Regiunea caucaziană.

Între Europa şi Asia apare ca unitate de tran ziţie

Regiunea Caucaziei. Situată între Marea Neagră, Marea Azov şi Marea Caspică,
Regiunea Caucaziei constă dintr-o serie de câmpii joase şi netede, din podişuri
piemontane şi munţi înalţi, orientate în general pe direcţie NV-SE, sub formă de fâşii
paralele. Cea mai înaltă fâşie o constituie Caucazul Mare, lung de 1 200 km şi lat de circa
90 km, care formează în acelaşi timp o importantă barieră orografică, transversală, ca şi
Pirineii.
Regiunea caucaziană cuprinde: Ciscaucazia, Caucazul Mare şi Transcaucazia.
Ciscaucazia constituie partea nordică şj ea cuprinde Cîmpia Kubanului, Podişul
Stavropolului şi Cîmpia Terekului.
Câmpia Kubanului are altitudini scăzute, sub 150 m, şi înclină uşor spre Marea
Neagră şi Marea Azov; reprezintă în bună parte zona de divagare a Kubanului. Cea mai mare
parte a ei este mlăştinoasă şi are numeroase lacuri. Sub raport bioclimatic, Cîmpia Kubanului
se caracterizează prin ierni aspre, cu temperaturi medii lunare sub 0°C şi veri foarte calde
(media lunii iulie este de 20—25°C), vegetaţie stepică, dezvoltată pe cernoziom.
Câmpia Terekului reprezintă latura caspică a Ciscaucaziei, fiind ocupată în buna
parte de stepa Nogaică şi delta Terekului. Ea are altitudini sub 0 m în lungul litoralului caspic
şi urcă lin, spre vest şi sud, unde pătrunde sub formă de golfuri în cuprinsul dealurilor.
Câmpia Terekului se deosebeşte de celelalte unităţi prin specificul ei bioclimatic, de stepă
deşertică, cu precipitaţii între 100 şi 200 mm anual, vegetaţie halofilă, cu pelin şi săricică. Ea
se leagă cu sectorul precedent prin Depresiunea Kuma-Manici, vechi braţ marin pleistocen,
care unea Marea Caspică cu Marea Neagră.
Podişul piemontan al Stavropolului reprezintă o treaptă mai înaltă cu altitudine de
200-500 m, având în unele puncte peste 800 m (vârful Strijament de 832 m) şi care face
trecerea spre munţi. Acesta este constituit din depozite terţiare, larg cutate şi fragmentat de
văi divergente, adînci (Kuban, Egorlîk, Kuma şi Terek). Ca vegetaţie, aici predomină zona de
silvostepă, iar ca animale predomină rozătoarele şi carnivorele. Numai în est, spre Marea
Caspică, unde piemontul se îngustează, se resimte influenţa stepică şi semideşertică. Ca
resurse, aici apar importante zăcăminte de gaze naturale şi petrol, cu renumitul centru
Groznîi.
Caucazul Mare formează a doua fâşie cu direcţie NV-SE, ce se întinde ca o barieră
între Marea Neagră şi Marea Caspică şi separă în acelaşi timp Ciscaucazia de Transcaucazia.
Acesta se individualizează prin altitudinile mari, având patru vârfuri ce depăşesc 5000 m,
trecători rare (cel mai înalt pas este Mamison, situat la izvoarele Rionului şi cu înălţimea de 2
829 m), lipsa oricărei văi transversale care să străpungă lanţul complet, gheţari, vârfuri ascu-
ţite etc.
Caucazul Mare se desfăşoară începând de la NV, din Peninsula Taman, spre SE,
până în Peninsula Apşeron, sub forma unei culmi continue şi asimetrice, cu versantul nordic
mai prelung, iar cel sudic — abrupt. Cele mai mari înălţimi apar în partea de mijloc (Elbrus
de 5 633 m, Sara de 5 201 m, Dîh Tau de 5 198 m şi Kazbek de 5 047 m).
Din punct de vedere tectonic, Caucazul Mare, reprezintă un imens anticlinoriu,
şariat, fracturat şi străpuns de erupţii neagene care apar ca două conuri vulcanice dominate,
Elbrus şi Kazbek. În axul acestui anticlinoriu, pe o porţiune nu prea întinsă, apar în butonieră
şisturile cristaline, şi formaţiuni paleozoice (în special în Caucazul Central), iar în rest
predomină depozitele mezozoice, mai ales şisturile liasice, care constituie zona axială a
Caucazului de Est. Cuvertura sedimentară mai este completată cu alte formaţiuni postliasice,
cu fliş cretacic şi paleogen, cu depozite detritice groase de molasă neogenă, precum şi cu
întinse mase vulcanice acide, vizibile în vîrfurile înalte Elbrus şi Kazbek. Calcarele
mezozoice monoclinale au întindere mare pe versantul nordic al Caucazului de Vest şi ele
apar în relief sub forma unei întinse zone de cueste. Liniile tectonice sînt numeroase în
Caucaz, iar procesul tectonic cel mai important care a dus la încălecări (şariaj) a avut loc în
pliocen, când s-a produs şi ridicarea de ansamblu a Caucazului Mare (faza neotectonică).
