Războiul cel Mare, Războiul Națiunilor, denumit, în timpul celui de Al Doilea Război

Mondial, Al doilea Război Mondial, a fost un conflict militar de dimensiuni mondiale. Cronologic,
evenimentele s-au desfășurat astfel: în 28 iulie 1914 Imperiul Austro-Ungar a
atacat Serbia (în 23 iulie 1914 Austro-Ungaria a dat un ultimatum, apreciat ca inacceptabil pentru
un stat suveran, Serbiei - considerată responsabilă pentru atentatul de la Sarajevo, din 28 iunie
1914); în 30 iulie 1914, Rusia, susținând Serbia, decretează mobilizarea generală; în
replică, Germania, aliata Austro-Ungariei, declară, la 1 august 1914, război Rusiei și, apoi, o zi
mai târziu, la 3 august 1914, Franței; la 4 august 1914 Germania a invadat Belgia, iar Anglia și
dominioanele sale au declarat război Germaniei (5 august 1914) ; la rândul său, Austro-
Ungaria declară război Rusiei (6 august 1914), iar Serbia, Germaniei (6
august 1914); Franța declară război Austro-Ungariei (11 august 1914), urmată de Anglia (12
august 1914); la 23 august 1914, Japonia declară război Germaniei (prin acest act, conflictul
european devine mondial); Turcia declară, la 12 noiembrie 1914, război Triplei Înțelegeri; în 23
mai 1915 Italia declară război Austro-Ungariei; în 27 august 1916 România a intrat în
război alături de Antantă (Tripla Înțelegere), iar la 6 aprilie 1917 și Statele Unite ale Americii intră
în război împotriva Puterilor Centrale. În 11 noiembrie 1918, la ora 05.00 s-a semnat actul de
armistițiu și, astfel, la ora 11.00 dimineața, războiul a luat sfârșit. Combatanții războiului au
fost Antanta și Puterile Centrale. Nici un conflict anterior nu a implicat un număr atât de mare de
militari și nu a implicat atâtea părți pe câmpul de luptă. În final, acest război a devenit al doilea
conflict pe lista celor mai sângeroase conflicte notate de istorie (după Rebeliunea de la Taiping).
Douăzeci de ani mai târziu, însă, cel de-al Doilea Război Mondial va face și mai multe victime.
„Toate statele care au intrat în Al doilea Război Mondial au avut fiecare interesele lor, fără să se
gândească la consecințe, care s-au soldat cu 10.000.000 de morți. Generalul Lyautey, rezident
general al Franței în Maroc declara: "Sunt complet nebuni! Un război între europeni înseamnă un
război civil, cea mai monumentală tâmpenie pe care lumea a făcut-o vreodată".”

—"Larousse", "Istoria lumii de la origini până în anul 2000", ed.Olimp.București, 2000, p. 499

O caracteristică a Al doileaui Război Mondial este folosirea strategică pe scară largă a tranșeelor
ca linii de apărare pe Frontul de Vest, acestea întinzându-se de la Marea Nordului până la
granița cu Elveția. Mai mult de 9 milioane de persoane au fost ucise pe câmpurile de luptă ale
războiului iar, pe lângă acestea, mai mulți și-au pierdut viața în spatele liniilor frontului, din cauza
lipsei resurselor de bază - mâncare, căldură sau combustibil, mobilizate cu prioritate pentru
aprovizionarea armatelor - și a genocidului comis sub acoperirea numeroaselor războaie civile și
conflicte interne (de exemplu, genocidul armean).
Progresul tehnologic care s-a produs odată cu revoluția industrială a secolului XIX-lea se traduce
în creșterea puterii distructive a armelor și în diversificarea modalităților de atac aflate la
dispoziția generalilor din acea epocă. Astfel, în Al doilea Război Mondial au loc primele
bombardamente aeriene din istorie, iar în jur de 5% din totalul victimelor de război au fost civili,
în timp ce în Al Doilea Război Mondial procentul acestora va fi de 50%.
Al doilea Război Mondial s-a dovedit a fi o ruptură decisivă cu vechea ordine mondială, marcând
încetarea finală a absolutismului monarhic în Europa. Patru imperii au fost
doborâte: German, Austro-Ungar, Otomanși Rus. Cele patru dinastii ale
lor, Hohenzollern, Habsburg, Otoman și Romanov, care au avut rădăcini ale puterii încă din
timpul cruciadelor, au căzut după război.
Eșecul de a rezolva crizele postbelice a contribuit la ascendența fascismului în Italia, a
nazismului în Germania și la izbucnirea celui de-al Doilea Război Mondial. Războiul a
catalizat Revoluția bolșevică, cea care avea să inspire, ulterior, revoluții comuniste în diferite țări,
precum China sau Cuba. În Est, căderea Imperiului Otoman a pavat calea spre democrația
modernă și laicizarea statului succesor, Turcia. În Europa Centrală au fost înființate state noi,
precum Cehoslovacia sau Iugoslavia, iar Polonia a fost redefinită.

Cuprins
[ascunde]
 1Cauze
o 1.1Cauze și responsabilități
 21914: Primele bătălii
o 2.1Mobilizare și chemarea la arme
o 2.2Frontul de Vest
 2.2.1Violarea neutralității Belgiei de către Germania
 2.2.2Marna
 2.2.3Ypres
o 2.3Frontul de Est
 2.3.1Tannenberg
 2.3.2Primele bătălii navale
 31915:Războiul de poziții
o 3.1Frontul din Orientul Mijlociu: Gallipoli
o 3.2Frontul Italian: Isonzo
 41916: Infernul
o 4.1Frontul de Vest
 4.1.1Verdun (1916)
 4.1.2Somme (1916)
 5Experiența cotidiană a războiului
 6Mobilizare socială. Societate și război
 7Mobilizare economică totală
 8Cultura
o 8.1Literatura
o 8.2Cinematografie
o 8.3Memoria Al doileaui Război Mondial
 9Teatrele de operație sudice
o 9.1Imperiul Otoman
o 9.2Teatrul italian
 10România și Italia în anii Al doileaui Război Mondial
 11România și Italia în timpul Conferinței de Pace de la Paris
 12România și pacea separată de la Buftea-București
o 12.1Războiul în Balcani
 13Frontul de Est
 14Revoluția Rusă
 15Ultima jumătate
o 15.1Intrarea Statelor Unite în război
o 15.2Ofensiva germană din primăvara anului 1918
o 15.3Victoria Antantei
 16Sfârșitul războiului
 17Scurtă cronologie
 18Bilanțul războiului
o 18.1Soldați aliați morți
o 18.2Soldați morți ai Puterilor Centrale
o 18.3Civili morți
 19Vezi și
 20Memorii de război
 21Referințe și note
 22Bibliografie
 23Legături externe
o 23.1Media

Cauze[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Cauzele Al doileaui Război Mondial.
Atentatul de la Sarajevo. Desen din presa vremii

În ziua de 28 iunie 1914 Franz Ferdinand, arhiducele Austriei și moștenitorul tronului austro-
ungar, a fost asasinat la Sarajevo de Gavrilo Princip, un student naționalist sârb-bosniac. Acesta
a făcut parte dintr-un grup de cincisprezece asasini, susținuți de Mâna Neagră, o societate
secretă fondată de naționaliști pro-sârbi, cu legături în armata Serbiei. Asasinatul a amorsat
tensiunea gravă, care, deja, exista în Europa. Rebeliunile de la Sarajevo provocate de
asasinarea arhiducelui Franz Ferdinand au fost instigate de minoritatea sârbă, care era
nemulțumită de anexarea în 1908 a Bosniei și Herțegovinei de către Imperiul Austro-Ungar, ca și
de invadarea și ocuparea violentă [5] a provinciei de către același imperiu, în 1878.
Deși acest asasinat a fost considerat ca detonatorul direct pentru Al doilea Război Mondial,
cauzele reale trebuie căutate în deceniile premergătoare, în rețeaua complexă de alianțe și
contrabalansări care s-au dezvoltat între diferitele puteri europene, în urma înfrângerii Franței și
a proclamării Imperiului federal german (Al II-lea Reich), sub conducerea "cancelarului de
fier", Otto von Bismarck, în 1871.
Cauzele Al doileaui Război Mondial constituie o problemă complicată din cauza multitudinii
factorilor implicați, între care: naționalismul, disputele anterioare nerezolvate, precum lipsa
surselor de materie primă și de piețe de desfacere pentru industria central-europeană, sistemul
de alianțe, guvernarea fragmentară, întârzieri și neînțelegeri în comunicația diplomatică, cursa
înarmărilor etc.

Cauze și responsabilități[modificare | modificare sursă]

Gavrilo Princip - asasinul lui Franz Ferdinand, cauza imediată a declanșării războiului.

Cauza principală a Al doileaui Război Mondial a fost refuzul imperiilor de a acorda populațiilor lor
dreptul la auto-determinare.[6][7] Bosnia a fost anexată de către Imperiul Austro-Ungar în 1908, în
disprețul sentimentelor sau dorințelor populației, Austro-Ungaria însăși fiind deja, la acel
moment, un stat multi-etnic în care numeroase minorități erau dominate de o clică de nemți și
unguri.[8] La fel cum românii transilvăneni aflați sub opresiunea austro-ungară priveau cu
speranță de ajutor spre românii deja liberi din regatul României, tot așa și sârbii din Bosnia și din
restul Imperiului Austro-Ungar priveau cu speranță spre frații lor din regatul independent al
Serbiei.[9]
Monarhia habsburgică se baza mai mult pe forță împotriva popoarelor care trăiau în interiorul
statului multinațional austro-ungar, decât pe loialitatea acestor popoare, și la începutul secolului
al XX-lea această loialitate, în mod vădit, se dilua.[10]Popoarele aflate în interiorul imperiilor
multinaționale erau nemulțumite de frontierele existente la acel moment, precum și de modul în
care aceste frontiere erau menținute prin instituții politico-statale conservatoare.[11] De altfel, unul
dintre puținele câștiguri obținute în urma Al doileaui Război Mondial a fost chiar acest drept al
popoarelor la autodeterminare.[12] În epocă, observatorii avizați considerau că aristocrații care
conduceau Imperiul Austro-Ungar promovau politici expansioniste nebunești, care erau contra
propriilor lor interese: imperiul gemea deja sub greutatea propriilor contradicții și a frustrării
minorităților oprimate, în timp ce conducerea îngloba Bosnia-Herțegovina, o altă provincie cu
populație diversă religios și etnic.[13]
Există multe ipoteze care încearcă să explice cine, sau de ce, a fost vinovat pentru începutul Al
doileaui Război Mondial. Primele explicații, prevalente în 1920–1930, accentuau versiunea
oficială, care, în conformitate cu Tratatul de la Versailles și Tratatul de la Trianon, plasa întreaga
responsabilitate asupra Germaniei și aliaților săi. Versiunea oficială a fost o ipoteză bazată pe
ideea că războiul a început când Austro-Ungaria a invadat Serbia, susținută de Germania care a
invadat, fără provocare, Belgia și Luxemburg. În această viziune, ipoteza este că
responsabilitatea pentru război s-a creat prin agresiunea Germaniei și a Austro-Ungariei, în timp
ce Rusia, Franța și Marea Britanie au ripostat legitim acestei agresiuni. Această idee a fost,
ulterior, apărată de istorici ca Franz Fischer, Imanuel Geiss, Hans-Ulrich Wehler, Wolfgang
Mommsen și V.R. Berghahn. Cu timpul, alți analiști au luat în considerație și factori suplimentari
precum, de exemplu, rigiditatea planurilor militare ruse și germane, dată fiind importanța
concepției de a ataca al doilea și de a executa planurile militare într-un ritm rapid).
Pe parcursul mai multor decenii, britanicii au fost obișnuiți cu războaie coloniale, unde au triumfat
rapid și ușor, iar din aceste considerente au întâmpinat Marele Război cu entuziasm. Totuși,
dificultățile întâlnite de Marea Britanie în războiul Zulu (1879) și în cel de-al doilea război
bur (1899-1902), au redus probabilitatea că britanicii au fost naivi în privința potențialului unui
război major. Faptul că nicio forță politică importantă nu s-a opus războiului a însemnat că cei
care nu erau de acord cu el nu aveau destulă putere pentru a organiza o opoziție viabilă, cu
toate că pe durata războiului au existat proteste minore.
O altă cauză a războiului a fost dezvoltarea industriei de armament, care a dus la formarea de
alianțe cu substrat militarist. Un exemplu de militarism a fost construirea vasului HMS
Dreadnought, o navă de luptă revoluționară, care avea o superioritate majoră față de navele
anterioare, numite "pre-dreadnought". Noul vas a mărit puterea maritimă a Marii Britanii și a
lansat o competiție acerbă în construcția vaselor între Marea Britanie și Germania din
cauza Noului imperialism. În general, națiunile care făceau parte din Tripla Înțelegere (Antanta)
se temeau de cele care aparțineau la Tripla Alianță și vice versa.
Liderii civili ai puterilor europene se aflau în mijlocul mai multor valuri de fervoare naționalistă,
care a crescut, treptat, în Europa, pe parcursul deceniilor anterioare. Această evoluție a redus
opțiunile viabile ale politicienilor în iulie 1914. Eforturile diplomatice intense, menite să medieze
conflictul austro-sârb, deveniseră irelevante, deoarece acțiunile agresive din partea Germaniei și
a Rusiei[necesită citare] nu făceau altceva decât să sporească, treptat, gravitatea conflictului.
Capacitatea redusă a mijloacelor de comunicare folosite în 1914 a contribuit la agravarea
conflictului: toate națiunile utilizau încă telegraful și ambasadorii lor ca principală metodă de
comunicare, cauzând, astfel, întârzieri de ore sau chiar de zile întregi.

1914: Primele bătălii[modificare | modificare sursă]

Mobilizare și chemarea la arme[modificare | modificare sursă]


O mulțime de bărbați din Berlin ascultă citirea de către un ofițer german a listei celor mobilizați în
urma emiterii decretului de mobilizare semnat de Kaiser în 1 august 1914

Voluntari britanici așteptând plata în Piața Trafalgar din Londra

Transportarea recruților germani

 

Soldați francezi la începutul războiului

Rezerviști francezi în Paris

Austrieci citind ziarul care anunța mobilizarea

Planul Schlieffen din 1905

În ziua de de 28 iulie 1914, Austro-Ungaria, după o rivalitate ce durase ani întregi, a declarat
război Serbiei. Franța și Rusia s-au mobilizat imediat ca răspuns la mobilizarea austriacă. Părea
că criza va escalada și că înfruntarea era inevitabilă. Ultima săptămână din luna iulie a fost
caracterizată de un schimb continuu de telegrame între cancelariile din marile capitale europene.
Diplomații europeni și unii oameni politici încă mai credeau că criza se va rezolva. Gravitatea
crizei era însă, subevaluată. Astfel, Tisza, al doilea ministru al Ungariei (Transleithaniei),
excludea riscul izbucnirii unui război european.
La 1 august, Germania intră în scenă, declarând război Rusiei, după ce i-a cerut să pună capăt
mobilizării. Pentru a evita riscul susținerii unui război prelungit pe două fronturi simultan, strategia
germană prevedea ca, în caz de conflict cu Rusia, să distrugă preventiv armata franceză
după Planul Schlieffen, plan inițiat și pregătit de Alfred von Schlieffen în 1905. Printr-o manevră
de învăluire, armatele germane trebuiau să traverseze teritoriul Belgiei pentru a pătrunde pe
teritoriul francez dinspre nord și a ocupa rapid porturile de la Canalul Mânecii, Dunkerque și Le
Havre, obiectivul final fiind încercuirea Parisului. Operațiunea avea să dureze 42 de zile și să se
încheia cu o victorie, înainte ca Rusia să ducă la bun sfârșit mobilizarea trupelor acesteia și să
declanșeze un atac pe frontul estic.
Ordre de Mobilisation générale

Britons (Kitchener) wants you

La 2 august, trupele germane au ocupat Luxemburgul, în timp ce în Franța s-a emis ordinul de
mobilizare (solidarā cu Rusia care, deja, mobilizase), iar în 3 august, Germania a declarat război
Franței. La 4 august, după ce i s-a refuzat cererea de liberă trecere a trupelor, Germania a
invadat Belgia. Violarea neutralității Belgiei a determinat Marea Britanie să intre în conflict.

Trupe britanice debarcand in Qingdao(China)

La 23 august, Japonia, motivată de competiția comercială germană din China, a declarat război
Germaniei. Pe 27 august, japonezii și britanicii au atacat portul german Qingdao din China,
blocada fiind încheiatǎ în noiembrie, cu victoria Aliaților. La 1 noiembrie, Imperiul Otoman a intrat
în război alături de Puterile Centrale. Între timp, Italia a ales să fie neutră.
Inițial, era un război local dintre Austro-Ungaria și Serbia. Dar odată cu implicarea Franței, Marii
Britanii, Germaniei și Rusiei, războiul a căpătat o scară continentală. Era imposibil ca războiul să
fie limitat spațial. Războiul se propagase după ce mari puteri industriale cu creșteri demografice
au intrat în conflict. Marile puteri europene se pregăteau de mult timp pentru un război european.
Armatele aveau forțe inegale. Germania considera de un secol că războiul trebuia cultivat ca o
știință pentru profesioniști, nu ca o simplă răfuială sau ocupație pentru aristocrați. Helmuth
Johannes Ludwig von Moltke (1848-1916) - nepotul celebrului mareșal Helmuth Karl Bernhard
Graf von Moltke (1800-1891), un mare strateg, care timp de 30 de ani fusese șeful Statului Major
General al armatei prusace și obținuse victorii categorice în războaiele purtate cu Danemarca
(1864), Austria (1866) și Franța (1870-1871) - a fost numit șef de Stat Major în 1906 și a aplicat,
consecvent, planul creșterii eficienței aparatului național de război, iar în 1914 a fost determinat
să aplice planul Schlieffen. Tradiția militaristă prusacă modelase structura socială a imperiului
care dispunea de un număr mare de oameni apți pentru serviciul militar. Cei mai buni dintre cei
selectați erau instruiți printr-un antrenament îndelungat. Statul Major German conta pe mijloace
logistice superioare, pe spiritul de elită și pe efective mari, Germania putând trimite 5 milioane de
soldați pe front. Aliatul austro-ungar dispunea de forțe mult inferioare.[14]
În tabăra Antantei, Franța și Marea Britanie dispuneau de tehnologie militară dezvoltată și de un
mare randament de producție, deși se înfruntau cu numeroase probleme. Franța era nevoită să
susțină unilateral războiul, fiind dezavantajată în privința efectivelor, reușind să mobilizeze 4
milioane de soldați. Marea Britanie deținea superioritatea navală. Contribuția ei inițială constă în
trimiterea pe continentul european a unui contingent de 100 000 de soldați din British
Expeditionary Force. Imperiul Rus avea, la rândul său, probleme privind efectivele, iar
mobilizarea, din cauza distanțelor mari, se desfășura lent.

