.

CONCEPTUL, OBIECTUL ŞI SPECIFICUL DREPTULUI

COMERCIAL

1. Conceptul dreptului comercial

Dreptului comercial reprezintă un ansamblu normativ eterogen, dar coerent,

prin care se reglementează formarea, derularea, modificarea şi stingerea
raporturilor juridice comerciale, adică a raporturilor care se stabilesc între
participanţii la comerţ.
2. Obiectul dreptului comercial
este format din raporturile juridice care se stabilesc între participanţii la
comerţ, aceşti participanţi fiind de regulă comercianţi. La raporturile
juridice comerciale pot să participe şi necomercianţi, cum sunt: instituţiile
publice ale statului, entităţile juridice cu caracter public sau privat fără scop
patrimonial, persoanele fizice nepreocupate de comerţ etc.
Specificul dreptului comercial,
a) Eliminarea sau reducerea la strictul necesar a cerinţelor de formă
a actelor juridice comerciale.
b) Se consacră principiul probei libere.
c) Formalitatea punerii în întârziere a debitorului, obligatorie în
dreptul civil, nu este necesară în dreptul comercial.
d) Obligativitatea procedurii concilierii sau, după caz, a încercării
medierii rezolvării litigiului patrimonial prealabil promovării în instanţă a
cererii de chemare în judecată.
 e)Reglementarea în materie comercială a unor probe specifice care
nu se utilizează şi în dreptul civil. Astfel, registrele comerciale care constată
evidenţele financiare contabile a operaţiunilor săvârşite de comerciant zilnic
sunt considerate mijloace de probă chiar împotriva comeciantului care le
păstrează.
f) În caz de litigii ivite între părţile unui contract sau raport juridic
obligaţional, acestea pot sustrage litigiul respectiv de sub competenţa
instanţelor de drept comun reprezentând jurisdicţia statală, pentru a-l
încredinţa spre soluţionare arbitrajului, care este o jurisdicţie nestatală, cu
caracter privat şi special.

Dreptul comun comercial este un ansamblu de norme juridice cu vocaţie

de generală aplicare în întreg domeniul comerţului.

FAPTELE DE COMERŢ

Faptele de comerţ pot fi definite ca fiind actele, faptele şi operaţiunile

juridico-economice prin care se realizează producţia de mărfuri, executarea
de lucrări, prestarea de servicii sau interpunerea în schimb şi circulaţie a
bunurilor şi banilor, în scopul obţinerii unui profit.
Dreptul român a adoptat, prin Codul civil1 o concepţie monoteistă
asupra determinării naturii juridice a obligaţiilor patrimoniale şi a celor
nepatrimoniale cu caracter privat, deci a actelor şi faptelor juridice
1
Noul Cod civil a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 511
din 24 iulie 2009, pus în aplicare prin Legea nr. 71/2011, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 409
din 10 iunie 2011.

2
rezultând din asumarea acestora, considerându-le ca având, în principiu, o
singură reglementare, aceea a legii civile (lato sensu), pentru a cuprinde în
obiectul de reglementare al legii civile ansamblul operaţiunilor juridico-
economice în care se pot implica atât comercianţii, cât şi necomercianţii.

3. Reglementarea faptelor de comerţ

Pe fundamentul criteriului obiectiv se pot distinge două grupe de acte

sau fapte de comerţ, astfel:
a) Acte al căror caracter comercial decurge din obiectul concret al
operaţiunii, cum sunt cele enumerate de lege: cumpărarea efectuată în
scopul revânzării bunurilor mobile şi imobile; cumpărarea spre închiriere
precum şi închirierea în scopul reînchirierii bunurilor; operaţiunile de bursă;
asigurările etc.
b) Acte al căror caracter comercial decurge din însăşi forma lor:
cambia, biletul la ordin, acţiunile şi obligaţiunile emise de societatea
comercială pe acţiuni etc.
Totuşi, numeroase acte juridice se regăsesc atât în circuitul comercial,
cât şi în cel civil. Este motivul pentru care trebuie cercetată calitatea părţilor
implicate, de subiecţi comercianţi sau necomercianţi. Actul încheiat de
aceştia din urmă, fie că acest act este CEC, mandat, vânzare, depozit, nu va
primi calificarea de operaţiune comercială. În acelaşi timp, actul de comerţ
săvârşit cu titlu de profesiune obişnuită de un necomerciant este, totuşi,
supus reglementării comerciale.
Reglementarea faptelor de comerţ în dreptul comercial român urmează
consecvent cele două criterii de desemnare a comercialităţii acestor fapte.
Totodată, pentru că la încheierea unor operaţiuni comerciale pot participa şi

3
persoanele necomerciante, legiuitorul comercial a optat pentru includerea în
reglementarea sa şi a acestor operaţiuni.
CAPITOLUL IV

PARTICIPANŢII LA COMERŢ

Preliminarii
Subiectele în dreptul comercial, în mod tradiţional, sunt participanţii
la raporturile juridice de drept comercial, fie că sunt persoane fizice, fie că
sunt persoane juridice. Potrivit Codului civil, subiecte ale raporturilor
juridice comerciale pot fi atât comercianţii cât şi necomercianţii.
Noul Cod Civil român (NCC) adoptat prin Legea nr. 287/2009, pus în
aplicare prin Legea nr. 71/2011, reformează structural ordinea juridică a
dreptului privat, unificând, sub reglementarea sa unitară, ramurile dreptului
civil, dreptului familiei, dreptului comercial, dreptului internaţional privat şi
dreptului succesoral.
Sub noua sa înfăţişare, NCC reprezintă atât o intervenţie legislativă având
caracter actual, novator şi original, cât şi o valorificare reglementară a celei
mai valoroase jurisprudenţe naţionale şi comunitare, precum şi a orientărilor
cercetării ştiinţifice a dreptului cristalizate de-a lungul timpului de către cei
mai valoroşi jurişti români.
Pe de altă parte, NCC beneficiază de inserţia în textul său normativ a unor
reglementări preluate din acte normative adoptate anterior, asigurând astfel
continuitatea unor instituţii şi categorii juridice apreciate de legiuitor ca fiind
în acord cu noua concepţie de reglementare a Codului civil.

4
Totuşi, cu referire la domeniul dreptului comercial, se impune observaţia că
NCC nu se limitează la acţiunea normativă de alăturare şi conformizare a
normelor juridice aparţinătoare dreptului comercial în structura Codului
civil ci, operează cu noi noţiuni, concepte şi calificări juridice asupra a
numeroase categorii şi instituţii integrate anterior reglementării dreptului
comercial, cum sunt: categoria persoanelor comerciante; categoria
întreprinderilor comerciale; instituţia administrării societăţii comerciale;
categoria contractelor comerciale şi a celor bancare; categoria obligaţiilor
solidare între debitori; instituţia formării contractului între absenţi etc.
În plus, NCC creează instituţii juridice noi care privesc în mod direct
domeniul de activitate al profesioniştilor comercianţi, cum sunt:
administrarea bunurilor altuia (art. 792-857); nulitatea persoanei juridice
(art. 196-199); proprietatea periodică (art. 687-692); actul juridic unilateral
(art. 1324-1329); cesiunea unei creanţe constatate printr-un titlu nominativ,
la ordin sau la purtător (art. 1587-1592); coasigurarea şi retrocesiunea (art.
2239 şi 2241); fiducia (art. 773-791).

1. Delimitări conceptuale ale reglementării NCC cu privire la categoria

persoanelor profesioniste, precum şi la raporturile lor juridice, în raport
cu vechea reglementare a Codului comercial şi legislaţiei comerciale

1.1. Delimitări conceptuale relative la noţiunile de profesionist

şi comerciant

În concepţia NCC, dispoziţiile sale se aplică şi raporturilor dintre

profesionişti, precum şi raporturilor dintre aceştia şi orice alte subiecte de
drept civil.

5
 Sunt consideraţi profesionişti toţi cei care exploatează o întreprindere
(art. 3 alin. 1 şi 2).
O primă delimitare priveşte accepţiunea diferită a noţiunii de
profesionist având ca domeniu de activitate operaţiuni din sfera producţiei
de bunuri, comerţului sau prestărilor de servicii, şi a noţiunii de profesionist
ce desfăşoară alte activităţi profesionale.
Potrivit art.8 din Legea nr. 71/2011, de punere în aplicare a NCC,
noţiunea de profesionist include categoriile de comerciant, întreprinzător,
operator economic, precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare
activităţi economice sau profesionale, astfel cum aceste noţiuni sunt
prevăzute de lege, la data intrării în vigoare a Codului civil .
Prin urmare, NCC construieşte instituţia juridică a persoanelor
profesioniste din mai multe categorii de persoane, dintre care unele se
identifică sau se apropie de natura juridică a noţiunii de comerciant, cum
sunt persoanele comerciante întreprinzătoare, operatorii economici şi
persoanele autorizate să desfăşoare activităţi economice, iar alte categorii de
persoane se situează în afara noţiunii de comerciant, cum sunt persoanele
autorizate să desfăşoare activităţi profesionale, altele decât cele la care am
făcut referire mai sus.
Sintagma „persoane autorizate să desfăşoare activităţi profesionale” va
crea dificultăţi de abordare juridică pe viitor, întrucât în această categorie se
identifică, de pe acum, persoane fizice organizate individual sau asociat în
vederea desfăşurării unor profesii fără caracter economic – spre ex. avocaţii,
notarii, lichidatorii, executorii, experţii etc. – precum şi subiecte colective de
drepturi şi obligaţii, dotate sau nu cu personalitate juridică – societăţile
civile, asociaţiile şi fundaţiile, sindicatele, organizaţiile neguvernamentale de

6
promovare a unor domenii profesionale, societăţile agricole, asociaţiile
agricole, uniunile profesionale etc.
Se constată, aşadar, că instituţia persoanelor profesioniste reglementată
de NCC nu se juxtapune asupra categoriei persoanelor comerciante, ci
dispune asupra unui cadru larg de subiecţi, consideraţi profesionişti,
indiferent de modul de organizare şi funcţionare sau de scopul lucrativ şi
caracterul patrimonial al statutului profesionistului.
Printr-o astfel de abordare, NCC se detaşează de vechea reglementare a
Codului Comercial de la 1887 şi a celui din 1939, care a prevăzut, cu titlu de
regulă generală, că „Sunt comercianţi aceia care fac fapte de comerţ, având
comerţul ca o profesiune obişnuită şi societăţile comerciale” (art.7).
Prin urmare, dacă pentru definirea noţiunii de comerciant, vechii
reglementări a Codului comercial i-a fost suficient să constate săvârşirea
faptelor de comerţ ca profesie obişnuită sau simpla organizare ca societate
comercială, noii reglementări a Codului civil îi sunt necesare clarificări
suplimentare asupra instituţiei persoanelor profesioniste şi, abia apoi, printr-
un procedeu de excludere a unor categorii de persoane profesioniste lipsite
de atributul comercialităţii, nu neapărat şi al economicului, să se ajungă la
categoria restrânsă a persoanelor profesioniste comerciante.
O a doua delimitare se referă la identificarea noţiunii de persoană
profesionistă comerciantă şi a celei de persoană comerciantă neprofesionistă.
Aceasta întrucât, activităţile din domeniul de preocupare al profesionistului
comerciant (producerea de bunuri, comerţul, administrarea de bunuri şi
prestările de servicii) pot face obiectul activităţii şi pentru persoanele care nu
dispun de un statut profesionist, nici măcar de abilitatea de a exploata o
întreprindere.

7
 Este cazul agricultorilor individuali, al meşteşugarilor, vânzătorilor
ambulanţi, persoanelor care efectuează activităţi dintre cele mai sus enunţate
în mod întâmplător sau fără caracter organizat.
Aplicarea dispoziţiilor NCC asupra persoanei şi categoriilor de
activităţi desfăşurate de comercianţii neprofesionişti ar urma să se impună,
nu după criteriul includerii acestora în clasa profesioniştilor ci, potrivit art. 2
alin.1 din NCC, în sensul că dispoziţiile acestuia reglementează şi raporturile
patrimoniale ale comercianţilor neprofesionişti, clarificarea statutului acestor
persoane rămânând, însă, în afara reglementării NCC.

1.2. Delimitări conceptuale ale NCC referitoare la actele şi faptele

juridice săvârşite de persoanele profesioniste comerciante, în raport cu
vechea reglementare a Codului comercial.

Actele şi faptele juridice ale persoanelor comerciante au fost declarate de

Codurile comerciale din 1887 şi 1939 ca fiind, generic desemnate, fapte de
comerţ.
În acord cu reglementarea anterioară (art. 3, 4 şi 56 Cod comercial),
faptele de comerţ au fost divizate în trei categorii, şi anume: fapte obiective,
prevăzute expres de legea comercială; fapte subiective, prezumate ca fiind
comerciale datorită statutului de comerciant a autorului lor; fapte unilaterale
sau mixte, caracterizate prin particularitatea săvârşirii lor de către un
comerciant împreună cu o persoană necomerciantă.
NCC suprimă noţiunea fapte de comerţ, iar legea de aplicare a acestuia
redefineşte conceptul, arătând că expresiile „acte de comerţ”, respectiv
„fapte de comerţ” se înlocuiesc cu expresia „activităţi de producţie, comerţ
sau prestări de servicii”.

8
Soluţia adoptată prin legea de punere în aplicare tinde să specializeze, în
privinţa persoanelor comerciante, o altă noţiune, aceea de „exploatare a unei
întreprinderi” pe care NCC o defineşte ca fiind „exercitarea sistematică, de
către una sau mai multe persoane, a unei activităţi organizate ce constă în
producerea, administrarea ori înstrăinarea de bunuri sau în prestarea de
servicii” (art. 3 alin.3).
Specializarea noţiunii actelor şi faptelor juridice săvârşite de
comercianţi a fost necesară, întrucât noţiunea „exploatarea unei
întreprinderi” a fost definită la adresa tuturor profesioniştilor, aşa cum
rezultă din art. 3 alin.2 din NCC, însă, aşa cum am constatat deja, categoria
persoanelor profesioniste nu se limitează doar la subcategoria
profesioniştilor comercianţi.
Totuşi, se constată că art.8 alin.2 din legea de aplicare a NCC nu este
consecvent definiţiei date de art. 3 alin.3 din NCC exploatării unei
întreprinderi, deoarece nu include activităţile de înstrăinare sau administrare
de bunuri. Pe de altă parte, aceleaşi dispoziţii, propunând o noţiune concretă
a actelor şi faptelor de comerţ, sub denumirea de activităţi de producţie,
comerţ sau prestări de servicii, nu oferă o definiţie a acestor activităţi, astfel
că sarcina calificării lor juridice revine, din nou, legii comerciale.

