IZVOARELE TEORETICE ALE CRISTALIZĂRII DREPTURILOR OMULUI

§1. Idei şi reflecţii privind drepturile omului

Reflecţiile asupra condiţiei umane au semnalat, din cele mai vechi timpuri, necesitatea
unor drepturi fundamentale şi faptul că acestea nu pot fi ignorate. Interesul pentru om şi mediul
său social a condus la descoperirea şi cultivarea unor valori perene, precum: binele, adevărul,
dreptatea, frumuseţea, datoria, libertatea, responsabilitatea ş.a., care jalonează cursul existenţei
omeneşti, devenind, treptat, obiectul de studiu al unor discipline de specialitate.
În conformitate cu unele opinii, istoria concepţiilor cu privire la drepturilor omului îşi are
sorgintea în secolul XVII î.Hr, o dată cu apariţia Codului lui Hammurabi, în care se specifica
faptul că oamenii nu pot fi torturaţi, înrobiţi şi nu li se poate confisca averea fără o dreaptă
judecată.
În Legea romană a celor XII table (451 Î.Hr.) se precizau drepturile cetăţeanului,
enumerându-se: dreptul la proprietate, dreptul de a fi liber, dreptul la o judecată dreaptă, dreptul
de a-şi alege conducătorii, de a protesta şi dreptul la fericire.
Gândirea romană în privinţa drepturilor are la bază filosofia stoică, pentru care lumea
reprezenta o singură comunitate de oameni în care toţi erau fraţi. Această credinţă în egalitatea
oamenilor, indiferent de rasă, clasă socială sau rang, se află la originea noţiunii de drept natural.
Prin urmare, concepţii privind drepturile omului se întâlnesc în sistemele de gândire
stoice, naturaliste greceşti şi romane din antichitate, acest fapt datorându-se extinderii relaţiilor
economice, politice şi culturale ale Greciei antice, deoarece spre anul 410 î.e.n. gânditorii acestei
ţări au început să înţeleagă relaţia dintre statul-cetate laic, religie şi individ. Dreptul roman, un alt
pilon al culturii şi civilizaţiei europene şi mondiale, a jucat un rol deosebit de important în
promovarea protecţiei cetăţenilor de către lege, în cultivarea egalităţii tuturor oamenilor în faţa
legii.
Dacă acceptăm teza autorului concepţiei pozitiviste – Auguste Comte – potrivit căreia
dezvoltarea societăţii omeneşti poate fi explicată prin progresul intelectual, atunci şi istoria
drepturilor omului poate fi cercetată pornind de la ideile fundamentale ale unor concepţii
filosofice antice. Pentru Comte, progresul intelectual a însemnat, pe de o parte, acumularea şi
perfecţionarea cunoştinţelor, iar, pe de altă parte, umanizarea indivizilor şi creşterea eficacităţilor
în acţiunea socială. Gânditorul francez aprecia că prin schimbarea modului de gândire al
oamenilor se schimbă şi moravurile acestora, dreptul şi celelalte instituţii sociale.
Analiza drepturilor omului din optică istorică ne conduce la concluzia că primele
încercări teoretice pe această temă s-au cristalizat în contextul mişcărilor sociale pentru libertate
şi egalitate. Abia în epoca modernă, ideea drepturilor omului a fost formulată în mod expres, în
lucrările unor filozofi clasici, precum John Locke şi Thomas Hobbes.
Aşa cum se ştie, grecii au fost fondatorii democraţiei. Filosofia antică greacă,
reprezentată prin Platon şi Aristotel, a fost şi rămâne unul dintre pilonii culturii şi ai gândirii
juridice. Prin intermediul democraţiei ateniene erau aşezate fundamentele credinţei şi evoluţiei