Hidrografia este reprezentată prin numeroase râuri şi lacuri. Din cuprinsul
Caucazului Mare izvorăsc râurile: Kuban (970 km lungime), Kuma (590 km), Terek (591
km), Rion şi altele, caracterizate prin regim montan, variaţii de nivel în raport cu modul de
alimentare mixtă (din ploi, din topirea zăpezilor şi a gheţarilor) şi cu valoare economică
ridicată, mai ales ca hidroenergie.
Sub raport bioclimatic, Caucazul Mare se distinge printr-o zonalitate verticală, cu
etaje bine exprimate. Temperatura în luna ianuarie scade cu mult sub 0°C, cu excepţia
porţiunilor mai adăpostite de pe litoralul pontic şi caspic, care se bucură de condiţii mai
blânde. Izoterma de 20°C a lunii iulie trece pe la poalele Caucazului. O dată cu creşterea
altitudinii, temperatura scade treptat, pentru ca pe vârfuri să ajungă sub 0°C. Gheţarii ocupă o
suprafaţă de 1 967 km2, iar limita zăpezilor persistente variază mult. Cantitatea de precipitaţii
este în aceşti munţi de peste 1 000 mm în vest şi de 600 mm în est. Iarna cade aici o mare
cantitate de zăpadă, care, mai sus de 2 700—3 000 m (în vest) şi 3 500—3 700 m (în est), are
caracter persistent şi contribuie la formarea gheţarilor.
Vegetaţia este reprezentată prin păduri întinse şi prin păşuni alpine. Ea apare sub
formă de etaje, începând cu pădurile de foioase (în care predomină stejarul), apoi pădurile de
fag şi pădurile de conifere (în special pin şi brad caucazian), care înaintează până la 2 000—3
000 m. Mai sus urmează pajiştile alpine cu elemente periglaciare şi apoi etajul glaciar, cu
creste golaşe şi gheţari.
Dintre animale amintim: ursul brun (Ursus arctos), capra neagră (Rupicapra
rupicapra), şoarecele alpin (Microtus nivalis), rîsul (Linx linx), leopardul (Felis pardus),
cocoşul de munte caucazian (Tetraogallus caucasicus), bursucul (Meles meles) etc.
Caucazul Mare se împarte în trei sectoare : Caucazul de Vest, Caucazul Central şi
Caucazul de Est.
Depresiunea Transcaucaziei reprezintă a treia fâşie longitudinală, situată între
Caucazul Mare şi Caucazul Mic, drenată de două râuri contrare, Rionul spre NV şi Kura spre
SE. De aici şi denumirea de Depresiunea Rion-Kura, dezvoltată într-un imens graben, căzut
în trepte. Cele două câmpii principale de aici, separate prin Masivul Suram, poartă denumirea
râurilor şi ele se diferenţiază mai ales sub raport bioclimatic.
Câmpia Rionului (Cîmpia Colhidei) este situată pe litoralul Mării Negre, între
localităţile Suhumi şi Batumi. Ea este axată pe cursul inferior al Rionului şi înaintează spre
răsărit până la pasul Surman, unde se află masivul cristalin cu acelaşi nume, înalt de 1 926 m.
Masivul Suram face legătura între Caucazul Mare şi Caucazul Mic, jucând în acelaşi timp
rolul unei bariere climatice între vest şi est. Vechi golf al Mării Negre, acest colţ caucazian a
fost transformat în câmpie sub acţiunea aluviunilor fluviatile şi a mării. Precipitaţiile sînt
bogate şi ajung să aibă la Batumi circa 2 500 mm anual, cu o maximă de 320 mm în luna
septembrie. Temperatura medie ajunge la 22—23°C în luna iulie şi la 6—7°C în luna
ianuarie. Vegetaţia predominantă este cea mediteraneană, în special citrice. Ca resurse ale
subsolului, petrolul stă pe primul plan. În ansamblu, ea este o câmpie aluvionară, dezvoltată
în condiţii subtropicale.
Cîmpia Kura (Cîmpia Azerbaidjană) este situată pe cursul inferior al râurilor Kura
şi Arax până la litoralul Mării Caspice, unde are altitudine sub 0 m. Predominante sînt aici
nisipurile de dune şi mlaştinile.
Partea din amunte este mai înaltă (200—500 m) şi ajunge până la localitatea
Mingheceaur, unde are caracter piemontan deluros şi este denumită stepa Şirak-Kura.
Porţiunea cea mai tipică are altitudine sub 100 m şi este dominată de stepele Şirvan şi Mugan.