2. Domeniul de aplicare al NCC asupra persoanei profesioniştilor

comercianţi

Conform art. 2 alin. 2 din NCC, ansamblul regulilor sale constituie

dreptul comun pentru toate domeniile la care se referă litera sau spiritul
dispoziţiilor sale.

9
 Prin consecinţă, urmează a fi identificat domeniul reglementar, statuat cu
titlu de drept comun de NCC, relativ la categoria juridică a persoanelor
profesioniste comerciante.
Acest examen este necesar, cel puţin pentru a releva dispoziţiile NCC cu
privire la persoanele fizice şi persoanele juridice1, din perspectiva
considerării acestora ca persoane profesioniste comerciante, precum şi
pentru a constata acele dispoziţii de drept comun, în această materie, de la
care legea comercială, în calitate de lex specialia, nu poate deroga.
În ordinea materiilor reglementate de NCC, se constată că, referitor la
categoria persoanelor profesioniste comerciante este incident un set
important de dispoziţii ale NCC, cum sunt cele privitoare la: publicitatea
drepturilor, actelor şi faptelor juridice; subiectele dreptului civil (în special
dispoziţiile privind capacitatea civilă a persoanei fizice, înfiinţarea,
capacitatea civilă, identificarea, reorganizarea şi încetarea persoanei
juridice).

2.1. Publicitatea drepturilor, actelor şi faptelor juridice

Potrivit art.6 alin.1 din Legea nr. 71/2011 şi art. 1 din Legea nr.
26/1990 privind registrul comerţului, persoanele profesioniste comerciante –
persoane fizice sau persoane juridice – sunt supuse obligaţiei de înregistrare
în registrul comerţului.
Prin urmare, acestor persoane le sunt pe deplin incidente prevederile art.
18 – art. 24 din NCC.

1
Decretele nr. 31/1954 ş nr. 32/1954 au fost abrogate prin art. 230 alin.1 lit. n) şi o) din Legea nr.
71/2011, pentru punerea în aplicare a N.C.C.

10
 Mai mult, în opera de aplicare a Legii nr. 26/1990 trebuie avute în
vedere, în mod necesar, dispoziţiile modificatoare ale NCC.
Aceste dispoziţii reglementează obiectul şi modul de realizare al
publicităţii, condiţiile de publicitate, efectele publicităţii, prezumţiile legale
referitoare la efectele publicării sau nepublicării, lipsa publicităţii şi
sancţiunile acestei omisiuni, concursul între formele de publicitate şi dreptul
de consultare a registrelor publice.
a) Constituie obiect al publicităţii, în ce îi priveşte pe comercianţii
profesionişti, drepturile, actele şi faptele privitoare la starea şi capacitatea
persoanelor, cele în legătură cu bunurile care aparţin acestora, precum şi
orice alte raporturi juridice care sunt supuse publicităţii în cazurile expres
prevăzute de lege (art.18 alin.1).
b) Modalitatea de publicitate se realizează prin registrul comerţului
(art. 18 alin.2), dar şi prin alte forme prevăzute de legea specială (Monitorul
Oficial al României, în cazul constituirii, modificării, reorganizării,
transformării, dizolvării, radierii persoanelor comerciante; Buletinul
Procedurilor de Insolvenţă, în ipoteza persoanelor comerciante supuse
procedurii insolvenţei).
c) Procedura şi condiţiile de publicitate sunt prevăzute de legea
specială, însă, cu luarea în considerare a următoarelor aspecte:
- îndeplinirea formalităţii de publicitate poate fi cerută de orice persoană,
chiar dacă este lipsită de capacitatea de exerciţiu;
- orice renunţare sau restrângere a dreptului de a îndeplini formalitatea de
publicitate, precum şi orice clauză penală sau altă sancţiune stipulată pentru
împiedicarea exercitării acestui drept este considerată nescrisă;

11
 - nimeni nu poate invoca faptul că nu a cunoscut dreptul, actul sau faptul
supus publicităţii, dacă formalitatea de publicitate a fost legal îndeplinită
(art. 19 alin. 2- 4).
d) Efectele publicităţii, potrivit NCC, sunt:
- Publicitatea asigură opozabilitatea dreptului, actului, faptului, precum
şi a oricărui alt raport juridic supus publicităţii, stabileşte rangul acestora şi,
dacă legea prevede în mod expres, condiţionează constituirea sau efectele lor
juridice;
- Între părţi sau succesorii lor, universali ori cu titlu universal, după caz,
drepturile, actele sau faptele juridice, precum şi orice alte raporturi juridice
produc efecte depline, chiar dacă nu au fost îndeplinite formalităţile de
publicitate, afară de cazul în care prin lege se dispune altfel;
- Publicitatea nu validează dreptul, actul sau faptul supus ori admis la
publicitate. Cu toate acestea, în cazurile şi condiţiile expres prevăzute de
lege, ea poate produce efecte achizitive în favoarea terţilor dobânditori de
bună-credinţă;
- Publicitatea nu întrerupe cursul prescripţiei extinctive, afară de cazul în
care prin lege se dispune altfel (art. 20 alin. 1-4).
e) Prezumţiile legale relative la îndeplinirea sau, după caz,
neîndeplinirea obligaţiei de publicitate sunt următoarele:
- Dacă un drept, act sau fapt a fost înscris într-un registru public, se
prezumă că el există, cât timp nu a fost radiat sau modificat în condiţiile
legii.
- În cazul în care un drept, act sau fapt a fost radiat, se prezumă că el nu
există (art. 21 alin. 1-2).
Prezumţiile astfel reglementate au caracter legal (jure de jure) şi,
totodată, relativ (juris tantum), în sensul că pot fi răsturnate, făcându-se

12
dovada contrară că deşi dreptul, actul sau faptul este înscris în registru, nu
are corespondent în realitate, în prima ipoteză, respectiv că, deşi dreptul,
actul sau faptul nu este înscris în registru sau a fost radiat, acesta există sau a
fost radiat din eroare.
f) Sancţiunile lipsei publicităţii sunt inopozabilitatea dreptului, actului
sau faptului nepublicat în raport cu terţii inocenţi şi de bună credinţă,
respectiv opozabilitatea faţă de terţul care a cunoscut pe alte căi dreptul,
actul sau faptul nepublicat.
Astfel, dacă formalitatea de publicitate nu a fost realizată, iar aceasta nu era
prevăzută de lege cu caracter constitutiv, drepturile, actele, faptele sau alte
raporturi juridice supuse publicităţii sunt inopozabile terţilor, afară de cazul
în care se dovedeşte că aceştia le-au cunoscut pe altă cale.
Atunci când legea prevede că simpla cunoaştere de fapt nu suplineşte
lipsa de publicitate, absenţa acesteia poate fi invocată de orice persoană
interesată, inclusiv de terţul care a cunoscut, pe altă cale, dreptul, actul,
faptul sau raportul juridic supus publicităţii.
În toate cazurile, însă, simpla cunoaştere a dreptului, actului, faptului sau
raportului juridic nu suplineşte lipsa de publicitate faţă de alte persoane
decât terţul care, în fapt, le-a cunoscut (art. 22 alin. 1-3).
g) Concursul formelor de publicitate semnifică situaţia juridică
izvorâtă din lege sau/şi actul de înfiinţare sau de constituire, potrivit căreia
dreptul, actul sau faptul se supune la două sau mai multe cerinţe de
publicitate, în registre şi/sau publicaţii diferite, care trebuie îndeplinite
cumulativ pentru valabilitatea formalităţii publicităţii, în întregul său.
În acest sens, NCC prevede că în situaţia în care un drept, act, fapt sau orice
raport juridic este supus în acelaşi timp unor formalităţi de publicitate

13
diferite, neefectuarea unei cerinţe de publicitate nu este acoperită de
îndeplinirea alteia (art. 23).
h) Consultarea registrelor publice este reglementată de NCC sub
semnificaţia exercitării a două categorii de drepturi, şi anume: dreptul de a
consulta registrele şi dreptul de a obţine extrase sau copii certificate de pe
acestea.
Aceste drepturi sunt recunoscute oricărei persoane, chiar dacă aceasta nu
justifică vreun interes.
Totuşi, NCC ar fi trebuit, în continuare, să dispună, cu titlu de normă
generală, şi asupra obligaţiei titularului deţinător/administrator al registrului
de a permite exercitarea efectivă a dreptului generic la consultarea
registrelor publice.

2.2. Persoanele profesioniste comerciante

2.2.1. Dispoziţii generale privind persoanele profesioniste

Persoanele fizice şi persoanele juridice integrate categoriei persoanelor

profesioniste comerciante sunt, în considerarea art. 25 alin.1 din NCC,
subiecte de drept civil.
Persoana fizică profesionistă comerciantă este omul, privit individual, ca
titular de drepturi şi obligaţii civile, precum şi ca titular de drepturi şi
obligaţii special rezultate din autorizarea şi exercitarea unei activităţi de
producţie, comerţ sau prestări de servicii.
Persoana juridică profesionistă comerciantă semnifică orice formă de
organizare care, în condiţiile prevăzute de lege, este titular de drepturi şi

14
obligaţii civile, precum şi titular de drepturi şi obligaţii cu caracter
profesional comercial.
NCC prevede recunoaşterea capacităţii civile tuturor persoanelor (art. 28
alin.1) şi universalitatea capacităţii de folosinţă a acestora, iar asupra
capacităţii de exerciţiu stabileşte regula de principiu a atribuirii acesteia
oricărei persoane, cu excepţia cazurilor prevăzute de lege (art. 29 alin.2).
Alăturat dispoziţiilor art. 31 şi art. 32 din NCC, referitoare la patrimoniul
persoanei fizice sau persoanei juridice, prezintă interes,în cadrul studiului
prezent, conceptul de „patrimoniu profesional individual” deoarece un astfel
de patrimoniu se va putea afla în puterea de dispoziţie a persoanei fizice
profesioniste comerciante.
Astfel, potrivit art. 33 din NCC, orice persoană fizică sau persoană
juridică este titulară a unui patrimoniu care include toate drepturile şi
datoriile care pot fi evaluate în bani şi aparţin acesteia (art. 33 alin.1).
Patrimoniul poate face obiectul unei diviziuni sau unei afectaţiuni numai
în cazurile şi condiţiile prevăzute de lege.
Patrimoniile de afectaţiune sunt masele patrimoniale fiduciare,
constituite potrivit dispoziţiilor titlului IV al cărţii a III-a, cele afectate
exercitării unei profesii autorizate, precum şi alte patrimonii determinate
potrivit legii.
Lichidarea acestui patrimoniu urmează regulile instituite de art. 1941 -
1948 din NCC, prevăzute pentru lichidarea societăţii, dar cu observarea
dispoziţiilor legilor comerciale speciale aplicabile persoanelor fizice sau
juridice profesioniste comerciante.
În cele ce urmează se vor examina distinct prevederile NCC relative la
persoana fizică, respectiv la persoana juridică, din perspectiva statutului lor
de profesionişti comercianţi.

15
 2.2.2. Persoana fizică profesionistă comerciantă

NCC păstrează anterioarele reglementări privind condiţiile dobândirii

capacităţii de folosinţă şi a celei de exerciţiu.
În schimb, înlătură cerinţa capacităţii depline de exerciţiu pentru
încheierea actelor juridice în legătură cu munca, îndeletnicirile artistice,
sportive ori profesionale, cerinţă impusă în domeniul actelor şi faptelor de
comerţ de reglementarea anterioară (art. 10 Cod comercial).
Astfel, minorul poate să încheie acte juridice privind munca,
îndeletnicirile artistice sau sportive ori referitoare la profesia sa, cu
încuviinţarea părinţilor sau a tutorelui, precum şi cu respectarea dispoziţiilor
legii speciale, dacă este cazul.
În acest caz, minorul exercită singur drepturile şi execută tot astfel
obligaţiile izvorâte din aceste acte şi poate dispune singur de veniturile
dobândite (art. 42 alin.1 şi 2).

2.2.3. Persoana juridică profesionistă comerciantă

În acest domeniu NCC are caracter reformator, relevat atât de noile

reglementări oferite cu privire la definirea noţiunii de persoană juridică,
capacitatea civilă a acesteia, sancţiunea nulităţii entităţii juridice, a actelor
emise de organele sale, contrarietatea (conflictul) de interese în care se află
membrul organelor de administrare în raport cu interesele persoanei juridice,
atributele de identificare ale acesteia, reorganizarea şi transformarea,
dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice, cât şi de conţinutul explicit,
modern al întregului titlu destinat persoanei juridice.

16
 Toate aceste dispoziţii ale NCC trebuie examinate ca reguli de drept
comun, însă, cu observarea legilor speciale care au ca obiect constituirea,
organizarea şi funcţionarea variatelor tipuri de persoane juridice
profesioniste comerciante, în mod particular.
De asemenea, se constată că unele dispoziţii ale NCC referitoare la
persoana juridică sunt incidente cu titlu inderogabil, indiferent de legea
statutului organic al unei/unor categorii de persoane juridice.
În cele ce urmează vor fi examinate, în ordinea cronologică oferită de
NCC, acele dispoziţii care prezintă caracter nou sau inderogabil în domeniul
exclusiv al persoanelor juridice profesioniste comerciante.