drepturilor omului. Platon a evidenţiat distincţia dintre idei şi cultură sau tradiţie. În lucrarea sa
Protagoras, unde Hipias profesează o adevărată credinţă a naturii universale, comune oamenilor
şi diferenţierii între phusis (natura) şi nomos (convenţie), Platon preciza: „Voi toţi care sunteţi
aici prezenţi vă consider pe toţi ca fiind părinţi, apropiaţi, cetăţeni după natură, dacă nu chiar
după lege. După natură, semenul este părintele semenului, dar legea tirană a oamenilor opune
naturii contrastul său”.
 În opera sa fundamentală, De jure belli ac pacis, Hugo Grotius abordează problema
drepturilor omului, caracterinzându-le prin: respectul faţă de tot ce este al altuia ( viaţa, bunurile,
cinstea etc); respectarea angajamentelor luate; repararea pagubelor cauzate altuia; pedepsirea
echitabilă a celor care încalcă aceste principii.
În Grecia Antică, sofiştii au avansat, într-o formă specifică, teza că omul este stăpânul
destinului său. Socrate a centrat discursul filosofic pe om, adoptând principiul „Cunoaşte-te pe
tine însuţi” (care era înscris şi pe frontispiciul Oracolului de la Delphi). La rândul său, Platon
considera că „nu trebuie [...] să se răspundă prin injustiţie şi nici să se facă rău nici unui om
indiferent de ceea ce acesta ne-a făcut”.
Filosoful Protagoras din Abdera preciza în opera sa Asupra fiinţei că „omul este măsura
tuturor lucrurilor”. Jurisconsultul roman Ulpian, sintetizând pe plan juridic marile idei umaniste,
sublinia că, în esenţă, principiile dreptului trebuiau să fie următoarele: să duci o viaţă onestă, să
nu distrugi ceea ce aparţine altuia şi să atribui fiecăruia ceea ce este al său.
Conceptele de libertate şi egalitate se regăsesc frecvent în maximele şi cugetările lui
Socrate, în reflecţiile despre om ale lui Seneca, care a condamnat sclavia şi a idealizat libertatea.
Aristotel, în opera sa Politica, a evidenţiat egalitatea în drepturi, susţinând că „numai prin lege
devine cineva sclav sau liber, prin natură oamenii nu se deosebesc întru nimic”. Universalitatea
legii morale are drept consecinţă libertatea tuturor oamenilor. Aceasta este înfăţişată ca o libertate
a voinţei ce decurge din imperativul categoric, fiind o realitate neschimbătoare şi absolută ca şi
imperativul categoric din care decurge.
Filosofii antici din Egipt, Babilon, India si China au oferit, la rândul lor, diferite explicaţii
cu privire la natura şi comportamentul fiinţei umane. Prin intermediul interpretărilor formulate,
aceştia au căutat să delimiteze locul si rolul omului în societate, ceea ce demonstrează că
drepturile omului erau prezente în sistemele de drept respective, precizându-se care erau regulile
impuse de către regi, împăraţi etc.
§2. Documente semnificative pe tema protejării şi promovării drepturilor omului
Magna Carta Libertatum (16 iunie 1215), dată de Ioan fără de Ţară în Anglia, ne apare ca
fiind primul instrument, elaborat expres, de protecţie şi de promovare a drepturilor omului.
Aceasta garanta drepturile nobilimii şi bisericii, având dispoziţii referitoare la protejarea
oamenilor simpli prin lege. Ea a fost utilizată ca un mijloc constituţional de a restrânge exerciţiul
tiranic al puterii. Cele 63 de articole consacrau, de fapt, drepturile feudale, libertăţile Bisericii şi
ale oraşelor împotriva abuzurilor regelui.
Alte documente, care au urmat, în sensul slujirii şi promovării drepturilor omului, au fost:
