5.

Teste de autoevaluare

1. Prin ce se caracterizează obiectul de studiu al calimetriei şi care sunt metodele?

Calimetria urmăreşte evaluarea gradului de utilitate a produsului(serviciului) dintr-o grupă sau
subgrupă de mărfuri cu aceeaşi destinaţie, printr-o determinare comparativă faţă de nevoia exprimată
de consumator prin cerinţele de calitate.
2. Care sunt metodele şi indicatorii de estimare a calităţii?
Metode şi procedee:
 metode metastatistice: - dispersiologice; - defectologice; - combinate;
 metode tehnico-economice.
Estimarea calităţii produselor:
 după sfera de cuprindere: calitatea produselor şi a producţiei;
 după mijloacele utilizate şi scopul urmărit: metode experimentale (de laborator), metode
de expertizare merceologică şi metode sociologice, statistice.
3. Care sunt indicatorii non calităţii şi prin ce se caracterizează?
1. gradul relativ de perfecţiune;
2. coeficientul defectului sau al “noncalităţii”;
3. demeritul;
4. indici de noncalitate specifici procesului de fabricaţie.
5. Gradul relativ de perfecţionare(G),
Valorile se obţin dintr-un lot de produse, prin măsurători efectuate asupra unor probe
prelevate prin sondaj.
a) Coeficientul defectului(CD) sau al “noncalităţii”(CNC), se poate determina pe baza defectelor
înregistrate la produsele fabricate. Prin defect, în activitatea de control se înţelege orice abatere a
produsului sau a unei caracteristici a acestuia faţă de prescripţiile tehnice.
Clasifica re defecte în:
defecte critice©, care pun în pericol securitatea utilizatorului, integritatea produsului sau
calitatea mediului înconjurător, fac imposibilă folosirea produsului şi generează reclamaţii
din partea beneficiarului; puncte de penalizare 100 pt.defecte.
defecte principale(p), care afectează performanţele produsului, reducând posibilitatea
utilizării acestuia; puncte de penalizare 50 pt.defecte.
defecte secundare(s), care nu reduc posibilitatea de utilizare a produsului, ele afectând în
general aspectul produselor şi, deşi pot fi sesizate de beneficiari, sunt admise în anumite
limite; puncte de penalizare 10 pt.defecte.
defecte minore(m), care nu reduc posibilitatea de utilizare a produsului, sunt nesesizabile şi
nu generează reclamaţii. puncte de penalizare 1 pt.defecte.
4. Ce este fiabilitatea şi care sunt principalii săi indicatori?
Fiabilitatea unui produs (fiabilitate - siguranţă în funcţionare) este definită prin probabilitatea
ca produsul respectiv să îndeplinească funcţia pentru care a fost creat, fără să se defecteze un
anumit interval de timp (t). Lipsa de fiabilitate sau “nonfiabilitate” se manifestă prin
“defectare” sau “cădere”. Căderile unui produs pot fi parţiale sau totale, progresive sau bruşte,
iar produsul poate fi reparat sau nu.
Principalii indicatori ai fiabilităţii: media timpului de bună funcţionare (MTBF), frecvenţa
căderilor (λ), funcţia de fiabilitate [R(t)] şi funcţia de nonfiabilitate [F(t)].
a) Media timpului de bună funcţionare (MTBF) se aplică produselor care se pot repara şi se
calculează ca medie a timpilor de funcţionare.
b) Frecvenţa (rata) căderilor (λ) este inversa timpului de bună funcţionare
c) Funcţia de fiabilitate, R(t), are o variaţie exponenţială şi exprimă probabilitatea ca un
produs să funcţioneze fără defecţiuni într-un interval de timp t
d) Funcţia de nonfiabilitate F(t), sau funcţia de repartiţie cumulată a defectărilor ,.se mai
numeşte şi parametru de “nonfiabilitate”, care defineşte probabilitatea de defectare a produsului până
la momentul t, stabilit.