2.2.3.1. Reglementări generale

Sub acest cuprins sunt relevante elementele constitutive ale persoanei

juridice, calificarea calităţii de persoană juridică, categoriile şi regimul
aplicabil persoanelor juridice, efectele dobândirii personalităţii juridice.
a) Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt: o organizare de
sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit scop
licit şi moral, în acord cu interesul general (art. 187).
b) Calitatea de persoană juridică o deţin entităţile prevăzute de lege,
precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de
lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187 (art.
188).
Prin urmare, în temeiul acestui text, vor fi considerate persoane juridice,
asociaţiile profesioniştilor comercianţi, concentrările de societăţi comerciale
şi grupările structurale ale acestora, în măsura în care nu sunt reglementate
expres de lege, dacă desfăşoară activităţi integrate sau subordonate celor de

17
producţie, comerţ sau prestări de servicii, chiar dacă nu sunt declarate ex
lege persoane juridice.
c) Categoriile de persoane juridice sunt clasificate de NCC în persoane
juridice de drept privat şi persoane juridice de drept public (art. 189).
Primele sunt cele ce se constituie în mod liber, în una dintre formele
prevăzute de lege (art. 190). Se includ în această categorie societăţile
comerciale cu capital integral privat, societăţile comerciale cooperatiste,
grupul de interes economic, instituţiile de credit, societăţile operator pe o
piaţă reglementată de capital, societăţile de asigurare, societăţile de leasing,
întreprinderile mici şi mijlocii.
Secundele, persoanele juridice de drept public, prezintă interes pentru
acest examen numai sub aspectul subcategoriei anumitor entităţi juridice
care sunt organizate de autorităţile administraţiei publice centrale sau locale,
în vederea desfăşurării de activităţi specifice profesioniştilor comercianţi. Se
includ în această categorie companiile naţionale, regiile autonome,
societăţile comerciale cu capital integral sau parţial de stat.
d) Regimul juridic aplicabil persoanelor juridice legal înfiinţate este
cel prevăzut de dispoziţiile special aplicabile categoriei din care fac parte,
precum şi cel prevăzut de NCC, dacă prin legea specială nu se dispune altfel
(art. 192).
Această prevedere conduce la concluzia că are prioritate în aplicare
legea care reglementează categoria persoanei juridice, cu titlu de lex
specialia, iar dispoziţiile NCC se aplică numai subsidiar şi complementar, cu
titlu de drept comun.
e) Efectele dobândirii personalităţii juridice sunt: dobândirea
capacităţii juridice depline, în temeiul căreia persoana juridică participă în
nume propriu la circuitul civil şi, totodată, la cel comercial, şi răspunde

18
pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege; inopozabilitatea invocării calităţii de persoană juridică
împotriva unei persoane de bună-credinţă, dacă prin aceasta se urmăreşte
ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii
publice (art. 193).

2.2.3.2. Înfiinţarea persoanei juridice

Sub acest aspect sunt relevante modurile de înfiinţare, nulitatea

persoanei juridice şi înregistrarea înfiinţării persoanei juridice.
A) Modurile de înfiinţare sunt, potrivit art. 194 din NCC, următoarele:
a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul autorităţilor şi
al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale, precum şi al
operatorilor economici care se constituie de către stat sau de către unităţile
administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare trebuie să
prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituţia publică este
persoană juridică;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în condiţiile
legii;
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege actul
de constituire a persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia.
B) Nulitatea persoanei juridice este sancţiunea constatată, în cazul
nulităţii absolute, sau declarată, în ipoteza nulităţii relative, prin hotărâre
judecătorească ca urmare a nerespectării unor cerinţe legale referitoare la
actul de înfiinţare, obiectul de activitate, patrimoniul sau capitalul social.

19
 Astfel, potrivit art.196, cauzele de nulitate ale persoanei juridice
profesioniste comerciante sunt următoarele:
a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autentică
în situaţiile anume prevăzute de lege;
b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data
înfiinţării persoanei juridice;
c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor
moravuri;
d) lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea
acesteia;
e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de
activitate;
f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale
asociaţilor ori capitalul social subscris şi vărsat;
g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau
capitalul social minim, subscris şi vărsat;
h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut
de lege;
i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub
sancţiunea nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice.
Cazurile prevăzute la alin.1 lit. a), c) - g) sunt motive de nulitate
absolută, iar cazurile prevăzute la alin.1 lit. b) şi h) sunt motive de nulitate
relativă.
Nulitatea absolută poate fi invocată oricând iar cea relativă numai în termen
de un an de la data înregistrării sau înfiinţării persoanei juridice, după caz
(art. 197 alin.1).

20
 Ambele forme ale nulităţii se acoperă, în toate cazurile, dacă, până la
închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate
a fost înlăturată (art. 197 alin.2).
Nulitatea persoanei juridice trebuie analizată în strânsă corelare cu
prevederile art. 56 ale Legii nr. 31/1990.
Se constată că NCC introduce un nou motiv de nulitate, şi anume
nesocotirea altor dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea
nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice (art. 196 alin.1 lit.i). Acest
motiv ar putea angrena nulitatea absolută sau relativă, după distincţiile pe
care însăşi dispoziţia imperativă sancţionatoare le indică.
Sub aspectul efectelor nulităţii persoanei juridice se constată că NCC a
preluat dispoziţiile art. 58 şi 59 din Legea nr. 31/1990 dar, mai mult, clarifică
regimul actelor juridice încheiate cu terţii, statuând astfel:
- Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere
actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de
administrare, direct sau prin reprezentare, după caz.
- Nici persoana juridică şi nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune
terţilor nulitatea acesteia, în afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia
cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului (art. 199 alin.1 şi
2).
C) Înregistrarea persoanei juridice este prevăzută de NCC numai
pentru persoanele care sunt supuse, potrivit legii speciale, la această
operaţiune (art. 200 alin.1).
Pentru unele persoane juridice, înregistrarea/înmatricularea are
caracter constitutiv, sub această formă de organizare. Consecinţa
neînregistrării este aceea că persoana juridică nu este considerată legal
înfiinţată, cât timp înregistrarea nu a fost efectuată (art. 202 alin.1).

21
 Dacă înregistrarea/înmatricularea este cerută de legea aplicabilă
numai pentru opozabilitate faţă de terţi, actele sau faptele juridice făcute în
numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat
publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară
de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost
îndeplinită (art. 202 alin.2).
Prin înregistrarea unei persoane juridice se înţelege înscrierea,
înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută
de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în
evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz (art. 200 alin.2).
În aplicarea dispoziţiilor relative la înregistrarea persoanelor juridice
profesioniste comerciante, urmează a se ţine seama, cu titlu de lex specialia,
de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, Legea nr. 31/1990 privind
societăţile comerciale, Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare,
OG nr. 99/2006 privind instituţiile de credit, Legea nr. 297/2004 privind
piaţa de capital, OG nr. 52/1997 privind societăţile de leasing, Legea nr.
1/2005 privind societăţile cooperatiste, întrucât toate aceste reglementări
conţin dispoziţii incidente asupra cerinţelor de înmatriculare/înregistrare a
persoanelor juridice profesioniste din domeniul activităţilor de producţie,
comerţ şi prestări de servicii.

2.2.3.3. Capacitatea civilă a persoanei juridice

NCC aduce, sub acest aspect, clarificări importante asupra datei

dobândirii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, desfăşurării
activităţilor autorizate şi capacităţii de a primi liberalităţi.

22
 a) Astfel, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor (194
alin.1).
Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii, după caz, potrivit art. 194 alin. 2, de la data actului de înfiinţare, de
la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte
cerinţe prevăzute de lege.
Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) se bucură
de capacitate civil anticipată, în sensul că pot, chiar de la data actului de
înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă, numai în
măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art.
205).
b) Referitor la dreptul de a desfăşura anumite activităţi care
trebuie autorizate de organele competente, acest drept se naşte numai din
momentul obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede
altfel (art. 207 alin.1).
Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege
sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund
nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de
aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege (art. 207 alin.2).
Aceste prevederi au o semnificativă importanţă pentru persoanele
juridice profesioniste comerciante care urmează a-şi desfăşura activitatea în
domenii pentru care este necesară autorizarea prealabilă de către unele
entităţi de control şi supraveghere. Se au în vedere societăţile de asigurare,
instituţiile de credit, operatorii pieţelor de capital etc.

23
 c) Capacitatea de a primi liberalităţi este recunoscută persoanelor
juridice de care ne ocupăm, încă de la data actului de înfiinţare şi chiar în
afara scopului ca persoana juridică să ia fiinţă.
Noţiunea „liberalităţi” şi actele juridice de transmitere a acestora sunt
reglementate de dreptul comun.

2.2.3.4. Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei juridice

a) Referitor la capacitatea de exerciţiu, data dobândirii acesteia este

legată de data constituirii persoanei juridice, care, aşa cum s-a arătat deja,
poate fi data actului de înfiinţare, data autorizării prevăzute de lege, data
înregistrării/înmatriculării.
Tot de la această dată persoana juridică îşi exercită plenar drepturile şi
îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare (art. 209
alin.1).
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale
de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a
prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.
În lipsa organelor de administrare şi numai până la data constituirii
acestora, drepturile şi obligaţiile care privesc persoana juridică se exercită,
respectiv se îndeplinesc de fondatori sau de către persoanele special
desemnate în acest scop (art. 210 alin.1).
NCC impune, cu titlu general valabil pentru organele de administrare
şi control ale persoanelor juridice, că nu pot face parte din aceste organe cei
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o
funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin

24
actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie (art. 211
alin.1).
Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt anulabile.
Acestea nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din
aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că
acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare, dacă nu
s-a produs o vătămare (art. 211 alin.2).
b) Relativ la funcţionarea persoanei juridice, NCC relevă câteva
reglementări necunoscute până în prezent categoriei persoanelor juridice
profesioniste comerciante, reglementări ce vor fi expuse în continuare.
Se instituie obligaţia membrilor organelor de administrare să acţioneze
în interesul persoanei juridice, cu prudenţa şi diligenţa cerute unui bun
proprietar (art. 213).
Severitatea impusă de această dispoziţie este evidentă, chiar şi numai
prin compararea cu prevederile art. 144/1 alin. 1 şi 4 din Legea nr. 31/1990,
care dispun că membrii consiliului de administraţie (şi numai în ipoteza
societăţii comerciale pe acţiuni) îşi vor exercita mandatul cu prudenţa şi
diligenţa unui bun administrator (alin.1), cu loialitate, în interesul societăţii
(alin.2).
Tot astfel, membrilor organelor de administraţie li se impune obligaţia
de a asigura şi a menţine separaţia dintre patrimoniul propriu şi cel al
persoanei juridice (art. 214 alin.1).
Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, după
caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea
funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei
care i-au numit (art. 214 alin.2).

25
 Aceste prevederi urmează a se corela cu dispoziţiile art. 272 pct.2 şi
art. 237 din Legea nr. 31/1990, care beneficiază astfel de o reglementare
suplimentară din partea NCC.
O altă dispoziţie având caracter de noutate o constituie prevederea art.
215 potrivit căreia se sancţionează cu nulitatea relativă actul juridic încheiat
în prezenţa contrarietăţii de interese de către membrul organului de
administrare, în frauda intereselor persoanei juridice.
În fine, art. 216 al NCC conţine o altă prevedere de principiu care,
cel puţin în parte, reformează instituţia acţiunii în nulitate a actelor emise de
organele persoanei juridice.
Astfel, hotărârile şi deciziile mai sus arătate pot fi atacate în justiţie,
dacă sunt contrare legii, actului de înfiinţare sau statutului, de către oricare
dintre membrii organelor de conducere sau de administrare (art. 216 alin.1).
Comparat cu art. 132 din Legea nr. 31/1990, dispoziţiile NCC sunt
clare, neechivoce, în sensul că administratorii pot ataca hotărârile adunării
generale ale asociaţilor/acţionarilor şi, important, deciziile consiliului de
administraţie, cu excepţia hotărârilor sau deciziilor care privesc revocarea
administratorilor din funcţie.

2.2.3.5. Identificarea persoanei juridice

După modelul sistemelor de drept moderne, NCC consideră că

persoana juridică dispune de atribute obligatorii de identificare, şi anume:
naţionalitatea, denumirea şi sediul (art. 225 – art. 229).
În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică poate
avea şi alte atribute de identificare, cum sunt: numărul de înregistrare în

26
registrul comerţului sau în alt registru public, codul unic de înregistrare şi
alte elemente de identificare, în condiţiile legii (art. 230).
Persoana juridică are obligaţia de a face cunoscute atributele sale de
identificare pe toate documentele, indiferent de formă, sub sancţiunea plăţii
de daune-interese persoanelor prejudiciate.
Pentru persoanele profesioniste comerciante aceste dispoziţii se alătură
celor prevăzute de Legea nr. 26/1990, pentru identificarea atributelor
naţionalităţii, denumirii, sediului şi emblemei, precum şi celor conţinute de
unele legi speciale care impun anumite restricţii cu privire la adoptarea
denumirii (spre exemplu: Legea nr. 297/2004; Legea nr. 32/2000, OG nr.
99/2006).

2.2.3.6. Reorganizarea persoanei juridice

Sub acest cuprins prezintă relevanţă dispoziţiile NCC cu privire la

încetarea sau, după caz, supravieţuirea unor contracte, în caz de
reorganizare, precum şi cele referitoare la transformarea persoanei juridice.
a) Încetarea unor contracte încheiate în considerarea calităţii
persoanei juridice supusă reorganizării.
Astfel, potrivit art. 240 alin.(1), în cazul contractelor încheiate în
considerarea calităţii persoanei juridice supuse reorganizării, acestea nu îşi
încetează efectele, cu excepţia cazului în care părţile au stipulat expres
contrariul sau menţinerea ori repartizarea contractului este condiţionată de
acordul părţii interesate.
Dacă menţinerea sau repartizarea contractului este condiţionată de
acordul părţii interesate, aceasta va fi notificată sau, după caz, înştiinţată prin
scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, pentru a-şi da ori nu

27
consimţământul în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicarea notificării
sau înştiinţării. Lipsa de răspuns în acest termen echivalează cu refuzul de
menţinere sau preluare a contractului de către persoana juridică succesoare
(alin. 2).
b) Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de
lege, atunci când o persoană juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu
înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice.
În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-
a încetat existenţa se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-
înfiinţate, cu excepţia cazului în care actul prin care s-a dispus transformarea
prevede altfel. În aceste din urmă cazuri, dispoziţiile art. 239, 240 şi 243
rămân aplicabile (art. 241).
Se constată că NCC nu reglementează schimbarea formei juridice a
persoanei juridice, iar transformarea acesteia din urmă nu este similară cu
cea dintâi operaţiune, pentru bunul motiv că, transformarea are ca efect
încetarea persoanei juridice concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte
persoane juridice, iar schimbarea formei juridice nu conduce la un asemenea
efect ci, dimpotrivă, persoana juridică îşi continuă existenţa, adevărat, sub
noua formă juridică.
c) Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor este reglementată
diferit de NCC,după cum reorganizarea priveşte persoane juridice supuse
înregistrării/înmatriculării sau persoane juridice nesubordonate acestei
cerinţe.
Astfel, în cazul reorganizării persoanelor juridice supuse înregistrării,
transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizează atât între părţi, cât şi faţă
de terţi, numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la data acesteia (art. 242
alin.1).