The Petitions of Rights ( 1628), Habeas Corpus Act (considerată a doua constituţie a Angliei,
impusă de Parlamentul englez la 1679) şi Bill of Rights (1689).
În Legea Habeas Corpus se prevedea ca fiecare deţinut să apară în faţa unui tribunal
înainte de a fi pedepsit pentru a i se stabili vinovăţia.
Ideile lui John Locke (1632-1704), filosof britanic a cărui operă a pus bazele democraţiei
liberale, au fost transpuse în Anglia, pe plan juridic, în Petiţia drepturilor (1628) şi Bill-ul
drepturilor (1689). În cuprinsul acestora se susţinea, în principal, supremaţia Parlamentului,
dreptul la alegeri libere, libertatea cuvântului, dreptul la eliberarea pe cauţiune, interzicerea
pedepselor cu cruzime, obligaţia de a se comunica imediat unui deţinut motivele arestării, dreptul
de a fi judecat de un tribunal cu juriu ş.a. Rezultă că, în concepţia lui John Locke, viaţa,
libertatea şi proprietatea erau drepturi înnăscute şi inalienabile ale omului. Statele aveau
misiunea de a proteja aceste drepturi naturale. În filosofia sa politică, J. Locke susţine că statul
are obligaţia să respecte drepturile omului, prin aceasta realizând trecerea de la ideea abstractă a
drepturilor omului la aplicarea lor concretă în stat. Ceea ce este foarte important este că ideile
sale au fost preluate de organele constituţionale din Anglia şi Statele Unite ale Americii, ele fiind
incluse în textele fundamentale ale acestor ţări.
Declaraţia Drepturilor din Anglia (1689) a fost rezultatul constituţional al revoluţiei, care
instituia separarea puterilor: Parlamentul şi puterea Monarhului. Ea prevedea că oamenii nu pot
fi privaţi de drepturile lor fundamentale, nici chiar de rege sau de lege.
În America, în timpul Războiului de Independenţă, dus de coloniile engleze împotriva
Coroanei, a apărut primul document oficial cu privire la drepturile omului. Astfel, în mai 1776,
în statul Virginia, a fost adoptată Virginia Bill of Rights (Declaraţia drepturilor statului Virginia)
în care se afirma: „toţi oamenii sunt de la natură în mod egal liberi şi independenţi şi au anumite
drepturi inerente naturii lor, adică dreptul la viaţă şi libertate, precum şi mijlocul de a dobândi şi
conserva proprietatea şi de a urmări să obţină fericire şi siguranţă". Astfel, în Virginia Bill of
Rights au fost enunţate următoarele drepturi inalienabile ale omului: dreptul la viaţă, libertate şi
proprietate; dreptul la liberă întrunire şi libertatea presei; dreptul la liberă migraţie şi dreptul de
petiţie; dreptul la protecţie legală; dreptul de vot.
În Philadelphia, la data de 4 iulie 1776, se adopta Declaraţia de Independenţă a Statelor
Unite ale Americii care, în cel de-al doilea alineat prevedea: „toţi oamenii se nasc egali, cu
anumite drepturi inalienabile, printre care viaţa, libertatea şi dreptul la căutarea fericirii". În
Declaraţia de Independenţă a Statelor Unite ale Americii (4 iulie 1776) sunt stipulate, imperios şi
explicit, o serie de drepturi şi libertăţi fundamentale: dreptul la viaţă, dreptul la libertate,
egalitatea în faţa legii, dreptul la proprietate, dreptul la securitate, dreptul la rezistenţă faţă de
opresiune, libertatea de gândire, libertatea de expresie şi de manifestare.
La 26 august 1789, în perioada Revoluţiei Franceze, a fost adoptat cel mai important