5. Ce se înţelege prin mentenabilitate, mentenantă şi disponibilitate?

Mentenabilitatea reprezintă proprietatea unui produs de a putea fi întreţinut şi reparat într-o
anumită perioadă de timp, şi este determinată de:
 accesibilitatea la componentele produsului;
 existenţa pieselor de schimb;
 existenţa personalului calificat pentru întreţinere şi reparaţii
Disponibilitatea poate avea următoarele sensuri:
 disponibilitatea de funcţionare, reprezintă probabilitatea ca un produs să fie în stare de
funcţionare la momentul t;
 -disponibilitatea de timp, reprezintă procentul de timp în care un produs este în stare de
funcţionare;
 disponibilitatea produsului, reprezintă procentul de produse disponibile după un anumit
timp de funcţionare;
 disponibilitatea misiunii, reprezintă procentul misiunii îndeplinite într-un anumit
interval de timp
6.6. Teste de autoevaluare

1. Care sunt principiile generate de clasificare si codificare a marfurilor?

Sistematica mărfurilor constituie un domeniu important al cercetării merceologice, care
analizează sistemele de clasificare a mărfurilor, prezentând metode şi criterii de ordonare a
acestora în cadrul sistemelor. Scopul principal al cercetărilor în acest domeniu, îl reprezintă
elaborarea unor sisteme de clasificare ştiinţific fundamentate şi cu aplicare practică, asigurarea
utilizării unei terminologii unitare privind produsele şi serviciile.
În practica economică se utilizează o mare varietate de clasificări ale mărfurilor, care pot fi
grupate în : clasificări sistematice, nesistematice şi combinate
2. Care sunt principalele sisteme de clasificare şi codificare ale mărfurilor?
Codul cu bare este o modalitate de reprezentare grafică a caracterelor numerice sau
alfanumerice prin alternarea unor bare de culoare închisă cu spaţii albe de dimensiuni definite, in
funcţie de sistemul de simbolizare utilizate se disting:
- sisteme care permit codificarea informaţiilor alfanumerice;
- sisteme care permit codificarea informaţiilor numerice;
- sisteme de simbolizare continue;
- sisteme de simbolizare discontinue.

3. Care sunt principalele elemente de definire a codificării cu bare?

Codul cu bare este o modalitate de reprezentare grafică a caracterelor numerice sau
alfanumerice prin alternarea unor bare de culoare închisă cu spaţii albe de dimensiuni
definite.Tehnologia codului cu bare se bazează pe recunoaşterea acestor combinaţii de bare şi
spaţii, cu ajutorul unor echipamente informatice specializate.
4. Care sunt principalele coduri de bare?
În funcţie de sistemul de codificare a informaţiilor ,2 categorii de coduri cu bare:
- coduri cu bare liniare, în care informaţia este codificată pe o singură direcţie, de regulă pe
orizontală;
- coduri cu bare bidimensionale, în care informaţia este codificată atât pe orizontală, cât şi
pe verticală.
Codurile bidimensionale au o mare capacitate de cuprindere, comparativ cu cele liniare,
deşi în practica economică sunt, deocamdată, puţin răspândite.
Tipuri de coduri:
- coduri numerice, care pot reprezenta numai cifre(ex. Codurile EAN şi UPC);
- coduri alfanumerice, care pot reprezenta atât cifre cât şi litere(ex. Codul 128 şi codul 39);
- coduri cu lungime fixă, pot reprezenta şiruri cu număr fix de elemente(ex. codul EAN cu
un şir numeric de 8 sau 13 elemente);
- coduri cu lungime variabilă, care pot reprezenta şiruri cu un număr variabil de
elemente(ex. Codul 128 şi codul 39).
 5. Care sunt sistemele de codificare a publicaţiei?
Sistemul ISBN de codificare a publicaţiilor se bazează pe un cod cu 10 caractere
numerice, grupate pe patru secvenţe, de lungime variabilă şi separate de cratimă(ex. 973 -
00000-0-0). Semnificaţia celor patru secvenţe de cod este următoarea:
- prima secvenţă reprezintă codul ţării(ex. Codul 973 indică editorii din România);
- a două secvenţă reprezintă codul de identificare al editurii;
- a treia secvenţă reprezintă numărul de ordine al cărţii editate (lungimea acestui cod
variază în funcţie de numărul cărţilor publicate);
- a patra secvenţă reprezintă cifra de control.
Sistemul de codificare ISSN al publicaţiilor periodice, se bazează pe un cod cu 8 caractere
numerice, grupate pe două secvenţe, separate de cratimă(ex. 1234-5678). Primele 7 cifre
reprezintă codul publicaţiei, iar ultima cifră este cifra de control. Utilizarea sistemului de
codificare ISSN oferă o serie de avantaje:
- facilitează gestionarea publicaţiilor periodice, de către cei implicaţi în editarea şi
distribuirea lor;
- permite identificarea precisă a publicaţiilor periodice în băncile de date bibliografice;
- asigură evitarea erorilor în ceea ce priveşte identificarea titlurilor acestor publicaţii;
- permite accesul la Catalogul internaţional al publicaţiilor periodice codificate în acest
sistem.