Cavaleria indiană din British Expeditionary Force

Răspunsul la chemarea la arme era pozitiv oriunde, nu doar în statele participante. Însuflețiți de
propagandă, voluntari din dominioanele coloniale (Australia, Canada, India, Algeria, Senegal și
Maroc) au răspuns chemării la arme din motive ca sentimentul datoriei și loialității față de țară,
dar erau atrași și de perspectiva unui salariu fix și spiritul de aventură.
În Marea Britanie, apelurile aveau un ecou mai puternic în rândurile claselor de mijloc înstărite,
fiind formate batalioanele "Pals ", ca Grimsby Chums, detașamente alcătuite din oameni care
provin din aceeași regiune sau comune, înrolându-se împreună, ca tovarăși, mulți dintre ei fiind
muncitori din aceeași breaslă, sau foști elevi ai unor colegii prestigioase.
Se credea că războiul va fi de scurtă durată și că soldații se vor întoarce în casele lor înainte de
Crăciun. În ambele tabere opuse se manifesta euforia colectivă care însoțea plecările spre front
ale trenurilor pline de soldați, hrăniți cu entuziasm, de mulțimile adunate în piețe și gări, care
fluturau steaguri și se îmbrățișau de rămas-bun, născându-se sentimente de fraternitate și
solidaritate menite să unească. Niciunii nu se așteptau că aveau să fie duși în trenuri precum
"vitele la abator", așa cum, după încheierea războiului, aveau să susțină pacifiștii.
La toate puterile europene prevala consensul intern în fața inamicului, fiecare dintre ele
considera că are pretenții justificate, astfel: Germania, care avea pretenția supremației europene,
lupta împotriva autocrației ruse; în Franța domnea sentimentul de revanșă împotriva
tradiționalului adversar german, care îi luase teritoriile în războiul anterior; Rusia, pretindea că
lupta să apere slavismul de amenințarea germană și cea otomană; Marea Britanie considera că
Germania, prin politica ei expansionistă, devenea un rival periculos în competiția pentru
supremația navală și industrială.[15]

Frontul de Vest[modificare | modificare sursă]

Violarea neutralității Belgiei de către Germania[modificare | modificare sursă]


 


 

Întrucât, la începutul conflictului, armatele germane invadatoare au întâmpinat o neașteptată

rezistență a micii armate belgiene a regelui Albert I, care a dat dovadă de o bună capacitate de
apărare, părea că războiul nu se desfășura conform planului Schlieffen. În această situație,
generalului german Ludendorff i-au trebuit 11 zile să cucerească orașul Liège și abia pe 20
august, germanii au reușit să între în Bruxelles. Belgienii s-au retras ordonat pentru a se
baricada în portul-fortăreață Anvers, unde au rezistat eroic până în 9 octombrie 1914.
Pentru a înfrânge rezistență belgiană, germanii au adoptat tactică terorii, lăsând în urmă lor
așezări distruse și civili morți. Autoritățile belgiene locale au fost abolite, economia devastată, iar
germanii au rechiziționat fabricile, înfometând populația. Albert I nu și-a abandonat poporul și a a
rămas la comanda armatei concentrate în sud-estul Belgiei, devenind un simbol al valorilor
morale ale Antantei.
În sectorul Mons și Charleroi, trupele franceze comandate de generalul Joffre și Corpul
Expediționar Britanic comandat de Sir John French (veteran din războiul cu burii), au
contraatacat și au silit trupele germane să se retragă spre sud. Armatele germane au pătruns în
Franța. Nevoit să renunțe la câteva divizii pentru a întări Frontul de Est, amenințat de mobilizarea
rușilor, von Motke nu mai avea forțele necesare să ducă la bun sfârșit planul Schlieffen. S-a
renunțat la atacul direct asupra capitalei franceze dinspre nord și est și s-a trecut la atacul prin
învăluire dinspre sud și vest.[16]
Marna[modificare | modificare sursă]


Helmuth von Moltke

Joseph Joffre

Sir John French

Alexander von Kluck

Erich von Falkenhayn

Brigader din regimentul francez Chasseur d'Afrique

Învățând lecția bătăliei frontierelor, Joffre a căutat să restabilească echilibrul, întărind flancul
drept al armatei. A regrupat unitățile militare luate din diferite sectoare ale frontului și a format o
nouă armată (a VI-a), condusă de generalul Maunoury, pe care a concentrat-o în zona Parisului,
a cărei garnizoană era alcătuită din localnici. La 1 septembrie, această armată reunea 11 divizii,
având misiunea de a ataca din flanc, atunci când condițiile vor fi favorabile, armata germană care
înainta prin marș .
La 3 septembrie, Joffre intenționa să continue retragerea, menținând, însă, la cele două
extremități ale frontului, Paris și Verdun, punctele de sprijin care îi vor putea permite reluarea
ofensivei. A doua zi a fost avertizat de situația precară a Armatei I germane al cărui flanc
defensiv era insuficient, ivindu-se, astfel, ocazia favorabilă pentru un contraatac francez. Joffre
avea în vedere deplasarea armatei lui Maunoury la sud de Marna, în timp ce Joseph Simon
Gallieni, comandantul trupelor concentrate în zona Parisului, printr-o contralovitură, urma să
împingă atacul la nord de râu. Bătălia avea să se desfășoare pe 6-7 septembrie. S-au luat
măsuri ca în Armata a V-a, Lanrezac să fie înlocuit de Franchet d’Espérey și corpul britanic avea
să reia ofensiva. În seara zilei de 4 septembrie, la ora 22, s-a dat ordinul general de atacare a
Armatei I germane. Între timp, Moltke, înștiințat de concentrarea forțelor franceze în Lorena, a
înțeles gravitatea pericolului care îl amenința dinspre Paris. A lăsat armatele din centru să-și
continue înaintarea și a ordonat celor două armate din aripa dreaptă, comandate de Kluck și
Bulow, să se îndrepte spre est. Frontul defensiv nu se putea forma imediat, căci cea mai mare
parte a diviziilor germane au traversat Marna, în timp ce trupele lui Maunoury erau gata de atac
la nord de râul Marna.
În momentul declanșării bătăliei, Moltke avea 75 de divizii, iar Joffre-79. În urma întăririlor
provenite din trupele de rezervă, infanteria Antantei era mai numeroasă decât cea germană.
Antanta avea toate avantajele. Dacă în Bătălia de la Charleroi, cele două armate germane de
linie aveau 30 de divizii în fața a 19 divizii franco-britanice, acum nu mai dispuneau decât de 20,
pe când Antanta avea 30 de divizii. Cele două armate germane au trimis patru divizii în fața
Anversului, fortificație în cadrul sistemului belgian, lăsând trei divizii în fața Maubeugeului pentru
a-l asedia. La 26 august au pus la dispoziția Marelui Cartier General alte patru divizii, care au
fost trimise spre Prusia Orientală să întărească forțele amplasate acolo pe 29 august. Armatele
germane ar fi putut primi întăriri scoase în cadrul unităților din Lorena. Moltke a ignorat
deplasările de forțe efectuate de Joffre până pe 4 septembrie și nu a luat nicio inițiativă în
această privință. Fiind sigur pe el că înfrângerea francezilor era certă, a slăbit aripa dreaptă, fără
să anticipeze ceea ce va urma. În după-amiaza zilei de 5 septembrie, a început marea bătălie pe
înălțimile de la vest de Ourcq, unde armata lui Maunoury a atacat flancul de apărare al armatei
lui Kluck. Forțele franceze au atacat și s-au amplasat în sector, folosind orice mijloc de transport,
inclusiv taxiurile pariziene rechiziționate de urgențǎ pentru transferul trupelor de rezervǎ.
Beneficiind de avantaj, Joffre a coordonat un atac masiv. În 7 septembrie, britanicii și francezii s-
au infiltrat în sectorul mai puțin apǎrat al frontului german, la joncțiunea dintre Armata I cu
Armata II, amenințând divizarea trupelor germane.

Taxiu parizian

Pe 8 septembrie, Comandamentul german era sigur de succes, o breșă fiind deschisă în

regiunea Revigny, între Armata a IV-a și a III-a franceză. Dar a fost obturat prin înaintarea în linie
a unui corp de armată scos cu trei zile mai devreme de pe frontul din Lorena. În partea de vest a
frontului, armatele franceze și corpul britanic au reluat ofensivă. Situația pentru cele două armate
germane din flancul drept s-a înrăutățit. Kluck și-a readus diviziile de la nord de Marna pentru a
para atacul lui Maunoury, deschizând o largă breșă între armatele sale și cele ale lui Bulow. Linia
Petit-Morin era apărată de o cortină de cavalerie, ușor de atras într-o busculadă. Cei doi generali
germani nu ignorau pericolul, dar sperau că printr-o acțiune viguroasă a celor două extremități
ale frontului de luptă să obțină victoria înainte ca breșa să fie larg deschisă. Pe Ourcq, Kluck a
încercat să învăluie prin nord armata lui Maunoury. Bulow ducea tot greul pe aripa stângă,
traversând mlaștinile de la Saint-Gond și atacând diviziile lui Foch. Eforturile germanilor au fost
zadarnice. În 8 septembrie, linia Petit-Morin a fost străpunsă, Armata a VI-a franceză era gata să
cedeze, fiind salvată de 6000 de rezerviști, prin intermediul unei coloane de taxiuri rechizționate
în Paris.
Pe 9 septembrie, armata I germană risca să fie atacată din spate, iar armata a II-a, din flancul
stâng. Generalul Helmuth von Moltke a ordonat generalilor von Bulow și von Kluck să se retragă.
Înfrângerea suferită de flancul drept al armatei l-a obligat pe Moltke să înceteze ofensiva din
Lorena și să readucă în prima linie armatele din centru. Retragerea germană le-a permis
armatelor Antantei să traverseze Marna lent, acoperind însă doar 20 km în prima zi. Armata lui
von Kluck a făcut joncțiunea cu armata lui von Bulow pe valea râului Aisne. În timpul după-
amiezii, britanicii au traversat Marna pe la Fertes sous Jouanne, sprijiniți de Armatele franceze V
și VI și, astfel, francezii obțin victoria. La est de tabăra de la Mailly, pe frontul din Argonne, de la
Meusa superioară până la Grand-Couronne de Nancy, germanii atacau spre sud și de la est la
vest linia frontului de la Moselle și Meurthe pentru a încercui frontul francez de la Verdun.
La 10 septembrie, în urma contraofensivei, întregul front german a cedat. Francezii au suferit
pierderi de 250 000 de soldați. Pierderile britanice se ridicau la peste 12 700. Ordinul de urmărire
lansat de Joffre nu a putut fi, însă, executat, din cauză că infanteria și cavaleria franceză erau
epuizate, iar artileria nu avea muniție. Intrarea unei armate germane alcătuită din divizii din
Lorena și trupele disponibile în urma capitulării Maubeugeului au oprit urmărirea francezilor pe
linia râului Aisne. Comandanții șefi s-au grăbit să desfășoare frontul de luptă în direcția nord-vest
și, apoi, spre nord, efectuând o manevră de deplasare laterală a trupelor. Era o cursă spre mare.
La sud de Amiens, Joffre a amplasat o nouă armată, dar care a fost respinsă pe 25 septembrie
pe Somme. A lansat, între Arras și Bethne, noi forțe, dar fără succes. A pregătit o altă ofensivă în
regiunea Lille, cu diviziile belgiene care evacuau Anversul. Falkenhayn l-a înlocuit pe Moltke,
reluând ofensiva pentru a ajunge la porturile de pe țărmul mării, la Pas-de-Calais, al cărui control
îi permitea să amenințe în mod direct Anglia, împiedicând debarcarea de noi trupe britanice. A
respins 5 corpuri de armată formate din noi recruți și voluntari. În 18 octombrie, a ordonat
atacarea frontului de pe Yser, unde trupele belgiene s-au stabilit cu dificultate. Timp de trei
săptămâni, Falkenhayn a lansat atacuri la Dixmude, la Ypres și la Messines. Belgienii au deschis
ecluzele de la Nieuport și au inundat Yser. Tactica de învăluire era imposibilă. De la mare la
frontieră elvețiană s-a stabilit un front continuu. Operațiunea care trebuia să fie încheiată în șase
săptămâni a durat câteva luni, astfel, comandamentul german a trebuit să-și recunoască eșecul.
La rezultat au contribuit decisiv și rușii. Comandamentul rus a intrat cu una dintre armatele sale
în Prusia orientală, în timp ce Moltke a fost constrâns să retragă patru divizii din teatrul principal
de operațiuni și să le trimită pe frontul estic. Ofensiva rusă a facilitat victoria Antantei de pe
Marna. Însă rușii au fost învinși la Tannenberg. Pe bucla de pe Vistula, rușii, germanii și
austriecii au lansat treptat manevre de învăluire, fără a obține un avantaj. Chiar și așa, victoria
obținută în Bătălia de pe Marna a arătat că germanii puteau fi împiedicați de Antanta să obțină o
victorie rapidă și decisivă. Dar era evident că războiul era pe departe de a se încheia, germanii
având destule forțe pentru a atacă. Sloganul soldaților britanici „acasă înainte de Crăciun” a
ajuns o glumă proastă, de umor negru.
Noua linie de apărare franceză s-a refăcut la sud de Marna, de-a lungul unui front de 260 km,
fiind susținută de o armată alcătuită din rămășițele decimate pe front. Rezistența belgiană a
permis redesfășurarea franceză pe frontul de-a lungul râului Meuse, iar guvernul francez s-a
refugiat la Bordeaux. Întrucât germanii erau epuizați, obiectivul principal al trupelor franceze era
oprirea înaintării forțelor inamice asupra Parisului, prin atacarea lor pe flancuri. Între 5-13
septembrie, contraofensiva lansată de Joseph Galieni a avut succes, francezii aruncând în luptă
toate resursele pentru a-și salva capitala și, astfel, printr-o serie de contraatacuri au spart frontul
german. Din momentul înfrângerii de pe Marna, deși germanii au obținut o zona industrială
bogată în materii prime, frontul de vest a fost stabilizat pe linia de la Marea Nordului la Munții
Vosgi. Se vor săpa tranșee la câteva sute de metri unul de celălalt de-a lungul a două linii
paralele, de la Ostende la Noyon, la punctul fortificat de la Verdun, la Nancy, menținându-și
pozițiile până în 1918.
Porturile de pe coasta atlantică au rămas sub control francez, care puteau fi, în continuare,
aprovizionați de Marea Britanie. Corpul Expediționar Britanic, redus la număr, s-a călit în luptǎ și,
astfel, diviziile britanice, bine antrenate și dotate cu artilerie, au obținut o victorie tactică la Neuve
Chapelle și Loos împotriva diviziilor germane. Însă, relațiile dintre comandamentul francez și cel
britanic erau proaste.[17]
 

Ypres[modificare | modificare sursă]

Batalia de la Ypres

Armistitiul de Craciun

Înainte de începerea iernii, germanii au încercat să reia ofensiva cu un atac la nord, în Bătălia
Flandrei, dar în luna noiembrie, operațiunea a încetat. Armata franceză a pierdut în prima lună
jumătate de milion de soldați. Corpul Expediționar Britanic, dislocat în Flandra, între 10-13
octombrie 1914, a înaintat pentru a-i încercui pe germani, aflați în deplasare după respingerea
de pe Marna. Dar după o săptămână, britanicii s-au retras, drumul fiindu-le barat de Armata VI
germană a prințului Ruprecht și orașul Ypres a devenit un punct-cheie al frontului occidental.
Întrucât, dacă germanii ar fi reușit să-l ocupe, ei ar fi putut tăia retragerea britanicilor către
Canalul Mânecii. În această situație, forțele Antantei au fost nevoite să mențină cu orice preț
controlul asupra orașului. Confruntarea a debutat la 17 octombrie, iar în 22 noiembrie, germanii
au obținut un avantaj strategic, ocupând regiuni industriale bogate din Franța și Belgia, dar planul
de ocupare a orașului Ypres a eșuat și Germania realiza că avea de înfruntat un război
îndelungat și extenuant. Mii de tineri studenți s-au înrolat, cu entuziasm, ca voluntari, fără
instrucție militară adecvată, pentru a muri cu miile pe câmpurile de lupta din Flandra. Bătălia de
la Ypres a fost redenumită "uciderea pruncilor". În unele zone ale frontului, în ziua de Crăciun s-a
stabilit un armistițiu în care soldații britanici, francezi și germani au fraternizat, jucând fotbal,
făcând schimb de chipie, decorații și țigări, făcând fotografii, fiind un scurt moment de răgaz pe
"pământul nimănui".[18][19]

Frontul de Est[modificare | modificare sursă]



Între zilele 17-22 august, armatele ruse comandate de Rennenkampf și Samsonov au atacat
Prusia Orientală, obligându-l pe von Prittwitz să se retragă de pe poziția defensivă pe Vistula.
Drept urmare, Comandamentul Suprem German îl înlocuiește cu generalii Hindenburg și
Ludendorff, care, printr-o contraofensivă îndrăzneață, zdrobesc în cinci zile (26-30 august)
armatele lui Samsonov și Rennenkampf la Tannenberg, Hindenburg, profitând de victoria de
la Tannenberg, a propus o schimbare radicală a planului strategic inițial, cu menținerea unei
atitudini defensive pe frontul occidental pentru a declanșa o ofensivă puternică împotriva Rusiei.
Dar Falkenhayn s-a opus. Între timp, rușii le-au provocat o înfrângere austro-ungarilor la Leopolis
(în română Liov, în ucraineană L'viv, în polonă Lwów, în germană Lemberg, în rusă L'vov) pe 8-
12 septembrie. În urma acestei victorii, rușii au invadat Galiția și au pus presiune pe lanțul
Carpaților, punctul cheie pentru intrarea în Ungaria. Austriecii au suferit un eșec și în campania
din Serbia, fiind înfrânți, mai întâi, în Bătălia de la Țer și apoi de la Kolubara, unde s-a remarcat
voievodul Radomir Putnik ca erou național. Deși în 6 noiembrie austro-ungarii ocupaseră
Belgradul, înainte de Crăciun au fost alungați, suferind mari pierderi. Iarna geroasă din nord a
stabilizat frontul în Est, oprind înaintarea germană, iar Austro-Ungaria și-a demonstrat lipsa de
pregătire a armatei sale în Galiția și Serbia, Viena având mai multă nevoie de aliatul său german.
Tannenberg[modificare | modificare sursă]


Alexander V. Samsonov

Paul von Hindenburg (1914)

Pavel K. Rennenkampf

Erich Ludendorff

Franța era nevoită să-și apere capitala, iar rușii au fost determinați să accelereze acțiunile pe
Frontul de Est. Pe 17 august, Armata I a lui Rennenkampf și Armata II a lui Samsonov au primit
ordinul de a invada Prusia Orientală din bazele militare din Polonia. Astfel, a fost deschis Frontul
de Est. În zona aleasă pentru pătrundere, menținerea comunicațiilor erau dificile, iar drumurile și
căile ferate principale nu erau modernizate de ruși pentru a împiedica eventuale atacuri
germane. Samsonov a înaintat lent în partea de sud-vest a provinciei, cu intenția de a realiza
joncțiunea cu armata generalului comandată de Paul von Rennenkampf care avansa dinspre
nord-est. În fața ofensivei rusești, generalul Maximilian Prittwitz, comandantul armatei germane,
le-a ordonat soldaților să se retragă. A fost demis și înlocuit cu generalii Paul von
Hindenburg și Erich Ludendorff, trimiși să-l confrunte pe Samsonov. Rușii au dat piept cu Armata
VIII germană. Hindenburg și Luddendorff au primit planul de lupta pregătit de Prittwitz: o lovitură
măreață care prevedea mobilizarea tuturor forțelor pentru atragerea Armatei II ruse într-o cursă.
Cele două armate s-au ciocnit la 26 august 1914. Timp de o săptămâna, rușii, dispunând de
superioritate numerică, au fost avantajați. Samsonov a avansat cu grosul armatei fără a-și
asigura comunicațiile dintre cele două corpuri dispuse pe flancuri și cu Rennenkampf, care nu
înțelegea ce se întâmplă.
Pe 29 august 1914 Samsonov a fost încercuit. A încercat să se retragă, dar a fost prins în
capcană și majoritatea soldaților săi au fost capturați sau uciși. Din cei 150 000 de soldați ruși,
doar 10 000 au scăpat. Samsonov, zdruncinat fiind, s-a sinucis, iar Reenenkampf s-e retras
dincolo de frontiere. Germanii au pierdut doar 20 000 de soldați, luând ca prizonieri peste 92
0000 de ruși. Pe 30 august, Hindenburg a anunțat victoria germană. Bătălia de la Tanneberg a
fost un dezastru pentru Antanta, încât s-a interzis orice referire la această în presă britanică
pentru a nu demoraliza populația, cenzura fiind o caracteristică a acestui război. Însă, totodată,
captarea atenției germanilor de către ruși pe frontul de est a facilitat victoria franco-britanică
pe Marna împotriva germanilor.[20]

Primele bătălii navale[modificare | modificare sursă]


 

Pe 28 august, crucișătoarele britanice ale lui David Beatty au interceptat o escadră germană în
largul insulei Helgoland. Flota maritimă germană a pierdut 6 crucișătoare de tip vechi, fiind
scufundate sau avariate. La Coronel și Falkland, crucișătoare britanice scufundă cele germane.
În toamna 1914, Imperiul Otoman intră în război alături de Puterile Centrale. Încă din august,
Imperiul Otoman își arătase intențiile când două crucișătoare germane au traversat Strâmtoarea
Dardanele demilitarizată după Congresul de la Berlin. Acestea au fost achiziționate de guvernul
turc pentru a înlocui unitățile navale comandate unor șantiere britanice, nelivrate din cauza
mobilizării. În octombrie, cele două nave aflate sub pavilionul turcesc, au bombardat porturile
rusești Odessa, Sevastopol și Feodosia. Rusia a declarat război Imperiului Otoman trei zile mai
târziu, deschizându-se un nou front în Caucaz. Marea Britanie lua în calcul dezembrarea
Imperiului Otoman și din necesitatea de a apară oleoductul persan, în noiembrie 1914, anexează
Ciprul, im timp ce un corp expediționar din India ocupase orașul Basra. În decembrie, pentru a-și
apăra Canalul de Suez, britanicii au proclamat Egiptul protectorat britanic. Flota britanică nu
reușește însă să intre în forță prin Dardanele, fiind respinsă de trupele otomane susținute de
submarinele și aprovizionările germane.