document juridic care a prevăzut, într-o formă modernă, problema drepturilor şi libertăţilor
omului, şi anume, Declaraţia drepturilor omului şi cetăţeanului. În articolele acesteia existau
dispoziţii referitoare la: egalitatea în faţa legii a tuturor persoanelor, siguranţa şi rezistenţa la
opresiune, dreptul de a participa direct sau prin reprezentanţi la elaborarea legilor ca expresie a
voinţei generale; garanţii cu privire la reţinere, arestare şi acuzare; prezumţia de nevinovăţie;
libertatea cuvântului şi a presei.
În Franţa, drepturile omului au fost, pentru prima oară pe Europa continentală, înregistrate
în Constituţie. Revoluţia Franceză din 1789, cu sloganul său binecunoscut „liberté, égalité,
fraternité", a avut multiple consecinţe. Pentru început, aceste drepturi ale omului trebuiau să
reuşească mai întâi să fie acceptate ca drepturi fundamentale în cadrul constituţiilor naţionale,
fapt care a putut fi realizat în aproape toate statele europene pe parcursul secolului al XIX-lea.
Deci, ideea filosofică despre drepturile omului a reuşit să-şi găsească aplicare politică şi juridică
până la jumătatea secolului XX.
Din cauza evenimentelor petrecute în timpul celui de-al doilea război mondial, oamenii au
fost determinaţi să creeze o strategie pentru a putea aplica, pe mapamond, principiile enunţate cu
referire la drepturile omului. Acest lucru a determinat înfiinţarea Organizaţiei Naţiunilor Unite.
Prin aderarea tuturor statelor la această organizaţie, drepturile omului deveneau o problemă a
comunităţii statelor internaţionale. Contractul încheiat între ţările membre, aşa numita Cartă a
Naţiunilor Unite, a fost adoptat la data de 26 iunie 1945.
Toate statele membre se obligă, conform Cartei, să colaboreze cu ONU pentru îndeplinirea
obiectivelor enunţate de aceasta (articolul 56), iar printre aceste obiective se numără şi
popularizarea drepturilor omului. În acest articol se specifică că toţi membrii Naţiunilor Unite se
obligă să respecte drepturile omului.
 Adunarea Generală a O.N.U. a adoptat, în data de 10 decembrie 1948, Declaraţia
Universală a Drepturilor Omului, unde sunt enumerate şi grupate pe categorii toate drepturile
omului. Declaraţia Universală a Drepturilor Omului desemnează începutul eforturilor de
popularizare şi promovare politică şi juridică a drepturilor omului. Prin intermediul acestei
Declaraţii se desfiinţează barierele naţionale şi se încearcă universalizarea lor.
Consiliul Europei a fost înfiinţat în anul 1949 de către 10 ţări pentru a lupta în favoarea
libertăţilor şi a cooperării, pentru apărarea democraţiei şi a drepturilor omului.
În anul 1950 a fost semnată Convenţia Europeană a Drepturilor Omului, la Roma, de
către 12 ţări europene. Aceasta are ca scop garantarea drepturilor fundamentale în toate statele
membre. România a ratificat Convenţia în octombrie 1993.
În România, drepturile cetăţeneşti au fost instituţionalizate prin Constituţia din 1866, după
unirea Principatelor din 1859. Drepturile omului au caracter universal, internaţional, iar exerciţiul
lor are loc pe teritoriul statului respectiv; statul este cel care consacră şi garantează drepturile şi
libertăţile.
În actuala etapă istorică, protecţia şi promovarea drepturilor omului şi a libertăţilor sale
fundamentale reprezintă o preocupare importantă a tuturor statelor civilizate ale lumii.