6. Cum se realizează codificarea pe plan internaţional?

La nivelul unor organisme internaţionale sau regionale s-au elaborat sisteme unitare de
clasificare a mărfurilor, corelate cu cerinţele diferitelor domenii de activitate(vamal, statistic).
Astfel, în domeniul vamal, un număr mare de ţări au adoptat un sistem unitar de clasificare -
NOMENCLATURA CONSILIULUI DE COOPERARE VAMAL (NCCV).
Spre deosebire de alte sisteme de clasificare utilizate în comerţul internaţional, NCCV
cuprinde:
- reguli generale de interpretare, care asigură uniformitatea interpretării juridice;
- note elaborate pe secţiuni şi capitole, care definesc conţinutul şi limitele poziţiei
capitolelor şi secţiunilor;
- note explicative, care nu sunt parte integrantă a NCCV, deci au un caracter facultativ,
cuprinzând detalii asupra conţinutului poziţiilor, precizări de ordin tehnologic privind mărfurile,
descrierea principalelor caracteristici ale acestora, destinaţia lor şi alte informaţii considerate utile
pentru identificarea mărfurilor;
- un index alfabetic.
 7.7. Teste de autoevaluare

Care sunt principalele caracteristici ale standardizării şi a atestării calităţii produselor?

Activitatea de standardizare urmăreşte, în principal, protecţia vieţii, a sănătăţii şi a mediului
înconjurător, precum şi înlăturarea barierelor tehnice şi tehnologice în calea comerţului internaţional.
Standardizarea, este o activitate specifică ce stabileşte, pentru probleme reale sau potenţiale,
dispoziţii destinate unei utilizări comune şi repetate, urmărind obţinerea unui grad optim de ordine într-
un context dat.
Standardul se defineşte ca fiind un document stabilit prin consens şi aprobat de un organism
recunoscut, care furnizează, pentru utilizări comune şi repetate, reguli, linii directoare, sau
caracteristici pentru activităţi sau rezultatele lor, garantând un nivel optim de ordine într-un context
dat.
Atestarea calităţii produselor.

Certificarea produselor are drept scop crearea mărcilor naţionale de conformitate la

standarde. Controalele de conformitate a produselor se efectuează de obicei la producător,
la beneficiar şi la o terţă parte.
Omologarea se reprezinta totalitatea activităţilor - încercări, verificări - efectuate de comisia de
omologare - pe baza cărora aceasta declară că produsul(serviciul) respectiv îndeplineşte toate cerinţele
prevăzute în standarde sau alte specificaţii tehnice, reprezentând nivelul calitativ acceptat.

Cuvintele cheie sunt folosite pentru a identifica noţiunile noi introduse în unitatea de studiu
curentă: standardizarea şi atestarea calităţii produselor, consideraţii generale; obiectul
standardizării; subiectul, conţinutul, domeniile şi nivelul standardelor, standardizarea naţională;
standarde internaţionale şi regionale; atestarea calităţii.
8.6. Teste de autoevaluare

