PROIECT REGIZORAL

DOUĂ PATURI DE DOUĂ PERSOANE

De Luigi Pirandello

Comedie într-un act

Dramatizare (după nuvela cu același titlu): Alexa Băcanu

Concepție regizorală: Noemi Lazici

Spectacol conceput în regim studio, cu publicul pe scenă.

Personaje:

CHIARA ZORZI
ANTONIO GATTICA-MEI
GEROLAMO ZORZI- Răposatul
MARGHERITA GATTICA-MEI -Răposata
Tema spectacolului: Demascarea unei esențe umane aparent vie și nobilă, care, prin
jocul ei cu Moartea, își arată propriul proces de cangrenare – dar totul într-o cheie
comică. Obsesia dualitatății Formă-Esență, Corp-Umbră, personajul și propria sa
caricatură, care se întinde asupra lui ca o umbră, și motivul Oglinzii se regăsesc
prin excelență în această comedie Pirandelliană.
Pentru acest spectacol am creat un spaţiu unic, care funcţionează atât la nivel
conceptual, cât şi la nivel funcţional,lăsând pereţii goi ai scenei Teatrului, decorul
fiind compus doar din patru paturi simple, albe, cu saltea care vor servi în acelaşi
timp şi ca morminte.
Existã întotdeauna un dedesubt – aceasta este convingerea secretã. Plãcerea
constă în divulgarea „motorului” ascuns al fiecãrui gest și deposedarea lui de o
pretinsã nobleţe – această demascare fiind miza spectacolului. Exact ca personajul
nostru, avocatul care nu ştie ce simte, dar are o presimţire stranie încă de la început.
Fiecare personaj are spectacolul său individual în care încearcă să spună
povestea lui, indiferent de celălalt; sunt mai multe spectacole legate cumva
împreună, monoloage interioare care capătă glas. Fiecare rostind povestea
individuală într-un context decadent, murdar, nu pot decât să se reducă unul pe
celălalt la tăcere. Această tăcere apăsătoare care va veni, se simte de la începutul
spectacolului, care şi el, la rândul lui, începe cu o „tăcere”.
 Spiritul pirandellian, în această ”Farsă transcendentală” (definiția autorului
asupra propriului stil), se va resimți în fiecare moment și detaliu al acestui spectacol,
pe care îl voi prezenta în cele ce urmează.
O farsă care include-în însăși reprezentarea tragediei – parodia și propria sa
caricatură, dar nu ca elemente suprapuse, ci ca proiecție a umbrei asupra propriului
corp.
Spectacolul începe cu imaginea puternică a unui cimitir gol, mai exact, imaginea
celor două morminte duble identice, pe care vedem următoarele epitafuri
inscripționate:

AICI
MARGHERITA GATTICA-MEI
SOȚIE EXEMPLARĂ
PLECATĂ DINTRE CEI VII ÎN ZIUA XVI SEPTEMBRIE MMXIII
ÎȘI AȘTEAPTĂ ÎN PACE
SOȚUL

AICI
GEROLAMO ZORZI
PLECAT DINTRE CEI VII ÎN ZIUA XXVII MAI MMXIV
ÎN AȘTEPTARE CA TOVARĂȘA LUI CREDINCIOASĂ
SĂ VINĂ SĂ DOARMĂ ALĂTURI DE EL

Primele acorduri din Just the right bullets- Tom Waits.