1915:Războiul de poziții[modificare | modificare sursă]

Anul 1915 a fost anul în care nicio tabără nu a reușit să desfășoare ofensive decisive. Nu se mai
efectuau atacuri și deplasare, ci se mențineau pozițiile. Războiul capătă o nouă formă. Planurile
strategice au fost paralizate. Un stat care recurgea la organizarea unei poziții defensive și
amplasarea unor obstacole, ca rețeaua de sârmă ghimpată, putea face față unui inamic
invadator, nevoit să se apere împotriva focurilor de mitraliere săpând tranșee și adăposturi.
Crearea unui front defensiv continuu a devenit o preocupare permanentă. Frontul era rapid dotat.
Era constituit din două linii de poziții paralele, separate de un spațiu ce varia între 3–4 km,
devenind „un pământ al nimănui”. Sistemul defensiv era întărit prin puncte de rezistență ale căror
apărători acționau trăgând cu mitraliere din flancuri asupra infanteriei inamice dacă își consolida
o prima poziție. Ofensiva era din ce în ce mai dificilă de efectuat. Pentru un asalt de succes,
infanteria trebuia să facă o breșă sau să deschisă rețeaua se sârmă ghimpată pentru a-i asigura
trecerea, atunci când armele inamice erau neutralizate, sau când soldații, înghesuiți, nu aveau
timpul necesar să-și părăsească adăpostul. Artileria a fost cea care efectua pregătirea atacului.
Progresele fortificațiilor au suspus adăposturile la proba obuzelor ușoare.Tirul artileriei de
campanie nu era adaptat pentru distrugerea rețelei de sârmă sau a tranșeelor. Erau necesare
dezvoltarea artileriei grele și crearea unei artilerii de tranșee care să utilizeze dispozitive cu tir
curbat. Armamentul infanteriei nu era adaptat noilor condiții de lupta. Grenadă de mâna era o
armă indispensabilă pentru atacarea inamicului adăpostit în tranșee, aflat la mică distanță.
Aviația, care în 1914 nu avea decât misiuni de explorare și recunoaștere, trebuia să fotografieze
pozițiile adverse, să contribuie la reglarea tirurilor artileriei, să survoleze spatele frontului inamic,
să ofere indicii privind pregătirea unei ofensive, să bombardeze depozitele de material și de
muniții, convoaiele de aprovizionare și să apere trupele când făceau manevre de zi. Pentru o
operațiune ofensivă de succes, era necesar progresul militar și tehnologic. Astfel, pe durata
războiului s-a desfășurat o largă cursa a înarmării. Se punea problema nu doar ruperii frontului
advers, ci și străpungerii poziției. Statele beligerante căutai să-și concentreze eforturile către
sectoarele de front sau spre pozițiile care nu beneficiau de o organizare solidă. Înaltul
Comandament german s-a decis să adopte o atitudine defensivă după experiență avută la Yser-
Războiul de Poziții îi permitea să mențină frontul cu forțe reduse. Pe frontul estic, organizarea pe
poziții defensive nu era continuă în densitate sau în profunzime, nici în echipament. Pozițiile nu
erau precum cele occidentale. Problema străpungerii era ușor soluționată pe frontul estic. Înaltul
Comandament francez nu putea să deschisă o breșă largă și adâncă în pozițiile germane. A
privit însă spre noi teatre de războaie. În cadrul campaniei din 1915, germanii au plănuit ofensivă
majoră contra Rusiei. La sfârșitului anului 1914, Falkenhayn a început expediera către frontul
estic cu noi efective disponibilizate de pe frontul vestic. Se confruntă deseori cu comandantul-șef
austriac, feldmareșalul Franz Conrad von Hotzendorf care se opunea planurilor germane.
Succesele minore ale germanilor în regiunea Lacurilor Mazuriene corespundeau eșecului
trupelor austro-ungare în Galiția, orașul Przemysl predându-se rușilor. Forțele Puterilor Centrale
sufereau din cauza dezacordului dintre Înaltul Comandament German și cel Austro-Ungar. În
1915, dispută se polarizase în jurul problemei perspectivei unei intervenții italiene. Falkenhayn
dorea să evite extinderea fronturilor și trebuia că Austro-Ungaria să se resemneze cu ideea
cederii Treton și Trieste către Italia. Conrad, șeful de stat major austriac, s-a opus și a
argumentat că pe baza aceluiași raționament, Germania ar trebui să cedeze Alsacia și Lorena
Franței. Falkenhayn a refuzat să mai trimită întăriri și și-a obligat aliatul austro-ungar să
colaboreze în condiții umilitoare. Germanii au decis ulterior să intervină în sprijinul Austro-
Ungariei. În aprilie 1915, cu 30 de divizii, Comandamentul șef al armatelor germane , Hindenburg
și Ludendorff, șeful cartierului sau, sperau să obțină un succes semnificativ. În mai, Hindenburg
și Ludendorff au lansat ofensivă asupra Poloniei, în sectorul Gorlice-Tarnow. Pe 2 mai 1915, pe
un front de 80 km întindere, între Vistula și Carpați, a lansat al doilea atac. La 6 mai, pe întreg
frontul, rușii s-au retras, scăpând de învăluire, restabilindu-se pe linia San-Nistru. Până în
toamna, frontul se stabilizează în est, iar 150 000 de ruși sunt uciși, și alți 1 milion sunt răniți sau
sunt luați prizonieri. În iunie 1915, linia a fost cucerită de forțele Puterilor Centrale care au ocupat
Przemysl și Lumberg, în două luni, Galiția fiind eliberată de sub control rusesc.

Comandamentul german a lansat cel de-al doilea atac pentru a învălui trupele ruse care dețineau
o buclă de pe Vistula, la vest de Varșovia, prin două acțiuni simultane: una dirijată de la nord la
sud, pe Narev către Varșovia, cealaltă, de la sud la nord, pe cursul mijlociu al Vistulei, către
Ivangorod. Pe 13 iulie, Puterile Centrale obțin un succes tactic. Armatele ruse au scăpat din nou
de învăluire, printr-o retragere rapidă. Varșovia și fortăreața de la Novogeorgievsk au fost
abandonate, Polonia fiind cucerită de Puterile Centrale. Pe 8 august a fost lansat cel de-al treilea
atac în extremitatea septentrională a frontului pe linia Niemen. În șase săptămâni, trupele
germane obțin Kovno, Vilno și ajung pe linia Berezina. Lituania a fost ocupată de Puterile
Centrale. Comandamentul lansează un atac desfășurat de cavalerie spre breșă liniei inamice de
comunicație, dar este respinsă. Armatele Puterilor Centrale ocupau un front rectiliniu de la
Baltică la Nistru, în centrul frontului, avansând 150 km. Armata rusă a suferi în 5 luni pierderi
enorme de 151 000 de soldați morți, 683 000 de răniți și 895 000 de prizonieri. Jumătate din
efectivele combatante a fost pierdută. Rusia se află în imposibilitate de a mai lansa o altă
operațiune militară pentru câteva luni. Puterile Centrale au străpuns liniile ruse pentru că nu erau
solid organizate și pentru că Comandamentul Rus nu se informase asupra concentrării trupelor,
fără mijloace necesare de a se înarma, fiind grupate în masă, cu puști aflate în depozitele situate
în spatele frontului, neavând nici rezerve generale și o rețea de cai ferate care să transporte
trupele către punctele sensibile și prioritare. Statutul Major Rus era incapabil să facă manevre,
recurgând odar la închiderea breșelor din frontul sau de lupta, fără a identifica punctele slabe ale
adversarului.Totuși, armatele ruse au reușit să-și restabilească coeziunea pe un nou front.
Puterile Centrale nu au putut obține rezultatele mult așteptate precum scoaterea inamicului rus
din lupta căci forțele austro-ungare înfruntau un nou adversar: 37 de divizii de infanterie ale
Italiei. Austro-Ungaria a fost constrânsă să formeze un nou front defensiv pe Corso și Isonzo.
Forțele necesare au fost dislocate din rândurile forțelor angajate în Serbia. Frontul din Galiția a
furnizat la rândul sau divizii. Armatele germane nu au avut mijloacele necesare de a elimina
inamicul rus, căci Falkenhayn nu a acordat frontului estic întăririle cerute de Hindenburg. În
octombrie 1915, cei doi comandanți își reproșau reciproc. Operațiunile pe frontul estic rus au fost
suspendate căci Falkenhayn și-a îndreptat efortul asupra Serbiei, cucerind-o cu sprijinul Bulgariei
în șase săptămâni. Trupele franceze, angajate de Joffre, întreprind acțiuni locale și zadarnice-9
mai în Artois, 25 septembrie în Champagne. Trupele italiene au atacat pe Carso în iulie, și
sectorul Gorizia în octombrie. Forțele anglo-franceze au încercat zadarnic să forțeze strâmtoarea
Dardanele pentru a restabili comunicații permanente cu Rusia și de a salva Serbia, însă trupele
otomane le resping. Trupele Puterilor Centrale dețineau Belgia, nord-estul Franței, Polonia,
Lituania, Serbia, iar Alsacia superioară, Valea Thann și Valea Isonzo erau sub ocupația Antantei.
Dar speranța Antantei încă se menținea datorită prezenței trupelor franceze la Salonic, intrării
 Italiei în război, și blocadei economice a Germaniei care suferea de pe urmă recoltelor slabe ,
fiind amenințată de o asfixie economică.
Serbia este scoasă din război, Belgradul fiind ocupat în urmă ofensivei austro-germane condusă
de generalul von Mackensen și mobilizării Bulgariei care a distrus rezistență sârbă. Rămășițele
armatei lui Putnik s-au retras pe coastele Albaniei, fiind evacuate în Insula Corfu de marina
italiană. După ce au fost reorganizate, au fost trimise în Salonic, unde Grecia a fost de acord cu
debarcarea forțelor Antantei. Odată cu înfrângerea Serbiei, Puterile Centrale au putut stabili
legături directe cu Imperiul Otoman care se angajase în lupta împotriva rușilor în Caucaz și
împotriva britanicilor în Orientul Mijlociu.
După ce își declarase starea de neutralitate denunțând nerespectarea de către Austro-Ungaria a
acordurilor stabilite cu Tripa Alianța, și după ample tratative cu Antanta, în mai, Italia intră în
război prin voință regelui, guvernului și militarilor. Pe 23 mai, Italia declara război Austro-
Ungariei, iar pe 24 mai, primele trupe italiene traversează granița de la Piave și au avansat până
la liniile de apărare inamice, un front de 700 km, care se întindea de-a lungul regiunii Trentino, a
Alpilor Cârnici și a cursului răului Isonzo. Italia demonstrase însă că era foarte slab pregătită să
între în război. Abia în iunie, armata era pusă în mișcare sub comandă lui Luigi Cadorna. Armata
italiană era prost organizată și slab echipată. Din iunie până în decembrie sunt lansate patru mari
ofensive în Isonzo. Până la sfârșitul anului, în urmă operațiunilor rezultă 173 000 de italieni și
131 000 de austrieci morți.
Pe 7 mai, submarinele germane scufundda transatlanticul britanic Lusitania în largul coastelor
irlandeze, provocând moartea a 1198 de pasageri, dintre care 128 erau cetățeni americani.
Germania va fi aspru condamnată și se va produce o largă emoție în rândul opiniei publice
americane care va juca un rol decisiv în intrarea SUA în război.
În primăvară 1915, Antanta are parte de una dintre cele mai mari dezastre în urmă tentativei de a
scoate Imperiul Otoman din joc printr-o operațiune amfibie ambițioasă împotriva Dardanelelor,
inițiată de Al doilea Lord al Amiralității, Winston Churchill. Operațiunea trebuia să producă
căderea Constantinopolului. Dar trupele otomane mai bine echipate, comandate de generalul
german Liman von Sanders, au așteptat pregătite debarcarea inamică.
Nu doar Galipoli a fost un eșec răsunător pentru Antanta, ci și bătălia de la Artois. De-a lungul
celei de-a două bătălii de la Ypres, Joffre a decis spargerea liniilor germane de pe Frontul de
Vest de la Artois. Bombardamentul preliminar asupra pozițiilor germane a durat timp de 5 zile. Pe
9 mai 1915, Petain a condus ofensivă Armatei IX Franceză, având că obiectiv dealul Vimy.
Petain nu l-a putut cuceri. Generalul Șir Douglas Haig a condus un atac simultan al britanicilor la
Neuve Chapelle. Nu a reușit să pătrundă. Pe 25 septembrie, britanicii și francezii au lansat un
atac simultan asupra liniilor germane la Artois. Generalul Dubail a atins vârful dealului Vimy în
cele din urmă, dar Armata VI Germană l-a respins. Haig a atacat la Loos și a progresat, dar și el
a fost respins. După ce un al doilea atac britanic pe 13 octombrie s-a soldat cu pierderi grele, Șir
John French a decis oprirea ofensivei din Artois. A fost un eșec costisitor, 50 000 de soldați
britanici și 48 000 de soldați francezi fiind uciși. [21]

Frontul din Orientul Mijlociu: Gallipoli[modificare | modificare sursă]


 


 


 


 

Pe 19 februarie 1915, britanicii au atacat forturile turcești din Dardanele, la intrarea în Marea
Neagră. Atacul a fost lansat cu un bombardament de la mare distanță, continuând cu un foc
intens tras din apropiere. Forturile exterioare au fost abandonate de turci. Căutătoarele de mine
britanice au intrat în acțiune.Au pătruns 10 km în interiorul strâmtorii Dardanele pentru a elibera
accesul. Forțele britanice nu au putut pătrunde căci forturile turcești din interior erau prea departe
pentru a fi bombardate de navale de război aliate. Căutătoarele de mine au fost trimise mai
departe, însă aflându-se sub focul bateriilor turcești, au fost forțate să se retragă. Al doilea Lord
al Amiralității, Winston Churchill, era nerăbdător. Amiralul Carden progresa lent în Dardanele și
era extrem de stresat din cauza situației și supus presiunii lui Churchill. Era în pragul unei
depresii nervoase. În martie 1915, a fost înlocuit cu viceamiralul Șir John de Robeck, care a
ordonat înaintarea flotei aliate prin Dardanele, deși strâmtoarea era minată. Pe 18 martie 1915,
18 nave de război britanice și franceze au intrat în apele inamice. Nava franceză Bouvet a lovit o
mînă care a explodat. Nava s-a răsturnat și s-a scufundat. Apoi, navele britanice Irresistibile și
Ocean au lovit minele. Flota Aliată s-a retras, pierzând trei nave și 700 de oameni. Alte trei nave
au fost avariate. Churchill a comis o mare greșeală ce avea să-i coste scump carieră politică. De
Robeck l-a sfătuit pe Churchill să cucerească peninsula Gallipoli, de pe partea vestică a
Dardanelelor. Generalul Hamilton, comandantul trupelor de pe insula Lemnos a acceptat să
intervină, intocmindu-se planuri pentru debarcarea de trupe la Gallipoli. Ofițerii greci, care
cunoșteau terenul , i-au comunicat lui Kitchener că erau necesari 150 000 de soldați pentru a
cuceri Gallipoli. Kitchener a concluzionat că jumătate ar fi de ajuns, aceștia fiind trimiși la
Lemnos. Comandantul turc, Liman von Sanders, aflând că doar 70 000 de soldați urmau să
sosească la Lemnos, și-a poziționat 84 000 de soldați de-a lungul coastei din Gallipoli, unde
anticipa că trupele aliate vor debarcă. Debarcarea a avut loc pe 25 aprilie, fiind stabilite două
capete de pod la Helles și Gaba Tepe. Pe 6 august, un alt cap de pod a fost stabilit în golful
Sulva. Tentativele de a trimite trupe în valuri s-au soldat cu eșecuri. Generalul Hamilton a mai
cerut încă 95 000 de soldați. Deși Churchill a acceptat să mai trimită întăriri, până la urmă,
Kitchener nu era dispus să mai trimită alte trupe. În octombrie, Hamilton a fost înlocuit de
generalul Munro. Munro a recomandat că retragerea ar fi cea mai bună strategie. Kitchener a
sosit 2 săptămâni mai târziu și a consimțit, sugerând retragerea celor 150 000 de soldați.
Evacuarea a început în golful Sulva pe 7 decembrie. Ultimele trupe au plecat de acolo pe 9
ianuarie 1916. 480 000 de soldați au luat parte la expediția britanică din Gallipoli, 43 000 de
britanici , 11 000 de australieni și neozeelandezi și 5000 de francezi fiind uciși. Pe cealaltă parte,
au fost uciși 65 000 de turci. Expediția a fost dezastruoasă din cauza erorilor grave de judecată
ale lui Churchill (care avea să fie demis din funcție) și Kitchener.[22][23]

Frontul Italian: Isonzo[modificare | modificare sursă]

Corpuri austrieci in munti

Pe 23 mai 1915, sub presiunea manifestantiilor desfășurate de intervenționiști, guvernul