Media precipitaţiilor anuale este aici de numai 200—300 mm şi chiar mai puţin. Temperatura
medie a lunii iulie ajunge la 27—28°C, iar cea a lunii ianuarie la 2°C. Vegetaţia caracteristică
este cea de semideşert, iar ca animale se întâlnesc antilopa geiran (Gazella subgutturosa),
şacalul etc.
În ansamblu, Câmpia Kura este o câmpie de acumulare fluviatilă, clădită prin
acţiunea complexă a celor două râuri mari ce izvorăsc din Podişul Armeniei, peste care s-a
suprapus apoi acţiunea eoliană. Ea se dezvoltă în condiţii bioclimatice subtropicale aride
(semideşertice). Numai în colţul de sud-est, la sud de localitatea Puşkin, prezintă alte condiţii
climatice, tot subtropicale, dar mai umede. Aici se află Cîmpia Lenkoran, cu precipitaţii
anuale de 1 200 m, temperatura medie în iulie cu valori de 26°C şi în ianuarie de 3°C. Şi aici
apar dune, cu înălţimi de 4—6 m. Solurile predominante sînt jeltoziomurile, iar ca plantaţii,
pe primul plan stau citricele, ceaiul şi altele.
Resursele subsolului sînt reprezentate prin petrol, ce apare în special la Baku
(Peninsula Apşeron). În ansamblu, aceasta este o câmpie aluvionară şi semideşertică.
Caucazul Mic constituie lanţul muntos ce mărgineşte spre sud Depresiunea Rion-
Kura. Aceasta face legătura între Caucazia propriu-zisă şi Armenia. Cauoazul Mic este
constituit din formaţiuni mezozoice şi paleogene, se întinde între litoralul Mării Negre,
râul Cioruh (în. vest) şi valea transversală a râului Arax (în est), după care, prin Masivul
Sevelan (4 821 m), se leagă mai departe cu Munţii Elburs. Înălţimile aici trec de 3
000—4 000 m (Aragaţ 4 095). În mijlocul acestor munţi, la 1 925 m altitudine, se
află Lacul Sevan.
Privită în ansamblu, Caucazia constituie o importantă unitate fizico-geografică,
dezvoltată sub raport tectonic în zona cutată alpină, iar sub raport climatic prezintă etajare
începând din cuprinsul stepelor continentale şi deşertice joase până în zona glaciară de pe
culmile cele mai înalte. Caucazia dispune de bogate resurse naturale (terenuri de cultură,
păduri, păşuni, hidroenergie, petrol, cărbuni, crom, fier etc.).

În cuprinsul Fennoscandiei se desprind două regiuni fizico-geografice, separate

mai ales pe baza reliefului:
1. Munţii Scandinavici. Aceştia sînt situaţi în partea de vest şi se în tind pe
direcţia SV—NE, paralel cu ţărmul, începând în sud de la fiordul Stavanger şi ajungând
în nord până la fiordul Lakse. Limita de est trece prin apropierea oraşului Oslo, apoi
pe lângă lacurile Stor şi Tornetrăsk, de unde apoi ajunge pe partea stângă a râului
Tana. Deşi se întinde pe circa 1 400—1 500 km lungime, acest lanţ nu se prezintă
sub formă de culmi bine individualizate, datorită fragmentării transversale foarte, accen-
tuate, prezenţei în număr mare a fiordurilor şi văilor glaciare sau flu viatile. Fundul
acestora este ocupat în cea mai mare parte de lacuri lungi şi ramificate, situate de
obicei la limita dintre munţi şi podiş, fiind legate între ele prin râuri repezi.
Munţii Scandinavici au mai mult aspectul unor masive aşezate în „culise", din
cauza văilor care-i străbat în toate direcţiile, dar fără a-i străpunge complet.
Această arhitectură haotică se datoreşte falierii lor puternice în neogen, acţiunii de
eroziune a gheţarilor pleistoceni, accentuată în holocen de reţeaua hidrografică.
Munţii Scandinavici au altitudine în general de 1 500—2 000 m, cu excepţia
câtorva vârfuri mai mari: Galdhopig (2 469 im), Glittertind (2 481 m) şi Snohetta (2 286
m), situate în sud; Kebnekaise (2 123 m) şi Sarek (2 090 m), în nord. În partea
centrală, înălţimile scade sub 2 000 m (1 703 m şi 1 660 m în fjeldul Borge). Aici, în jurul
localităţii Trondheim se află Depresiunea Nidrosia. În partea cea mai nordică, începînd de la
fiordul Lings, altitudinea scade sub 1 500 m, iar în apropiere de Capul Nord, ea ajunge la
700-—800 m. Spre sud, înălţimile scad la fel. Aceştia sînt munţi vechi, constituiţi din
graniţe, gnaisuri, micaşisturi etc., formaţi la începutul erei paleozoice în urma
cutărilor caledonice şi apoi intens peneplenizaţi. Datorită falierii şi reînălţării
neotectonice, ei au căpătat aspectul unor masive netede, cu altitudini variate, iar în
pleistocen au fost acoperiţi de calota glaciară.