§3. Criterii de tipologizare şi delimitare privind drepturile omului

Drepturile omului se clasifică în funcţie de criterii diverse, dar cea mai utilizată clasificare este
aceea fundamentată pe cele două Pacte internaţionale ale drepturilor omului. Astfel, în funcţie de
respectivele documente menţionate, drepturile omului pot fi împărţite în următoarele categorii generale:
a) Drepturi civile
Din această categorie de drepturi fac parte: dreptul la viaţă, la libertate şi la inviolabilitatea
persoanei, dreptul la căsătorie, dreptul la egală ocrotire a legii, dreptul de a fi recunoscut ca subiect de
drept, egalitatea în drepturi între bărbat şi femeie, dreptul la o cetăţenie, dreptul la proprietate, dreptul
de a nu fi supus unei imixtiuni arbitrare sau ilegale în viaţa particulară, în familie, la domiciliu sau în
corespondenţa personală, dreptul de a nu fi supus unei atingeri ilegale aduse onoarei sau reputaţiei.

b) Drepturi politice
În cadrul acestei categorii se întâlnesc, în principal: dreptul la libertatea gândirii, conştiinţei şi
religiei, dreptul la întrunire paşnică, dreptul la liberă circulaţie (alegerea domiciliului, părăsirea şi
reîntoarcerea în ţară etc.), dreptul de a participa la conducerea statului (de a alege şi a fi ales, de a avea
acces la funcţiile publice), dreptul la azil.

c) Drepturi economice şi sociale

Referitor la drepturile din această categorie se pot enumera: dreptul la muncă, dreptul la asigurare
socială, dreptul mamelor la ocrotire socială, dreptul copiilor şi adolescenţilor la ocrotire specială,
dreptul de asociere, inclusiv în sindicate, dreptul la odihnă şi la timp liber, dreptul persoanei la un nivel
de trai suficient pentru familia sa, dreptul la concediu plătit, dreptul persoanei la realizarea drepturilor
din domeniile vieţii economice, sociale şi culturale pentru menţinerea demnităţii sale, dreptul la
sănătate.

d) Drepturi culturale
Din această categorie putem să enumerăm următoarele drepturi: dreptul la educaţie, dreptul de a
participa la viaţa culturală, dreptul de a beneficia de progresul tehnic şi de aplicaţiile sale, dreptul
persoanei de a beneficia de protecţia intereselor morale şi materiale decurgând din operele sale.
 SISTEMUL EUROPEAN DE PROTECŢIE PRIVIND DREPTURILE OMULUI

Problematica drepturilor omului este una dintre temele dominante ale vieţii politice
actuale şi este strâns legată de evoluţia problemelor globale ale omenirii (securitatea, pacea,
dezvoltarea economică şi socială etc.).
Sistemul european de protecţie privind drepturile omului constituie cel mai important şi
complex sistem regional cu privire la protecţia drepturilor omului şi este format din organisme
internaţionale regionale, precum:
1. Consiliul Europei
2. Organizaţia pentru Securitate şi Cooperare în Europa (O.S.C.E.)