28
 În ceea ce priveşte celelalte persoane juridice nesupuse înregistrării,
transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile prevăzute la alin. (1), se
realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai pe data aprobării de către
organul competent a inventarului, a bilanţului contabil întocmit în vederea
predării-primirii, a evidenţei şi a repartizării tuturor contractelor în curs de
executare, precum şi a oricăror alte asemenea acte prevăzute de lege ( art.
242 alin.2).

2.2.3.7. Încetarea persoanei juridice

NCC reglementează, în chip original, necunoscut reglementărilor

anterioare, regimul juridic al bunurilor persoanei juridice după lichidarea
acesteia.
Astfel, oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice
rămase după lichidare vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire sau
statut ori destinaţia stabilită în hotărârea organului competent luată înainte
de dizolvare (249 alin.1).
În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori
în lipsa unei hotărâri luate în condiţiile alin. (1), precum şi în cazul în care
prevederea sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice, la
propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atribuie de
instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane
juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul
propune cel puţin 3 persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin
tragere la sorţi ( 249 alin. 2).

29
 În cazul în care persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele
prevăzute la art. 245 lit. d) (prin hotărârea organelor competente ale
acesteia), precum şi în cazul în care nici o persoană juridică nu este de acord
cu preluarea bunurilor rămase după lichidare în condiţiile alin. (2), acestea
vor trece în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului în a cărui rază
teritorială se află bunurile (art. 249 alin. 3).

3. Domeniul de aplicare al NCC cu privire la raporturile juridice

rezultând din exploatarea unei întreprinderi de către profesionistul
comerciant

Preliminarii.
NCC constituie dreptul comun aplicabil inclusiv raporturilor juridice
patrimoniale şi nepatrimoniale dintre profesioniştii comercianţi, precum şi a
celor dintre aceştia şi alte subiecte de drept civil.
Aşa cum am arătat deja, sunt calificaţi profesionişti comercianţi cei
care exploatează o întreprindere, astfel cum este definită aceasta de art. 3
alin.3 din NCC, prin intermediul activităţilor de producţie, comerţ sau
prestări de servicii.

3.1. Domeniul de aplicare al NCC asupra raporturilor juridice

dintre profesioniştii comercianţi, precum şi dintre aceştia şi celelalte
subiecte de drept civil

Se constată că pot face obiect de reglementare al unor astfel de raporturi

juridice, dispoziţiile NCC privind:

30
 - operaţiunile fiduciare (art. 773-791);
- administrarea bunurilor altuia (art. 792-857);
- obligaţiile contractuale, sub aspectele referitoare la condiţiile
de încheiere, nulităţile acestuia, interpretarea şi efectele
contractului, reprezentarea, cesiunea şi încetarea contractului
(art. 1166-1323):
- actul juridic unilateral (art. 1324-1329);
- faptul juridic licit (art. 1330-1348);
- răspunderea delictuală şi răspunderea contractuală (art. 1349-
1395);
- obligaţiile complexe (art. 1421-1468);
- executarea obligaţiilor (art. 1469-1565);
- transmisiunea şi transformarea obligaţiilor (art. 1566-1614);
- stingerea obligaţiilor (art. 1615-1634);
- restituirea prestaţiilor (art. 1635-1649); -
- contractele speciale, cum sunt:
- contractul de vânzare (art. 1650-1762);
- contractul de schimb (art. 1763-1765);
- contractul de furnizare (a766-1771);
- contractul de report (art. 1772-1776);
- contractul de locaţiune (art. 1777-1823);
- contractul de antrepriză (art. 1851-1880);
- asocierea în participaţie (art. 1949-1954);
- contractul de transport de bunuri, de persoane şi bagaje (art. 1955-
2008);

31
 - contractul de mandat, în toate variantele sale, cu sau fără
reprezentare, acesta din urmă incluzând contractele de comision, de
consignaţie şi cel de expediţie (art. 2009-2071);
- contractul de agenţie (art. 2072-2095);
- contractul de intermediere (art. 1096-2102);
- contractul de depozit (art. 2103-2143);
- contractul de cont curent (art. 2171-2183);
- contractele bancare (art. 2184-2198);
- contractele de asigurare, de coasigurare, reasigurare şi retrocesiune
(art. 2199-2213);
- jocurile şi pariurile autorizate (art. 2266);
- tranzacţia (art. 2267-2278);
- garanţiile personale, privilegiile şi garanţiile reale (art.2279-2499).

3. 2. Domenii de aplicare subsidiară şi complementară a NCC

NCC se aplică numai subsidiar şi complementar în domeniul de

reglementare conţinut de legile speciale comerciale, după cum urmează:
- în domeniul legii organice a persoanelor profesioniste comerciante
(Legea nr. 31/1990 privind societăţile comerciale; Legea nr. 32/2000 privind
asigurările; Legea nr. 247/2004 privind piaţa de capital; O.G. nr. 99/2006
privind instituţiile de credit; O.G. nr. 52/1997 privind operaţiunile şi
societăţile de leasing; Legea nr. 346/2004 privind stimularea înfiinţării şi
dezvoltării întreprinderilor mici şi mijlocii; O.U.G. nr. 44/2008 privind
desfăşurarea activităţilor economice de către persoanele fizice autorizate,
întreprinderile individuale şi întreprinderile familiale; Legea nr. 93/2009

32
privind instituţiile financiare nebancare; Legea nr. 26/1990 privind registrul
comerţului;
- în materiile excluse implicit de reglementarea NCC, şi anume: Legea nr.
85/2006 privind insolvenţa; Legea nr. 58/1934 privind cambia şi biletul la
ordin; Legea nr. 59/1934 privind cecul.
NCC nu se aplică în materiile pe care însăşi legea civilă le declară
excluse, cu referire la termenul „comerciant” prevăzut de:
a) Legea nr. 84/1998 privind mărcile şi indicaţiile geografice, republicată;
b) Ordonanţa Guvernului nr. 130/2000 privind protecţia consumatorilor la
încheierea şi executarea contractelor la distanţă, republicată, cu modificările
ulterioare;
c) Legea nr. 193/2000 privind clauzele abuzive din contractele încheiate
între comercianţi şi consumatori, republicată, cu modificările ulterioare;
d) Legea pomiculturii nr. 348/2003, republicată, cu modificările
ulterioare;
e) Legea nr. 296/2004 privind Codul consumului, republicată, cu
modificările ulterioare;
f) Legea nr. 363/2007 privind combaterea practicilor incorecte ale
comercianţilor în relaţia cu consumatorii şi armonizarea reglementărilor cu
legislaţia europeană privind protecţia consumatorilor, cu modificările
ulterioare;
g) Legea nr. 158/2008 privind publicitatea înşelătoare şi publicitatea
comparativă;
h) Legea nr. 321/2009 privind comercializarea produselor alimentare, cu
modificările şi completările ulterioare;

33
 i) orice alte acte normative în care termenul "comerciant" are un înţeles
specific dispoziţiilor cuprinse în aceste din urmă acte normative (art. 6
alin.2 din Legea nr. 71/2011).
În concluzie, sunt persoane profesioniste comerciante, următoarele
categorii:
1. Comercianţii persoane fizice
Persoanele fizice au calitatea de comerciant dacă săvârşesc fapte de
comerţ cu caracter profesional.
Comerciantul persoană fizică este definit prin apartenenţa sa la un
anumit grup profesional şi prin faptele de comerţ pe care le săvârşeşte.
Comerciantul persoană fizică are calitatea de comerciant şi atunci când
realizează această activitate în cadrul unei asociaţii familiale sau al unei
societăţi în participaţiune.
2. Societăţile comerciale
În concepţia legiuitorului, prin societăţi comerciale înţelegem
societăţile constituite conform Legii nr. 31/1990.
3. Regiile autonome
Organizate în ramurile strategice ale economiei naţionale, acestea sunt
persoane juridice care funcţionează pe bază de gestiune economică şi
autonomie financiară, în temeiul Legii nr. 15/1990 şi desfăşoară o activitate
comparabilă cu cea a societăţilor comerciale.
4. Organizaţiile cooperatiste
Potrivit legii, organizaţiile cooperatiste desfăşoară o activitate de
producere şi desfacere de mărfuri, prestări de servicii etc. Acestea, în
virtutea calităţii de comerciant, sunt supuse obligaţiilor care revin
comercianţilor.

34
 5. Intreprinderile mici şi mijlocii constituite de persoanele fizice,
potrivit O.G. nr. 44/2008.
În schimb, nu sunt persoane profesioniste comerciante, următoarele
categorii:
1. Asociaţiile şi fundaţiile
Potrivit legii, scopul înfiinţării asociaţiilor şi fundaţiilor este
desfăşurarea unei activităţi dezinteresate, fără obţinerea unui profit.
Asociaţiile şi fundaţiile nu pot avea calitatea de comerciant. Potrivit
Ordonanţei nr. 26/2000, asociaţiile şi fundaţiile pot săvârşi anumite fapte de
comerţ, de exemplu pot înfiinţa societăţi comerciale, pot organiza un
restaurant pentru membrii săi etc.
2. Statul şi unităţile sale administrativ teritoriale
Statul, judeţul, municipiul, oraşul şi comuna sunt subiecţi ai dreptului
public şi nu pot avea calitatea de comerciant. Săvârşirea de fapte de comerţ
de către stat şi unităţile administrativ-teritoriale priveşte numai serviciile
publice cu gestiune privată.

35
 CAPITOLUL V

ÎNTREPRINDEREA ŞI FONDUL DE COMERŢ

1. Întreprinderea

În sens uzual, o întreprindere reprezintă o unitate economică de

producţie.
Iniţial, Codul civil a considerat întreprinderea ca pe un act izolat, cum
este de exemplu cel rezultat din contractul de antrepriză. Dar Codul
comercial a lărgit sfera acestui contract izolat şi, de asemenea, l-a plasat în
timp, întreprinderea antreprenorului nemaiconstituind un singur act, ci o

36
succesiune de acte. Pentru a organiza în mod durabil această suită de acte,
antreprenorul s-a înconjurat cu o echipă de subordonaţi şi s-a dotat cu
echipamentul necesar. Apoi, în legătură cu această primă manieră de
personalizare a întreprinderii, s-a mers şi mai departe şi, prin lege, au fost
instituite drepturi şi mai ales obligaţii ale întreprinderii.
Întreprinderea trebuie privită şi dintr-un alt unghi, acela al grupurilor
de întreprinderi, întrucât interdependenţele economice reunesc în mod
frecvent mai multe întreprinderi, ceea ce este o caracteristică a lumii
moderne.
În literatura juridică se face sublinierea că noţiunea de întreprindere nu
mai poate fi privită doar ca un simplu mecanism productiv, ea definindu-se
înainte de toate ca un simplu grup uman coordonat de către un organizator
(persoană fizică sau societate comercială cu ajutorul factorilor de producţie),
în scopul realizării unei activităţi statutare, în condiţii de stabilitate
profesională pentru salariaţi, de ritmicitate şi de nivel calitativ al produselor
oferite clientelei.
Întreprinderile constituie, aşadar, un factor de echilibru raţional între
interesele patronului organizator (persoană fizică sau societate comercială,
inclusiv acţionarii), ale salariaţilor şi ale clienţilor, un echilibru între capital,
muncă şi consum.
Mai mult decât atât, întreprinderea devine tot mai mult şi un factor
integrator al întregului ansamblu al aparatului economic al unei ţări şi chiar
de implantare în structurile internaţionale. De aici şi necesitatea readaptării
structurilor funcţionale, mai ales în cazul marilor întreprinderi gestionate de
societăţi pe acţiuni.
În concepţia noului Cod civil, intreprinderea este definită ca fiind
exercitarea sistematică, de către una sau mai multe persoane, a unei

37
activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea
de bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop
lucrativ (art.3 alin. 3).
Cei care exploatează o întreprindere sunt consideraţi de Codul civil ca
fiind profesionişti.
Noţiunea de profesionist comerciant include, potrivit art. 8 din Legea
nr. 71/2011, categoriile de comerciant, întreprinzător, operator economic,
precum şi orice alte persoane autorizate să desfăşoare activităţi economice
sau profesionale prin săvârşirea de activităţi de producţie, comerţ, sau
prestări de servicii.
În legătură cu noţiunea de „întreprindere” este necesar a fi analizată şi
o altă noţiune, cea de „fond de comerţ”.

2. Fondul de comerţ

2.1. Definiţie
Fondul de comerţ reprezintă o universalitate de bunuri mobile
corporale şi incorporale pe care un comerciant le afectează comerţului său.
Există opinii care includ în fondul de comerţ şi bunurile imobile (a se
vedea articolul 11 din Legea nr. 298/2001 care la punctul „c” defineşte
fondul de comerţ ca fiind totalitatea bunurilor mobile şi imobile, corporale şi
necorporale, mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad comercial)
utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale.

2.2. Caracterele fondului de comerţ

38
 - Fondul de comerţ reprezintă o universalitate, deci un ansamblu de
bunuri privite ca un tot unitar asupra căruia pot fi efectuate operaţiuni
juridice (vânzare-cumpărare, donaţie etc).
- Fondul de comerţ este o universalitate de fapt si nu de drept, deci din
fondul de comerţ nu fac parte creanţele şi debitele (acestea sunt incluse în
noţiunea de patrimoniu).

2.3.Elementele componente ale fondului de comerţ

Aceste elemente pot fi grupate în două categorii: elemente corporale şi
elemente incorporale.
a) Elementele corporale.
Elementele corporale sunt bunurile mobile şi imobile, susceptibile de
a fi percepute cu propriile simţuri, bunuri care servesc comerciantului la
exploatarea fondului (materiale, utilaje, echipamente, birotică, mărfuri,
terenuri, construcţii etc.).
Elementele corporale se pot afla în proprietatea comerciantului sau
numai în administrarea ori uzul său.
Jurisprudenţa include în fondul de comerţ şi dreptul de folosinţă
asupra spaţiului în care se exploatează fondul de comerţ.
b)Elementele incorporale
Elementele incorporale ale fondului de comerţ sunt: firma, emblema,
clientela, vadul comercial, drepturile de proprietate industrială, drepturile
de autor, know-how etc.
b1) Firma
Definiţie.
Firma este definită ca fiind numele sau, după caz, denumirea folosită
de comerciant în realizarea operaţiunilor ce fac obiectul comerţului său.