După dispariţia celei mai mari părţi a calotei, Munţii Scandinavici au căpătat
aspectul unor podişuri netezite, aşezate în trepte, dominate de
rare vârfuri ascuţite şi piramidale, de tip alpin. Aceste podişuri sînt de
numite kjöles în nord, şi fjelduri, în sud. Cele mai importante fjelduri
sînt : Lange, Hardanger, Jostedal, Jotunheim ş i Dovre, în sud; Börge, în centru şi
Kiste, în nord. Aspectul alpin este specific, mai ales al porţiunii de kjölen. Astăzi,
aceste podişuri înalte, fragmentate adânc de eroziunea fluvio-glaciară, sînt acoperite
parţial de gheţari şi de zăpadă permanentă. Cel mai mare gheţar este Jostedal lung de
140 km şi lat de 30 km.
Un alt caracter pregnant în aceşti munţi îl constituie asimetria ver sanţilor,
cel vestic fiind mai înalt şi mai abrupt,, iar cel estic — mai pre lung şi căzut în trepte,
până se pierde în Podişul Suediei.
Denumirea de „Alpi" se atribuie mai mult părţii nordice, care, deşi mai joasă,
prezintă însă mai multe vârfuri ascuţite, zăpezi persistene, gheţari şi văi adânci cu
pereţi abrupţi, care-i fac asemănători în parte Alpilor propriu-zişi.
Clima acestei regiuni este aspră, cu caracter subpolar în nord, alpin în
munţi şi continental rece în sud, excepţie făcând însă versantul vestic al munţilor cu
litoralul atlantic, care constituie un sector aparte.
Acest versant este fragmentat de numeroase golfuri adânci şi înguste, sinuoase
şi ramificate, de tipul fiordurilor, dintre care cele mai mari, în cepând de la sud la nord,
sînt : Oşlofjord, Stavangerfjord (185 km), Sognefjord (220 km), Trondheimfjord,
Nordfjord, Vestfjord etc. Versanţii fiordurilor sînt aproape verticali, iar în porţiunile
lor superioare apar numeroase cascade.
În multe părţi, între versantul abrupt al munţilor şi litoral, se inter pune o
fâşie plană, depresionară, cu aspect de câmpie, numită Stranflat (câmpie netedă), care
depăşeşte nivelul marin numai cu câţiva metri, ca urmare a unei mişcări recente de ridicare a
ţărmului. Foarte bine reprezentată este această câmpie litorală în jurul oraşului Bergen.
Litoralul norvegian este însoţit de numeroase insule, dintre care cele mai mari se
găsesc în nord (între Porsangerfjord şi Vestfjord), reprezentate mai ales prin arhipelagurile
Vesterälen şi Lofoten, iar cele mai mici şi mai numeroase se află în continuare spre sud,
până la gura fiordului Stavanger.
Coasta aceasta cu fiorduri şi insule - denumită Skjaergard sau „grădina
stâncilor în apă" — reprezintă unul din cele mai pitoreşti colţuri ale Europei (un
complex de golfuri adânci şi înguste, cu pereţi abrupţi şi râuri ce cad în cascade;
însoţite la nivelul mării de câmpii adăpostite, cu climă blândă, păşuni şi culturi bogate,
dominate în partea superioară a lor de gheţarii de pe înălţimile munţilor).
Între aceste insule şi litoral circulă în nord diferiţi curenţi polari şi curentul cald
Malström, care aduc pe coastele Norvegiei şi în fiorduri o bogată faună piscicolă.
2. Podişul Baltic. Acesta constituie o altă unitate fizico-geografică, mult mai
întinsă decât prima şi care se suprapune întru totul Scutului Baltic. Sub raport bioclimatic,
acesta se distinge prin accentuarea continentalităţii şi asprimei climei, ajungând în
partea nordică la clima de tundră (periglaciară).
Altitudinile dominante ale podişului variază între 200 şi 500 m, după care
urmează treapta cea mai coborâtă până la 0 m, în câmpiile litorale şi în Podişul
Marilor Lacuri Finlandeze.
În unele regiuni, altitudinile ajung la 700—800 m şi chiar peste 1 000 m în Munţii
Hibini din Peninsula Kola. Depresiunea Golfului Botnic şi câmpia litorală care o
însoţeşte constituie un fel de axă a Scutului Baltic, cu ţărm foarte sinuos, însoţit de
terase litorale şi de numeroase insule mici (ţărm de tip schären), cu reţea hidrografică
bogată şi convergentă. Podişul Baltic reprezintă o peneplenă larg vălurită, retezată în crista-
lin, acoperită de întinse depozite cuaternare (glaciare, fluvio-glaciare, lito rale, lacustre şi
de mlaştină), care apar sub formă de valuri şi depresiuni de diferite dimensiuni.