CONSILIUL EUROPEI

§1. Introducere
Consiliul Europei a fost înfiinţat pe data de 5 mai 1949 de către un grup de state, care
considerau că edificarea păcii, în cazul în care este bazată pe justiţie şi cooperare internaţională,
are o importanţă deosebită în păstrarea societăţii umane şi a valorilor civilizaţiei. Aceste state
erau: Belgia, Danemarca, Franţa, Irlanda, Italia, Luxemburg, Olanda, Norvegia, Suedia şi Marea
Britanie.
Orice stat european poate să devină membru al Consiliului Europei, cu condiţia de a
accepta principiul supremaţiei dreptului şi de a garanta drepturile omului şi libertăţile
fundamentale pentru toate persoanele care se află sub jurisdicţia sa.
Sediul organizaţiei este la Strasbourg (Franţa) şi aceasta are următoarele obiective:
- protecţia drepturilor omului, a democraţiei pluraliste şi a supremaţiei dreptului;
- favorizarea conştientizării şi încurajarea dezvoltării identităţii şi diversităţii culturale a
Europei;
- căutarea unor soluţii pentru problemele cu care se confruntă societăţile europene
(discriminarea minorităţilor, xenofobia, intoleranţa, protecţia mediului, clonarea umană,
S.I.D.A., drogurile, crima organizată etc.);
- dezvoltarea stabilităţii democratice în Europa, prin susţinerea reformelor politice,
legislative şi constituţionale.
Scopul primordial al Consiliului Europei este de a realiza o mai mare unitate între
membrii săi, prin încheierea de acorduri şi adoptarea unor acţiuni comune (în domeniile
economic, social, cultural, ştiinţific, juridic şi administrativ) şi prin menţinerea şi evoluţia
ulterioară a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului.
Deşi este un organism de promovare a drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului,
a valorilor democratice în general, Consiliul Europei reprezintă, de asemenea, cadrul instituţional
de colaborare interguvernamentală în toate domeniile de interes major ale societăţii europene:
cooperare juridică, în sistemul mass-media, al învăţământului, culturii, în domeniul
patrimoniului, pe probleme de tineret şi sport, pe probleme de ordin social şi economic, ale
puterii locale şi regionale, ale protecţiei mediului natural.
Limbile oficiale ale Consiliului Europei sunt engleza şi franceza, dar Adunarea
Parlamentară utilizează şi germana, italiana şi rusa, ca limbi de lucru.
 Prin intermediul activităţii Consiliului Europei sunt elaborate convenţii şi acorduri
europene care reprezintă baza modificărilor şi armonizării legislative în cadrul statelor membre.
România a devenit membră a Consiliului Europei în anul 1993.
Consiliul Europei organizează periodic conferinţe ale miniştrilor specializaţi în diverse
domenii de activitate: justiţie, educaţie, sănătate, mediu, cultură, sport, tineret etc.
În cadrul conferinţelor sunt analizate problemele sectoriale majore şi se facilitează
contactele permanente între ministerele de profil dintre statele membre. Aceştia elaborează
proiecte de cooperare şi propun activităţi pentru programul de lucru al Consiliului Europei.

§2. Organismele Consiliului Europei

§2.1. Comitetul Miniştrilor
Este organul de decizie al Consiliului Europei şi este alcătuit din miniştrii afacerilor
externe ai tuturor statelor membre sau din reprezentanţii permanenţi la Strasbourg. Fiecare
ministru prezidează Comitetul pentru o perioadă de şase luni, schimbarea preşedintelui având loc
în luna mai şi în luna noiembrie.
Una dintre cele mai importante funcţii ale Comitetului Miniştrilor este adoptarea
convenţiilor şi acordurilor care sunt obligatorii pentru statele care le ratifică.
Comitetul Miniştrilor a adoptat rezoluţii, recomandări şi declaraţii în domenii diverse, ca
de exemplu:
- predarea în şcoli a drepturilor omului,
- reguli europene de organizare a închisorilor,
- asistenţă şi consultanţă juridică,
- azilul acordat persoanelor aflate în pericol de a fi persecutate etc.
În subordinea Comitetului Miniştrilor funcţionează comitete interguvernamentale care
rezolvă diverse probleme importante ale societăţii europene, cum ar fi cele legate de sănătate,
educaţie, cultură, sport, droguri, cooperare juridică etc.
Comitetul Miniştrilor adoptă programul de activitate şi bugetul Consiliului Europei.
În caz de încălcare gravă a obligaţiilor statutare de către un stat membru, Comitetul
Miniştrilor poate suspenda dreptul de reprezentare al acelui stat, îl poate invita să se retragă sau
poate chiar decide încetarea apartenenţei la Organizaţie.
Comitetul Miniştrilor supraveghează aplicarea efectivă a convenţiilor şi acordurilor
încheiate între statele membre, această responsabilitate fiind importantă pentru convenţiile
referitoare la drepturile omului, ca de exemplu: Convenţia europeană a drepturilor omului, Carta
socială europeană, Convenţia europeană pentru prevenirea torturii, Convenţia-cadru pentru
protecţia minorităţilor naţionale.

