipiente din metal si din ceramica) si mai ales echipamentului de razboi (casti, spade, scuturi).
Este, de asemenea, în mod prioritar, o arta a metalului care utilizeaza aurul, bronzul si, mai rar, argintul, în
asociatie cu fildesul, osul, pietrele pretioase si coralul. lnspirindu-se din plin din lumea mediteraneana, cat
si de la alte popoare barbare (scitii, de exemplu), aceasta arta nu le este deloc inferioara în
originalitate, perceptibila mai ales în preferinta pentru o reprezentare stilizata a faunei si a florei, într-o
decoratie voluntar abstracta, în gustul pentru linia curba si formele sinuoase (ajungîndu-se, la
sfarsitul perioadei, la o adevarata abundenta “baroca”), si, într-un “realism” care nu este, totusi , o simpla
copie a realului.
Toate aceste trasaturi, conjugate cu contributiile romanitatii si ale Orientului elenizat, vor
contribui, cincisprezece secole dupa apogeul civilizatiei celtice, la înflorirea primei arte romane.

RELIGIA CELTILOR
Un alt factor de omogenitate culturala care va rezista, la randul lui, mai multe secole
cuceririi romane, este religia celtilor, care nu ne este cunoscuta decat prin vestigiile
arheologice si prin documentele scrise, foarte adesea ulterioare epocii Latene, cum ar
fi scrierile irlandeze ale ciclului Ulster. Ea este puternic tributara credintelor si practicilor
raspandite în spatiul celtofon din neolitic si pana în epoca bronzului, dar a suferit,
de asemenea, influenta religiilor greaca, romana, etrusca si feniciana, asimilarile de divinitati
fiind practici curente în acea epoca.
Suntem siguri doar în ceea ce priveste cultul mortilor si credinta în lumea de apoi,
dupa cum ne stau marturie ofrandele în arme, unelte, care si hrana. Celtii posedau un ritual
funerar foarte elaborat, cu un cortegiu, sacrificii, banchete funerare, muzicieni etc, cu
sanctuare a caror destinatie ne este putin cunoscuta, dar dintre care, cel putin, o parte trebuie
sa fi avut o functie sacrificiala. Practicau rar sacrificiul uman si aveau pentru stramosi si
eroi un adevarat cult, la fel ca si pentru animale (mistretul, de exemplu, considerat simbol
al fortei), reprezentate frecvent sub forma de statuete, pandantive, fibule, inele etc.
Panteonul celt si zeii celtici sunt, în mod clar, indo-europeni, cu puternice influente
feniciene si grecesti, în special în Spania. Asimilate, treptat, celor romane, divinitatile
principale sunt: o zeita- mama, Epona; zeita cailor, Lug; asociat artelor si
razboiului, Cernunnos, zeul cu coarne de cerb, stapanul animalelor si al naturii salbatice, si
triada multifunctionala, încarnata de Esus, zeul bun si protector al bogatiilor, Taranis, zeul
cerului, al pamantului si al razboiului, al principiului vietii, al cultului stramosilor si, în
sfarsit, Teutates, zeu al triburilor în activitatile lor razboinice sau pasnice. Relatiile lor cu
oamenii si cu eroii par a proveni dintr-o mitologie comuna ansamblului de populatii celtice,
unde figureaza un întreg bestiar fantastic (dragoni cu corp de sarpe si cu cap de pasare
rapitoare, grifoni, cai cu capete de om) constituit din masive împrumuturi din
mitologiile mediteraneene.
Marea epoca a celtilor constituie, deci, pentru o întreaga parte a populatiilor ce
ocupa spatiul european, o perioada de reala omogenitate. Totusi, oricat de
stralucitoare ar fi productia culturala a epocii Latene, nu în acest sector al continentului
nostru s-a nascut Europa istorica, purtatoare a inovatiilor majore, aparute în Orient
odata cu scrisul, ci în apropierea tarmuri lor mediteraneene, în acea lume a
cetatilor unde grecii au inventat, prin secolul al V -lea î.e.n., democratia.