Din cuprinsul acestei regiuni fac parte Podişul Suediei şi Podişul Karelo-Finic.
a) Podişul Suediei se desfăşoară ca o zonă întinsă, paralelă cu lanţul Munţilor
Scandinavici şi litoralul baltic, începând la sud, din Peninsula Scania, şi până la nord,
în Peninsula Varanger, spre ţărmul arctic. Pe cea mai mare întindere, Podişul
Suediei are caracter piemontan, fiind strâns legat de munţi, de unde coboară lin
spre sud şi est. Începând de la sud la nord, în cuprinsul Podişului Suediei, se
desprind mai multe subunităţi. Astfel, între fiordul Stavanger şi Lacul Mjösa (nord de Oslo)
se întinde Podişul Soerland (de pe teritoriul Norvegiei), care este foarte îngust şi
însoţit de o mică fâşie de câmpie litorală. În continuare ur mează o altă porţiune,
mai lată şi mai înaltă, până la Lacul Torsö şi râul Lyusnan, numită Svealand unde se
prelungesc unele fjelduri mai joase, iar văile care-1 fragmentează (Glomma, Klar, Vester
Dal şi Oster Dal) au direcţie nord-sud şi sînt paralele.
Mai departe, până în valea râului Torne cu afluentul Muonio se află Podişul
Norrland, cu altitudine între 200 şi 500 m, foarte fragmentat de văi paralele, cu direcţie
NV—SE (Indal, Âdalen, Urne, Kalix), care la contactul cu munţii prezintă lacuri
întinse şi înguste. Ultima parte, care ajunge până la Peninsula Varanger, o formează
Podişul Finnmark, cu drenaj spre nord şi altitudine între 300 şi 500 m.
Partea cea mai sudică a Podişului Suediei o formează Podişul Smaland,
deluros, cu înălţime între 100 şi 300 m, bombat în centru (pe mar ginile Lacului Vätter)
şi fragmentat de văi divergente. Spre nord, acesta trece în câmpia deluroasă din jurul
Lacului Väner, iar spre sud — în Câmpia Scaniei, tot cu aspect deluros. Spre
deosebire de celelalte porţiuni de podiş din nord, unde predomină formaţiunile
cristaline, aici în sud, în Smaland, apar şi formaţiuni sedimentare (paleozoice şi
mezozoice), precum şi un sistem de falii, în formă de gratie, destul de pronunţat.
Sub raport climatic, aici temperatura medie a lunii ianuarie scade treptat
de la 0°C în sud la minus 10—12°C în partea de nord, iar cea a lunii iulie creşte
invers, de la 9—10°C în nord, la 17°C în sud.
Aceeaşi schimbare în latitudine se observă şi în ceea ce priveşte can titatea
anuală de precipitaţii, care în nord are valori sub 500 mm, iar în sud creşte la 500—
800 mm.
Vegetaţia predominantă o formează pădurile de conifere, care ajung în sud
până la meridianul oraşului Oslo, iar în sudul Peninsulei Scania apar pădurile mixte,
de brad şi de stejar. Terenurile de cultură (cartofi, sfeclă-de-zahăr, secară şi grâu)
ocupă suprafeţe destul de mari pe litoralul baltic şi în Peninsula Scania.

Alpii. Prin caracteristicile lor morfologice, aceştia constituie cel mai

grandios lanţ muntos al Europei, care se întinde între Marea Liguriei şi pasul Altare (care-i
separă de Munţii Apenini), Viena, Depresiunea Panonică şi Pasul Vrata (care-i
desparte de Munţii Dinarici). Suprafaţa Alpilor este de 222000 km 2 ; ca lungime,
ei se întind pe
1250 km, la exterior, şi pe 750 km, la interior, iar lăţimea lor variază
între 125 şi 265 km. Forma Alpilor este asemănătoare unui mare
semn de întrebare, orientat de la vest la est. Forma aceasta sinuoasă
este rezultatul influenţei pe care au avut-o masivele cristaline din
exterior în dirijarea şi revărsarea cutelor. Culmile paralele, care
încep pe litoralul Mediteranei, se resfiră întocmai ca degetele unei
mâini spre depresiunea Panonică, unde spre nord-est se leagă cu Car paţii la Viena,
spre sud-est cu Dinaricii prin pasul Vrata, în apropiere
de Lubiliana, iar la mijloc, de la Gaz spre est, Alpii fac joncţiunea cu
dorsala muntoasă a culmilor insulare Bakony, Mátra, Bükk. etc.
Alpii formează un lanţ muntos unitar din punct de vedere morfologic şi structural.
Ei au fost studiaţi destul de amănunţit încă de la mijlocul secolului trecut, servind şi
astăzi ca model sub raport geologic şi geo grafic. Glaciaţia, clima şi vegetaţia alpină
şi-au găsit aici o largă explicaţie ştiinţifică prin stabilirea legităţilor specifice tuturor
zonelor muntoase înalte.