§2.2. Adunarea Parlamentară

Este este un organ deliberativ, fiind formată din reprezentanţi parlamentari ai fiecărui stat
membru al Consiliului Europei, aleşi sau desemnaţi de parlamentele naţionale.
Adunarea a adoptat rezoluţii şi a formulat recomandări în diverse domenii, printre care se
numără:
- drepturile copiilor,
- SIDA şi drepturile omului,
- abolirea pedepsei capitale,
- psihiatrie şi drepturile omului,
- drepturile minorităţilor,
- traficul de copii şi alte forme de exploatare a copiilor,
- secte şi noi mişcări religioase.
De asemenea, Adunarea are un rol foarte important în procesul de examinare a cererilor
statelor candidate la aderarea la Consiliul Europei, cercetând dacă sunt îndeplinite condiţiile
esenţiale cerute. Adunarea Parlamentară emite recomandarea favorabilă, pe baza căreia
Comitetul Miniştrilor acceptă candidatura statelor pentru aderarea la Consiliul Europei. De multe
ori, Adunarea s-a aflat la originea a numeroase tratate internaţionale, convenţii europene şi a altor
instrumente juridice care formează temelia legislaţiei europene.
Adunarea îşi stabileşte ordinea de zi, abordează subiecte de actualitate şi teme cu privire
la diverse probleme ale societăţii şi chestiuni de politică internaţională.
Adunarea are în componenţa sa cinci grupuri politice:
1) grupul socialist (SOC),
2) grupul partidului popular european (PPE/DC),
3) grupul democraţilor europeni (GDE),
4) grupul liberal, democratic şi reformator (LDR),
5) grupul pentru stânga europeană unită (GUE).
În mod tradiţional, Adunarea îşi alege preşedintele dintre membrii săi, pentru trei
mandate consecutive, de un an. Preşedintele, vicepreşedintele şi preşedinţii celor 5 grupuri
politice alcătuiesc Biroul Adunării.
Adunarea are dreptul de a alege:
- Secretarul General şi Secretarul General Adjunct al Consiliului Europei,
- Secretarul General al Adunării,
- Judecătorii Curţii Europene a Drepturilor Omului,
- Comisarul pentru drepturile omului al Consiliului Europei.
Lucrările Adunării sunt pregătite de comisii specializate în anumite domenii. În funcţie de
sfera lor de competenţă, comisiile sunt divizate astfel:
- probleme politice,
- probleme juridice şi drepturile omului,
- probleme sociale, de sănătate şi de familie,
- cultură, ştiinţă şi educaţie,
- mediu şi agricultură şi probleme locale şi regionale;
- economie şi dezvoltare,
- migraţie, refugiaţi şi demografie,
- egalitatea şanselor pentru femei şi bărbaţi,
- regulament şi imunităţi,
- monitorizare.
Cu ocazia fiecărei sesiuni sunt consacrate dezbateri ale evenimentelor din Europa şi din
lume, care se concentrează, în special, asupra acelora care impun o acţiune la nivel european.
Periodic, reprezentanţii Adunării realizează vizite în Europa având următoarele scopuri:
- de a culege informaţii necesare elaborării rapoartelor Adunării,
- de a asigura observarea alegerilor,
- de a se angaja în diplomaţia parlamentară.
Adunarea organizează periodic conferinţe, simpozioane şi audieri parlamentare publice
privind problemele importante ale perioadei actuale, ca, de exemplu: violenţa, intoleranţa,
mediul, imigrarea, drogurile, bioetica şi media.
 §2.3. Congresul Autorităţilor Locale şi Regionale din Europa
Este un forum semi-parlamentar, bi-cameral, care se întruneşte, în sesiune plenară, o dată
pe an. Acesta are ca scop dezbaterea problemelor de interes cetăţenesc, atât la nivel local, cât şi
la nivel regional, principalul său obiectiv fiind întărirea bazelor democratice în noile state
membre sau candidate, şi promovarea cooperării regionale şi transfrontaliere.
Prin activitatea sa, Congresul ajută noile state membre ale Organizaţiei să-şi
îndeplinească sarcinile practice necesare realizării unei autonomii locale şi regionale.
Rolul important al Congresului constă în verificarea aplicării principiilor Cartei europene
a autonomiei locale.
Congresul este alcătuit din Camera puterilor locale şi Camera regiunilor şi se reuneşte o
dată pe an la Strasbourg.
Pentru realizarea obiectivelor propuse au fost înfiinţate patru comisii statutare:
- comisia instituţională a Congresului, împuternicită în special să pregătească rapoarte
privind evoluţia democraţiei locale şi regionale în Europa;
- comisia pentru cultură şi educaţie, competentă în materie de media, tineret, sport şi
comunicare;
- comisia pentru dezvoltare durabilă, competentă în dosarele de mediu, de amenajare a
teritoriului şi de planificare urbană;
- comisia pentru coeziune socială, competentă în chestiunile referitoare la locurile de
muncă, cetăţenie, relaţii intercomunitare, sănătate publică şi egalitatea între femei şi bărbaţi.

