Вы находитесь на странице: 1из 2

Relaţia profesor – elev

Cele mai frecvente relaţii ale profesorilor cu elevii sunt în cadrul lecţiilor. Există, aşadar,
raporturi între două sisteme, unul care emite informaţia (profesorul) iar celălalt care asimilează
informaţia (elevul).
În cadrul procesului de învăţământ funcţionează:
- relaţii de conducere (autoritare), democrată, îngăduitoare;
- relaţii de cunoaştere;
- relaţii socioafective
- relaţii de comunicare.
Stilul autoritar nu a caracterizat în totalitate nici o perioadă socio-economică (fie chiar
fascistă) în procesul de învăţământ. Chiar şi atunci, profesorii au stabilit cu elevii lor relaţii
democrate. Relaţia profesor-elev este o relaţie interpersonală în care îşi spun cuvântul
temperamentul, caracterul, pregătirea profesională a dascălului. Profesorii cu un stil autoritar sunt
despotici, rigizi, cu o slabă pregătire profesională, mascată printr-o atitudine dictatorială, cu scopul
de a intimida. Complexele pot fi determinate şi de alte deficienţe spirituale sau fizice: "fetele
bătrâne, înfăţişările fizice, profesorii prea scunzi etc.". Profesorul doar "preda" sau "ascultă", elevii
scriu mecanic, memorează cele spuse de profesor, feedbackul nu funcţionează sau este anemic.
Aşadar, un asemenea profesor este slab pregătit, generează în clasa o atmosferă apăsătoare, climat
negativ şi tensional, elevii învaţă din teamă. Elevii sunt marcaţi de acest stil al profesorului şi devin
dependenţi, pasivi.
Stilul liberal (laisses-faire) este adoptat de un profesor care nu-şi face simţită prezenţa, elevii
învaţă dacă vor, când vor şi cum vor, nu sunt stimulaţi, notele sunt foarte mari. Elevii vor fi comozi,
leneşi, incompetenţi, iar profesorul va şi bineînţeles foarte agreat de "discipoli".
Stilul democratic va determina o atmosferă de cooperare predominantă strategiilor euristice,
întrebările circulă bidirecţional; în planul personalităţii elevii vor avea iniţiativă, încredere, simţ de
răspundere, curaj, bun-simţ etc. Oricât ar fi de democratică relaţia profesor-elev nu exclude
conducerea.
În determinismul general al formarii personalităţii, structura relaţională este alcătuită din:
relaţia de filiaţiune, relaţia şcolară, relaţiile profesionale, erotico-sexuale şi extrapersonale.
Relaţia şcolara plasează individul (copilul) în spaţiul instiuţionalizat al statutelor, rolurilor, al
unor etaloane şi criterii obiective. De asemenea, tot relaţia şcolară introduce elevul în procesul
comunicării precum şi în sfera unor posibile profesii. Teama de a primi note proaste, de a se face de
1
râs în faţa elevilor colegi, teama de corigenţă şi multe altele, acţionează ca factori stresanţi ce
introduc o anumită tensiune, atitudine reflectată în aprecierea propriului rol de elev. Profesorul
trebuie să neutralizeze, să diminueze stările tensionale, deoarece relaţia profesor-elev poate conduce
la inadaptarea şcolară, la stări reactive, crize psihologice majore.
Profesorul studiază şi înţelege raportul dintre ereditate şi mediu (educaţie) şi acţionează
favorabil sau compensatoriu predispoziţiilor genetice, deci trebuie să cunoască elevul. Concomitent,
va lua în seamă două mari legi: legea heterocroniei şi legea heteronomiei. Prima lege atrage atenţia
că în perioade diferite de vârstă ritmurile componentei afective, motivaţionale, atitudinale etc. vor fi
diferite, deci trebuie selectate adecvat conţinuturile şi formele activităţii de instruire. Legea
heteronomiei arată că în cursul vieţii individului, componentele psihice ale personalităţii sale sunt
inegal dezvoltate, consolidate astfel încât performanţele obţinute în diferite sarcini pot fi variate, nu
sunt valoric identice.
În plan operaţional, relaţia profesor - elev este o succesiune de: acţiune - transformare -
evaluare - corecţie, unde acţiunea reprezintă fiecare lecţie predată, transformarea este orice
schimbare pe care acţiunea profesorului o produce în psihicul elevului; evaluarea include operaţii de
testare, înregistrare, analiză a răspunsurilor şi comportamentele elevului şi corecţia subsumează
intervenţiile profesorului pentru a elucida golurile din cunoştinţele elevului.
Un mare pedagog contemporan, Celestin Freinet, care aduce în prim plan o educaţie
"liberală", s-a declarat adversarul concepţiilor după care libertatea educaţională s-ar realiza printr-un
simplu "laisser faire". Copiii nu trebuie lăsaţi exclusiv după plăcerea şi fanteziile lor individuale,
libertatea trebuie înţeleasă ca o alegere de activităţi diverse, mai clar ca ordinea şi disciplina în
activitate. Autorul este împotriva metodelor tradiţionale, propune reorganizarea spaţiului educativ,
constituirea unui mediu ajutător.