Din punct de vedere morfologic, Alpii sînt mai înalţi decât Carpaţii, având cele mai
mari altitudini în partea centrală, unde apar vîrfurile : Mont Blanc (4 810 m), Monte
Rosa (4 638 m), Matterhorn (4 565 m), Weisshorn (4 512 m), Jungfrau (4 166 m) şi
Bernina (4 052 m), constituite din şisturi cristaline. La exterior, înălţimile sânt mai
mici (2 300—2 500 m), mai ales între Marea Mediterană şi Valea Rinului, unde se
întind Prealpii (Prealpii francezi şi Prealpii eleveţieni, separaţi prin valea Rhonului).
Masivitatea mai pronunţată a Alpilor faţă de Carpaţi se vede şi din lipsa
depresiunilor intramontane întinse. Gradul de fragmentare a lor este destul de
mare, iar văile longitudinale sînt mai numeroase decât cele transversale cu caracter
parţial.
Cu toate acestea, trecerea de la nord la sud sau invers se face prin multe
pasuri şi tuneluri. Cel mai lung tunel din Europa este Simplon (20 km), iar cel mai
nou este tunelul Mont-Blanc (10,6 km). În Alpi nu există nici o vale transversală
care să-i străpungă în întregime.
Văile alpine (sillons alpins), în special cele longitudinale, reprezintă adevărate
culoare şi ele au o deosebită importanţă geografică, fiind un fel de ,,nuclee umane",
cu resurse destul de variate. Acestea au un ver sant expus la soare, denumit adret
(favorabil viţei-de-vie), şi altul în umbră, ubac (bogat în păduri şi păşuni).
Alpii au un relief tipic de munţi înalţi, format din creste alpine, circuri şi văi
glaciare suspendate. Numai în Prealpi şi în pârtiile periferice apar suprafeţe de
denudaţie mai întinse, în trepte, sub formă de culmi larg ondulate. Alpii
Bavariei, Austriei, Veneţiei, Dolomitici, Iulieni etc. S înt bogaţi în forme carstice, de
suprafaţă şi subterane.
Gheţarii actuali acoperă o suprafaţă de 4,140. km 2. Cei mai lungi sînt: Pasterze
(32 km), situat în Masivul Glockner, Aletsch (18 km), din Masivul Jungfrau, şi Mer
de Glace (15 km), din Masivul Mont Blanc.
Formarea gheţarilor din Alpi este legată de alimentarea cu zăpadă, de modul de
expunere şi de localizare a culmilor. în raport de acestea, limita zăpezilor perene este la 3
600 m în sud şi la 3 100 m în nord.
Structura geologică a Alpilor este foarte complexă, datorită numeroa selor
pânze de şariaj, fenomen stabilit pentru prima dată aici şi explicat astăzi, mai bine, prin
procesul de alunecare gravitaţională. Formarea acestor pânze de şariaj a avut loc în a
două parte a terţiarului, în oligocen, de aceea Alpii sânt munţi mai noi decât Carpaţii.
Sub raport structural, Alpii prezintă o simetrie pronunţată, în sen sul că în
centru se află zona cristalină (şisturi cristaline, graniţe, gnaisuri), iar pe flancuri,
două zone sedimentare: una externă (care începe pe litoralul Mării Mediterane şi
se termină la Viena), constituită din formaţiuni mezozoice şi terţiare, şi alta internă (care
începe la Lacul Maggiore şi ajunge până în Depresiunea Panonică şi în Dinarici), con-
stituită din formaţiuni mezozoice (în special calcare). Eruptivul nou este slab
reprezentat numai prin câteva masive situate între Lacul Como şi râul Piave.
 Privită în ansamblu, zona cristalină constituie un mare anticlinoriu,. iar zonele
marginale sedimentare (externă şi internă) formează cuverturile acestui sâmbure cristalin,
care a fost apoi reluat în mişcările alpine. Aceste mişcări au dus în oligocen la formarea
unor întinse pânze de şariaj: pânza helvetică, peninică, pânzele austride (grisonidă şi
tirolidă). Primele două sînt dezvoltate în special la vest de Rin, iar ultimele la est de
acesta. Ca pânze mai puţin dezvoltate se pot aminti dinaridele.
Pânza helvetică afectează numai roci sedimentare slabe (marne şi fliş) şi
dure (calcare), iar celelalte cuprind atât roci sedimentare cît şi cris taline.
Eroziunea foarte puternică a creat numeroase ferestre (de exemplu, fereastra
Engadinei) şi a scos la zi de sub cuvertura sedimentară a pîn zelor sâmburii cristalini,
din masivele: Mont Blanc, Grand Paradiso, Aar-Gothard, Tauern şi altele care
constituie autohtonul. Mişcarea de împingere care a dat naştere pânzelor de şariaj a
pornit din sud, iar revărsarea cutelor s-a făcut spre nord.
În afară de mişcările tectonice oligocene care au dus la cutarea Alpi lor, un rol
deosebit de important pentru fizionomia acestor munţi l-au avut mişcările neotectonice, care
i-au înălţat cu câteva mii de metri.