§2.4. Comisarul Drepturilor Omului

Postul de Comisar al drepturilor omului a fost înfiinţat în anul 1999. Comisarul este
împuternicit să promoveze educaţia, sensibilizarea asupra drepturilor omului, cât şi respectarea
acestor drepturi şi să asigure observarea efectivă a instrumentelor Consiliului Europei. El are un
rol de îndrumare şi de informare în domeniul protecţiei drepturilor omului şi a prevenirii
încălcării lor.
Mandatul său prevede, de asemenea, cooperarea cu alte instituţii internaţionale pentru
promovarea şi protecţia drepturilor omului, cât şi posibilitatea de a interveni în baza oricărei
informaţii pertinente care îi este furnizată de guvernele, parlamentele naţionale, mediatorii
naţionali sau alte instituţii similare, particulari sau organizaţii non-guvernamentale. Lucrând
împreună cu alte instituţii ale Consiliului Europei, Comisarul poate prezenta un raport, o
recomandare sau un aviz asupra oricărei chestiuni speciale atât Comitetului Miniştrilor cât şi
Adunării Parlamentare, în cazul în care consideră că este oportun.
Limbile de lucru în cadrul Biroului Comisarului pentru Drepturile Omului sunt franceza
şi engleza.

§2.5. Secretariatul General

În vederea realizării unei Europe noi şi unită, care să se întemeieze pe valori precum
democraţia, drepturile omului, preeminenţa dreptului, Secretarul General a expus priorităţile
definite de Consiliul Europei, din rândul cărora putem enumera:
 tratarea securităţii şi a criminalităţii în Statele membre, în special, a corupţiei, spălării
capitalurilor, criminalităţii în spaţiul cibernetic, traficului de fiinţe umane, traficului de droguri;
 punerea în acţiune a programelor speciale privind drepturile omului, democraţia,
refugiaţii, coeziunea socială, cultura şi problemele mediului ambiant;
 definitivarea noilor iniţiative pentru a lupta împotriva terorismului internaţional;
 lupta împotriva torturii şi a tratamentelor inumane sau degradante;
 combaterea rasismului, antisemitismului şi a islamofobiei;
 promovarea egalităţii şi a tratamentelor echitabile fără deosebire de sex, etnie, convingere
religioasă sau politică etc.
Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei alege Secretarul General.

Intrebari:

1. Ce anume se specifica în Codului lui Hammurabi ?

2. Ce drepturi ale cetăţeanului erau prevăzute în Legea romană a celor XII
table ?
3. Când a fost înfiinţat Consiliul Europei ?
4. Unde se află sediul Consiliului Europei?
5. Care sunt obiectivele Consiliului Europei?
6. Care sunt limbile oficiale ale Consiliului Europei?
7. Când a devenit România membră a Consiliului Europei?
8. În ce art. din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este prevăzut
dreptul la viaţă?
9. În ce art. din Convenţia Europeană a Drepturilor Omului este interzisă
tortura?