39
 Comercianţii persoane fizice sau societăţile comerciale execută acte
de comerţ în nume propriu, prin intermediul firmei.
Caracterele firmei:
1. Este un atribut de identificare al comerciantului.
Firma poate fi:
• individuală, pentru comercianţii persoane fizice;
• socială, pentru societăţile comerciale.
Firma comerciantului poate fi:
• originară (constitutivă);
• derivată (dobândită de la adevăratul titular).
În cazul unei firme derivate, dobânditorul firmei trebuie să înscrie în
firmă menţiunea „succesor”. În cazul societăţilor pe acţiuni, societăţilor în
comandită pe acţiuni şi al societăţilor cu răspundere limitată (cu asociat unic
sau cu mai mulţi asociaţi) nu se cere menţiunea de „succesor”.
2. Noutatea firmei.
Conform articolului 38 din Legea nr. 26/1990, republicată, „Orice
firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente”. Dacă o firmă nouă
este asemănătoare cu alta, trebuie să se adauge o menţiune care să o
deosebească de aceasta, fie prin desemnarea mai precisă a persoanei, fie prin
indicarea felului de comerţ.
3. Disponibilitatea firmei.
Este verificată de către Oficiul Registrului Comerţului înainte de
întocmirea actelor constitutive. Se va refuza înscrierea unei firme care poate
produce confuzie cu alte firme deja înregistrate.
4. Liceitatea firmei.

40
 Potrivit articolului 40 din Legea nr. 26/1990, republicată, nici o firmă
nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din sectorul
public.
Conţinutul firmei.
- comerciantul persoană fizică - firma se compune din numele
comerciantului scris în întregime sau din numele şi iniţiala prenumelui
acestuia;
- societate în nume colectiv - firma se compune din numele a cel puţin
unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în nume colectiv” scrisă în
întregime;
- societate în comandită simplă - firma conţine numele a cel puţin
unuia dintre asociaţii comanditaţi, cu menţiunea „societate în comandită”
scrisă în întregime;
- societate pe acţiuni şi societate în comandită pe acţiuni - firma
conţine o denumire proprie însoţită de menţiunea „societate pe acţiuni" sau
„S.A.”;
- societate cu răspundere limitată - firma conţine o denumire proprie la
care se poate adăuga numele unuia sau mai multor asociaţi, însoţită de
menţiunea „societate cu răspundere limitată” sau „S.R.L.”
Transmiterea firmei.
Firma se poate transmite numai odată cu fondul de comerţ.
Transmiterea firmei se poate face atât prin acte juridice între vii cât şi prin
devoluţiune succesorală („mortis causa”).
Apărarea firmei.
Comerciantul beneficiază de următoarele acţiuni pentru protecţia
firmei:
- acţiunea în contrafacerea sau uzurparea firmei;

41
 - acţiunea în concurenţă neloială;
- acţiunea în daune (despăgubiri) materiale şi morale.
Înregistrarea firmei.
Comerciantul se bucură de protecţie juridică numai dacă firma a fost
înregistrată la Registrul Comerţului. Conform articolului 30 alin. 3 din
Legea nr. 26/1990, republicată, dreptul de folosinţă exclusivă este protejat
din momentul înregistrării firmei.
b2) Emblema
Definiţie.
Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant
de altul de acelaşi gen sau o întreprindere de alta de acelaşi gen.
Caracterele emblemei.
1. emblema, spre deosebire de firmă, nu este obligatorie;
2. emblema deosebeşte un comerţ de alt comerţ, un stabiliment de
alt stabiliment, o întreprindere de altă întreprindere;
3. noutatea emblemei (articolul 43 din Legea nr. 26/1990,
republicată);
4. disponibilitatea emblemei se verifică de către Oficiul
Registrului Comerţului înainte de întocmirea actelor constitutive;
5. emblemele se scriu în primul rând în limba română; pentru a nu
se confunda cu firma, emblema va fi scrisă cu litere mai mari. în aşa fel încât
firma să aibă litere de mărimea a cel puţin jumătate din cea a literelor cu care
este scrisă emblema.
Transmiterea emblemei.
Spre deosebire de firmă, emblema se poate transmite şi separat de
fondul de comerţ.
Înregistrarea emblemei.

42
 Dreptul de folosinţă exclusivă asupra emblemei se dobândeşte prin
înscrierea ei în Registrul Comerţului.
Utilizarea emblemei.
Emblemele vor putea fi folosite pe panouri de reclamă, oriunde ar fi
aşezate (pe facturi, scrisori, note de comandă, tarife, prospecte, afişe,
publicaţii), şi în orice alt mod numai dacă vor fi însoţite în mod vizibil de
firma comerciantului.
Apărarea emblemei.
Emblema poate fi protejată prin următoarele acţiuni:
- acţiunea în „revendicare”, în cazul uzurpării emblemei de către
alt comerciant;
- acţiunea în concurenţă neloială;
- acţiunea în daune materiale şi morale pentru prejudiciul cauzat;
- acţiunea penală în cazul când fapta săvârşită de alt comerciant
legată de emblema unui comerciant întruneşte elementele
constitutive ale unei infracţiuni.
b3) Clientela
Definiţie.
Clientela reprezintă totalitatea persoanelor fizice şi juridice care se
află în raporturi juridice cu un comerciant.
Din punct de vedere contabil se exprimă sub forma unei cifre.
Factorii care influenţează clientela se grupează în două categorii:
- factori interni, care fac parte din fondul de comerţ:
- obiectivi (de exemplu: calitatea Imobilizărilor productive,
calitatea produselor)
- subiectivi (legaţi de regulă de personalul întreprinderii, de
exemplu: fidelitatea, calitatea prestaţiei efectuate, dinamismul etc.)

43
 - factori externi, care influenţează clientela şi supra valoarea firmei,
ca de exemplu elemente legate de concurenţă, piaţa deţinută, posibilitatea
obţinerii creditelor etc.
Drepturile comerciantului asupra clientelei.
Comerciantul nu are un drept subiectiv asupra clientelei, dar, cu toate
acestea, clientela este evaluată în momentul transmiterii de către comerciant
a fondului de comerţ, deci comerciantul consideră că are o clientelă proprie.
Există o situaţie specială, în cazul magazinelor colective: clientela
aparţine în egală măsură tuturor celor care-şi exploatează comerţul în
magazinul respectiv. Ceea ce se evaluează în acest caz este vadul comercial
care a absorbit clientela, confundându-se cu aceasta.

b4) Vadul comercial

Definiţie.
Vadul comercial reprezintă puterea sau capacitatea firmei de a atrage
clientela.
Factorii care influenţează vadul comercial se grupează în două
categorii:
- factori interni
- obiectivi: - locul amplasării magazinului sau sediului comercial;
- calitatea produselor sau a serviciilor.
-subiectivi: - publicitatea comerciantului;
- calitatea personalului angajat.
- factori externi: reputaţia bancherilor, a clienţilor sau a partenerilor
de afaceri ai comerciantului
b5) Drepturile de proprietate industrială şi intelectuală

44
 Fondul de comerţ poate să conţină ca elemente incorporale:
1. mărci de fabrică, de corner, sau de servicii;
2. brevete de invenţie şi de inovaţie;
3. desene şi modele ale produselor;
4. know-how (savoir-faire);
5. programe din domeniul informaticii (dreptul de autor).
Aceste elemente sunt reglementate fiecare în parte de legi speciale,
mai puţin know-how-ul.
b5)1. Mărcile de fabrică sau de comerţ
Definiţie.
Mărcile de fabrică sau de comerţ sunt semne, desene şi chiar
denumiri care individualizează produsele unui fabricant sau mărfurile unui
comerciant, deosebindu-le de produsele ce aparţin altui comerciant.
Condiţiile de validitate ale mărcilor de fabrică sau de comerţ sunt de
fond şi de formă.
Condiţii de validitate de fond sunt următoarele:
- Noutatea mărcii, adică prin marcă să se deosebească produsele
unui comerciant de ale altora, deci să se deosebească de mărcile legitim
dobândite de alţii.
Condiţia noutăţii este relativă şi nu absolută, ca în cazul brevetelor de
invenţie.
Nu este necesar să se aleagă un semn care să fie rezultatul fanteziei
originale, fiindcă în acest domeniu, ca şi în cel al emblemelor, s-ar cere
imposibilul; este suficient să existe o deosebire în comparaţie cu mărcile
legal dobândite de alţi producători. Aceasta înseamnă că noutatea va fi
apreciată în raport cu mărcile care beneficiază de anterioritatea folosinţei şi
al depozitului în condiţiile legii.

45
 Din acest principiu rezultă că se pot adopta mărci care au fost folosite,
dar care au intrat în domeniul public „prin abandon”, mărci folosite de alţii,
însă pentru industrii sau produse de comerţ deosebite. Pot, de asemenea, să
fie folosite opere de artă intrate în domeniul public, la care comerciantul nu
are nici o contribuţie creatoare.
Noutatea mărcii se apreciază în raport cu toate elementele
componente, fără a discuta elementele sale constitutive considerate în mod
izolat, pentru care o marcă de fabrică sau de comerţ poate fi confundată cu
alta, în privinţa aspectelor sale de detaliu.
- Specializarea mărcii constă în calitatea mărcii de a individualiza şi
de a distinge mărfurile unui comerciant.
Nu este suficient ca o marcă să fie nouă, originală, faţă de toate
celelalte înscrise şi folosite în aceeaşi ramură de comerţ sau industrie, ci
trebuie ca marca să distingă provenienţa mărfurilor sau produselor unui
anumit comerciant.
Condiţii de validitate de formă:
- Depozitul mărcii nu creează dreptul de proprietate asupra ei; el nu
poate decât să „înregistreze”, cu efecte faţă de terţi, intenţia unei persoane de
a folosi o marcă. Această formalitate creează prezumţia că o marcă aparţine
deponentului, prezumţie care poate fi răsturnată prin proba contrarie.
Aşadar, depozitul (păstrarea) mărcii nu este constitutiv de proprietate,
ci este declarativ, proprietatea dobândindu-se prin faptul ocupaţiunii efective
sau al folosinţei.
În caz de conflict asupra folosirii unei mărci, hotărâtoare va fi nu
anterioritatea sau prioritatea depozitului, ci anterioritatea sau prioritatea
folosinţei.

46
 - Compoziţia mărcii. Principiul libertăţii alegerii. Persoana care
doreşte să-şi protejeze produsele prin intermediul unei mărci are deplină
libertate în alegerea semnelor, cu unica limitare că, nu pot face obiectul unei
mărci private denumirile generice sau necesare ale produselor, adică acele
cuvinte cu care, în general, sunt denumite produsele.
Pot fi adoptate ca mărci:
- Numele, cu condiţia ca întrebuinţarea lui ca marcă să se facă sub
formă deosebită. Numele singur nu poate prezenta caracter de noutate şi de
specialitate, condiţii necesare îndeplinirii de către marcă a funcţiilor sale.
Numele poate însă să capete alte caractere dacă literele sunt aranjate într-o
altă formă decât cea obişnuită.
- Denumirile pot forma obiectul unei mărci, cu condiţia să fie
originale. Şl în acest caz există limitări, în sensul că nu pot fi adoptate
denumirile necesare ale produsului respectiv sau denumirile cu caracter
geografic.
- Culoarea poate fi un semn distinctiv pentru unele mărci.
Transmiterea mărcii.
Dreptul asupra unei mărci este de natură patrimonială şi, în acelaşi
timp este un element al fondului de comerţ; ca atare, poate face obiectul
transmisiunii prin acte juridice ca: vânzare-cumpărare, donaţie, testament
etc. Transmiterea poate fi cu efect parţial sau total.
Comerciantul se bucură de protecţie juridică dacă marca a fost
înregistrată la OSIM; protecţia juridică produce efecte timp de 10 ani.
b5)2. Brevetul de invenţie.
Definiţie.
Brevetele de invenţie reprezintă, alături de firmă emblema şi marca de
fabrică sau de comerţ, un drept, un bun incorporabil al fondului de comerţ.

47
 Condiţiile de validitate ale brevetului de invenţie sunt
următoarele:
- Condiţii de validitate de fond:
- Noutatea trebuie să fie absolută, adică invenţia să fie originală.
Brevetele se împart în două categorii: principale şi de perfecţionare.
- Condiţii de validitate de formă:
Brevetul trebuie să fie înregistrat la OSIM. Protecţia asupra invenţiei
operează timp de 20 de ani.
Brevetul de invenţie conferă posesorului sau succesorilor legali ai
acestuia următoarele drepturi:
- de a exploata în folosul său obiectul brevetului;
- de a urmări în instanţă pe acela care a uzurpat dreptul derivând din
brevet. Drepturile rezultate din brevet pot fi transmise prin acte juridice de
vânzare-cumpărare, donaţie, licenţă, testament.

2.4. Operaţiuni asupra fondului de comerţ

În legislaţia română există în prezent două dispoziţii care se referă în

mod expres la operaţiile juridice care se pot face asupra fondului de comerţ:
- în articolul 2 din Legea nr. 26/1990, republicată, în care sunt
prevăzute actele juridice între vii asupra fondului de comerţ; acestea sunt, în
principal: vânzarea, donaţia, locaţiunea, gajul.
- deşi legea nu o prevede expres, există şi o altă operaţiune
juridică, respectiv aportul în societate al fondului de comerţ.
În articolul 41 din Legea nr. 26/1990, republicată, se precizează că în
cazul transmiterii fondului de comerţ prin testament sau moştenire legală,
dobânditorul trebuie să îndeplinească anumite condiţii:

48
 - o condiţie de formă: condiţia de publicitate;
- două condiţii de fond: una relativă la numele comerciantului şi
consimţământul expres al proprietarului.

CAPITOLUL VI

EXERCITAREA COMERŢULUI ÎN LIMITELE

CONCURENŢEI LICITE

1. Noţiunea de concurenţă

În economia de piaţă, agenţii economici acţionează în mod liber pe

baza proprietăţii private şi în concordanţă cu legea cererii şi a ofertei.
Concurenţa este definită ca o confruntare între agenţii economici
pentru câştigarea şi conservarea clientelei, în scopul rentabilizării propriei
activităţi.
Concurenţa este protejată de lege sub dublu aspect:

49
 - reprimarea înţelegerilor şi practicilor anticoncurenţiale, monopoliste,
care periclitează existenţa concurenţei (Legea nr. 21/1996 privind
concurenţa).
- sancţionarea folosirii unor mijloace nelicite de atragere a clientelei
(Legea nr. 11/1991, modificată, privind combaterea concurenţei neloiale).