1. Care sunt funcţiile mărfurilor?

Eficacitatea mărcii în economia modernă, este strâns legată de îndeplinirea
următoarelor funcţii:
- funcţia de diferenţiere a produselor;
- funcţia de concurenţă;
- funcţia de garanţie a calităţii;
- funcţia de organizare a pieţei;
- funcţia de monopol;
- funcţia de reclamă;
- funcţia de protecţie a comsumatorilor.
2. Care sunt principalele tipuri de mărci?
Semnele diferite, care portivit dispoziţiilor legale, pot fi folosite ca mărci, sunt :
- după destinaţie, mărcile pot fi : de fabrică şi de comerţ;
Marca de fabrică este aplicată de producător pe produsele sale, iar marca de comerţ de firma
care comercealizează aceste produse.
- după obiectul pe care-l reprezintă, mărcile pot fi: de produs şi de servicii;
Mărcile de produs pot fi:
- individuale, când producătorul inregistrează o marcă pentru fiecare produs(exp. Firma
Procter&Gamble, care a înregistrat mărcile: Ariel, Vizir, Lenor, Pampers etc.);
- o singură marcă pentru toate produsele(exp. BMW, Audi, etc.);
- structurate pe mai multe niveluri, prin combinarea mărcii de fabrică cu mărcile individuale de
produs(exp. Volkswagen: VW -Golf, VW-Golf-Cabrio, Fiat - Uno, Punto etc.).
- în funcţie de titularul dreptului la marcă, mărcile pot fi: individuale şi colective;
Mărcile individuale, aparţin unei persoane fizice sau juridice determinate şi reprezintă o
categorie foarte frecventă, formând obiectul principal al reglementărilor în diverse legislaţii;
Mărcile colective, aparţin unor asociaţii de producători, comercianţi sau prestatori de servicii.
- după natura normelor care reglementează utilizarea mărcilor, mărcile pot fi: obligatorii şi
facultative; Mărcile obligatorii se stabilesc pentru o serie de produse, a căror fabricare constituie
monopol de stat.Mărcile facultative, se referă la faptul că dreptul de a decide aplicarea mărcii aparţine
producătorului, comerciantului sau intreprinderii prestatoare de servicii.
- după numărul semnelor folosite, mărcile pot fi: simple şi combinate;
Mărcile simple, sunt alcătuite dintr-un singur semn, din cele care, potrivit legilor, pot constitui o
marcă.Mărcile combinate, reprezintă combinaţii de semne diferite, care împreună pot fi protejate ca
marcă.
- după numărul semnelor folosite, mărcile pot fi: verbale, figurative şi sonore.
 3. Care sunt metodele de marcare a mărfurilor?

Metode de marcare a mărfurilor

Marcarea produselor se poate face prin: etichetare, imprimare, ştampilare.
Marcarea mărfurilor textile, presupune pe lângă denumirea sau emblema producătorului şi
alte specificaţii, cum ar fi: denumirea ţesăturii, numărul de cod, numărul de articol sau numărul din
nomenclator, numărul standardului de stat, compoziţia fibroasă, data de fabricaţie, lăţimea, lungimea
totală în metri, numărul desenului sau al culorii. La produsele de confecţii se specifică: marca
intreprinderii, mărime - grosime, înălţime, clasa de calitate, indicaţii privind modul de utilizare şi
întreţinere(spălare şi călcare), compoziţia fibroasă, numele articolului, numărul de articol, de cod, de
nomenclator şi după caz data fabricaţiei.
Marcarea mărfurilor din piele, se face prin ştampilare pe partea cărnoasă a pieilor, conform
codului de marcare, indicându-se de asemenea destinaţia lor, denumirea, provenienţa, procesul de
tăbăcire, categoria, calitatea.
Marcarea mărfurilor din lemn, în special mobilierului din lemn, se face prin ştampilarea sau
etichetarea fiecărei piese, pe partea interioară, specificându-se: marca intreprinderii, tipul mobilei
comercializate, seria garniturii, anul de fabricaţie, viza de control şi recepţie.
Marcarea mărfurilor din sticlă, se face prin sablare imprimare sau etichetare, specificându-
se: marca intreprinderii producătoare şi date referitoare la capacitate, standarde etc.
Marcarea mărfurilor ceramice, se face pe spate, pe suprafaţa suport sau pe cea secundară a
produsului, specificându-se: marca producătorului, calitatea cu o anumită culoare: I - roşu, II - verde,
III - albastru, iar pe cele decorate manual se aplică inscripţia “lucru manual”.
Marcarea unor produse electrice şi electronice, se face atât prin înscrierea pe cutie a denumirii
aparatului şi a mărcii de fabrică, cât şi pe capacul din spate, unde se trece un simbol care indică: tipul
aparatului, anul fabricării, modul de alimentare cu energie, bornele mufelor cu diferite semne
standardizate: antenă, legătură la pământ, căşti etc.
9.7. Teste de autoevaluare

1.Care sunt principalele tipuri de ambalaje şi particularităţile acestora?