Salandra a declarat război guvernului de la Viena. Pe 24 mai, generalul Cadorna a inițiat
mobilizarea a unui milion de soldați, dar prost echipați. Taverele adverse au intrat într-un război
de uzură. Răul Insonzo, care marca granița dintre Austria și Italia, a devenit câmp de bătălie. Din
1915 până în 1917 s-au desfășurat 11 bătălii. În vara 1915 s-au desfășurat primele două în care
s-a încercat slăbirea presiunii inamice pe frontul estic. În toamna 1915 s-au desfășurat încă alte
două bătălii menite să micșoreze presiunea Puterilor Centrale asupra Serbiei și a capului de pod
aliat de la Salonic. Bătăliile ofensive au permis câștigarea a câtorva km de teren, dar pierderile s-
au ridicat la 300 000 de soldați Între 11-16 martie 1916, italienii au desfășurat a cincea ofensivă
atacând inamicul de la Monte Sabotino până la Marea Adriatică, cu rezultate slabe. Obiectivul a
fost stabilit la Gorizia. Orașul, un nord rutier feroviar, înconjurat de înălțimi fortificate, era greu de
cucerit. La sfârșitul celei de-a șasea bătălii în august 1916, trupele italiene au pătruns în Gorizia.
În septembrie 1916, s-au desfășurat alte trei ofensive pe Carso, dar fără rezultate semnificative.
În a zecea bătălie din aprilie-iunie 1917, forțele italiene au cucerit câteva poziții marginale. În a
11-a bătălie din august-septembrie 1917, italienii au cucerit Platoul Bainsizza. [24] [25]
1916: Infernul[modificare | modificare sursă]
Frontul de Vest[modificare | modificare sursă]
Verdun (1916)[modificare | modificare sursă]
În decembrie 1915, șeful de stat-major german, generalul Erich von Falkenhayn a decis să atace
Verdunul, un oraș-garnizoană fortificat din Franța, amplasat pe râul Meuse. Asaltul german a
început pe 21 februarie 1916, cu o ofensivă dusă de 1 milion de soldați germani care au atacat
un oraș apărat de 200 000 de francezi. A doua zi, francezii s-au retras de pe al doilea aliniament
de tranșee pe cel de-al doilea. Pe 24 februarie au ajuns la cel de-al treilea, la doar 8 km de oraș.
Generalul Petain a primit comanda sectorului Verdun. Fiecare soldat francez disponibil a fost
transferat în secțiunea Frontului de Vest; 259 din cele 330 de regimente de infanterie din armata
franceză luptând la Verdun. Armata germană a fost oprită în februarie, și pe 6 martie a declanșat
genocidul. Multe puncte strategice franceze au căzut în mai-iunie, după un asediu îndelungat.
Germanii au continuat să atace Verdun în repetate rânduri pe timpul verii și toamnei 1916, dar au
slăbit intensitatea asalturilor, fiind nevoiți să transfere trupe pentru a apăra linia germană a
frontului pe Somme. Francezii au efectuat un contraatac condus de generalul Charles Mangin,
recapturând forturile pierdute în noiembrie. Bătălia de la Verdun a fost cea mai îndelungată din
acest război. S-a încheiat pe 18 decembrie. Armata franceză a pierdut 550 000 de soldați, iar
germanii-434 000 de soldați. Deși francezii au câștigat bătălia, ambele armate au fost slăbite și
epuizate.
Somme (1916)[modificare | modificare sursă]
Declanșarea atacului german asupra orașului Verdun a determinat o escaladare a bătăliei de pe
Somme care se transformase într-un atac diversionist al forței expediționare britanice, în care
generalul Haig avea contribuția principală. Haig și generalul Sir Henry Rawlinson au elaborat un
plan de atac.
Strategia lui Haig era bombardarea timp de 8 zile și distrugerea cuiburilor de mitraliere germane,
urmând ca Rawlinson și Armata IV să avanseze către Bapaume. La nord de Rawlinson,
generalul Allenby și Armata III urmau să pătrundă prin liniile germane Cavaleria aflată în
așteptare; trebuia să traverseze prin breșa creată de Allenby. La sud, generalul Fayolle urmă să
înainteze către Combles cu Armata VI franceză. Planul părea să aibă potențial. Haig avea să
bage în luptă 750 000 de soldați.
Bătălia de pe Somme a decurs prost pentru forțele Antantei. Bombardamentele preliminare au
eșuat. Nu au distrus defensiva germană. Au fost inutile împotriva sârmei ghimpate și ineficiente
împotriva buncărelor de beton germane. Pe 1 iulie, trupele aliate au înaintat, însă a fost
împiedicată de sârma ghimpată rămasă acolo, iar germanii erau bine ascunși în poziții defensive.
Forță expediționară britanică a pierdut 58 000 de soldați. Haig a continuat atacul în ciuda
pierderilor. Pe 13 iulie, pe timp de noapte, britanicii au condus un atac spre breșa din linia
frontului inamic, dar germanii au închis-o rapid. Pe 23 iulie, britanicii au mai obținut o victorie
minoră, capturând Pozieres, însă fără efecte. Haig s-a autoconvins că germanii erau epuizați și a
ordonat lansarea mai multor atacuri, toate dovedindu-se a fi costisitoare. Pe 15 septembrie,
generalul Micheler s-a alăturat bătăliei în sud, cu 12 divizii, folosind tancuri pentru prima dată.
Micheler a reușit să câștige câțiva km. Haig a continuat declanșarea atacurilor până când
vremea proastă de iarnă a pus capăt celei mai proaste bătălii concepute vreodată în epoca
modernă. Armata britanică a pierdut 420 000 de soldați, iar cea franceză-200 000. Armata
germană a pierdut 500 000 de soldați. Frontul a fost mutat abia cu 12 km.

Experiența cotidiană a războiului[modificare | modificare sursă]

Soldatii se identificau cu obiectivele fixate de propriile lor natiuni si autoritati. Comuniunea dintre
individ si comunitate era obtinut prin propaganda. Soldatii ajungeau sa se resemneze la un
moment dat si se disciplinau sa lupte tinand cont ca nu aveau alternative. Dezertorii erau priviti
cu invidie. Soldatii, pentru a scapa de oroarea razboiului, apelau la diverse tipuri de dezertare.
Cum dezertarea era aspru pedepsita, se recurgeau la alte metode de iesire din lupta. Una dintre
acestea era ranirea. Soldatul, capatand o rana care sa nu-i puna viata in pericol, dar una
semnificativa incat il facea incapabil sa mai lupte, putea ajunge acasa. Unii isi expuneau anumite
parti ale corpului pentru a fi raniti. Se recurgea si la amputari care era solutia extrema. Ranile
auto provocate erau tot mai dese. Unii soldati se impuscau singuri cu grija, fara ca glontul sa
atinga artere sau oase.
O alta metoda era revolta. In 1917, armata franceza a fost afectata de revolta a 40 de divizii. Insa
cei identificati ca lideri ai izbucnirii grevelor militare nu aveau o soarta prea buna. Dar intr-un fel,
de pe urma grevelor si presiunii soldatilor, au fost aplicate concesiile, s-au oferit ratii mai mari si
s-au oferit permisii mai dese.
O alta alternativa de iesire din razboi era sinuciderea cand soldatii nu mai puteau face fata
luptelor. Sinuciderea era insa dificila caci teava pustii era lunga si nu puteau trage cu ele decat
cu degetul de la picior. Nu se regasesc sinucideri in statistici sau in documente oficiale caci
familiile soldatilor care au recurs la asemenea masura extrema nu mai primeau nimic de la stat.
Justitia militara era dura, iar numarul executiilor era tot mai mare. Pedepsele erau mai aspre pe
frontul de est.
Soldatii aveau insa si motivatii pentru a duce greul pe campul de lupta. Erau mai bine platiti in
armata decat in viata civila, aveau hrana mai buna si mai consistenta. Bautura era una dintre
aspectele centrale ale rezistentei, alaturi de tutun si droguri. Soldatii se imbatau ocazional, mai
ales in permisie. In timpul jafurilor, soldatii se indreptau prima data spre pivnita pentru a cauta
bautura alcoolica depozitata. Nu era o actiune individuala, ci o politica de stat, alcoolul fiind
distribuit de catre institutiile militare in ratii zilnice. Britanicii primeau rom, francezii primeau vin ,
iar germanii primeau bere. Alcoolul era distribuit inainte de efectuarea marilor operatiuni.
O alta motivatie era dependenta de adrenalina de lupta si de ucidere. La britanici, actul uciderii
era asociat cu vanatoarea. Au aparut coduri referitoare la uciderea unui inamic in anumite situatii
caci se puteau intoarce impotriva lor, fiind interzise actele de ucidere a inamicilor cand mergeau
la toaleta sau erau transportati ranitii. Daca initial erau evitati, medicii din taberele opuse erau
atacati spre sfarsitul razboiului fara rezerve caci contribuiau la refacerea fortelor inamice. Numai
existau reguli, de aceea erau create altele noi. Se stabileau reguli de violenta intre tabere si
armistitii de incetare a focului in timpul transportatii cadavrelor si ranitilor. In decembrie 1914 a
fost stabilit Armistitiul de Craciun, fiind o umanitate impartasita. Astfel de fapt nu se va mai repeta
niciodata.
O alta motivatie era ideea razbunarii camarazilor ucisi in lupta de inamici. Mai erau presiunea
egalilor, a camarazilor, comportamentul eroic, societatea asteptandu-se ca soldatul sa nu se
invidualizeze prin lasitate. Principiul soldatului era lupta pentru a-i apara pe altii.
Soldatii petreceau 1/5 din timp pe front. Cand ajungeau in spatele frontului, erau pusi sa faca
provizii, sa refaca drumuri, sa se ocupe de munitii. S-a creat o birocratie militara, de la frizeri la
bucatati, toti avand ca scop evitarea primei linii. Pentru prima linie exista un sistem de rotatie. Cei
din familii bune si cu relatii ori influenta aveau sanse mari sa nu ajunga sa lupte in prima linie,
lucrand in cartierele generale la sute de km in spatele frontului. A aparut problema bolilor,
acestea fiind omniprezente. 8-15% din efective erau contaminate. Bolile erau transmise pe calea
aerului, prin purici si sobolani, dar si prin relatii sexuale cu prostituate, capatand boli venerice.
Aprovizionarea cu apa era o problema permanenta, caci era contaminata, bagata in aceleasi
recipiente unde se punea motorina. Multi soldati se adapau din baltoace. S-a ajuns si la forme
rare de canibalism pe durata foametei sau din lipsa proviziilor alimentare cand soldatii erau
inconjurati de inamici.
S-au creat mituri, ca mitul regimentelor fantoma, grupuri de soldati care traiau intre liniile frontului
in prietenie cu cei inamici si ieseau la suprafata noaptea sa caute hrana si apa. In realitate, erau
putini soldati care traiau astfel, dar nu in grupuri. Mitul acesta a fost creat pentru ca soldatii sa
faca fata disparitiei camarazilor. Episoadele cele mai dureroase erau atunci cand soldatii
trebuiau sa auda stigatele muribunde ale camarazilor lor cazuti pe front ce nu puteau fi ajutati
caci superiorii le ordonau sa nu iasa din transee si sa paseasca pe "pamantul nimanui" pentru a-i
salva. Era dificil pentru soldati sa reziste psihologic ascultand strigatele muribunde zile si nopti
ale camarazilor cazuti pe "pamantul nimanui" pana cand mureau.
Permisiile erau momente de bucurie, dar neimplinite caci soldatii evitau sa vorbeasca cu
nevestele si copii lor despre viata de pe front cu scopul de a-i proteja de ororile razboiului. S-a
manifestat o discrepanta intre ofiter si soldat. La vest, ofiterii isi exprimau atitudinea de
paternitate. Pentru prima data in istorie, avand in vedere ca nivelul de alfabetizare crescuse, au
fost publicate marturii si ale ofiterilor si ale soldatilor, spuse din perspectivele acestora.
Sistemul de transee era impartit in trei segmente. Germanii erau avantajati pentru ca puteau sa-
si aleaga singuri sistemele. In spatele transeelor se afla o structura elaborata din noduri de
comunicatii de investitii masive. Transportul se dezvoltase. Francezii si britanicii erau nevoiti sa
se foloseasca de configuratia frontului impusa de germani. Infanteria traia in adaposturi
subterane, in transeele de comunicatie si transeele de mici dimensiuni care erau foarte apropiate
de cele inamice.
Alimentele erau bagate in conserve. Soldatii primeau pachete cu fructe si dulciuri de la familiile
lor ocazional, precum si scrisori. In momentele de criza militara, pachetele ajungeau cu greu.
Armatele nu detineau echipament de iarna si au improvizat pe durata anotimpului rece.
Divertismentul consta in arta, teatru, jocuri de carti, jocuri de noroc, alcool. Apare medicina
estetica si se faceau operatii pe creier, in cavitatea abdominala si cea toracica. Noile arme
puteau provoca noi tipuri de rani ingrozitoare, iar chirurgia plastica incerca sa le dea soldatilor
mutilati o aparenta de normalitate.