Personajele sunt prezentate încă înaintea intrării lor pe scenă , prin acele
două morminte perfect finisate, neocupate, identice, care îi așteaptă, fiind totul
completat. Pentru dânsul, avocatul Gattica-Mei, pregătise un alt epitaf, care va
figura pe lespedea alăturată de soția sa, ÎN ZIUA... ANUL... S-A REÎNTÂLNIT CU
SOȚIA. Aproape că ar fi vrut să știe data exactă a morții, ca simetria să fie
îndeplinită și să lase totul în perfectă armonie. Morminte, care vor oglindi mai
târziu patul conjugal, precum a observat cu rafinament „bietul” Momo.
Intră avocatul Gattica-Mei, grăbit, în urma lui cu pași mari și grei-văduva
Zorzi-împiedicându-se în permanență de voalul lung sau de marginea rochiei.
Avocatul așteaptă cu nerăbdare să ajungă la mormântul lui Momo, față de care el,
simțea această obligație, fiind prieteni buni, să îi îngrijească mormântul. Așteaptă
laudele pe care credea că le merită din partea văduvei Zorzi pentru acel epitaf
compus de el. Reacțiile văduvei nu sunt cele așteptate. Spectacolul începe cu un
dialog violent între văduva Zorzi și avocat, reacție agresivă cauzată de epitaful
compus de avocat pentru Momo.

ANTONIO: Credeam... nu știu... că o să-ți placă... (pare să-și dea seama) Ah,
înțeleg!... Așa e expresia, așa se zice, ”tovarășă credincioasă”, nu am încercat
să...
CHIARA: Am spus, acasă! Dar, de altfel, pentru că ținea și el, bietul Momo, la
capodopera asta, spune-mi te rog, două coloane, două candele, pentru ce? Una
singură ar fi fost destul.
ANTONIO: Una? Cum?
CHIARA: Simetria, nu-i așa? Dar, fără copii, fără alte rude... cât timp mai trăiește
unul dintre noi, poate veni să-i aprindă celuilalt candela. Dar mie cine o să mi-o
aprindă? Și dincolo, cine o să ți-o aprindă ție?
(...)
ANTONIO: Același lucru e și la mine. Ar trebui să murim în același timp, Chiara...
CHIARA: Tu o să vii să-mi aprinzi aici candela, sau eu ție dincolo? Mulțumesc,
dragă, mulțumesc! Lasă, că despre asta discutăm acasă. Du-te și vezi-ți de
mormântul nevestei. Vreau să rămân singură.

Avocatul pleacă supărat spre mormântul soției.

În spatele propriului mormânt, apare Momo:

MOMO: Să... să știi că e un... un... mormânt foarte frumos, to-totuși, Chiara. Parcă
e un... un pat de do-două persoane. Foa-foarte frumos!
CHIARA îl ignoră, dar are un gest nervos care o dă de gol că l-a auzit.
MOMO: Și epitaful e foa-frumos. Foa-foarte fru-frumos!
CHIARA: E jignitor! Cu cine crede el că are de-a face?
MOMO: Eu n-nu mă simt j- jignit!
 Motivul oglinzii și al dualității Aparență-Esență, Forma și caricatura ei,
se infiltrează cel mai bine prin prezența permanentă a morților. Reapare
Antonio, iar în spatele lui, ca umbra proprie, Margherita, soția răposată.Va fi
lângă soțul ei în permanență, îl va urmări peste tot ca un vis rău, dar oarecum
prezența ei e naturală. Numai că în acest caz cei doi morți vor reflecta esența
formei, iar avocatul și Chiara vor fi parodiile propriilor tragedii. Personajul
mort focalizează dorințele, visele, tortura, nostalgia adevărului absolut.

Conotațiile spațiului sunt multiple: Cimitir, Casa văduvei, Casa

avocatului, patul conjugal, patul muribundului, spațiu al „creației” avocatului,
oarecum se poate compara cu un spațiu al mărturiilor, un cabinet de
psihanaliză în care personajele sunt în același timp pacienți și materiale de
studiu. „Cabinetul-pat” apare ca o oglinda-capcană, repetându-și forma și
funcționalitatea până la infinit, ca un coșmar din care nu mai există trezire.
Cei doi morți, reflecție a adevărului absolut, sunt în același timp și sursa
uni comic prin excelență.
Dorința văduvei Zorzi a unei căsătorii aparent inutile cu avocatul
Gattica-Mei, îl va atrage definitiv în această capcană eternă a oglinzii în
momentul în care acesta va accepta căsătoria.