Clasificarea ambalajelor
1.După scopul urmărit:
- pentru expedierea în vederea vânzării;
- pentru prezentare în expoziţii sau alte activităţi promoţionale;
- pentru produsul propriu-zis.
2.În funcţie de construcţie şi material:
- ambalaje rigide sau tari (lăzi de lemn, butoaie de lemn şi metal utilizate pentru ambalarea şi
protejarea mărfurilor din porţelan, faianţă, sticlă sau la ambalarea coloranţilor, pigmenţilor, produselor
petroliere etc.)
- semirigide sau semitari (cutii de carton, coşuri etc., au formă stabilă dar au rezistenţă şi
greutate inferioare celor rigide şi se deformează puţin)
- ambalaje moi sau suple (saci de cânepă, iută, hârtie, celofan, folie din masă plastică etc.), se
folosesc pentru transportul sau depozitarea produselor pulverulente (ciment, ipsos, pigmenţi etc.) a
ţesăturilor, confecţiilor şi-a altor mărfuri.
3. În funcţie de poziţia si rolul lor:
- ambalaje exterioare;
- ambalaje de protecţie interioară, aflate între cele exterioare şi produse;
- ambalaje de prezentare
4.În funcţie de materialele folosite la confecţionarea ambalajului:
- ambalaje din lemn, hârtie, carton, textile, materiale plastice (inclusiv pelicule celulozice), din
metal, lemn, sticlă, ceramică, împletituri de nuiele, papură etc.
5.În funcţie de forma pe care o pot căpăta materialele:
- cutii de carton;
lăzi, coşuri, butoaie, bidoane, cilindrii, butelii, saci, pungi etc.
2. Prin ce se caracterizează calitatea ambalajelor?
Calitatea ambalajelor
Cerinţele de calitate ale ambalajelor se regăsesc în cadrul celor referitoare la funcţiile de
conservare-păstrare şi de promovare a vânzării produselor, precum şi în estetica şi funcţionalitatea
ambalajului.
Funcţionalitatea ambalajului este dată de următoarele caracteristici:
- formă; - mărime; - închidere - deschidere uşoară; - cantitate de produs conţinută;
- greutatea ambalajului evidenţiată prin coeficientul de greutate (raportul între masa
ambalajului şi cea a produsului);
- materialul din care este confecţionat;
- posibilitatea de reutilizare sau reciclare ecologică.
3. Care sunt principalele metode de ambalare?
Metode de ambalare

Metodele de ambalare, trebuie să ţină seama de cerinţele, de caracteristicile actuale şi de

tendinţele de viitor, în ceea ce priveşte producţia şi circulaţia mărfurilor.
Ambalajele şi produsele formează un sistem care presupune o relaţie specifică între elementele
sale componente.
Metodele de ambalare folosite trebuie să răspundă, obiectelor care sunt urmărite şi anume:
- să urmărească reducerea consumului de materii prime şi materiale;
- să urmărească creşterea duratei de conservare a produsului; - să urmărească creşterea
performanţei ambalajului, prin combinarea anumitor materiale;
- să se ţină cont de relaţia produs - ambalaj - mediu înconjurător.
Metodele de ambalare se clasifică în :
- metode de ambalare convenţionale, clasice;
- metode de ambalare neconvenţionale, moderne.
Metodele clasice de ambalare se referă la folosirea ambalajelor sub formă de cutii de carton,
lăzi, coşuri, butoaie, cilindrii, butelii, saci, pungi, etc.
Metodele moderne de ambalare cele mai folosite sunt:
- celulară,
- cu pelicule aderente;
- cu gaze inerte;
- sub vid;
- sistem Cryovac;
- aerosol.
Ambalarea celulară, este folosită sub formă de casete comprimate. Această metodă constă în
aşezarea individuală a produselor între două pelicule de material plastic, de regulă transparente, care
sunt presate din loc în loc unde aderă, alcătuind astfel celula în care se afla produsul ambalat.