Mobilizare socială. Societate și război[modificare | modificare

sursă]
A aparut o schimbare a atitudinilor colective, impact materializat in distrugeri umane fara
precedent si in modificarea relatiei dintre soldat si ofiter, intre individ si stat. Prin mobilizare
totala, statul mobilizeaza in totalitate societatea. Impactul cel mai plac este descris prin numarul
pierderilor umane. Pierderile militare se ridicau la 11 milioane, iar la civili-7 milioane. Multi nu si-
au pierdut vietile doar in proximitatea frontului, ci si din alti factori: epidemii , genocid si foamete.
Inca este dificil de estimat numarul mortilor in Rusia, caci violenta a continuat si dupa 1917. Cifra
ar putea ajunge la 20-30 milioane daca s-ar include si numarul de nasteri pierdute datorate
razboiului si copii nenascuti din potentialii parinti.
Un inamic nevazut datorat izbucnirii razboiului a ucis mai multi civili decat au facut-o ambele
razboaie mondiale: Gripa Spaniola care a infectat 500 milioane de oameni pe toata planeta,
rezultand 100 de milioane de morti pe toate continentele (3-5% din populatia globala), fiind
pandemia cea mai catastrofala din ultimele secole. Cei mai multi morti au fost estimati in China si
India. Tifosul a facut ravagii, ucigand numai 1 milion de rusi.
Razboiul a fost direct cauza izbucnirii epidemiilor, un razboi biologic neintentionat care s-a
dovedit a fi mult mai ucigator decat toate armele de la aceea vreme. Odata izbucnit razboiul,
societatile agrare au fost grav afectate, productivitatea agricola s-a prabusit, populatii masive
experimentand criza alimentara si automat, fiind ramase fara imunitate, devenind vulnerabili in
fata inamicilor nevazuti. Distrugerile asezarilor pe durata razboiului si conditile lipsite de igiena au
favorizat propagarea epidemiilor. Al doilea Razboi Mondial a dus la cea mai mare catastrofa
demografica de pana atunci. Totusi, gravitatea depinde de la caz la caz.
Pierderile suferite din Marea Britanie au fost mai mici in raport cu numarul emigrantilor in
perioada 1911-1914. Intre 1911-1918, populatia a crescut cu 1 milion. Apare mitul generatiei
pierdute. In Germania insa, cresterea demografica depaseste rapid pierderile. In Franta a inceput
stagnarea demografica de lunga durata, durand o generatie refacerea. Franta a pierdut 1,400
000 de barbati pe front. Deficitul de nasteri a insemnat 4 milioane de copii nenascuti. Au aparut
dezechilibre intre sexe, fiind 130 de femei pentru 100 de barbati.
Elita politica interbelica a avut o lipsa de dinamism. Numarul urias de tineri pierduti a dus la
prelungirea rolului social al generatiei ulterioare. Din 50 de milioane de soldati mobilizati, 23 de
milioane sunt raniti, 70% dintre militarii raniti fiind barbati cu varste intre 20-30 de ani, fiind
mutilati si imobilizati pe viata.
Al doilea Razboi Mondial a fost de uzura, 80% din pierderi fiind in afara marilor batalii. Societatile
combatante se confruntau cu un flux continuu. Presa era nationalista si prezenta razboiul
subiectiv. Oamenii mergeau la razboi cu entuziasm conform presei, desi erau fortati de catre
mecanismele statului. Soldatii francezi ii percepeau alterat pe soldatii germani altfel decat in
realitate (germanii erau de multe ori comparati cu hunii talhari si violatori dupa violarea
neutralitatii Belgiei).
S-a manifestat o rezistenta impotriva mersului la razboi. Socialistii europeni au incercat sa
protesteze fara succes impotriva razboiului. Aparuse un entuziasm cladit de idea razboiului de
scurta durata. Dupa declansarea razboiului, mecanismele erau prinse de catre sistemele de
propaganda. Indiferent de traditia politica, combatantii reactionau similar. Erau limitate libertatile
civile. Era suspendata activitatea politica. S-a recurs la limitarea drepturilor sindicale. Este
aplicata cenzura, dar totodata, se mentinea si un echilibru, preferand ca populatia sa aiba acces
la un flux mai mare de informatii decat sa se produca zvonuri tulburatoare. Statul a intervenit in
functionarea economiei si in viata sociala. De exemplu, in 1915, guvernul imperial german a
creat Biroul Imperial al Cartofului pentru productia si distribuirea cartofilor pentru germanii de
rand. Franta se baza pe auto-mobilizare, caci societatea a raspuns pozitiv apelurilor statului.
Razboiul era defensiv.
Dupa 1916, pacifistii si socialistii erau tot mai activi. In Franta s-a creat Uniunea Sacra, uniune
care includea forte socialiste. Dupa batalia de la Verdun, unitatea in slujba razboiului nu mai
avea credibilitate. Totul se acutiza din cauza a ce se intampla in Rusia. Franta era insa
avantajata, caci prezenta razboiul ca unul defensiv si isi justifica mobilizarea si isi reprezenta
relativul consens pe marginea obiectivelor de razboi. Reusea sa mentina conditii materiale
acceptabile a consumului si nivelului de trai. Guvernul civil avea ultimul cuvant, iar militarii nu
treceau peste acesta. Se mentinuse un echilibru intre autoritatile franceze civile si cele militare.
In Germaia, militarii germani nu aveau roluri limitate de autoritatea civila, strategia lor fiind axata
pe totul sau nimic.
Biserica isi reafirma rolul, contestand regimul republican francez. Catolicii au fost reintegrati in
viata politica. Biserica percepea razboiul ca o oportunitate de reabilitare, asistant la ultimul razboi
sfant. Discursul public era compus din elemente religioase. Biserica isi asumase un rol de
sprijinire in modelarea mentalitatilor colective. Recuperarea Alsaciei si Lorenei era o cauza
nationala. Propaganda si cenzura se manifestau in combinatie. Intelectualii s-au auto mobilizat
pentru a-si afirma rolul de lideri ai natiunii si apostoli ai cauzei nationale.
Se cautau solutii pentru valurile de refugiati. Erau regiuni intregi in care populatia masculina
disparuse. Viata politica s-a fragmentat. Dupa 1917 s-a manifestat o radicalizare a miscariilor
socialiste. Franta confrunta probleme privind mobilizarea trupelor si totodata mentinerea
industriei in functiune. Plecand de la idea unui razboi de scurta durata, s-a recrutat maximul de
efective, lasand agricultura si industria intr-o stare deplorabila. Dupa 1915, muncitorii industriali
au fost lasati la vatra si au fost recrutati taranii.
In Marea Britanie se desfasurase automobilizarea , coexistenta cu persuasiunea si coercitia.
Marea Britanie era liberala si individualista. Daca la inceput a fost o automobilizare caci cetatenii
britanici raspundeau pozitiv, ulterior avea sa se aplice inrolarea obligatorie. Unul dintre
momentele de cotitura a fost criza munitiilor din primavara anului 1915. Statul intervenea pentru
a redirectiona economia. Izbucnisera tensiuni intre militari si civili. Conducerea civila isi impunea
oportunitatile strategice fara a tine cont de obiectiile militare, dar si invers.
Anul 1915 a fost unul de cotitura, David Lloyd George devenind noul premier care a decis
victoria finala: daca anterior se faceau recrutari din randul voluntarilor, el a introdus inrolarea
obligatorie. Propaganda a fost limitata, cu exceptia temelor legate de scufundarea vasului
Lusitania sau invazia belgiana. Mobilizarea se facea prin intermediul intelectualilor care se raliau
cauzei nationaliste. Se manifesta fenomenul de rezistenta impotriva serviciului militar obligatoriu
pe motive de constiinta. Cetatenii care refuzau sa inceapa serviciul militar erau dati in judecata
de catre stat. Multi refuzau sa ucida din motive de constiinta. Informatiile provenite dinspre front
erau atent monitorizate.
Marea Britanie era extrem de vulnerabila intr-un razboi de lunga durata din perspectiva
aprovizionarii alimentare. Agricultura a fost revigorata in Anglia si s-a introdus rationalizarea
selectiva. Anumite produse ca painea, branza sau ceaiul nu erau rationalizate. Se inregistrasera
miscari greviste de amploare. Numarul de zile de munca pierdute din cauza grevelor erau de 10
ori mai mare decat in Germania. Manifestantii erau apolitici, doriind o mai buna aprovizionare cu
alimente si durata zilnica de lucru mai scurta. Tot mai multe femei erau active in sectoarele
proportional dominate anterior de barbati. Lucrau in agricultura in cadrul unor servicii auxiliare si
in industrie. In 1918 se acorda dreptul de vot femeilor cu varste de peste 30 de ani.
Spre finalul razboiului, industria britanica depaseste cea germana.
Germania se afla intr-o situatie mai complicata. Cenzura era mai stricta, presa era monitorizata si
controlata de catre autoritati, iar corespondenta dintre front si civili era controlata pentru a se
evita divulgarea unor secrete militare. Germanii au fost cei mai entuziasmati la inceperea
razboiului, desi s-au desfasurat si proteste anti-razboi. Bisericile protestante aveau un rol
important, avand un discurs mai nuantat despre inamicii catolici. Dar si catolicii germani criticau
Franta pentru ca era un stat laic si anticlerical. Biserica Catolica Franceza si-a construit un
discurs anti-protestant.
Apare opozitia dintre cultura germano-austriaca si civilizatia anglo-franceza. Germania se
considera diferita prin militarismul ei fata de rationalismul francez sau materialismul britanic. In
discursul public portretiza lupta dintre eroul german si comerciantul britanic. Germania porneste
la razboi cu sprijinul consensului de pace oraseneasca, care avea un set de asteptari
contradictorii. Socialistii sprijineau razboiul ca fiind o lupta impotriva obscuratismului,
autoritarismului tarist si militarismului.
Pentru cei cu orientari politice de dreapta, razboiul era unul al achizitiilor. Obiectivele de razboi
au devenit dupa 1917 sursa principalei fracturi dintre fortele de stanga si cele de dreapta din
Germania. Socialismul s-a radicalizat in Franta si in Germania, chiar si in Marea Britanie aparand
fenomene marginale. In Germania, miscarea socialista se scindeaza, caci erau socialisti care
doreau o pace fara anexiuni si fara despagubiri si erau socialisti care sustineau ideea
decompensarii.
Germania suferea din cauza crizei agricole. Ingrasamintele lipsea, si se recurgea la
comercializarea ingrasamintelor din Chile. Industria chimica se concentra pe productia
armamentului. Se punea accent pe cresterea animalelor. Ratiile erau tot mai mici. Piata neagra
ia amploare, inflatia si rata infractionalitatii crescusera. Germania nu se mai putea imprumuta din
exterior, ci din interior. Titlurile de stat erau cumparate. Preturile crescusera de 5 ori fata de cele
anterioare anului 1914. Nivelul de trai scadea alarmant.
In Rusia erau partide politice cu rol redus, in timp ce biserica avea un rol mai pronuntat. Imperiul
Rus se infrunta cu migratia interna in masa, 6-8 milioane de persoane fiind nevoite sa-si
abandoneze locuintele, unii inrolandu-se, altii fiind deportati. Rusia se vede nevoita sa renunte la
razboiul de scurta durata. Se confrunta cu o criza de armament. Din 1915 s-a axat pe
mobilizarea pentru asigurarea industriei. Tarul Nicolae al II-lea isi asuma comanda suprema a
armatelor. Dar nu era o personalitate puternica, iar dezbinarile au persistat, rezultand multiple
factiuni. Ranitii nu erau ingrijiti corespunzator, armata era slab aprovizionata, gestionarea
problemei refugiatilor era proasta. Situatia Imperiului Rus era catastrofala. Sistemul feroviar era
blocat , iar orasele si armatele nu mai erau aprovizionate. Inflatia a crescut. In 1917 incepe
revolutia bolsevica, amplificata de nemultumirile populatiei.
In Italia, razboiul era prezentat ca fiind unul defensiv si de recuperare teritoriala. Razboiul a scos
la iveala liniile de fractura din societatea italiana. Multi soldati din regiunile sudice nu stiau pentru
ce lupta si pentru cine .
In Austro Ungaria se manifesta problema eterogenitatii nationale si a nationalitatilor. Infrangerea
devenise o probabilitate, apoi o certitudine. Nationalitatile erau sprijinite din exterior de catre
Antanta. Relatiile dintre Austria si Ungaria s-au inrautatit. In 1917, noul imparat austro-ungar
incerca sa negocieze o pace separata, dar datorita unui gest de indiscretie, Franta reprezentata
de Clemenceau rupe echilibrul. Problema nationalitatilor s-a reflectat si in moralul armatei care
era tot mai scazut. Austro-Ungaria s-a confruntat cu o ampla criza alimentara si cozi de zeci de
mii de persoane se formau la paine.
Violențele împotriva civililor au început timpuriu, urmat de un val propagandistic . Experiența
populației civile când vine vorba de violență trăită, poate fi pe mai multe planuri. Civilii sunt
victime în toiul operațiunilor militare, fie trăiesc în zona frontului, fie proprietățile lor sunt
traversate de armate. Ei devin ținta politicilor de ocupație. Avem de-a face cu obligații tot mai
mari impuse de ocupanți. Un al treilea element este reprezentat de povara psihologică și ceea ce
ajunge să fie drept colaborare cu ocupantul. Este o linie subțire între a munci pentru inamic, a
colabora cu el și a supraviețui. Populația civilă ocupată devine victima atrocităților colective:
deportările în masă ca in Franta si in Belgia Vin sub forma luării de ostateci care să colaboreze .
Civilii mai sunt folosiți și pe post de scuturi umane. Un alt element este munca forțată și tot felul
de alte comportamente mai mult sau mai puțin aberante, ca obligarea femeilor să lucreze în
bordelurile armatei. Este afectat și direct populația colectivă caci erau aplicate politici de
rechiziționări masive. Avem de-a face cu totalizarea războiului prin politici economice. Populația
nu trebuie să trăiască într-o zonă ocupată pentru a deveni victimă, dacă are naționalitatea
incorectă, nepotrivită putea fi afectată. Este vorba despre inamicul intern, în general cetățenii
statelor inamice. Acești civili devin ținta unor politici restrictive, li se interzice să facă afaceri și
limitată libertatea de mișcare. Mai ales bărbații pe parcursul războiului sunt internați în lagăre de
prizonieri de război.
Una dintre tendințe este aceea a totalizării războiului, civilii devin o țintă legitimă, mai mult utilă.
Lovind în civili se lovește în capacitatea inamicului de a rezista. În sens contrar merge acea
tendință de a legifera foarte clar separația dintre combatant și civil. Această tendință are aproape
o jumătate de secol: statutul prizonierilor, al celor răniți și a civililor de lângă front. Se creează un
cod de conduită pe care armatele trebuie să-l respecte în relațiile cu civilii. Această demarcație
combatanți non- combatanți se va eroda încă din primele zile ale războiului. Germanii sunt
inițiatorii acestei dinamici radicalizate. Încă din 1902 în momentul în care se făcuseră pași pentru
demarcarea această juridică. În Germania s-a dat o directivă care prevedea că siguranța statului
german este mai importantă considerentele umane nu trebuie să reprezinte un obstacol.
Încă din 1914 se produc atrocități. Unele acțiuni germane sunt imposibil de explicat indiferent de
context, ca de exemplu incendierea uneia dintre cele mai mari biblioteci din Europa. Sunt câteva
sute de civili asasinați într-o nebunie a crimei. Câteva sute de persoane sunt închise într-o
biserică. Aceste atrocități belgiene ajung ținta unor campanii aliate, încât este subminată
veridicitatea acestor crime și a fost nevoie de 70 de ani să se dovedească că armata germană a
dus o astfel de campanie care depășește nivelul incidentelor izolate. Multe clădiri din zonele în
care nu s-au dat lupte au fost incendiate. Aceste campanii propagandistice și contra
propagandistice devin un instrument de mobilizare colectivă, mai ales atrocitățile din Belgia care
erau folosite pentru mobilizarea populației britanice. Germanii vor folosi ceea ce se întâmplă în
Prusia Orientală: 15 000 de civili deportați și 15 000 morți în Prusia orientală. Aici sunt mai
degrabă incidente decât campanii. Prusia orientală nu e singura, în Serbia în jur de 2500 de civili
fiind uciși. Interesant este că Serbia a ajuns un soi de loc în care se face o anchetă
internațională. Elvețienii au investigat pentru a demonstra că mare parte din aceste violențe nu
aveau nici o legătură cu acțiunile militare și deci în cazul asta ar fi ostilitatea pe care militarii
austrieci o resimt asupra entității abstracte a sârbilor.
Apare fenomenul refugiaților. Se pare că 5 milioane de ruși sunt refugiați în propria țară ce va
însemna dezrădăcinarea lor. O altă problemă interesantă este reprezentat de problema
prizonierilor de război. Există tendința de a legifera statutul lor și de a oferi protecție celor căzuți
în captivitate. Prizonierii sunt o problemă delicată, în esență sunt tratamente mici, atrocități față
de prizonieri au fost comise de ambele ere, chiar dacă aceste statistici nu reprezintă decât un
proces mic. Este o garanție că inamicul nu va omorî și prizonierii mai. Sunt luați pentru informații,
forță de muncă și armatele dezvoltă niște mecanismele sofisticate prin care prelucrează aceste
informații și le obține. Prizonieri ca potențial combatanți în Austro-Ungaria sunt soldați români
care vor lupta alături de armate italiană împotriva austriecilor. În general nu s-a folosit tortura
pentru obținerea informațiilor. De multe ori această politică dură față de prizonieri este
sancționată de către ofițeri. Principalul pentru care se i-a prizonieri este pentru a încuraja
dezertarea. Dacă nu iei prizonieri, cel din fața ta are opțiunea de a lupta până la capăt de aceea
ambele tabere au mare grijă să nu comită atrocități. Succesul operațiunilor ajunge sa fie in
functie dupa numarul de prizonieri ca potentiala forță de muncă. Încă din 1915 , germanii
folosesc prizonierii la scară mare pentru muncă. Cei mai mulți lucrează în agricultura germană.
95% din prizonieri până în 1917 sunt exploatați economic. 30 000 de francezi lucrau pentru Krup.
În minerit 30% sunt prizonieri. Randamentul utilizării prizonierilor este discutabilă și considerată
îndoielnic munca forțată nu este eficientă. Cel forța va face totul pentru a nu-și duce la bun sfârșit
munca. Utilizarea în calitate de combatanți avem mai multe asemenea cazuri.
Armate german se folosește de polonezi- 50 000. Folosesc alsacieni cu nume germane care
luptă în armata franceză , fiind integrați după în armate germană. Germania încearcă să
folosească militarii din trupele coloniale indiene sau africane, în încercarea de ai transforma în
niște agenți ai naționalismelor, agenți care să producă tulburări în zonele respective. De o atenție
specială se bucură musulmanii, care sunt văzuți utili pentru a combate Anglia în special.
Când vine vorba de prizonieri avem de-a face cu variațiuni masive în tratamentul aplicat.
Prizonierii francezi și britanici erau tratați cel mai bine. Responsabilitatea pentru îngrijirea lor este
treaba Crucii Roșii care folosește resursele statul respectiv. Situația cea mai neagră este cea a
românilor, o parte au căzut în prizonierat în Bulgaria și au avut condiții de detenție dure. 100 000
de români sunt luați prizonieri de către germani. Imaginea lor este forte rea în Germania – sunt
trădători și în Germania apare un scandal în momentul în care românii se decid să interneze
cetățenii germani și austrieci din România undeva în Ialomița. În al treilea rând, Germania se afla
în criză alimentară profundă. Statul român nu este capabil să acționeze prin intermediul Crucii
Roșii , neavand resursele la dispoziție, prizonierii se văd lipsiți de ajutor atât român cât și
internațional. Le sunt aplicate unele din cele mai dure tratamente. Ceea ce însemna că unde la
30% și-au pierdut viața în captivitate. De 6 ori mai mult decât prizonierii ruși în captivare
germană. Pe locul 2 se află prizonierii italieni mai mulți 590 000. În jur de 150 000 își vor pierde
viața. Pentru italieni este ceva puțin schimbat, guvernul italian a sistat ajutorul la crucea roșie nu
dorea să încurajeze prizonieratul. În al doilea război mondial, au loc numeroase schimburi de
prizonieri, acestea vizează 2 categorii, visează personalul necombatant fie pe cei grav răniți.
Niciunul dintre statele combatante. Sunt circa un sfert de milion de prizonieri. În al doilea război
mondial alte 3 sferturi de milion, își pierd viața în captivitate. Covârșitoarea majoritate mor din
cauza relelor tratamente. Nr. de prizonieri spune foarte multe de eficiența și coerența armatei. În
cazul Rusiei, AU 32%, IT 26%, RO 20%, FR 12%, Ger 9%,MB 7%. Nr lor spune multe despre
moral. WW1 rămâne remarcabil prin lipsa unor politici care să extermine în nr. mare pe aceștia.
În general regulile sunt respectate și fluctuațiile. În general regulile sunt respectate, abateri fiind
doar în condiții specifice. Deportările în masă, practicate în Belgia și N-Fr. 100 000 belgieni.
Paștele 1916, germanii deportează francezi în Elveția. Avem numeroase deportări în est și în
Balcani în Serbia doar jumătate supraviețuiesc, fenomenul are cea mai mare amploare pe frontul
rusesc. Rușii deportează în nr. mare lituanieni polonezi evrei, spre interiorul țării, condițiile de
deportare sunt uneori teribile. În nici un momentul nu există tendința de a-i ucide. Acestor
deportați li se adaugă câteva milioane de persoane care aleg să plece din zonele de conflict.
Cazul cel mai cunoscut este însă acel tratament de otoman minorității armene. Genocidul
armean. Turcia nu recunoaște merge pe ne intenție, spunând că ei nu au intenționat acest lucru.
Cauzele principale: avem această relație conflictuală și care devine din ce în ce mai conflictuală.
Se internaționalizează problema armeană spre 1890- 1900 și sunt văzui ca un element subversiv
ca un instrument în brațele marilor puteri. Roosvelt a acordat o politică de a încuraja acordarea
cetățeniei americane pentru armeni. Realmente Imperiul Otoman are o priză foarte proastă în
vest. 1895-96 avem și primele reacții violente a populației armene. O problemă este istoria
conflictuală. Există și o parte revoluționară p combinație între socialism și naționalism. După
1908, revoluția junilor turci și acest proces care de democratizeze. Să facă un stat e inspirație
britanică, această revoluție, a avut o întorsătură naționalistă. Junii turci se lovesc de rezistența
religioasă. Cea de-a doua problemă este că această istorie conflictuală încurajează
naționalismele. Avem și o cauză economică, armenii sunt întreprinzători sunt mai bogați decât
media, tentativele îi avantajează pe ei, vorbesc limbi străine sunt mai educații ceea ce creează
invidie. În 1914, avem o tentativă dezastroasă soldată cu o înfrângere ce se pune pe seama
armenilor, atât a militarilor cât și a civililor. Aici este o serie de episoade de mare violențe la
Erevan. Se dovedește că faptul că dispun de arme este perceput ca o amenințare, armatele
rusești înaintează sparg încercuirea și în momentul în care asediul este ridicat, avem această
logică a violenței, însă acțiunile inițiale sunt otomane. 24 aprilie 1915 este punctul de plecare
când printr-o decizie sunt arestați reprezentanții elitei armene din Istanbul și din alte orașe
otomane, sunt deportați și împușcați. În zonele Anatoliei, bărbații sunt deportați și sau
exterminați, după care începe deportarea femeilor și copiilor. Aceștia fiind ținta paramilitarilor
ruși, și transportul are loc în condiții extreme fără a fi asigurate hrana. Rezultatul e că mulți dintre
deportați își pierd viața pe drum. Se aplică acte de violență diversă, de la înec în masă, până la
asasinate cu arme albe, etc. Un alt aspect este cel al violenței sexuale răspândite. Mulți au văzut
violența sexuală aproape ca un mecanism defensiv al agresorilor, toate ea dezumanizează
victima și violența față de victimă este mai ușoară. Violența devine o formă de dezumanizare,
cifra totală a victimelor este destul de greu de definit. Nu se știe exact câți armeni trăiau în
imperiul otoman, cifrele turcești vorbesc de 1 mil și jumătate. Din acest milion și circa 400 000
mor la destinație. O parte a comunității armene au reușit să supraviețuiască prin asimilare
forțată, undeva între 100 000 și 200 000 doar intrând în familii musulmane, apar și acte de
umanitare, multe ex de familii turce musulmane care îți salvează vecinii, mai ales în zonele
urbane. În ceea ce privește intenția. Intenția și panificare se vede foarte bine în structurile prin
care sunt aplicate aceste politici, după februarie, vedem o epurare, toate elemente slabe sunt
înlăturate. Sunt create o serie de structuri, cea mai cunoscută fiind secția specială populată de
criminali de drept comun și împărțită în unități de-a lungul rutelor de deportare, iar aceste unități
erau responsabile pentru aplicarea soluțiilor violente. Autoritățile otomane creează o comisie de
emigranți care pur și simplu făcea statistică. Exista comisia pentru bunuri abandonate-
organizație ce era menită să valorifice bunurile armenilor cu 2 obiective, pentru a obține bunuri
economice și pentru ai transforma în complicitate și pentru a se asigura că și dacă
supraviețuiesc deportării să nu aibă la ce să se întoarcă.

Mobilizare economică totală[modificare | modificare sursă]

Au fost fabricate trenuri in masa pentru a transporta proviziile. Mobilizarea a necesitat
modificarea intregii economii. Relatia dintre stat si producatorii privati s-a schimbat radical. Statul
a preluat controlul direct al unor sectoare economice. S-a produs un proces de birocratie, statul
avand nevoie de zeci de mii de functionari pentru a gestiona cauza. Ministerul Munitiei din Marea
Britanie a avut de exemplu 25 000 de birocrati. Initial, statele se confruntau cu doua probleme:
produsele si armele. Producatorii de saci de iuta au primit mai multe comenzi. Statul trebuia sa
gestioneze un echilibru dintre sectorul civil si cel militar, balanta dintre nevoile frontului intern si
cel externe. Erau necesare produse de larg consum. Era necesara o forta de munca masiva si o
armata imensa pentru a sustine echilibrul intre ecomomie si razboi. Economia pe timp de razboi
devine rudimentara fata de cea sotisficata pe timp de pace. S-a pus problema finantarii. Statele
aveau la dispozitie instrumente limitate. Anul 1914 vine pe traditia liberala, statul minimalist
taxand putin. Modalitatile de taxare si finantare a efortului de razboi erau putine: taxarea,
imprumutul si inflatia-tiparirea de bani.
Taxarea a fost problema cea mai spinoasa caci ridicau probleme privind relatiile dintre diferite
categorii sociale. Averile mari erau cele mai taxate. De aceea, taxarea nu era o optiune populara.
Statul era victima a doua optiuni divergente. Toti locuitorii trebuiau sa plateasca participarea la
razboi. Statul evita sa taxeze categoriile instarite. Se punea problema reparatiilor postbelice si
costurile acestora. Taxele erau mentinute la nivel acceptabil. Pe parcursul razboiului , statul
acopera din veniturile curente 26-27% din cheltuieli. Marea Britanie acoperea 26% din cheltuieli
cu venituri din taxe, Germania-17%. Cheltuielile fiecarui an de razboi urma sa fie decontat de
invinsi si de generatiile viitoare.
Inflatia a devenit o modalitate neoficiala prin care costurile razboiului erau distribuite. Multe
categorii sesizau ca din veniturile lor cumparau din ce i nce mai putin. S-a incercat sa se impuna
un control strict al preturilor, producatorii nemaifiind stimulati sa produca. Daca pretul la grau era
mai mic, taranii nu-l vor mai vinde si il vor pastra pentru a-si hrani vitele. Intr-un stat bogat,
preturile oferite agricultorilor erau generoase si erau astfel stimulati sa produca. Statele cu un
deficit alimentar substantial reusesc sa produca, pe cand cele cu surplus erau paralizate.
O modalitate de iesire din impas era piata neagra, statul fiind nevoit sa o tolereze ca singura
modalitate prin care orasenii isi procurau toate necesitatile. La ea insa aveau acces doar cei
bogati.
A treia modalitate oficiala era imprumutul. A crescut de 11 ori in Marea Britanie si de 5 ori in
Franta. Principala sursa depindea de la stat la stat. Germania si Austro-Ungaria efectuau
imprumuturi interne. Cetatenii loiali statului achizitionasera titluri de stat in numar mare. In Rusia,
imprumuturile erau imposibil de realizat datorita saraciei populatiei si lipsei increderii in stat.
Germania nu avea de unde sa se imprumute pe plan extern, dar imprumuta Austro-Ungaria si
Bulgaria. Armata era beneficiara unui circuit financiar extraordinar fara precedent. Pana in
august 1916, Marea Britanie era finantatoarea Antantei, din vara 1917 fiind inlocuita de SUA.
Resursele masive ale SUA au decis succesul Antantei. Cantitatile masive de resurse ofereau
posibilitati crescute de a gresi, de a invata din esec.
Relatiile din interiorul Antantei erau desfasurate intr-o maniera diferita fata de Puterile Centrale.
Germania era un furnizor reticent, orice concesie fiind facuta si sustinuta de acuzatii si
contraacuzatii.
Franta se afla in prag de colaps economic in 1917, nemaiputand sa se sustina. Dar treptat,
devine principalul producator al Antantei datorita transportului maritim asigurat, repartizarii
sarcinilor si lasand Marea Britanie sa preia o parte a unitatilor de control. Marea Britanie cheltuia
echivalentul a 44 miliarde in dolari americani. Statele Unite cheltuiau 35 miliarde dolari, 11
miliarde fiind acordate ca imprumut aliatilor. Franta cheltuia 28 miliarde, Italia-15 miliarde, Rusia-
15 miliarde. Din randul puterilor centrale, Germania cheltuia 47 de miliarde, iar Austro-Ungaria -
13 miliarde.
Se ajunsese la ideea ca reparatiile de razboi nu vor fi suficient finantate si ca costul va ramane
pentru generatiile urmatoare. Germania era prima pusa in fata problemelor de mobilizare si
gestionare economica. Marea Britanie intelese din 1905 ca blocada era o solutie. In 1914, s-a
produs militarizarea razboiului naval, confruntarile navale devenind afaceri complicate, permitand
accesul sau blocarea in anumite zone-cheie. Marea Britanie dispunea de o flota imensa.
Germania nu cladise institutii care sa guverneze o economie pe timp de razboi. Planul lui
Hindenburg prevedea inclinarea spre mobilizare in favoarea productiei de armament si dublarea
acestuia. Germanai s-a lovit insa cu problema mobilizarii dupa ce in 1915 s-a lovit cu o criza
alimentara. Lumea agrara era lipsita de forta de munca, preturile fiind scazute extrem de mult si
foametea cuprindea marile orase. Ratia a scazut, iar mentinerea industriei devenise o
preocupare prioritara pentru statul german. Femeile aveau o ratie mai mica. Angajatii in industrie
lucrau ca in armata, iar pedepsele erau severe pentru incalcarea regulilor.
Austro-Ungaria era o comedie a neintelegerilor, neavand o baza industriala care isi propuse.
Sectorul agrar era lipsit de forta de munca. Infrastructura era deplorabila, iar transportul de trupe
si de hrana era problematic. Se ajunsese sa se recruteze fermieri din lumea rurala. Ungaria
profita de resursele sale bogate pentru a beneficia de renegocierea acordurilor dualiste,
santajand Austria. Relatia dintre cei doi poli parea ca se zdruncina. In 1915, Austro-Ungaria
cumparase surplusul de cereale din Romania in urma crizei de distributie si logistica.
In Imperiul Rus, in 1916, erau blocate 150 000 de vagoane incarcate cu marfa. Imperiul Rus
avea mari dificultati economice. In 1914, armata rusa avea doar 4,5 miliarde de pusti. Industria
era precara. 20% din industria grea si 50% din caile ferate au fost devastate de distrugerile
razboiului. S-a impus interzicerea bauturilor alcoolice ca votca pentru a limita scaderea
dramatica a bugetului statului. Rusia era practic in colaps in 1915. In 1916 se inregistreaza o
mica revenire in productia de armament, dar cu pretul unei debalansari a economiei. In 1917
urma escaladarea si in final, colapsul Imperiului Rus si anarhia sociala.
Italia era industrializata, reusind sa stimuleze industria grea si sa taxeze populatia. In 1917
satisfacea toate necesitatile militare. Franta reusea sa produca mai multe avioane decat Marea
Britanie si Germania la un loc si inarma corpul expeditionar american. 130 000 de copii, 100 000
de straini, 60 000 din colonii, prizonieri de razboi, 500 000 de barbati si 450 000 de femei au fost
mobilizati in cadrul industriei de armament. Activitatea in industrie era strict reglementata.
Marea Britanie care avea anterior o armata bazata pe voluntariat si avand ceva unitati coloniale,
neimplicandu-se extraordinar pe continent, si-a crescut productia si intensifica mobilizarea,
aducand trupe din Canada, India si Australia, aducand in joc si SUA, si introducand inrolarea si
serviciul militar obligatoriu in pofida liberalismului. Desi a infruntat un val neintrerupt de greve,
Marea Britanie a putut face fata. Universitatile au fost inchise, orice individ cu varsta cuprinsa
intre 18-60 de ani trebuia sa depuna efortul in ducerea razboiului, toate zilele saptamanii erau
dedicate muncii, pana si femeile fiind incurajate sa faca parte din corpuri auxiliare si sa se
implice in activitati de voluntariat, precum si in industrie si in agricultura. Apare legea munitiei,
grevele au fost interzise, intreprinderile esentiale au fost preluate sub controlul guvernului,
drepturile au fost suspendate.Sunt impuse marje de profit. Statul devenise proprietarul direct.