Clima Alpilor este determinată de poziţia lor la limita dintre Europa de Mijloc şi
cea Sudică, precum şi de altitudinea mare a munţilor. Da torită specificului ei a fost
denumită climă alpină, caracterizată printr-o zonalitate verticală bine exprimată, ca şi
prin diferenţele dintre margini şi interior, dintre un versant şi altul. Alpii reprezintă
unul din cele mai importante condensatoare de umezeală ale Europei. Cea mai mare
cantitate de precipitaţii (1 500—3 000 mm anual) cade în lanţurile şi ma sivele
marginale, până la altitudinea de 1 500—2 000 m, unde vremea este ceţoasă şi
noroasă. În interior, precipitaţiile sînt mai reduse (sub 1 000 mm anual), ajungând în
Depresiunea Aosta sub 500 mm, iar în depresiunile Valeză şi Mauriană, la 550 mm.
Versanţii Alpilor, în special cei din partea de sud, prezintă caractere de tranziţie
între clima subtropicală din sud şi cea temperată, mai rece şi aspră din părţile mai
înalte, cu furtuni, ninsori şi îngheţuri puternice. Temperatura scade cu altitudinea, dar
nu aşa de mult ca în nordul Europei. La 2 045 m, unde se află cele mai înalte localităţi,
temperatura medie din ianuarie este de numai minus 6°, iar cea a lunii iulie atinge
11°. Un alt aspect care trebuie subliniat este creşterea gradului de con tinentalitate nu
numai de la margini spre interior, ci şi de la vest la est, iar iernile devin din ce în ce
mai aspre (media temperaturii lunii ianuarie este în jur de plus 1°, la Grenoble, şi de
minus 3°, la Innsbruck..
Iarna, în Alpi, cade o mare cantitate de zăpadă, care face impracticabilă circulaţia
în munţi, iar avalanşele care se formează în număr foarte mare aduc multe pagube
aşezărilor omeneşti.
Pe versantul nordic se formează foehnul,vânt descendent, uscat şi cald, care
accelerează topirea zăpezii şi venirea primăverii, contribuind, de asemenea, şi la
coacerea recoltelor, toamna. Acesta are şi urmări negative de multe ori prin efectele de
ordin hidrologic — inundaţii mari, ca rezultat al topirii rapide a zăpezilor.
În raport cu poziţia geografică şi cu influenţa regiunilor învecinate, în
cuprinsul Alpilor au fost distinse mai multe subunităţi climatice, şi anume climatul
Prealpilor (climat temperat cu influenţe oceanice), climatul Alpilor mediteraneeni
(climat subtropical), climatul Alpilor lombarzi şi veneţieni (climat continental umed),
climatul Alpilor interiori (climat mai uscat şi cu diferenţe de la un versant la altul)
etc.
Hidrografia este foarte bogată în râuri şi lacuri montane (legate ge netic de
glaciaţie). Râurile diverg în toate direcţiile îndreptându-se spre z onele periferice
depresionare (Rin, Rhone, Pad, Adige, Sava, Drava şi întregul complex de afluenţi ai
Dunării superioare). Acestea sînt alimentate din ploi, zăpezi şi gheţari, având un regim
tipic alpin. Cursurile lor sînt repezi, cu multe cascade şi praguri, ceea ce le măreşte
importanţa sub raport hidroenergetic, fiind folosite în special în industria Italiei
nordice, în industria şi agricultura Elveţiei, Franţei şi Austriei.
Lacurile cele mai mari apar la periferia munţilor şi ele se dezvoltă în
lungul văilor mari, cum sînt lacurile subalpine „Cele patru cantoane", în nord: Maggiore,
Lugano, Como, Iseo şi Garda, în sud.
Elementele pedovegetale sînt foarte pestriţe, datorită în primul rând
zonalităţii verticale din latitudinile temperate şi, în al doilea rând, da torită acţiunii
antropice a tăierii pădurilor, în bună parte. Vegetaţia predominantă o constituie
pădurile. Până la 1 000 m, Alpii prezintă pe margini caractere asemănătoare cu cele
ale regiunilor depresionare învecinate.
Pe versantul sudic, spre Marea Mediterană, apar soluri şi vegetaţie de tip
subtropical. Din vest urcă pădurile de stejar şi fag, iar în nord, pădurile mixte. În est se
resimte influenţa silvostepei. Până la 1 000 m, poala Alpilor este bine populată şi
cultivată. Până la 1 800—2 200 m se află etajul pădurilor mixte (fag şi brad), dezvoltate pe
soluri brune de pădure şi podzolice, cu regim termic temperat şi precipitaţii abundente.
Mai sus, până la 3 000—3 500 m, urmează etajul pădurilor de brad şi molid, ca o
continuare a celor precedente, apoi etajul subalpin, format din arbuşti piperniciţi şi
păşuni. Aici predomină smârdarul (Rhododendron hirsutus), ienupărul (Juniperus
sibirica) şi jneapănul (Pinus montana). Ultimul este etajul alpin, caracterizat numai
prin ierburi şi vegetaţie de mlaştini, care capătă în unele locuri un aspect de tundră
montană ce trece şi în zona zăpezilor persistente şi a gheţarilor.