2. Protecţia împotriva concurenţei neloiale

Concurenţa neloială este o formă a concurenţei ilicite. Ea constă din

săvârşirea de către comerciant, în scopul atragerii clientelei, a unor acte şi
fapte care contravin legii, bunelor moravuri în activitatea comercială şi
loialitatea profesională.
În sensul articolului 2 din Legea nr. 11/1991 privind combaterea
concurenţei neloiale, modificată şi completată prin Legea nr. 298/2001,
constituie concurenţă neloială „orice fapt contrar uzanţelor cinstite în
activitatea industrială şi de comercializare a produselor, de execuţie a
lucrărilor, precum şi de efectuare a prestărilor de servicii”.

3. Clasificarea faptelor de concurenţă neloială

În doctrină, actele şi faptele care constituie manifestări ale concurenţei

neloiale se clasifică în următoarele categorii: divulgare, folosire, deturnare,
comunicare, acapararea clientelei.

3.1. Divulgarea este un act de concurenţă neloială care se referă la

dezvăluirea:

50
 - „unui secret comercial de către un comerciant sau un salariat al
acestuia, fără consimţământul deţinătorului legitim al respectivului secret
comercial şi într-un mod contrar uzanţelor comerciale cinstite”.
- unor informaţii secrete în legătură cu rezultatele unor
experimentări, „cu excepţia situaţiilor în care dezvăluirea acestor informaţii
este necesară pentru protecţia publicului sau cu excepţia cazului în care s-au
luat măsuri pentru a se asigura că informaţiile sunt protejate contra
exploatării neloiale în comerţ, dacă aceste informaţii provin de la autorităţile
competente.
- unui secret comercial „de către terţi, fără consimţământul
deţinătorului său legitim, ca rezultat al unei acţiuni de spionaj comercial sau
industrial”;
- unui secret comercial „de către persoane aparţinând autorităţilor
publice, precum şi de către persoane împuternicite de deţinătorii legitimi ai
acestor secrete pentru a-i reprezenta în faţa autorităţilor publice”.

3.2. Folosirea este un act de concurenţă neloială care se referă la:

- utilizarea „unei firme, invenţii, mărci, indicaţii geografice, unui
desen sau model industrial, unor topografii ale unui circuit integrat, unei
embleme sau unui ambalaj de natură să producă confuzie cu cele folosite
legitim de alt comerciant”;
- „folosirea în scop comercial a rezultatelor unor experimentări a
căror obţinere a necesitat un efort considerabil sau a altor informaţii secrete
în legătură cu acestea, transmise autorităţilor competente în scopul obţinerii
autorizaţiilor de comercializare a produselor farmaceutice sau a produselor
chimice destinate agriculturii, care conţin compuşi chimici noi”;

51
 - utilizarea, în orice mod (producere, import, export, depozitare,
oferire spre vânzare, vânzare), a „unor mărfuri/ servicii purtând menţiuni
false privind brevetele de invenţii, mărcile, indicaţiile geografice, desenele
sau modelele industriale, topografii ale circuitelor integrate, alte tipuri de
proprietate intelectuală cum ar fi aspectul exterior al firmei, designul
vitrinelor sau cel vestimentar al personalului, mijloacele publicitare şi altele
asemenea, originea şi caracteristicile mărfurilor, precum şi cu privire la
numele producătorului sau al comerciantului, în scopul de a-i induce în
eroare pe ceilalţi comercianţi şi pe beneficiari”.
Menţiunile false asupra originii mărfurilor se referă la indicaţii care ar
face să se creadă că mărfurile au fost produse într-un anumit stat, într-o
anumită localitate sau într-un anumit teritoriu. Denumirea unui produs al
cărui nume a devenit generic, indicând în comerţ numai natura lui, nu este
considerată menţiune falsă decât în situaţia „în care denumirea este însoţită
de o menţiune care ar putea face să se creadă că are acea origine”.

3.3. Deturnarea se referă la atragerea clientelei unui comerciant prin

„folosirea legăturilor stabilite cu această clientelă în cadrul funcţiei deţinute
anterior la acel comerciant”.

3.4. Comunicarea este un act de concurenţă neloială care constă în

afirmaţii false ale unui comerciant, făcute în cadru restrâns sau în mod
public, referitoare la:
- întreprinderea sa, cu scopul de a induce în eroare şi de a-i crea
„o situaţie de favoare în dauna unor concurenţi”;
- întreprinderea altui comerciant concurent, cu scopul de a
produce daune întreprinderii concurente.

52
 3.5. Acapararea clientelei este alt act de concurenţă neloială şi
constă în condiţionarea încheierii unui contract avantajos cu un client de
obligaţia acestuia de a aduce alţi clienţi cu care comerciantul să încheie
contracte asemănătoare.

CAPITOLUL VII

COMERCIANTUL PERSOANĂ FIZICĂ

1. Definirea comerciantului persoană fizică

Comerciantul persoană fizică poate fi definit ca acea persoană care,

având capacitatea juridică prevăzută de lege, săvârşeşte în mod obişnuit, cu
titlu de profesie, fapte de comerţ în nume propriu şi pe riscul său, obţinând
în prealabil autorizaţia prevăzută de lege şi care răspunde în mod nelimitat
pentru obligaţiile asumate.

53
 2. Condiţiile privind dobândirea calităţii de profesionist comerciant
de către persoana fizică

Persoana fizică dobândeşte calitatea de comerciant dacă îndeplineşte în

mod cumulativ mai multe condiţii referitoare la persoană şi la activitatea ce
o va desfăşura, ca profesionist comerciant .
a) Condiţii referitoare la persoană.
a1) Capacitatea de folosinţă.
În principiu, orice persoană beneficiază de această prerogativă, având
de regulă vocaţia necesară pentru a fi comerciant, vocaţie care izvorăşte din
principiul libertăţii comerţului.
Există anumite incompatibilităţi, decăderi şi interdicţii, de regulă
legale şi în mod excepţional convenţionale, motive care împiedică o
persoană fizică să obţină calitatea de comerciant.
- Incompatibilităţile.
Prin definiţie, activitatea comercială are un caracter profitabil având
un caracter speculativ. Din acest motiv ea nu poate fi exercitată de persoane
care au anumite funcţii sau exercită anumite profesiuni care privesc
interesele generale ale societăţii, întrucât există o incompatibilitate de
interese. Legea interzice persoanelor care au asemenea funcţii sau profesii să
practice comerţul, cu caracter profesional.
Constituţia României prevede în acest sens că funcţia de judecător
(inclusiv de la Curtea Constituţională) şi cea de procuror (magistrat) sunt
incompatibile cu orice altă funcţie publică sau privată, cu excepţia funcţiilor
de cadre didactice din învăţământul superior. Astfel, judecătorii sau
procurorii nu pot exercita funcţia de comerciant.

54
 Din aceleaşi considerente, datorită funcţiei pe care o deţin, nu pot
exercita profesiunea de comercianţi: diplomaţii, funcţionarii publici, clericii,
ofiţerii.
În mod tradiţional, se consideră că există incompatibilitate şi în
privinţa celor care exercită profesii liberale care nu are un caracter
speculativ, chiar dacă se obţine un câştig: avocaţii, notarii, medicii, arhitecţii,
etc.
Singura sancţiune aplicabilă celui care a încălcat legea, prin care era
instituită incompatibilitatea, nu este decât profesională şi disciplinară,
persoana în cauză urmând a fi destituită din funcţia pe care o deţine ori, după
caz, să fie exclusă din organizaţia profesională din care face parte.
- Decăderile.
Nu pot fi comercianţi cei condamnaţi definitiv pentru una din faptele
prevăzute de Legea nr. 12/1990 modificată. Evident este nevoie de o
hotărâre judecătorească prin care să se fi interzis condamnatului exercitarea
profesiei de comerciant.
- Interdicţiile
Acestea pot fi legale sau convenţionale.
Interdicţiile legale se referă la anumite activităţi care nu pot face
obiectul comerţului particular (privat) şi care sunt monopol de stat (de
exemplu: prelucrarea tutunului, minereurilor feroase) sau activităţi care sunt
considerate infracţiuni (comercializarea narcoticelor).
Interdicţiile convenţionale sunt stabilite sub forma clauzelor inserate
în contracte şi rezultă din convenţiile încheiate de comerciant şi o altă
persoană care doreşte să practice un comerţ identic cu cel al comerciantului
partener contractual.
a2) Capacitatea de exerciţiu.

55
 Persoanele fizice pot fi comercianţi dacă au capacitate de exerciţiu
deplină, deci dacă au împlinit vârsta de 18 ani. Femeia măritată până la
împlinirea vârstei de 18 ani, deşi are capacitate de exerciţiu deplină pentru
actele de drept civil, totuşi nu poate fi comerciant. Minorii şi
persoanele puse sub interdicţie nu pot fi comercianţi.
b) Condiţii referitoare la activitate.
b1) Obţinerea autorizaţiilor prevăzute de lege.
Pentru comerciantul persoană fizică, autorizaţia de exercitare a
comerţului se eliberează de organele locale ale administraţiei publice în a
căror rază teritorială se află sediul comerciantului. Autorizaţia este un act
administrativ şi se emite potrivit legii.
Actul trebuie să îndeplinească condiţiile de validitate prevăzute de
lege pentru orice act administrativ, condiţii de fond, de formă şi de
procedură.
b2) Respectarea obligaţiilor prevăzute de lege care definesc statutul
juridic de persoană fizică profesionistă.
Prin statutul juridic se înţelege totalitatea obligaţiilor pe care le are
comerciantul persoană fizică.
Principalele obligaţii sunt:
- întocmirea şi ţinerea registrelor proprii;
- înregistrarea în Registrul Comerţului;
- obligaţii legate de ţinerea contabilităţii.
A. Întocmirea şi ţinerea registrelor proprii
Registrele comerciantului sunt registre private în care sunt menţionate
toate operaţiile privitoare la patrimoniul comerciantului. Reglementările
legale privind registrele comerciantului se găsesc în dispoziţiile din Legea
nr. 82/1991 a contabilităţii.

56
 Registrele obligatorii pentru comerciant sunt:
- registrul jurnal - cuprinde operaţiile economico-juridice efectuate
de comerciant zilnic, în ordine cronologică, operaţii referitoare la
patrimoniul său. La sfârşitul lunii, în registrul jurnal se vor înscrie şi sumele
de bani cheltuite pentru „nevoile casei”.
- registrul inventar - conţine inventarul patrimoniului
comerciantului. Potrivit legii, comerciantul este obligat ca la începutul
exercitării comerţului şi în fiecare an să facă un inventar al averii sale, adică
al tuturor bunurilor mobile, imobile, al activului, pasivului, încheind bilanţul
contabil. Inventarul întocmit şi bilanţul se vor trece (copia) într-un registru
special numit registru-inventar.
- registrul cartea mare - se ţine de comercianţii care au un volum
mare de activitate şi unde contabilitatea se face în „partidă dublă”,
adică fiecare operaţie comercială are o dublă înregistrare.
Potrivit articolului 25 din Legea nr. 82/1991, registrele de
contabilitate, actele şi documentele care au stat la baza înregistrărilor se
păstrează timp de 10 ani, cu începere de la data încheierii exerciţiului
financiar în cursul căruia au fost întocmite.
B. Înregistrarea în Registrul Comerţului
Potrivit Ordonanţei Guvernului nr. 359/2004, comerciantul persoană
fizică trebuie să solicite înregistrarea la Registrul Comerţului în cadrul
Biroului Unic pentru a obţine avizele, autorizaţiile şi/sau acordurile
necesare.
Registrul comerţului este un document public, orice persoană având
acces la informaţiile înscrise în cuprinsul lui. Este ţinut de către Oficiul
Registrului Comerţului organizat în fiecare judeţ şi în Municipiul Bucureşti.
Registrul central al Comerţului se ţine de către Oficiul Naţional al

57
Registrului Comerţului organizat pe lângă Camera de Comerţ şi Industrie a
României.
Comerciantul solicită înregistrarea la Biroul Unic completând o cerere
tip, la care se adaugă actele necesare înregistrării. în termen de 20 de zile de
la înregistrare se eliberează certificatul de înregistrare a comerciantului,
însoţit de codul unic de înregistrare; în anexă sunt cuprinse avizele şi
autorizaţiile necesare funcţionării.
Înregistrările în Registrul Comerţului se fac pe baza unei autentificări
a judecătorului delegat. Controlul legalităţii operaţiunilor efectuate se face
de către directorul oficiului comerţului sau de persoana desemnată de acesta
din cadrul aceluiaşi oficiu.
Pe parcursul exercitării comerţului, comerciantul are obligaţia să
evidenţieze în Registrul Comerţului toate modificările referitoare la donaţie,
vânzare, locaţiune, gaj, modificări la aspecte privind înregistrarea, date cu
privire la împuterniciţi, embleme etc.
C. Obligaţii legate de ţinere a contabilităţii (Legea nr. 82/1991)
Obligaţia de întocmire a bilanţului contabil anual şi, după caz, în
momentul reorganizării sau dizolvării.
Bilanţul contabil conţine imaginea fidelă a patrimoniului
comerciantului. Este verificat şi certificat de către cenzori, contabili
autorizaţi sau experţi contabili, în condiţiile legii. După aprobare, bilanţul
contabil se publică şi un exemplar se depune la Administraţia financiară.
În situaţia în care comerciantul nu respectă obligaţiile ce-i revin în
legătură cu organizarea şi conducerea contabilităţii, acesta răspunde conform
legii. Astfel, potrivit dispoziţiilor din Legea nr. 82/1991, este considerată
contravenţie şi se sancţionează cu amendă încălcarea normelor emise de
Ministerul Finanţelor referitoare la:

58
 - utilizarea şi ţinerea registrelor de contabilitate;
- arhivarea şi păstrarea documentelor justificative şi a
documentelor contabile;
- efectuarea inventarierii patrimoniului;
- întocmirea, verificarea, certificarea şi depunerea bilanţului
contabil.

CAPITOLUL VIII

SOCIETĂŢILE COMERCIALE

1. Societăţile comerciale – concept şi ipostaze

Definirea conceptului societate comercială. Doctrina juridică

admite că societatea comerciale este persoana juridică creată prin
contract încheiat între două sau mai multe persoane fizice sau/şi
juridice, care se obligă să aducă aporturi sociale în bani sau/şi în natură
pe care să le pună în comun pentru a desfăşura împreună activităţi
comercial aducătoare de profit, în vederea împărţirii între persoanele
asociate a beneficiilor astfel rezultate.