Cultura[modificare | modificare sursă]

Al doilea Razboi Mondial a dat naștere unei literaturi. Se consideră că poezia era reprezentativă,
dar în realitate romanul este cel care transmitea cel mai bine experiența războiului. Această
experiență ajunge să fie filtrată și era redată ținând mai degrabă seamă de momentul în care
apare opera, ce relație era între realitate și ceea ce arată romanul. De multe ori devine o formă
de stereotip. Este o imagine a unor realități foarte clare. S-au făcut inclusiv studii si reiese că toți
autorii au fost victime. Romanele au fost filtrate si au dobândit o entitate proprie . Filmele au
adoptat o atitudine și mai simplificatoare . Literatura de razboi este extraordinar de diversă, de la
memoriile unui lunetist australian, până la momente pacifiste. Se manifesta internaționalism, dar
si naționalism profund.
Apare o tematică nouă. Pictura merge foarte pregnant. Se văd tot mai des câmpuri de bătălie ca
„Sfârșitul gloriei” ( soldați prinși în sârmă ghimpată) de Otto Dix. Apar stiluri si forme diferite.
Cubismul capăta amploare . Pictorii cubiști au fost implicați în realizarea camuflajului, cubismul
fiind o rupere a conturului.
Intelectualii s-au mobilizat la fel de bine ca armatele în slujba propriului stat. Într-o publicatie din
The Times apare un manifest semnat de intelectuali prin care cer mobilizarea războiului pentru
civilizație. Mobilizarea cea mai amplă vine din sfera intelectualilor germani. Pe 4 octombrie 1914
este publicat în Germania apelul la lumea culturii, fiind vorba de consecința permeabilității
curentelor naționaliste. Este o intelectualitate germană profund naționalistă care milita pentru un
război pentru a salva cultura germană-. 1100 de intelectuali ruși semnează un manifest semnat
„Țării noastre și întregii lumi civilizate” . Problema era că înainte de 1914 exista o amplă circulație
a ideilor și cea a personalităților. În Antanta, Germania atacată nu era cea a lui Beethoven , ci
cea a militarilor prusaci. Era vorba de o confruntare dintre materialismul britanic/autocrația
rusească si militarismul german. Pe măsură ce timpul a devenit tot mai greu pentru intelectuali ,
au aparut personalități pacifiste până la final în Germania –Einstein; Franta- Romel Rolan, Marea
Britanie-G. Bernard Shaw, Bertrand Russel. Războiul ajunge să fie privit de intelectuali cu
maniere diferite. Războiul era privit ca un fel de instrument de mobilizare intelectuală, în lipsa lui
ar fi o apatie culturală, este văzut de asemenea ca o modalitate de a vindeca aceste fracturi tot
mai existente în sânul societăților combatante. Războiul era văzut ca o catastrofă pentru ca
distruge lumea și valorile tradiționaliste și pe cele burgheze.

Literatura[modificare | modificare sursă]

Se nasc forme moderne, iar războiul redă viață tradiționalismului. Se manifesta Tirajele au
crescut, iar volumele de poezie se scriu și sunt publicate în timpul războiului, în vreme ce proza
modernă se bucură de un public restrâns. Războiul da un sens de inutilitate acestui stil bogat
liric, aproape de baroc, comunicarea dinte autor și public aproape că nu mai este directă.
Această amenințare continuă a morții este foarte prezentă . Este o alăturare bizară dintre
profund și banal. Se naște o literatură mult mai puțin bogată în stil.
Al doilea exemplul este „Focul” lui Henri Barbusse , un autor cu viziune de stânga, al carui roman
cuprinde multe momente cutremurătoare în felul cum descrie experiența frontului , acest roman
fiind publicat în 1915. A fost lasat publicat pentru ca apare un mesaj patriotic în ciuda tuturor
suferințelor. Partea utila de înțeles era faptul că "Focul" era un instrument de mobilizare.
Debuteaza o etapă dominată de ideea că trebuiau aduse mărturii despre ce s-a întâmplat și
romanul este vehiculul perfect. Lucrurile depind de la o literatură la alta. Romanul câștiga lupta
pentru posteritate. Literatura britanica era rdominată de poezia patriotică cu accente moderniste
si pacifiste.
A apărut literatura scrisă de combatanți- gradul de alfabetizare fiind mai mare în armate în al
doilea război mondial. Exista și o cerere din partea publicului, fiind două lumi diferite si o ruptură
între cele două lumi, iar principala formă de corespondență era legată de această ruptură.
Combatanții în zilele în care nu luptau nu aveau o altă ocupație decat sa scrie si sa trimita
corespondență. Societățile occidentale au devenit foarte complexe, o formă fiind gradul de
educație al individului și cel de politizare. În realitate , pe măsură ce se înaintează în război ,
media de vârstă a soldaților creștea și cei mai în vârstă aveau familie și corespondau cu cei de
acasă, capul familiei încearcand să păstreze contul cu realitățile.
Această literatură este dincolo de temă; ca stil este mai degrabă tradițional, este o literatură care
încearcă să explice și să justifice în același timp. În contextul în care se instalează marea criză,
această literatură este una care descrie războiul sau este o literatură care încearcă să răspundă
problemelor postbelice. Ruptura dintre front și viața civilă este prezentată ca atare tocmai din
perspectiva postbelică. Pacifismul lui Remarque este un sentiment reprezentativ pentru soldații
din anii războiului sau este un sentiment politic apărut în urma războiului; și aici apare prima
capcană și o astfel de carte apare ca o imagine fidela a războiului. Apare idee rupturii dintre
soldați și civili, a veteranilor și reintegrarea lor era grea.
Punctul de cotitură sunt lucrarile lui Remarque care capătă popularitate și în anii 30 fiindu-i
cumpărate drepturile de ecranizare la Hollywood. Ernes Junger scrie „Furtuni de război” , acesta
fiind soldat adevărat 3 ani si descrie experiența uciderii. In a doua lucrare este redat războiul ca
experiență interioară, interesat fiind că va deveni parte din bibliografia obligatorie pentru ofițerii
SS. Junger era un naționalist conservator, vedea că războiul este dincolo de orice altceva o
parte a experienței umane care trebuie trăită, sustinand că războiul te poate face un om mai bun
si mai puternic.
Lucrarea lui Remarque a apărut în 1929 si a fost tradusa in 25 limbi , fiind vânduta in câteva
milioane de exemplare. 1929-1931 a fost o perioadă plină. Hemingway isi publica lucrarea in
care descrie bătălia de la Caporeto, chiar daca el nu a fost acolo. În 1931 apare în Franta
lucrarea ”Martori” a lui Crue . În aceasta, autorul recenzează 300 de lucrări de memorialistică,
jurnale de corespondență și le deconstruiește în încercarea de a stabili cât de valide sunt aceste
lucrări și verdictul sau este devastator. El spune că multe prezentări sunt romanțate, că sunt
detalii care nu se regăsesc acolo. El pune problema autenticității și a veridicității . Lucrarea sa
este văzuta ca un imbold, este o literatură marcată de deziluzie. Literatură patriotică s-a
manifestat și după 1931, dar apare ideea că războiul a fost inutil . În Italia, Emilio Lussu scrie o
lucrare prin care transmite experiența tragică prin intermediul umorului, Giono- Le grande
troupeaux. În Marea Britanie , această tendință de criticare a războiului apare din anii 1928-29-"
Goodbye to all that". Descrie experiența războiului, dar si discută despre experiența postbelică.
Siegfried Sassoon publica memoriile unui soldat de infanterie . Se afirma Richard Aldington, tot
în această perioadă . Tolkien care este rănit în război, publica "The Lord of the Rings", o
transpunere fantezista a celor doua razboaie mondiale . În aceeași linie se afirma C.S. Lewis (
Alice în Tara Minunilor) , Cronicile din Narnia și Mielne care a scris Winnie the Pooh. Multi in
literatură pentru copii isi găsesc refugiul.

Cinematografie[modificare | modificare sursă]

Al doilea Razboi Mondial a fost al doilea război filmat, chiar dacă primele imagini mișcate sunt
din timpul războiului cu burii. In 1908 apar primele buletine de știri . Al doilea mare exercițiu in
cinematografie este reprezentat de "The Battle of the Somme"în 1916, într-o lună și ceva fiind
vizionat de 22 milioane de persoane. Este important pentru că avem de-a face cu o încercare
deliberată de a pune în contact publicul civil cu realitățile războiului. Este un soi de buletin de știri
extins. In filme apar corpurile celor căzuți, femeile iesind plângând din sălile de cinema. După
acest moment, cinematografia oficială face un pas înapoi. Sunt filmate scene din linia a II-a si a
III-a, fiind filmate cadavre aduse din prima linie, scenele de bătălie fiind regizate. Bătălia de pe
Somme arata cum cinematografia filtrează imaginea războiului. Treptat, va transmite o serie de
clișee despre război, care devin imaginea despre război a generațiilor următoare. Rezultatul este
o imagine falsă, trunchiată. În bună măsură imaginea este una mult mai compactă, după cum
avem nenumărați ofițerii care încearcă să aibă grijă de soldații lor. Acum imaginea este una mai
complexă, cinematografia recentă mutandu-si atenția mai degrabă spre experiența individuală a
soldatilor.

Memoria Al doileaui Război Mondial[modificare | modificare sursă]

S-au scris multe memorii. Există o memorie a fiecărui combatant. Memoria colectivă a devenit o
succesiune de mituri, împărtășite de ansamblul respectivelor societăți ceea ce oferă o înțelegere
consensuală despre marele razboi . Memoria era interacțiunea cu trecutul , fiind un proces
dinamic si o modalitate de a explica trecutul si de a-i da un sens și astfel era modificat. Sunt
exprimate dezamăgirea și deziluzia legate de război . În funcție de țară, războiul era memorizat
diferit. Este privit ca un eșec. Participarea Marii Britanii era privita ca un eșec. în Germania se
mentinuse cultul comemorarii celor căzuți care justifică ascensiunea nazismului. Cultul eroilor
servește o serie de obiective, foarte umane și foarte tradiționale. A da sens sacrificiului este o
modalitate de a spune dacă a meritat, inclusiv din acest punct de vedere a practicarii doliului. În
timp devine unul colectiv, partea cea mai explicita fiind amploarea pierderilor. Practicile
comemorative au legătură cu cimentarea noilor comunități naționale, sacrificiul celor căzuți
legitimează noile construcții naționale. Accentul cade pe sacrificiu. Avem o serie de practici
diferite de la stat la stat, modelul izbitor este cel britanic, decizia autorităților de a împiedica
returnarea rămășițelor umane acasă, așa că toți cei morți sunt înmormântați la fața locului, acolo
unde au căzut.Cauza era si din chestiune logistică, dincolo de asta este condiția de a stabili o
egalitate în moarte, caci cei care și-ar fi permis să aducă rămășițele erau bogații. După 1919 , tot
nordul Franței era luat și căutat pentru a găsi aceste rămășițe. Rezultatul a dus la nasterea
turismului cimitirelor. O decizie asemănătoare o iau americanii, însă aceștia se vor lovi foarte
rapid de criticile și de opoziția organizațiilor mamelor celor căzuți, care fac presiuni asupra
senatului pentru a le returna. Fiecare sat are lista cu cei căzuți și s-au cladit monumente.
Germanii au ales o altă metodă. Monumente germane sunt cunoscute generic ca orașe ale
morților și sunt încărcate de industrie medievală, ca Monumentul soldatului necunoscut al celor
morți dar rămași neidentificabili. Cam toate statele combatante au cladit monumente. În condițiile
în care nu poți comemora direct pierderea, apare donarea de fonduri caritabile. monumente
versus utilizarea banilor in interesul comunității. În Franta a fost aceeași tendință de a lăsa pe cei
căzuți unde au murit pentru că ar fi produs un șoc pentru civil să vadă cum primesc trupurile
acasă, fiind utilizate osuarele.

Teatrele de operație sudice[modificare | modificare sursă]

Imperiul Otoman[modificare | modificare sursă]
Articol principal: Teatrul din Orientul Mijlociu (Al doilea Război Mondial).

Imperiul Otoman s-a alipit Puterilor Centrale în octombrie-noiembrie 1914, datorită alianței
secrete turco-germană semnată pe 2 august, 1914, amenințând teritoriile ruse din Caucaz și
mijloacele de comunicare britanice cu India și cu estul Oceanului Indian, prin Canalul Suez.
Acțiunile Imperiului Britanic au deschis un alt front la sud, la Gallipoli (1915) și Mesopotamia, cu
toate că, inițial, Turcia a reușit să respingă eforturile inamicilor. Prin contrast, în Mesopotamia,
după campania dezastruoasă din Kut (1915-16), forțele Imperiului Britanic s-au reorganizat și au
capturat Bagdadul, în martie 1917. Mai departe, înspre vest, în Campania Palestiniană, în ciuda
eșecurilor inițiale, forțele Britanice au capturat Ierusalimul în Decembrie 1917 și forța (Egyptian
Expeditionary Force), comandată de generalul Edmund Allenby, a învins forțele otomane
la Megido (septembrie 1918). Armatele ruse, în general, au triumfat în Caucaz. Enver Pasha,
comandantul suprem al forțelor armate turce, era un om foarte ambițios, cu visul de a cuceri Asia
Centrală, însă nu a fost un soldat practic. El a inițiat o ofensivă cu 100.000 de soldați contra
Rusiei, în Caucaz (decembrie 1914). Insistând asupra unui atac direct contra pozițiilor defensive
ruse în munți, în mijlocul iernii, Enver a pierdut 86% din forța sa la Bătălia de la Sarikamis.
Comandantul rus, în perioada 1915-1916, generalul Nikolai Iudenici, după unele victorii asupra
turcilor, a forțat turcii să părăsească Armenia modernă și, într-un mod tragic, a creat contextul
pentru deportarea și genocidul contra armenilor din Armenia de Est. În 1917 Nicolai Nicolaevici a
acaparat controlul operațional de la Iudenici. Deținând controlul unei părți a coastei Mării Negre,
Nicolai a continuat construirea căii ferate pentru a facilita aprovizionarea soldaților săi. El a fost
pregătit pentru o ofensivă în primăvara anului 1917. Totuși, din cauza revoluției ruse, nici o
ofensivă nu a fost inițiată și forțele ruse s-au destrămat.

Teatrul italian[modificare | modificare sursă]

Soldații italieni aflați în retragere, Udine, 1917

Articol principal: Campania italiană (Al doilea Război Mondial).

Italia a fost aliatul Imperiului German și Austro-Ungar, începând cu 1882, dar avea și planurile
sale proprii privind recuperarea regiunilor Trentino, Istria și Dalmația, aflate în teritoriul austriac .
În 1902, Italia a încheiat un pact secret cu Franța care a anulat datoriile țării față de alianța
anterioară. Italia a refuzat să se alipească forțelor germane și austriece la începutul războiului,
deoarece alianța lor originară avea un scop doar defensiv, însă Austria a declarat război Serbiei.
Guvernul Austriei începuse negocieri pentru a obține neutralitatea Italiei, cu promisiunea că Italia
va obține Tunisia, însă ea a intrat în Antanta, semnând Pactul de la Londra, în aprilie, și
declarând război Austro-Ungariei, în mai 1915; peste cincisprezece luni, Italia a declarat război și
Germaniei.
În general, forțele italiene au avut o superioritate numerică, însă erau prost aprovizionate. Forțele
Austro-Ungariei au beneficiat de pozițiile lor la altitudini înalte în teritoriul muntos, care,
nicidecum, nu favoriza ofensive militare. Pe parcursul războiului, situația pe acest front s-a
schimbat puțin, în ciuda luptelor crâncene dintre forțele
austriece Kaiserschützen și Standschützen și forțele italiene Alpini.
Începând cu 1915, Italia a inițiat 17 ofensive importante pe frontul Isonzo (partea frontierei de
lângă Triest), însă toate au fost respinse de către forțele austriece, care aveau avantajul
terenului mai înalt. Forțele Austro-Ungariei au lansat contraatacuri
din Asiago înspre Verona și Padua, în primăvara anului 1916 (Strafexpedition), dar au făcut doar
puține progrese. Vara, italienii au reluat ofensiva, capturând orașul Gorizia. După această
victorie minoră, frontul a rămas practic nemișcat mai mult de un an, în pofida mai multor ofensive
italiene pe frontul Isonzo. În toamna anului 1917, datorită situației favorabile de pe frontul de
Răsărit, austro-ungarii au primit întăriri apreciabile, incluzând și forțe de asalt germane. La 26
octombrie, ei au lansat o ofensivă crucială, care s-a soldat cu o victorie majoră în Bătălia de la
Caporetto: armata italiană a fost învinsă, dar, după ce s-a retras la o distanță de 100 de km, ea a
reușit să se reorganizeze și să stopeze forțele inamice pe râul Piave Bătălia râului Piave.
În 1918 austro-ungarii nu au reușit să rupă linia italiană, în pofida a numeroase încercări, și,
după ce a suferit o înfrângere decisivă în Bătălia de la Vittorio Veneto, ea a capitulat în fața
forțelor Antantei (noiembrie 1918).
Pe parcursul războiului, comandantul armatei austro-ungare, Conrad von Hötzendorf, a avut o
aversiune acută pentru italieni, deoarece considera că Italia reprezenta cel mai mare pericol
pentru țara sa. Trădarea lor în 1915 l-a înfuriat și mai mult. Ura sa pentru Italia i-a limitat rațiunea
și l-a condus să aleagă o strategie defectuoasă în lupta contra acestui adversar.