Animalele sînt destul de numeroase şi variate. Ele pendulează vara şi iarna de
la o zonă de vegetaţie la alta. Căprioara şi capra de munte coboară iarna în păduri, iar
marmota (Marmota.MMua) — animalul cel mai caracteristic al Alpilor — urcă
vara în pajiştile alpine. Dintre păsări, cele mai des întâlnite sânt ciorile, rândunelele,
ciocănitoarele şi altele, care, de asemenea, îşi schimbă locul. În apele de munte
trăiesc mulţi peşti, dintre care cel mai apreciat este păstrăvul.
Resursele sînt şi ele, ca şi condiţiile naturale, numeroase şi variate: păduri,
hidroenergie, păşuni şi zăcăminte minerale utile (fier, azbest, aur, uraniu, mangan,
zinc, magneziu, pirită, huilă, bauxită, grafit, argint, wolfram, săruri de potasiu etc.).
Alpii pot fi împărţiţi sub raport fizico-geografic în două sensuri, unul vertical,
pe baza criteriului bioclimatic, pe etaje (etajul pădurilor, etajul păşunilor subalpine,
etajul păşunilor alpine, etajul gheţarilor şi al cres telor golaşe), şi altul orizontal, pe
baza criteriului morfostructural: Alpii Occidentali şi Alpii Orientali, separaţi prin linia
transversală Rin-Como.
Alpii Occidentali constituie partea cu cele mai complexe cute de şariaj, cu
cele mai mari înălţimi şi cei mai mulţi gheţari. Aceştia se des făşoară sub formă de fâşii
longitudinale, convexe la exterior şi paralele între ele, întocmai ca nişte arcuri de
cerc. Primul arc, situat în interior, îl constituie lanţurile Alpilor Ligurici, Cotici (cu
vârful Viso, de 3 483 m), Graici (cu vârful Grand Paradiso, de 4 061 m), Penini sau
Valezi (cu vârfurile Monte Rosa, de 4 638 m, şi Matterhorn, de 4 505 m), Lepontini
(cu masivele Tessin şi Adula); al doilea arc, situat la mijloc, îl formează lanţurile
Alpilor Maritimi (cu vârfurile Pelat de 3 053 m, şi Argentera, de 3 297 m) şi
Provensali, Dofinezi şi Savoiei (cu Masivul Mont Blanc, de 4810 m), Elveţiei, cu cele
două subdiviziuni Alpii Bernezi (cu vârful Jungfrau, de 4 166 m şi Finsterhorn de 4 275
m) şi Alpii Glarici, între care se află masivul celor „ Patru Cantoane”; al treilea arc,
situat la exterior, îl constituie Prealpii francezi (Provensali, Dofinezi şj Savoiei) şi
Prealpii elyeţieni (între Rhône şi Rin).
 Alpii Orientali formează cea mai simetrică parte din punct de vedere
morfostructural, cu înălţimi mai mici (un singur vârf care depă şeşte 4 000 m,
Bernina), cu gheţari mai puţini şi mai multe văi longitu dinale, precum şi cu carst pe
suprafeţe mai întinse. Aceştia apar tot sub formă de fâşii paralele, dar rectilinii. Prima
fâşie o constituie lanţurile Alpilor Lombarzi (cu masivul Adamello, de 3 554 m),
Veneţieni, Dolomitici, Carnici, Iulieni (cu vîrful Triglav, de 2 863 m) şi Caravankieni (cu
vîrful Obir, de 2 558 m). A doua fâşie o formează Alpii Retici (cu vîrful Bernina, de 4
052 m), Alpii Norici, cu cele două lanţuri centrale, Munţii Tauernul Mare (cu vîrful
Grass Glockner, de 3 797 m) şi Munţii Tauernul Mic (2 863 m) şi Alpii Stirici (care
domină Depresiunea Panonică); a treia fâşie o constituie treapta mai coborâtă formată
din Alpii Bavariei (2 963 m), Alpii Salzburgului (cu vârful Dachstein, de 2 996 m)
şi Alpii Austriei.
În concluzie, Alpii constituie o unitate fjzico-geqgrafică bine contu rată, în
care condiţiile naturale se dezvoltă pe baza zonalităţii verticale. Alpii sînt munţi
înalţi, intens tectonizaţi, dezvoltaţi în zona temperată şi care dispun de importante
resurse naturale.
În cuprinsul Europei, ei se disting prin caractere fizico-geografice proprii,
de tip alpin care au constituit drept criterii comparative pentru alţi munţi de acest gen
de pe întreaga suprafaţă a Pămîntului. În acelaşi timp, ei formează o importantă
barieră orografică care separă Europa de Mijloc de Europa de Sud.