59
 Din această definiţie rezultă că societatea comercială se
prezintă în două ipostaze distincte, şi anume de contract şi de persoană
juridică.
a) Societatea comercială în ipostază de contract.
În această ipostază se pot defini regulile de organizare şi
funcţionare a societăţii comerciale, precum şi raporturile obligaţionale
intra-societare care se leagă între asociaţi, respectiv între aceştia şi
societatea comercială.
Contractul examinat poartă denumirea de act constitutiv, iar
acesta, la rândul său, poate fi format fie numai din contract de societate,
cum este exemplul societăţilor în nume colectiv şi a celor în comandită
simplă, fie din contract de societate şi statut, în cazul societăţilor pe
acţiuni şi al societăţii cu răspundere limitată. Prin excepţie, caracterul
contractual al societăţii comerciale este redus la o sigură categorie de
raporturi societare născute numai între un singur societar şi societatea
comercială, în ipoteza societăţii cu răspundere limitată unipersonală
caracterizată prin prezenţa unicului societar, când actul constitutiv este
reprezentat numai de statutul societăţii comerciale.
b) Societatea comercială în ipostaza de persoană juridică.
Această ipostază reflectă calitatea de subiect de drept a
societăţii comerciale, calitate necesară pentru recunoaşterea capacităţii
juridice a societăţii comerciale de a se implica în relaţii comerciale cu alţi
subiecţi de drept şi de a sta în justiţie în nume propriu.
De la această ipostază fac excepţie societatea în participaţie şi
societatea de fapt, deoarece nu beneficiază de personalitate juridică.
Societatea comercială dobândeşte personalitate juridică odată
cu înmatricularea sa la registrul comerţului.

2. Clasificarea societăţilor comerciale

Societăţile comerciale sunt susceptibile de multiple clasificări,

pe baza unor criterii diverse.
Legea nr. 31/1990 enumeră limitativ formele juridice sub care se
pot constitui societăţile comerciale în România, astfel: a) societatea în
nume colectiv; b) societatea în comandită simplă; c) societatea pe acţiuni;
d) societatea în comandită pe acţiuni; e) societatea cu răspundere limitată
(art. 2). Fiecare dintre aceste societăţi comerciale pot fi clasificate după
anumite criterii.
Dintre acestea, vom menţiona următoarele:
1.După provenienţa capitalului distingem:

60
- societăţi cu capital integral autohton;
- societăţi cu capital mixt, la care participă alături de capital autohton şi
capital străin;
- societăţi cu capital integral străin.
2.După acelaşi criteriu al provenienţei capitalurilor, dar privite
sub un alt punct de vedere, societăţile comerciale pot fi:
- societăţi cu capital integral de stat;
- societăţi cu capital mixt (parţial de stat şi parţial privat);
- societăţi cu capital integral privat.
3. Un alt criteriu are în vedere naţionalitatea societăţilor
comerciale. Din acest punct de vedere, vom distinge:
- societăţi de naţionalitate română;
- societăţi de naţionalitate străină.
Sunt societăţi de naţionalitate română cele care au fost constituite în
România şi şi-au fixat sediul principal pe teritoriul României.
Importanţa clasificării priveşte diferenţa de statut juridic pe care-l
au cele 2 categorii de societăţi comerciale. Astfel, cât priveşte societăţile
de naţionalitate romînă, statutul lor juridic este cârmuit de legea română,
căci aceasta este lex societatis; în vreme ce statutul juridic al societăţilor
de naţionalitate străină este guvernat de lex societatis din ţara care le-a
dat naţionalitatea.
4. După criteriul domeniului în care îşi desfăşoară activitatea
vom distinge:
- societăţi din domeniul industriei;
- societăţi din domeniul agriculturii;
- societăţi din domeniul circulaţiei mărfurilor;
- societăţi prestatoare de servicii;
- societăţi din domeniul construcţiilor;
- societăţi din domeniul transporturilor.
5. În funcţie de structura capitalului social vom distinge:
- societăţi a căror capital social este fracţionat în părţi sociale /părţi de
interese;
- societăţi a căror capital social este fracţionat în acţiuni.
Spre deosebire de acţiuni, părţile sociale nu sunt întotdeauna egale ca
valoare. Astfel, ideea de egalitate a părţilor sociale e valabilă şi
obligatorie numai în societăţile cu răspundere limtată. La societăţile în
nume colectiv şi în comandită simplă, părţile sociale pot să fie sau nu
egale, pentru că aici nu se procdează la fracţionarea capitalului în
diviziuni valorice egal, ci fiecare aport social subscris şi adus în societate

61
de catre fiecare asociat, este considerat a fi o parte socială a acelui
asociat.
Cum subscrierile de aporturi sociale pot fi diferite ca valoare şi
mărimea părţilor sociale aferente pot fi diferite ca valoare.
În cazul societăţilor pe acţiuni şi al societăţilor cu răspundere
limitată, acestea sunt întotdeauna titluri reprezentative ale unor fracţiuni
obligatoriu egale din capitalul social.
Pe de altă parte, acţiunile sunt cesibile şi negociabile, pe când părţile
sociale sunt numai cesibile şi niciodată negociabile.
În societăţile intuitu personae chiar cesibilitatea părţilor sociale este
subordonată unor condiţii restrictive.
6. După abilitatea societăţilor comerciale de a emite titluri de
valoare, vom distinge:
- societăţi emitente de titluri de valoare;
- societăţi neemitente de titluri de valoare.
Sunt societăţi emitente de titluri de valoare, societăţile de capitaluri
(societăţile pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni). Ele emit acţiuni şi
obligaţiuni.
Sunt societăţi neemitente de titluri de valoare societăţile de persoane
(societăţile în nume colectiv şi în comandită simplă), precum şi
societăţile cu răspundere limitată.
De precizat că titlurile de valoare emise de catre societăţile
comerciale sunt, totodată, titluri societare şi că toate societăţile
comerciale emit titluri societare. Numai că unele dintre acestea sunt
numai titluri de legitimare, ca de pildă certificatele de părţi sociale / de
părţi de interese / de acţionar, iar altele sunt tiluri de valoare propriu –
zise.
Titlurile de legitimare conferă calitatea de asociat al titularului,
precum şi aceea de titular al unor părţi sociale. Aceste titluri nu sunt
negociabile la bursă şi nici pe piaţa extrabursieră.
Titlurile de valoare sunt în substanţa lor titluri de credit şi prin
excelenţă au catacter negociabil, atât pe piaţa bursieră, cât şi pe cea
extrabursieră.
7. După criteriul importanţei pe care o prezintă elementul intuitu
personae la constituirea societăţilor, se disting:
- societăţi de persoane;
- societăţi de capitaluri.
Societăţile de persoane sunt societăţile comerciale la constituirea
cărora elementul intuitu personae are un rol decisiv. Asemenea societăţi

62
se constituie în principal, pe ideea încrederii între asociaţi şi a
consideraţiei reciproce pe care asociaţii o au unii faţă de ceilalţi.
Sunt societăţi de persoane:
- societatea în nume colectiv – prototipul acestei forme juridice a
societăţii comerciale;
- societatea în comandită simplă.
Societăţile de persoane se caracterizează prin următoarele note de
specificitate:
a) Sunt construite pe elementul intuitu personae care e pilonul
principal al acestor construcţii juridice;
b) Se bazează pe ideea răspunderii nelimitate a asociaţilor pentru
datoriile sociale. Această responsabilitate este, însă, complementară şi
subsidiară. Complementară pentru că reprezintă doar o soluţie de rezervă
pentru creditorii societăţii în eventualitatea că nu şi-ar putea recupera
creanţele lor de la societate şi primeşte incidenţă numai pentru sumele
care nu au putut fi recuperate de la societate. Este subsidiară deoarece
creditorii societăţii pot proceda la executarea silită a asociaţilor pentru
datoriile societăţii comerciale numai dacă în prealabil au urmărit
patrimoniul societăţii şi au constatat că acesta este insuficient pentru
acoperirea creanţelor lor.
c) O altă notă de specificitate a societăţilor de persoane rezidă în aceea
că aceste societăţi se constituie numai prin contract de societate. Actul lor
constitutiv este format din contractul de societate; legea nu cere şi
încheierea unui statut. Totodată, legea nu îngrădeşte libertatea
contractuală a asociaţilor şi ca urmare, nimic nu se opune ca aceştia să
aibă iniţiativa redactării şi a unui statut. Semnificaţia juridică a statutului
nu reprezintă o condiţie de validitate a actului conctitutiv şi nici nu are
forţa juridică a actului constitutiv, aşa cum se impune statutul pe care
legea îl prevede ca obligatoriu în alte societăţi comerciale.
d) Aceste societăţi nu sunt emitente de titluri de valoare. Nimic nu
se opune, însă, ca ele să emită titluri societare, având semnificaţia unor
titluri de legitimare.
e) Pentru constituirea societăţilor de persoane, legea nu pretinde
nici minim de capital, nici minim de vărsământ şi, în general, nici minim
de persoane. Desigur aceasta nu trebuie privită ca omisiune a legii, ci ca
o soluţie deliberat consacrată de legiuitor penrtru a da specific propriu
societăţilor de persoane. Absenţa unei cerinţe legale referitoare la
minimul de capital nu trebuie interpretată în sensul că: în acest caz,
asemenea societăţi ar putea fi constituite fără capital social, capitalul
social rămâne o cerinţă esenţială, subînţeleasă; dar nici în sensul că

63
pentru constituirea unor asemenea societăţi ar fi suficient un capital
simbolic. În tăcerea legii, urmează să conchidem că şi aici este
subînţeleasă condiţia existenţei unui capital rezonabil pentru ca
judecătorul delegat la registrul comerţului să poată autoriza înfiinţarea
unei societăţi de persoane. Capital rezonabil înseamnă minimul de capital
necesar pentru realizarea obiectului de activitate al societăţii, propus de
catre asociaţi.
f) Societăţile de persoane se dizolvă atât pentru cauze generale, cât şi
pentru cele speciale prevăzute de lege.
Societăţile de capitaluri sunt societăţile comerciale la constituirea
cărora predomină ideea de capital. Aici încrederea reciprocă între
asociaţi, considerarea reciprocă a acestora unii faţă de alţii, nu prezintă
nicio relevanţă sau semnificaţie juridică.
Singurul element care contează este capitalul pe care îl aduce în
societate fiecare asociat. De regulă, asociaţii de la societăţile de
capitaluri, care generic se numesc „acţionari”, nici nu se cunosc între ei.
În grupa societăţilor de capitaluri se încadrează:
- societatea pe acţiuni, prototipul societăţii de capitaluri;
- societatea în comandită pe acţiuni.
Notele de specificitate ale acestor societăţi sunt:
a) Constituirea lor ca realităţi juridice se fundamentează pe ideea de
capital; ceea ce contează aici e capitalul subscris şi nu persoana
asociatului;
b) Răspunderea asociaţilor pentru datoriile sociale este limitată la
aportul social adus de fiecare dintre aceştia fie odată cu constituirea
societăţii, fie ulterior, pe parcursul funcţionării acesteia. Consecinţa este
că atunci când patrimoniul social este insuficient, pentru acoperirea
creanţelor creditorilor sociali, diferenţa rămasă neacoperită rămâne în
sarcina creditorilor societăţii.
c) La constituirea societăţilor de capitaluri se cere elaborarea, ca părţi
integrante ale actului constitutiv contractul de societate şi statutul.
Contractul de societate şi statutul sunt absolut obligatorii pentru
validitatea înfiinţării societăţii.
d) Societăţile de capital sunt societăţi emitente de titluri de valoare.
Titlurile emise de aceste societăţi sunt acţiunile şi obligaţiunile.
e) Capitalul social al societăţilor de capitaluri este fracţionat în părţi
egale reprezentate prin titluri societare denumite „acţiuni”. Aceste titluri
sunt emise de societate prin acţiuni în formă materializată, concretizate în
inscisuri, precum şi în formă dematerializată, prin depunere în cont. Cu
referire la acestea din urmă, societatea emite numai un certificat de

64
 acţionar care nu reprezintă un titlu de valoare, ci un simplu titlu societar,
având semnificaţia unui titlu de legitimare.
f) Societăţile de capitaluri se dizolvă numai în prezenţa cauzelor
generale de dizolvare, neavând nicio semnificaţie cauzele speciale de
dizolvare.
La rândul lor, societăţile pe acţiuni pot etala o clasificare proprie,
în funcţie de anumite criterii1.
În acest context, societăţile pe acţiuni se pot clasifica după criterii
desemnând modurile de constituire, structura acţionariatului, provenienţa
capitalului social, specificul reglementării domeniului de activitate şi
sistemul de tranzacţionare a acţiunilor emise.
După criteriul modului de constituire, societăţile pe acţiuni se
clasifică în societăţi care se constituie prin subscrierea integrală şi
simultană a capitalului social şi societăţi care se constituie prin
subscripţie publică.
a) Primele se caracterizează prin: subscrierea integrală a capitalului
social simultan cu încheierea actului constitutiv al societăţii; numărul
relativ redus de acţionari care participă la încheierea actului constitutiv,
acest număr putând fi cel minim prevăzut de lege [art. 10 alin. (2) din
Legea nr. 31/1990]; cuantumul social al capitalului social, de cele mai
multe ori situat la nivelul minimului legal [art. 10 alin. (1) din Legea nr.
31/1990], actul constitutiv se semnează de către toţi acţionarii [art. 9 alin.
(2) din Legea nr. 31/1990]; acţiunile emise de societate trebuie achitate la
constituire, în proporţiile prevăzute de lege, în funcţie de aporturile pe
care le reprezintă [art. 9 alin. (2) din Legea nr. 31/1990]; astfel de
societăţi au la constituire caracter închis; formalităţile de constituire sunt
reduse.
b) Secundele, societăţile constituite prin subscripţie publică, au
următoarele elemente distinctive: iniţiativa constituirii lor aparţine unor
fondatori care nu trebuie să fie, totodată, acţionari 2; în vederea formării
capitalului social este nevoie de apel la economiile deţinute de public 3;
procedura de constituire se compune din mai multe operaţiuni
caracterizate prin formalism accentuat şi regim juridic imperativ (art. 18-
31 din Legea nr. 31/1990); actul constitutiv al acestor societăţi se încheie
întotdeauna în formă autentică şi se semnează numai de fondatori [art. 5
alin. (6) din Legea nr. 31/1990]; sunt guvernate atât de Legea societăţilor
comerciale, cât şi de Legea pieţei de capital; necesită autorizarea
1
A se vedea O. Căpăţână, op. cit., p. 75–86; M.N. Costin, C.A. Jeflea, op. cit., p. 17–55; Ph. Merle, Droit commercial -
Sociétés commerciales, ed. a 2-a, Précis Dalloz, Paris, 1990, p. 9–18.
2
A se vedea, E. Cârcei, op. cit., p. 88.
3
A se vedea, St. D. Cărpenaru, op.cit., p. 302.