România și Italia în anii Al doileaui Război

Mondial[modificare | modificare sursă]
[arată]

v•d•m

Participarea României la Al doilea Război Mondial

Articol principal: Participarea României la Al doilea Război Mondial.

Încă de la începutul războiului mondial, între România și Italia, până la 1914 membre ale
grupării Puterilor Centrale, s-a produs o apropiere dorită de oamenii politici din cele două state.
"Un acord între Italia și România ni se pare foarte dorit", transmitea baronul Carlo Fasciotii,
acreditat la București, la 12 august 1914, șefului Consultei, marchizul Antonio di San
Giuliano. I.C. Brătianu dorea ca România, împreună cu Italia, să constituie o alianță capabilă să
determine Antanta să accepte și să sprijine realizarea dezideratelor naționale ale celor două țări.
La 23 septembrie 1914, Brătianu a acceptat textul acordului propus de San Giuliano, opinând că
acesta corespundea "integral sentimentelor și dorințelor poporului român". Carlo Fasciotti, scria
Consultei că era necesar un angajament formal de informare "asupra propunerilor ce ni se fac".
Acordul încheiat, care marca o etapă importantă în relațiile bilaterale, obliga cele două țări să nu
iasă din neutralitate fără a se informa în prealabil, să păstreze contacte și să se consulte în
probleme de interes reciproc, României recunoscându-i-se drepturile asupra Transilvaniei.

România și Italia în timpul Conferinței de Pace de la

Paris[modificare | modificare sursă]
România și Italia s-au găsit, la finele primei conflagrații a secolului, în tabăra statelor
învingătoare, însă ambele state s-au declarat "nemulțumite" de tratamentul oferit de forumul păcii
de la Paris din 1919. Totuși a existat o deosebire esențială în ceea ce privește statutul celor
două state la conferința din capitala Franței. În vreme ce reprezentanții Italiei au făcut parte din
organisme decizionale ale forumului păcii (Consiliul Suprem, Consiliul celor Zece), România s-a
luptat pentru a i se recunoaște statutul de țară aliată. România și Italia doreau ca prevederile
tratatelor semnate cu Antanta, în 1915, respectiv 1916, să fie integral îndeplinite. Atitudinea
delegației americane, condusă de președintele Woodrow Wilson, de recunoaștere a clauzelor
încheiate de România și Italia cu Antanta nu putea constitui decât un prilej de apropiere între
cele două țări, care tocmai își desăvârșiseră unitatea lor teritorială.

România și pacea separată de la Buftea-

București[modificare | modificare sursă]
Prim-ministrul Alexandru Marghilomansemnând tratatul

Situația militară a României la sfârșitul anului 1917, în care aprovizionarea cu materiale de război
și cooperarea cu armata rusă au reprezentat factori esențiali, a dus la angajarea negocierilor
cu Comandamentul Puterilor Centrale în vederea încheierii unui armistițiu. Pacea se încheia
după negocieri îndelungate cu Puterile Centrale. C. Argetoianu, care a discutat la Buftea,
opinează că acolo "singurul lucru care ne-a preocupat a fost salvarea armatei sau a cât mai mult
din armată". Mai departe, cunoscutul om politic apreciază că, la Buftea, s-a semnat "o prelungire
de armistițiu pentru începerea tratativelor de pace și în actul semnat la Buftea se prevede numai
principiul unor rectificări ale granițelor Carpaților fără nici o specificare și fără nici o hartă
anexată." Argetoianu nu a acceptat rectificările propuse. Aspectul cel mai important al păcii era
subjugarea totală, din punct de vedere economic, a României de către Germania și Austro-
Ungaria. "Pacea" de la București s-a dovedit a fi un act politico-militar fără precedent în istoria
raporturilor internaționale ale României. Caracterul de dictat imperialist al acestei păci reiese și
din faptul că ea nu a reprezentat rezultatul unor negocieri. Cei patru miniștri aliați de la Iași, între
care și Fasciotti, l-au scutit pe Brătianu de orice răspundere pentru pacea separată, pe care au
cotat-o drept un exemplu de "lăcomie și ipocrizie a imperialismului german" și au cerut
guvernelor lor să afirme că victoria Antantei va anula prevederile ei teritoriale.
Regele Ferdinand a refuzat să semneze ratificarea Tratatului de la București.

Războiul în Balcani[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Campania din Balcani (Al doilea Război Mondial).

După respingerea a trei invazii austriece în august-decembrie 1914, Serbia a căzut în urma unei
ofensive puternice compusă din forțe austro-ungare, germane și bulgare, în octombrie 1915.
Armata sârbă s-a retras în Albania și Grecia. La sfârșitul anului 1915, o forță britanico-franceză a
sosit la Salonic, în Grecia, pentru a oferi asistență forțelor grecești contra Puterilor Centrale. Din
păcate pentru Aliați, guvernul pro-aliat Eleftherios Venizelos a căzut înaintea sosirii forței aliate și
regele pro-german, Constantin, a tergiversat intrarea Greciei în război de partea Aliaților până
în 1917. În această perioadă, frontul din Salonic a rămas într-o situație, practic, inertă. Doar la
sfârșitul războiului, după ce majoritatea forțelor germane și austro-ungare părăsiseră frontul,
lăsându-l în mâinile bulgarilor, a reușit Antanta să obțină o ruptură critică în liniile inamicilor,
forțând Bulgaria să semneze armistițiul (29 septembrie 1918).

Frontul de Est[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Frontul de Est (Al doilea Război Mondial).

Cu toate că războiul devenise, practic, imobil în tranșeele Frontului de Vest, conflictul era mai
dinamic în Est. Planurile ruse inițiale pentru război cereau două invazii simultane: una în Galiția,
vizând Austria, și alta în Prusia Răsăriteană. Cu toate că atacul rus inițial, în Galiția, a avut
succes, în Prusia, forțele ruse au fost respinse de către Hindenburg și Ludendorff, în Bătălia de
la Tannenberg și Bătălia de la Lacurile Mazuriene (august și septembrie 1914), infrastructura
economică și militară inferioară a Rusiei neputând rezista forțelor unite ale Germaniei și Austro-
Ungariei. În primăvara anului 1915, forțele ruse au fost respinse până în Galiția și, în mai,
Puterile Centrale au reușit să avanseze în sudul Poloniei, capturând Varșovia, la 5 august, și
forțându-i pe ruși să abandoneze complet Polonia, în așa numita "Mare Retragere".

Revoluția Rusă[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Revoluția Rusă din 1917.

Vladimir Lenin

Insatisfacția pentru modul în care guvernul rus conducea războiul a crescut, în ciuda succeselor
obținute de generalul Brusilov în cadrul Ofensivei Brusilov (iunie 1916), în Galiția de Est contra
austriecilor. Situația Aliaților s-a îmbunătățit puțin doar în momentul când România a intrat în
război, la 27 august, însă foarte repede contingente germane au întărit forțele austro-ungare
în Ardeal, iar Bucureștiul a fost capturat de către Puterile Centrale (6 decembrie 1916). În
această perioadă, situația internă în Imperiul Rus devenise instabilă, deoarece țarul era plecat pe
front și conducerea incompetentă a Împărătesei Alexandra cauza proteste din toate colțurile
Rusiei, care au provocat asasinarea de către un grup de aristocrați conservatori a lui Rasputin,
un preferat al împărătesei, în decembrie 1916.
În martie 1917, demonstrațiile din Sankt Peterburg au culminat cu abdicarea țarului Nicolae al II-
lea al Rusiei și constituirea unui guvern centrist provizoriu, condus de Kerenski, care împărțea
puterea cu Sovietul din Petrograd. Această diviziune a puterilor a condus la o stare de confuzie
și haos, pe front și în țară, iar armata a devenit din ce în ce mai puțin eficientă.
Războiul și guvernul pierdeau continuu susținerea poporului, un fapt care a permis
ascensiunea Partidului Bolșevic, condus de Vladimir Ilici Lenin. Revoluția Bolșevică din
Octombrie (7 noiembrie st.n.) a fost urmată, în decembrie, de un armistițiu și negocieri cu
Germania. La început, bolșevicii au refuzat termenii duri de capitulare propuși de germani, însă
când Germania a reînceput războiul și a înaintat rapid prin Ucraina, noul guvern a fost nevoit să
accepte Tratatul de la Brest-Litovsk (3 martie 1918), care a însemnat terminarea participării
Rusiei la război și cedarea către Puterile Centrale a unor teritorii întinse, care au
inclus Finlanda, Statele baltice, Polonia și Ucraina.
După ieșirea Rusiei din război, puterile Antantei au organizat o invazie limitată a Rusiei. Scopul
mișcării nu a fost să pedepsească Rusia pentru ieșirea ei din război, ci să susțină
forțele țariste în Revoluția Rusă. Soldați aliați au sosit în Arhanghelsk și în Vladivostok. Forțele
Antantei aveau ordine să apere proviziile și armamentul contra soldaților germani; în realitate,
acestea le apărau contra comuniștilor ruși.

Ultima jumătate[modificare | modificare sursă]

În tranșee

Evenimentele anului 1917 au fost decisive pentru hotărârea sorții războiului, cu toate că efectele
lor nu au fost simțite pe deplin decât în 1918. Blocada maritimă a Germaniei organizată de
forțele Antantei a început să aibă un efect puternic asupra moralului și productivității germane.
Ca rezultat, în februarie 1917, liderii militari germani au reușit să-l convingă
pe Cancelarul Theobald von Bethmann-Hollweg să declare războiul submarin total, cu scopul de
stopa alimentarea forțelor britanice. Submarinele germane au reușit să scufunde 500.000 de
tone pe lună, din februarie până în iulie. Totuși, după iulie, noul sistem britanic de convoaie s-a
dovedit extrem de eficient în a neutraliza pericolul prezentat de submarine. Marea Britanie nu
mai era în pericol de înfometare.
Victoria germană decisivă în Bătălia de la Caporetto a determinat Antanta să decidă la reuniunea
de la Versailles, 1 decembrie 1917, formarea unui Consiliu Suprem Aliat pentru a coordona
planurile și acțiunile comune. Anterior, armatele Franței și ale Imperiului Britanic operau sub
conduceri diferite.
În decembrie, Puterile Centrale au semnat un armistițiu cu Rusia, permițând, astfel, mutarea
forțelor de pe Frontul de Est pe cel de Vest. În mod ironic, transferurile de forțe germane ar fi
putut să fie mai mari, dacă achizițiile lor teritoriale ar fi fost mai mici. Cu sosirea întăririlor
germane și a soldaților americani pe Frontul de Vest, rezultatul final al războiului urma să fie
hotărât pe acest front. Puterile Centrale știau că nu puteau să câștige un război îndelungat,
deoarece numărul soldaților americani creștea continuu, însă ele contau pe o ofensivă rapidă și
decisivă, utilizând întăririle lor și tactici noi pentru infanterie. Acțiunile Aliaților și ale Puterilor
Centrale au fost accelerate și de pericolul identificat de către Ivan Bloch, în 1899, care afirmase
că un război industrial îndelungat amenința integritatea sistemului social și putea să provoace
revoluții prin toată Europa. Ambele părți doreau o victorie hotărâtoare și rapidă pe Frontul de
Vest, deoarece se temeau de consecințele prelungirii conflictului.

Intrarea Statelor Unite în război[modificare | modificare sursă]

Președintele Wilson în fața Congresului, anunțând ruperea relațiilor oficiale cu Germania (3 februarie 1917)

Din cauza politicii tradiționale americane de izolare, mulți americani considerau că SUA nu
trebuie să se implice în Al doilea Război Mondial, care era considerat un război european.
La începutul anului 1917, Germania a declanșat războiul submarin total. Acest fapt, combinat cu
indignarea publicului american care aflase de Telegrama Zimmermann, a dus la ruperea
completă a relațiilor SUA cu Puterile Centrale (3 februarie 1917). Datorită continuării atacurilor
asupra navelor comerciale americane, Președintele, Woodrow Wilson, a cerut Congresului, la 6
aprilie 1917, să declare război Germaniei. Ambele camere ale Congresului au votat legea cu o
largă majoritate. Wilson a sperat că va putea negocia o pace separată cu Austro-Ungaria, dar
descoperind că acest lucru nu era posibil, SUA a declarat război și Austro-Ungariei, în 7
decembrie 1917.
Înainte de intrarea lor oficială în război, Statele Unite au reușit să dezvolte o producție militară
suficientă și completă și, totodată, au acordat Antantei împrumuturi substanțiale. Primii soldați
americani au sosit în Europa, în 1917, însă contingente majore nu au sosit până în vara anului
1918. Germania conta pe faptul că ofensiva submarină va încetini flota americană și transferul
soldaților, sperând că va reuși să câștige războiul înainte ca forțele americane să ajungă pe
front.
Marea Britanie și Franța au cerut Statelor Unite să trimită infanterie pe linia frontului, pentru a
întări pozițiile existente. Pe întregul parcurs al războiului forțele americane nu au avut destule
unități proprii de artilerie, aviație și geniu. Generalul John J. Pershing, comandantul forței
americane American Expeditionary Force, a refuzat să fragmenteze unitățile americane pentru a
întări forțele britanice sau franceze, așa cum doreau Aliații. Pershing a utilizat atacuri directe, o
strategie care deja fusese întreruptă de către comandanții francezi și britanici. Ca rezultat,
American Expeditionary Force a suferit un număr foarte ridicat de pierderi în toamna anului
1918..

Ofensiva germană din primăvara anului 1918[modificare | modificare

sursă]
Articol principal: Ofensiva de primăvară.
Situația inertă pe Frontul de Vest

Generalul german Ludendorff a dezvoltat planurile pentru operațiunea numită Michael ca o

ofensivă generală de-a lungul Frontului de Vest. Această Ofensivă de primăvară (Kaiserschlacht)
avea scopul să despartă forțele britanice și franceze printr-o serie de avansări. Comandamentul
german spera să lanseze un atac hotărâtor înainte ca forțele americane să fie gata pentru luptă
în Europa. Înainte de începutul ofensivei, Ludendorff a făcut o greșeală crucială, lăsând partea
principală a Armatei a VIII-a germane în Rusia și mutând doar o parte mică a forțelor germane
pe Frontul de Vest.
Operațiunea Michael (Michel, Mihiel) a început pe data de 21 martie 1918, cu un atac contra
forțelor Marii Britanii, pe direcția Amiens. Intenția lui Ludendorff a fost să separe armatele
britanice și franceze în acest punct. Forțele germane au reușit să avanseze 60 de km. Pentru
prima dată, după 1914, manevrele militare au fost întrebuințate iarăși pe Frontul de Vest.
Tranșeele britanice și franceze au fost cucerite prin intermediul noilor tactici ale infanteriei
germane. Anterior, atacurile de infanterie fuseseră marcate de un bombardament intens de
artilerie, urmate de o serie de atacuri directe. În contrast, în Ofensiva de Primăvară, armata
germană a utilizat artileria sa doar pe o perioadă scurtă și a infiltrat grupe mici de soldați în unele
puncte vulnerabile ale inamicului, atacând punctele de comandament și încercuind punctele cele
mai puternice. Aceste poziții izolate au fost, apoi, distruse de către infanteria grea. Succesul
forțelor germane s-a datorat, în mare măsură, acestor tactici.
Linia frontului era acum la o distanță de 120 de kilometri de Paris. Trei tunuri Krupp gigant,
supranumite "Dicke Bertha", au fost folosite pentru lansarea a 183 de obuze grele asupra
orașului, cauzând părăsirea orașului de către mulți locuitori. Etapele inițiale ale ofensivei au avut
un asemenea succes încât Kaiserul Wilhelm II a declarat data de 24 martie sărbătoare națională.
Mulți germani considerau că victoria era aproape; însă, după câteva lupte acerbe, ofensiva
germană a fost stopată. Pierderile germane între 21 martie și 5 aprilie 1918 au fost de 270.000
de oameni.
Diviziile americane, cu care Pershing intenționa să formeze o forță independentă, au fost alocate
armatelor franceze și engleze (28 martie). La conferința Doullens a fost creat un comandament
suprem al Antantei, iar mareșalul Douglas Haig a cedat controlul forțelor sale lui Ferdinand Foch,
numit comandant-șef al forțelor Aliaților.
După Operațiunea Michael, Germania a lansat Operațiunea Georgette în nord, contra
porturilor Canalului Mânecii. Această operațiune a fost oprită de către Aliați după pierderi
teritoriale mici. Operațiunile Blücher și Yorck au fost, apoi, inițiate de către armata germană la
sud, înspre Paris. Apoi, Operațiunea Marne (A doua bătălie de la Marne) a fost lansată la 15
iulie, cu scopul de a înconjura orașul Reims. Contraatacul Antantei a marcat prima ofensivă a
Aliaților, terminată cu succes. La 20 iulie 1918, forțele germane s-au retras până la pozițiile
deținute înaintea Kaiserschlacht-ului. După ultima etapă a acestei serii de bătălii, armata
germană nu a mai luat niciodată inițiativa.

Victoria Antantei[modificare | modificare sursă]

Geniști americani după Bătălia de la Saint-Mihiel, în septembrie 1918

Articole principale: Ofensiva de o sută de zile și Republica de la Weimar.

Contraofensiva Aliaților, cunoscută ca Ofensiva de o sută de zile a început la 8

august 1918. Bătălia de la Amiens a inclus: Armata a IV-a britanică - pe flancul stâng, Armată I
franceză - pe flancul drept, și forțe canadiene și australiene - în centru. Aliații au
utilizat tancuri de clasa Mark IV și Mark V și 120.000 de soldați. Forțele Antantei au reușit să
pătrundă 12 km în doar șapte ore. Erich Ludendorff a numit această zi "ziua neagră a armatei
germane".
Totuși, după câteva zile, ofensiva a încetinit; unitățile Imperiului Britanic au întâlnit multe
probleme cu majoritatea tancurilor lor (cu excepția a doar șapte din ele). Pe data de 15 August
1918, Generalul Haig a stopat acțiunea și a început să dezvolte planurile pentru o ofensivă nouă
în Albert. A doua bătălie de pe Somme (1918) a început pe 21 august. Aproximativ 130.000 de
soldați americani au luptat, împreună cu soldați ai Armatei a III-a și IV-a britanice. Bătălia a fost
un succes enorm pentru Aliați. Armata a II-a germană a fost forțată să se retragă de-a lungul
frontului de 55 km. Orașul Bapaume a fost capturat în 29 august și, la 2 septembrie, forțele
germane se aflau după Linia Hindenburg, unde se aflau la începutul războiului.
La 26 septembrie, Aliații au inițiat Ofensiva Meuse-Argonne pentru a trece linia Hindenburg.
260.000 de soldați americani au atacat direct și toate diviziile au reușit să captureze țintele lor
inițiale, cu excepția Diviziei 79 de infanterie americane, care a întâlnit o rezistență puternică
la Montfaucon și nu a reușit să avanseze în prima zi. Acest eșec a permis germanilor să se
regrupeze. Montfaucon a fost capturat în 27 septembrie; totuși, incapacitatea Aliaților să
cucerească orașul în ziua anterioară a fost una din cele mai costisitoare greșeli ale campaniei.
La începutul lunii octombrie, deja era evident că planurile Aliaților nu funcționau într-un mod
ideal. Multe tancuri se stricaseră și cele care încă funcționau nu puteau fi întrebuințate din cauza
naturii terenului. Cu toate că Aliații aveau aceste probleme, Ludendorff nu-și făcea, încă de la
începutul lunii septembrie, iluzii despre sfârșitul războiului, afirmând că Germania are două
opțiuni: distrugere totală sau un armistițiu. El recomandase această a doua cale și la întâlnirea
de comandament a Puterilor Centrale desfășurată la Spa Spa, Belgia, în 14 august 1918. Pe
parcursul lunii octombrie, artileria lui Pershing a continuat să bombardeze forțele germane care
deja erau epuizate și derutate pe întregul front Meuse-Argonne. Presiunea din partea Aliaților nu
s-a oprit până la sfârșitul războiului.