CHIARA: Sunt o femeie cinstită, domnule avocat! Dacă a trebuit să-mi înșel de
nevoie bărbatul cât era în viață, tu ai impresia că ar trebui să continui să-l înșel
și mort? Doar așa, fără nici un motiv, sau pentru motivul idiot că există aici
două morminte gemene?
Nu e nimic de gândit! Ori căsătoriți, ori despărțiți! Atât! Cum credeai tu că o să-
mi las viața condusă de simțul tău... poetic! Dacă există destin, domnule avocat,
atunci, ei bine, atunci în nici un caz al meu nu e ăsta: un epitaf pe o bucată de
piatră!

Minciunile inutile se potriveau bine pe pietrele funerare. Aici, în viață, nu!

Aici suntem siliți să uzăm de minciunile utile sau sau să le acceptăm pe cele
necesare. „Tovarășa credincioasă” este acum o minciună inutilă.
După acel inevitabil care îl ajunge pe avocatul Gattica- Mei, Boala, se produce în el
o schimbare majoră: începe pregătirea ritualică a propriei morți – iar acest ritual va
cuprinde cu siguranță și căsătoria cu Chiara. Nu vom ști niciodată de ce a ajuns la
această decizie: comoditate, nevoie de siguranță, frica morții?
Scena 4 ne va ilustra cu exactitate condiția celor două personaje. O stranie
agerime a unor personaje necrozate: dominanta spectacolului ale cărui acțiuni, la
rândul lor, devin și ele pline de contradicții, paradoxuri în care dinamicul exprimă
esența unui personaj care nu mai trăiește, e practic mort, totul este mecanic și lipsit
de sens în acțiunile lui Gattica-Mei, iar caracterul Chiarei ascunde o dinamică
fascinantă, o sete nemărginită față de tot ceea ce îneamnă viu, colorat,
supraîncărcat. Va începe să transforme casa avocatului într-un monstru care va
ajunge curând să-l înghită. Asistă la propria moarte, înainte să fi murit, asemenea
unui manechin imobil, fără voință sau putere. Simțind gustul amar al morții plutind
deasupra lui, este chinuit până în ultima clipă de o dilemă de nedezlegat: gândul la
cele două morminte gemene, acolo sus, în cimitir. Unde îl va înmormânta nevastă–sa
acum?
ANTONIO: Nu, nu, și nu! Trebuie să știu. Trebuie să știu ce ai de gând să faci.
CHIARA: Cu ce?
ANTONIO: Acum, că ești soția mea, mai pot eu să mă îngrop lângă Margherita?
Și tu, soția mea, lângă alt...
(...)
CHIARA: O să vedem pe urmă, Antonio, te rog, te rog! (Începe să plângă)
ANTONIO: Pe urmă... da... o să vezi tu pe urmă... atâtea cheltuieli... atâta
osteneală... toate pierdute... Toate pierdute... Și pentru ce? Toate puteau rămâne
aranjate așa cum erau... Și erau așa de bine...

Soluția Chiarei va fi pentru toți o stranie surpriză.

Piesa, în esenţa ei, nu este tragică. Nu exclude nici sacralitatea, care doar
aparent nu există, dar ea stă acolo şi aşteaptă, există, priveşte din întuneric, precum
publicul. Tragicomedia aici apare ca un fenomen al nesfârşirii, al continuităţii, al
indeciziei personajului. De la prima parte a spectacolului la adoua parte, trecerea se
realizează nu doar prin adâncirea tristeţii sau a tragicului, ci şi prin amplificarea
stranie a comicului, prin atacuri verbale reciproce, acţiuni scenice contrafăcute,
tachinări –toate acestea au acel sens de a arăta contopirea esenţelor tragice cu cele
comice, o coexistenţă care ne ajută să „râdem cu lacrimi”, o contopire care ne
conduce la o înţelegere mai profundă a lumii în care trăim.
Aşa cred…