Celtii sunt un grup de triburi indo-europene inrudite ,care s-au stabilit in Franta ( Gallia )
,Spania ,sudul Germaniei ,Ungaria si nordul Italiei ,din secolul VI i.Hr. pana prin anul 50 i.Hr.
Din anul 400 i.Hr. pana in timpul domniei lui Iulius Caesar ,multi celti de pe continent au
ajuns si in Britannia ( Insulele Britanice ) .Celtii de pe continent au creat cultura Hallstatt din
Europa Centrala ,la inceputul Epocii Fierului .Civilizatia celtica a ajuns la apogeu in timpul
perioadei La Tène ,in secolul V i.Hr. ,perioada caracterizata de influenta mediteraneeana ,si a
luat sfarsit odata cu cucerirea regiunii de catre Caesar ,in 50 i.Hr. In schimb ,cultura „celtilor
insulari ” ,ce cuprindea zona irlandezo-gaielica si britano-galeza ,a supravietuit chiar si in
Evul Mediu ,caci si-a armonizat credintele cu crestinismul timpuriu .
 Miturile celtilor insulari din Marea Britanie si Irlanda au patruns in cultura medievala
,supravietuind pana in prezent ,desi in forma crestinizata . O parte dintre ele au reaparut in
importante cicluri de legende ,printre care ciclul Ulster ,despre eroul irlandez
Cuchúlainn.Ciclul mitologic contine povestile multor migratii preistorice catre Irlanda. O alta
sursa importanta este Mabinogion ,o colectie de proza galeza .Urme ale mitologiei celtice pot
fi gasite in toate povestile stravechi in care vechii zei au fost transformati in eroi .Animalele
joaca un rol important in aceste mituri ,amintind astfel de statutul special pe care il aveau in
cultura celtica .
Romanele mitologice despre regele Arthur al Britanniei au avut probabil cea mai mare
influenta asupra literaturii .Legendele despre acest conducator ideal ,devenit un model pentru
cavaleria medievala ,au fost si ele influentate de elemente mitice,care nu se reduceau doar la
zanele si dragonii care populau lumea ,ci erau si motive specifice ,cum ar fi legenda crestina a
Sfantului Graal .Timpul petrecut de regele Arthur pe misterioasa insula Avalon este o referire
la ideile celtilor despre lumea cealalta .
Unele elemente ale mitologiei celtice insulare s-au pastrat pana in prezent
,precum sarbatoarea de Halloween .Alte elemente sunt revitalizare astazi . Neopaganii
si neodruizii au facut din Stonehenge , un complex megalitic circular , centrul lor de cult
si situl respectiv este in mod frecvent asociat cu celtii ,desi este mai vechi cu cateva mii de
ani decat acestia.Astazi ,multi cunosc mitologia celtica din jocurile video ,din benzile
desenate cu Asterix sau din trilogia Stapanul Inelelor a lui Tolkien .

Desi despre celtii insulari avem surse relativ recente ,mitologia si religia celtilor
continentali sunt cunoscute doar din relatarile autorilor romani si din descoperirile arheologice
.
Numele catorva sute de zei celti sunt cunoscute din inscriptii .Majoritatea erau
probabil nume locale sau regionale si nu erau raspandite in intreaga lume
celtica , deoarece nu a existat niciodata un regat celtic unit . In plus ,autorii romani ii
comparau pe zeii celti cu cei latini ,pentru a le pune in evidenta functiile si atributiile .De
obicei ,ei erau asociati cu anumite elemente ale naturii ,cum ar fi raurile si muntii .Animalele
aveau un statut special ,ca insotitori sau manifestari ale zeilor . Probabil cultele animalelor
,ale raurilor ,ale izvoarelor ,muntilor si copacilor au precedat cultul zeilor .Zeitele-mama si
matroane au avut si ele un rol important in panteon ,preluat ulterior de catre sfintele crestine
. La origini ,ele erau asociate unor culte ale fertilitatii .
 Teutates ,zeul razboiului , Taranis ,zeul cerului si al tunetelor ( asemanator cu Iupiter )
,si Belenus ,zeul focului ( comparabil cu Apollo ) ,sunt cativa dintre cei mai cunoscuti zei ai
galilor ,cum erau numiti in Antichitate celtii din Franta actuala .Zeita Belisama le-o evoca
romanilor pe Minerva .Epona ,zeita cailor , a fost venerata si la Roma .Ambele culte s-au
combinat intr-o oarecare masura in timpul ocupatiei Galliei de catre romani ,ceea ce explica
de ce numele si functiile zeilor celti si romani erau amestecate frecvent .

Ofrandele si riturile funerare jucau un rol important in religia celtilor . Ca si in alte

religii ce venereaza natura ,se faceau ofrande pentru a-i imbuna pe zei ,in lumea carora
oamenii erau intrusi .Sacrificiile animale erau ceva obisnuit ,iar inaintea bataliilor se faceau
ofrande de arme .Existau si diferite forme de sacrificii umane.Oamenii credeau ca ele mentin
ciclul vietii ,ca viata noua se naste din moarte .Au fost descoperite multe obiecte funerare de
valoare care ne indica faptul ca celtii credeau in viata de dupa moarte .
In „De bello Gallico ” , Caesar spune ca galii cred in transmigratia sufletelor .Atat
celtii continentali ,cat si cei insulari cunosteau institutia druizilor ( „cei care cunosc
stejarul ” ) ,conducatorii lor spirituali .
Principala sursa pentru cunoasterea druizilor este cartea sus-
amintita a lui Iulius Caesar .Preotii se bucurau de un respect enorm .Ei supravegheau bunul
mers al sacrificiilor ,dar erau si prezicatori inzestrati , judecatori , interpreti ai viselor etc.Isi
transmiteau cunostintele exclusiv pe cale orala .Dupa anul 14 d.Hr . ,druizii au fost suprimati
de imparatul roman Tiberius .Din secolele XVIII si XIX interesul fata de druizi a renascut .Ei
sunt slaviti in cultura populara intr-un mod mistic si romantic …