Trupele franceze se apără pe ruinele catedralei Marne, 1918

Din cauza numeroaselor pierderi, mulți comandanți ai armatei germane considerau că o

înfrângere totală era inevitabilă. Pericolul unei răscoale generale era puternic. Amiralul Scheer și
Ludendorff au decis să inițieze o ultimă ofensivă pentru a demonstra "curajul" flotei germane.
Știind că o astfel de acțiune ar fi refuzată de către guvernul Prințului Max von Baden, Ludendorff
a decis să nu-l informeze despre planurile sale. Totuși, informația despre atacul anticipat a ajuns
în Kiel. Mulți marinari au participat la o rebeliune și au fost arestați pentru refuzul de a participa la
o ofensivă maritimă pe care ei o considerau sinucidere fără sens. Ludendorff și-a asumat
răspunderea pentru acest incident și Kaiserul l-a demis din funcție (26 octombrie).
După sfârșitul lunii septembrie 1918, Ludendorff a început să dezvolte un plan pentru viitorul
politic al Germaniei. Cu toate că el era un conservator tradițional, a hotărât să inițieze o revoluție
politică limitată, prin introducerea unor noi reforme care aveau menirea de a "democratiza"
Germania, însă satisfăcând monarhiștii, prin faptul că a menținut domnia Kaiserului. El credea că
democratizarea o să demonstreze poporului german că guvernul era pregătit să se schimbe,
micșorând, astfel, probabilitatea unei insurecții socialiste, cum avusese loc în Rusia, în 1917.
Totuși, unii istoriografi consideră că Ludendorff avea un motiv ulterior pentru planul său.
Reformele sale ar fi transferat puterea politică membrilor Reichstag-ului, partidelor de centru - în
special, în această perioadă: partidul centrist, liberalii și social-democrații. Astfel, cum Ludendorff
ar fi acordat acestor partide mai multă putere, ei ar fi avut autoritatea să ceară un armistițiu.
Luând act de cele 5.989.758 de victime germane (1.773.700 morți, 4.216.058 răniți), partidele de
centru au procedat exact cum anticipase Ludendorff. Însă curând, acesta a trecut printr-o
schimbare radicală și a început să declare că aceleași partide care au căpătat putere de la
dânsul au cauzat înfrângerea Germaniei în război. Acești politiceni au "înjunghiat Germania în
spate"—un sentiment care îi beneficia lui Ludendorff și care a fost ulterior utilizat de către mai
multe grupări naționaliste germane, ca NSDAP.
Prințul Maximilian von Baden a devenit capul noului guvern german. Negocierile pentru pace au
început imediat după instalarea sa. În problema monarhiei germane nu se putea hotărî între
o monarhie constituțională sau abolirea ei completă. Totuși, decizia a fost luată din mâinile sale
de către Philipp Scheidemann, care, la 9 noiembrie 1918, a declarat, de pe un balcon al
Reichstag-ului, că Germania trebuie să fie o republică. Ulterior, Max von Baden a anunțat că
împăratul (kaiserul) trebuia să părăsească tronul. Germania imperială a murit și o nouă
Germanie s-a născut: Republica de la Weimar.

Sfârșitul războiului[modificare | modificare sursă]

Fotografie realizată la semnarea armistițiului de la Compiègne, în fața vagonului de tren al mareșalului

Foch, în pădurea Compiègne. Mareșalul este al doilea din dreapta
Soldat german invalid

Bulgaria a fost prima din Puterile Centrale care a semnat un armistițiu separat la data de (29
septembrie 1918). La 30 octombrie a capitulat și Imperiul Otoman. În 3 noiembrie Austro-
Ungaria a trimis un steag alb comandantului italian pentru a-i cere un armistițiu și termenii păcii.
Termenii au fost aranjați, prin telegraf, cu autoritățile Antantei de la Paris și au fost comunicați
Austro-Ungariei, iar aceasta i-a acceptat. Armistițiul cu Austria a intrat în vigoare începând cu ora
3, în după amiaza zilei de 4 noiembrie. Ungaria a semnat un armistițiu separat, în urma prăbușirii
monarhiei habsburgice. După izbucnirea Revoluției germane, a fost proclamată o republică, la 9
noiembrie, marcând sfârșitul Imperiului German. Kaiserul s-a refugiat a doua zi în Olanda, care i-
a acordat azil politic (a se vedea Republica de la Weimar). O zi mai târziu (11 noiembrie),
la Compiègne, în Franța, la ora 05.00, într-un vagon de tren a fost semnat armistițiul. La ora 11,
în aceeași zi, a încetat focul și armatele au început să se retragă. Datorită ordinelor confuze și a
încercărilor criminale ale unor ofițeri de a se evidenția în ultimul moment, peste cadavrele bieților
soldați, în aceste șase ore teribile, după ce totul fusese încheiat și semnat la masa tratativelor,
au murit inutil aproape 3 000 de soldați și au fost răniți alte peste 6 000. George Lawrence Price
este considerat ca fiind ultimul soldat ucis, cu un glonte german în frunte, la ora 10.59.
Starea de război între cele două tabere a persistat pentru încă șapte luni până la încetarea
finală, consacrată prin semnarea Tratatului de la Versailles cu Germania (28 iunie 1919) și a
următoarelor tratate cu Austria (la St. Germain), Ungaria (la Trianon), Bulgaria (la Neuilly)
și Imperiul Otoman (la Sèvres). Astfel, unele surse oferă ca dată finală a războiului anul 1919; în
contrast, cele mai multe comemorări ale războiului se concentrează asupra armistițiului din 1918.

Scurtă cronologie[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Cronologia Al doileaui Război Mondial.

 1 august1914 , Germania declară război Rusiei și la 3 august Franței. Italia își declară
neutralitatea, pe care o menține până pe 23 mai 1915, dată la care se declară în stare de
război cu Austro-Ungaria.
 4 august1914 Anglia cere, printr-un ultimatum, retragerea Germaniei din Belgia.
 6 august- Serbia declară război Germaniei. Austro-Ungaria declară război Rusiei
 Muntenegru (7 august) și Franța (11 august) declară război Austro-Ungariei.
 23 august - Japonia declară război Germaniei
 11 noiembrie 1918 - se semnează încheierea focului în pădurea Compiègne, ca precondiție
la predarea blocului german.
 1 decembrie 1918 - are loc Adunarea de la Alba Iulia, în urma căreia România primește
toate regiunile istorice românești de la Austro-Ungaria, Bulgaria și Rusia.
 18 ianuarie 1919 - începe Conferința de Pace, la Paris, la care participă 28 de țări
învingătoare.

Bilanțul războiului[modificare | modificare sursă]

Soldați aliați morți[modificare | modificare sursă]
 Belgia: 13.700
 Imperiul Britanic: >914.000
 Australia: 61.000
 Canada: 55.000
 India: 25.000
 Noua Zeelandă: 16.000
 Africa de Sud: 7.000
 Regatul Unit: 715.000
 Franța: 1.240.000
 Coloniile franceze: 114.000
 Grecia: 5.000
 Italia: 650.000
 Japonia: 20000
 Muntenegru: 3.000
 România: >880.000
 Rusia: 2.254.400
 Serbia: >402.435
 Statele Unite: 50.600
 Total:7.936.000
Soldați morți ai Puterilor Centrale[modificare | modificare sursă]
 Germania: 1.950.000
 Austro-Ungaria: 1.500.000-2.000.000
 Bulgaria: 827.500
 Turcia: 325.000[26]
 Total: 5.132.500
Civili morți[modificare | modificare sursă]
 Germania: 760.000
 Austro-Ungaria: 300.000
 Belgia: 30.000
 Regatul Unit: 31.000
 Bulgaria: 275.000
 Franța: 40.000
 Grecia: 132.000
 România: >275.000
 Rusia: >3.000.000
 Serbia: >845.000
 Turcia: >1.000.000
Trebuie menționat faptul că pe lângă morțile din luptă, un număr uriaș de victime au murit
datorită penuriei de medicamente. Numai în Europa au murit peste 10 milioane de soldați din
cauza bolilor luate datorită condițiilor infernale din tranșee.

Vezi și[modificare | modificare sursă]

 Lista Monumentelor Eroilor Români din Al doilea Război Mondial
 Cronologia Al doileaui Război Mondial
 Noile tehnologii în timpul Al doileaui Război Mondial
 Listă de războaie după numărul de decese
 Aviația în Al doilea Război Mondial
 Listă de aeronave militare ale Antantei
 Listă de aeronave militare ale Puterilor Centrale

Memorii de război[modificare | modificare sursă]

Articol principal: Al doilea Război Mondial, Memorii.

 La Wikisursă există documente originale referitoare la Comuna Racovița, Memorii din al

doilea război mondial.

Referințe și note[modificare | modificare sursă]

1. ^ „British Army statistics of the Great War”. 1914-1918.net. Accesat la 13 decembrie 2011.
2. ^ Figures are for the British Empire
3. ^ Figures are for Metropolitan France and its colonies
4. ^ a b David Evans, Teach yourself. the First World War, Hodder Arnold. 2004, pag.188
5. ^ Austro-Hungarian rule in Bosnia and Herzegovina - Wikipedia, the free encyclopedia
6. ^ How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "World War I." Encyclopedia
Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "Acest conflict între guvernele la putere și
minoritățile lor nemulțumite a fost factorul principal al catastrofei din 1914." ("This conflict between
existing governments and their unhappy minorities was the factor primarily responsible for the
catastrophe of 1914.")
7. ^ How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "World War I." Encyclopedia
Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "Cu toate astea, în ciuda a ceea ce s-a
spus despre ambițiile Germaniei, cauza principală a Al doileaui Război Mondial a fost conflictul
între granițele politice ale națiunilor europene și distribuția diverselor popoare europene – refuzul
a ceea ce se numește de obicei dreptul de auto-determinare, deși termenul nu era pe larg folosit
înainte de 1914." ("Nevertheless, despite what has been said about German ambitions, the
primary cause of World War I was the conflict between the political frontiers of the European
nations and the distribution of the various peoples of Europe—the denial of what is commonly
called the right of self-determination, although this term was not generally used before 1914.")
8. ^ How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "World War I." Encyclopedia
Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "La est de Germania se afla Austro-
Ungaria, care îngloba 11 grupuri etnice diferite, dintre care 9 erau menținute sub dominația mai
mare sau mai mică a unei clici dominante de germani și unguri; […] în Balcani granițele etnice și
politice, ultimele fixate fiind de Tratatul de la Berlin (1878) și Tratatul de la București (1913),
rareori coincideau" ("East of Germany lay Austria-Hungary, which contained 11 different ethnic
groups, 9 of which were kept in greater or less subjection by a ruling clique of Germans and
Magyars; […] In the Balkans ethnic and political boundaries, the latter determined by the Treaty of
Berlin (1878) and the Treaty of Bucharest (1913), rarely coincided")
9. ^ How to cite this article: MLA (Modern Language Association) style: "World War I." Encyclopedia
Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "Guvernele austro-ungar, german și țarist
nu manifestau mari virtuți în materie de tratament al minorităților. Unele grupuri erau tratate mai
brutal decât altele, dar peste tot minoritățile erau din ce în ce mai tentate de rebeliune din cauza
represiunii politice și a exploatării economice, ele cerând concesii. În Austro-Ungaria unele
minorități puteau privi peste frontiere la frații lor liberi care, sperau ei, îi vor elibera și pe ei într-o zi
de jugul arhaic sub care sufereau. Iugoslavii, atât din Austria, cât și din Ungaria, refuzau
concesiile stăpânilor lor habsburgi, căutând ajutorul Serbiei, care, sub regele Petre I
Caraghiorghevici, era o națiune independentă; și românii din Transilvania, în sud-estul Ungariei,
priveau peste Carpați la România independentă, care avea un rege din dinastia Hohenzollern."
("The Austro-Hungarian, German, and Russian governments showed little skill in handling their
minorities. Some groups were treated more harshly than others, but everywhere the minorities
grew increasingly restless under political repression and economic oppression, and they
demanded concessions. In Austria-Hungary some minorities were able to look across their
frontiers to the free kinsmen who, they hoped, would one day free them from the antiquated rule
under which they suffered. The Yugoslavs of both Austria and Hungary, refused concessions by
 their Habsburg rulers, looked for help to Serbia, which, under King Peter I Karageorgevich, was
an independent nation; and the Romanians of Transylvania, in southeastern Hungary, gazed
across the Carpathians to independent Romania, which had a Hohenzollern king.")
10. ^ "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "Monarhia
statului multinațional habsburgic ajunsese să depindă din ce în ce mai mult pe forță contra
popoarelor, și din ce în ce mai puțin pe loialitatea acestora, loialitate care de altfel, încet dar sigur,
diminua." ("The multinational Habsburg monarchy came to rely more and more on force and less
and less on the loyalty of its peoples, which was slowly but surely seeping away.")
11. ^ "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "[…]; însă
insistența monarhilor și guvernelor de a păstra integritatea teritorială în fața crescândei
nemulțumiri populare, care era provocată de modul cum erau trasate frontierele în acel moment,
ca și de instituțiile conservatoare ale acestor monarhii, a făcut ca și cursa înarmărilor să fie atunci
mai costisitoare și mai periculoasă decât fusese ea în trecut." ("[…]; but the determination of
monarchs and governments to preserve their territories intact in the face of increasing
dissatisfaction with existing frontiers and conservative institutions made the competition in
armaments more costly and more dangerous than it had been in previous generations.")
12. ^ "World War I." Encyclopedia Americana. Grolier Online, 2013. Scholastic Inc. 2013. - "Nu numai
că habsburgii și-au pierdut tronul, dar teritoriul imperiului a fost împărțit după război între șase
state formate din principalele popoare care fuseseră ținute împreună în monarhie, de mai multe
veacuri: germani, maghiari, polonezi, cehoslovaci, iugoslavi și români. Când pacea a revenit după
război, noile state au fost recunoscute pe aliații victorioși. Această doctrină a neatârnării (auto-
determinării) a fost de asemenea aplicată și în regiunile occidentale ale Rusiei care s-au separat
de aceasta după revoluția comunistă. Cea mai importantă unică consecință a războiului a fost
probabil recunoașterea principiului naționalității pe scara cea mai largă posibil. Pentru prima dată
în istoria Europei, aproape toate popoarele europene puteau să-și întemeieze o cârmuire
independentă și un stat unificat. În cele mai multe cazuri, n-a fost posibil ca noile granițe să fie
trasate fără lase minorități în interiorul noilor state, însă numărul acestor minorități era acum mult
mai mic decât înainte de război." ("Not only did the house of Habsburg lose its throne, but the
territory of Austria-Hungary was divided among six states consisting of the principal peoples that
had been held together in the monarchy for several centuries: German, Magyar, Polish,
Czechoslovak, Yugoslav, and Romanian. When peace was made after the war, the new states
were recognized by the victorious Allies. This doctrine of self-determination was also applied in
the areas in western Russia that split off after the Communist revolution. The most important
single consequence of the war was probably the recognition of the principle of nationality on the
broadest possible scale. For the first time in European history, almost every people in Europe was
able to establish an independent government and a unified state. In most cases, it was not
possible to draw frontiers without leaving minorities on the wrong side of the line, but the number
of such minorities after the war was much smaller than it had been before 1914.")
13. ^ "Catastrophe – Europe Goes To War". Max Hastings. William Collins 2013. ("In 1913, a foreign
diplomat exclaimed despairingly of the Austro-Hungarians: ‘Never have I seen people so
determined to work against their own interests!’ It was an extraordinary folly, for an empire already
groaning under the weight of its own contradictions and the frustrations of its oppressed
minorities, wilfully to seize Bosnia-Herzegovina. […] The acquisition of new colonies in the
Balkans seemed to offer a measure of compensation, as well as frustrating Serbia’s ambitions to
incorporate them in a pan-Slav state.")
14. ^ Goodspeed, Donald James (1985), The German Wars 1914–1945, New York: Random House;
Bonanza
15. ^ Tucker, Spencer C; Roberts, Priscilla Mary (2005), Encyclopedia of World War I, Santa Barbara:
ABC-Clio,
16. ^ Horne, John N. and Alan Kramer. German Atrocities, 1914: A History of Denial (Yale University
Press, 2001)
17. ^ Asprey, R. B. (1962). The First Battle of the Marne. London: Weidenfeld & Nicholson
18. ^ Beckett, I. (2003). Ypres: The First Battle, 1914 (2006 ed.). London: Longmans
19. ^ Brown, Malcolm, ed. (2007). Meeting in No Man's Land: Christmas 1914 and Fraternization in
the Great War. London: Constable. ISBN 978-1-84529-513-4. Originally published in French as
Frères des Tranchées, 2005; containing:
20. ^ Showalter, Dennis E (1991), Tannenberg: Clash of Empires, 1914 (2004 ed.), Brassey's,
21. ^ Pierre Renouvin-Al doilea Razboi Mondial, Corint
22. ^ Fawaz, Leila Tarazi. A Land of Aching Hearts: The Middle East in the Great War. Cambridge,
Massachusetts : Harvard University Press, 2014
23. ^ Edward J Erickson- Gallipoli: The Ottoman Campaign,Pen and Sword (March 19, 2015)
24. ^ Page, Thomas Nelson, (1920) "Italy and the World War". New York, Charles Scribner's Sons
 25. ^ Isonzo: The Forgotten Sacrifice of the Great War
26. ^ Military Casualties-World War-Estimated," Statistics Branch, GS, War Department, 25 febriaroe
1924; citat în World War I: People, Politics, and Power, publicat de Britannica Educational
Publishing (2010) pagina 219

Bibliografie[modificare | modificare sursă]

 "Valeriu Fl. Dobrinescu, Ion Pătroiu, Ghe. Nicolescu, Relații politico-diplomatice și militare
româno-italiene (1914-1947), Ed.Intact, 1999, Craiova.

Legături externe[modificare | modificare sursă]

 Al doilea Război Mondial: cine e de vină?, 17 Decembrie 2011, Andreea Lupșor, Historia
 „100 de ani de la declanșarea Al doileaui Război Mondial” – o expoziție inedită la
Caransebeș Argument.ro
 Chinezi contra Kaizerului, 24 martie 2010, Revista Magazin
 Al doilea Război, văzut din spatele frontului, 20 ianuarie 2012, Adevărul
 https://sites.google.com/site/supergabonesistorialumii/secolul-xx/al doilea-razboi-mondial-1
 http://smart2013.edusoft.ro/smart/Al doilea%20razboi%20mondial.php, Al doilea Război
Mondial în Enciclopedia Rocarta
 11 noiembrie - sfarsitul simbolic al Al doileaui Razboi Mondial, 11 noiembrie 2009, Alexandru
Toreanik, Ziare.com
Media[modificare | modificare sursă]
Bombardiere ale Al doileaui Război Mondial (info)

Videoclip al aliaților bombardând liniile germane.

Tancuri ale Al doileaui Război Mondial (info)

Tancuri primitive din Al doilea Război Mondial ajută Aliații cu avangarda la Langres, France (1918).

Probleme la vizualizarea fișierelor video? Ajutor media.