65
 funcţionării de către C.N.V.M.4 (art. 1 din Legea nr. 297/2004); sunt
supuse unui regim juridic sever în privinţa diseminării informaţiilor
referitoare la structura acţionariatului, titlurile emise, situaţiile financiare
anuale etc.; sunt societăţi deschise, emitente de valori mobiliare
tranzacţionate pe piaţa de capital.
După criteriul structurii acţionariatului societăţile pe acţiuni se
clasifică în societăţi cu acţionari de aceiaşi categorie şi societăţi având
două sau mai multe categorii de acţionari.
a) Fac parte din prima grupă, societăţile pe acţiuni în care acţionarii au
aceleaşi drepturi sociale, beneficiind de tratament egal în raport cu
ceilalţi acţionari şi cu toate acţiunile sau alte titluri emise de societate.
Acestea sunt societăţile constituite dintr-un număr relativ restrâns de
persoane care deţin cote apropiate de capital social, acţionarilor fiindu-le
emise acţiuni sau alte titluri de aceeaşi clasă sau categorie. De regulă,
astfel de societăţi au caracter închis, iar conducerea executivă este
realizată tot de către acţionari. La acest tip de societăţi pe acţiuni
elementul intuitu personae este un pilon important al succesului său.
b) Societăţile având două sau mai multe categorii de acţionari sunt
cele care se constituie dintr-o diversitate de acţionari, persoane fizice şi
persoane juridice, sunt emitente de acţiuni de diferite clase, purtând
drepturi diferite sau titluri conferind drepturi speciale deosebite
deţinătorilor lor. În aceste societăţi se întâlnesc mai multe categorii de
acţionari, cum sunt: categoria acţionarilor posesori de acţiuni ordinare;
categoria acţionarilor majoritari; categoria acţionarilor posesori de acţiuni
nominative; categoria acţionarilor anonimi etc.
În privinţa acestor societăţi se remarcă: inegalitatea drepturilor
societare; varietatea contribuţiilor la capitalul social subscris, sub aspect
cantitativ şi de conţinut; densitatea acţionariatului; posibilitatea
acţionarilor de a se organiza pe criteriul categoriei titlurilor deţinute;
deplasarea componentei decizionale în favoarea acţionarilor care deţin
majoritatea drepturilor de vot în adunarea generală; exercitarea activităţii
de administrare a societăţii de către persoane din afara structurii
acţionariatului; desemnarea de administratori independenţi în consiliul de
administraţie.
În astfel de societăţi primează componenta aportului la capitalul social
reprezentată prin numărul, valoarea, clasa şi drepturile la care se referă
titlurile deţinute de acţionari şi mai puţin elementul intuitu personae.
Criteriul naturii capitalului social clasifică societăţile pe acţiuni
astfel: societăţi cu capital social integral privat, societăţi cu capital social
4
Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare.

66
 integral de stat; societăţi cu capital social mixt, de stat şi privat; societăţi
cu capital social obligatoriu în numerar; societăţi cu capital social liberal;
societăţi cu capital social naţional; societăţi cu capital social străin;
societăţi cu capital social mixt, naţional şi străin.
a) Societăţile pe acţiuni cu capital social integral privat sunt cele
constituite şi organizate exclusiv de persoane fizice şi/sau juridice din
sfera subiecţilor de drept privat.
La aceste societăţi, capitalul social este format prin contribuţiile liber
constituite ale acţionarilor participanţi, iar aporturile acestora sunt
guvernate întru-totul de normele dreptului privat, comercial şi civil.
Drepturile şi obligaţiile acţionarilor sunt reglementate de actul constitutiv,
cu excepţia acelor raporturi juridice societare asupra cărora legea dispune
cu titlu imperativ.
Acestor societăţi li se adresează în special Legea nr. 31/1990, atunci
când statuează că “în vederea efectuării de acte de comerţ, persoanele
fizice şi persoanele juridice se pot asocia şi pot constitui societăţi
comerciale cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi”(art. 1).
Calificarea unei societăţi pe acţiuni ca fiind societate cu capital social
exclusiv privat are în vedere, în primul rând, că toate aporturile sociale
contributive au regim juridic privat, iar în al doilea rând, că toţi acţionarii
sunt subiecţi de drept privat1.
b) Societăţile cu capital social integral de stat sunt cele înfiinţate şi
organizate exclusiv de entităţi publice sau private aparţinând statului.
Caracteristic pentru aceste societăţi, prin opoziţie cu societăţile având
capital privat, se relevă a fi următoarele trăsături: aporturile la capitalul
social provin din domeniul public sau privat al statului2; acţionarii lor
sunt întotdeauna entităţi juridice din sfera subiecţilor de drept public 3;
formarea acestor societăţi se datorează unor premise de politică
economică a statului4; regimul juridic al constituirii lor se compune din
acte normative generatoare5 şi acte normative individuale de înfiinţare6;
actul constitutiv este format din actul normativ de înfiinţare şi statut 7; la
constituire au un singur acţionar – entitate juridică a statului care le

1
Categoria acestor societăţi este reţinută şi de alţi autori. A se vedea: M.N. Costin, C.A. Jeflea, op. cit., p.
21.
2
A se vedea art. 20 din Legea nr. 15/1990 şi art. 4 din O.U.G. nr. 30/1997.
3
A se vedea art. 17 din Legea nr. 15/1990, art.1 alin. (3) şi art. 2 din O.U.G. nr. 30/1997.
4
A se vedea art. 1, art. 39 şi art. 40 din Legea nr. 15/1990 şi art. 1, 9 şi 12 din O.U.G. nr. 30/1997.
5
Bunăoară, Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de stat ca regii autonome şi
societăţi comerciale, respectiv, O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor autonome.
6
A se vedea art. 17 din Legea nr. 15/1990 şi art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 30/1997.
7
A se vedea art. 18 din Legea nr. 15/1990.

67
 înfiinţează1; pot lua naştere prin reorganizarea unor entităţi economice
preexistente2 sau prin înfiinţare ab initio3; organizarea şi funcţionarea
acestor societăţi este guvernată de statutul propriu şi Legea nr. 31/1990,
la care se alătură, totodată, norme cuprinse în legile special adresate lor 4;
conducerea unei astfel de societăţi este exercitată de entitatea juridică
statală creatoare, iar administrarea se efectuează de un consiliu de
administraţie format din membrii desemnaţi de acea entitate 5; atribuţiile
adunării generale sunt îndeplinite de entitatea juridică a statului în calitate
de acţionar unic6; bunurile şi valorile care formează capitalul social trec
în patrimoniul societăţii comerciale înfiinţate7; prin efectuarea acestor
bunuri şi valori la constituirea capitalului social se realizează transferul
lor din domeniul de dispoziţie al entităţii juridice a statului în cel al
deciziei aparţinând societăţii comerciale astfel înfiinţate; actul normativ
de înfiinţare conţinând statutul societăţii se publică mai întâi în Monitorul
Oficial al României, după care se înregistrează în registrul comerţului 8;
actul de înfiinţare nu necesită autorizarea judecătorului delegat la oficiul
registrului comerţului, ci doar pronunţarea unei încheieri de înmatriculare
a societăţii pe baza cererii formulate în acest sens de persoanele
împuternicite prin actul de înfiinţare să o reprezinte 9; societatea
constituită în domeniul public al statului beneficiază de exclusivitatea
firmei în raport cu oricare alt comerciant10.
c) Societăţile pe acţiuni cu capital social mixt, de stat şi privat, se
caracterizează prin combinarea a două categorii de aporturi sociale
provenind din resurse diferite, unele aparţinând subiecţilor dreptului
privat, iar altele entităţilor juridice ale statului. Astfel de societăţi pot
rezulta din privatizarea parţială a societăţilor cu capital integral de stat 11,
din asocierea unor entităţi juridice ale statului cu subiecţi de drept privat,
persoane fizice sau persoane juridice, precum şi din asocierea societăţilor

1
A se vedea art. 20 şi 21 din Legea nr. 15/1990.
2
A se vedea art. 16 din Legea nr. 15/1990 şi art. 2 din O.U.G. nr. 30/1990.
3
A se vedea art. 40 din Legea nr. 15/1990.
4
Pe lângă Legea nr. 15/1990 şi O.U.G. nr. 30/1997, mai amintim: Legea nr. 137/2002 publicată în M. Of. nr. 215 din 28
martie 2002, O.U.G. nr. 296/2000, publicată în M.Of. nr. 707 din 30 decembrie 2000, O.U.G. nr. 88/1997, publicată în
M. Of. nr. 381 din 29 decembrie 1997.
5
A se vedea art. 12 şi 13 din Legea nr. 15/1990.
6
A se vedea art. 21 din Legea nr. 15/1990.
7
A se vedea art. 20 din Legea nr. 15/1990.
8
A se vedea art. 18 alin. (2) din Legea nr. 15/1990.
9
A se vedea art. 15 şi 19 din Legea nr. 26/1990.
10
A se vedea art. 40 din Legea nr. 26/1990.
11
A se vedea, spre exemplu, Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, publicată în M.Of.
nr. 215 din 28 martie 2002.

68
 cu capital de stat cu terţe persoane juridice sau fizice, române sau
străine1.
Societăţile pe acţiuni cu capital mixt, de stat şi privat, au cel puţin două
categorii de acţionari, corespunzător domeniilor public şi privat din care
provin, iar organizarea şi funcţionarea acestor societăţi este guvernată de
actul constitutiv, Legea nr. 31/1990 şi, în unele cazuri, de legislaţia
specială2.
d) Societăţile pe acţiuni cu capital social obligatoriu în numerar sunt
cele în privinţa cărora legea specială, prin derogare de la dispoziţiile
Legii nr. 31/1990, prevede că astfel de societăţi îşi pot forma capitalul
social numai din aporturi în numerar. Aceasta este o condiţie pentru
autorizarea atât a constituirii, cât şi a funcţionării lor.
Fac parte din această categorie societăţile bancare 3, societăţile de
asigurare şi reasigurare4, societăţile de servicii de investiţii financiare
(SSIF)5, fondul de compensare a investiţiilor6, societăţile de administrare
a investiţiilor (S.A.I.)7, societăţile de investiţii8, casele de compensare şi
contrapartea centrală9.
Caracteristicile societăţilor enumerate sunt următoarele: se constituie
şi funcţionează în domenii de activitate aflate în atenţia specială a
legiuitorului, marea majoritate a normelor care le guvernează au caracter
dirimant; astfel de societăţi se află sub autorizarea, supravegherea şi
controlul unor entităţi publice10; limita minimă legală a capitalului social
1
Potrivit art. 35 din Legea nr. 15/1990, societăţile comerciale înfiinţate conform acestei legi se vor putea asocia cu terţe
persoane juridice sau fizice, române sau străine, în scopul creării de noi societăţi comerciale. O modalitate concretă prin
care s-a realizat o atare asociere, a fost reglementată de art. 14 şi 22 din Legea nr. 137/2002, şi anume prin majorarea
capitalului social al acestor societăţi comerciale pe baza unei oferte adresate oricăror investitori interesaţi. O dispoziţie
asemănătoare se regăseşte în reglementarea O.G. nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, care, în intenţia de
a facilita astfel de investiţii de orice investitor, prevede că astfel de investiţii pot avea ca obiect participarea la
constituirea sau extinderea unei întreprinderi în oricare dintre formele juridice prevăzute de lege, precum şi dobândirea
de acţiuni ale unei societăţi comerciale (art. 2).
2
A se vedea, spre exemplu, dispoziţiile art. 16-21 şi art. 27-30 din Legea nr. 137/2002, respectiv art. 9-13 din O.G. nr.
92/1997.
3
A se vedea art. 12 alin. (2), 294 alin. 1, art. 318 şi art. 322 din O.U.G. nr. 99/2006, privind institu ţíile de credit,
respectiv art. 69 din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.
4
A se vedea art. 16 alin. (4) din Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor.
5
A se vedea art. 7 şi art. 8 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.
6
A se vede art. 49 alin. (1) lit. a) şi b) din Legea nr. 297/2004.
7
A se vedea art. 57 şi art. 58 alin. (1) lit. e) din Legea nr. 297/2004.
8
A se vedea art. 92 alin. (1), art. 94, art. 97 alin. (1) şi art. 119 alin. (1) din Legea nr. 297/2004.
9
A se vedea art. 159 alin. (1) din Legea nr. 297/2004.
10
’’Instituţiile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi pot funcţiona numai pe baza autorizaţiei emise de
Banca Naţională a României” [a se vedea art. 32 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006]. „Un asigurator nu poate fi
înmatriculat în registrul comerţului fără autorizaţia emisă de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor” – art. 11 alin. (2)
din Legea nr. 32/2000. A se vedea, de asemenea, dispoziţiile art. 5 din aceeaşi lege cu referire la atribuţiile principale
ale Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, cum sunt: aprobă divizarea sau fuzionarea asiguratorilor; aprobă
suspendarea sau, după caz, încetarea activităţii asiguratorilor; supraveghează situaţia financiară a asiguratorilor; aplică
măsuri privind redresarea financiară, reorganizarea sau, dup caz, falimentul asiguratorilor etc. „Comisia Naţională a
Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.) este autoritatea competentă care aplică prevederile stabilite în statutul său” [a se vedea

69
 este, de regulă, ridicată1; obiectul lor de activitate este limitat, în mod
strict, la efectuarea acelor operaţiuni pentru care au fost autorizate expres
prin decizia entităţii publice competente; constituţia capitalului social în
numerar este obligatoriu să fie menţinută pe întreaga durată de
funcţionare a societăţii.
e) Societăţile cu capital social liberal sunt cele în privinţa cărora legea
permite, alături de aportul în numerar, şi alte contribuţii cu titlul de aport
social, atât la constituire, cât şi în cursul funcţionării societăţii2.
Caracterul liberal al capitalului social se poate analiza sub dublu
aspect, astfel: ca libertate de opţiune asupra tipului de aport social
contributiv; ca diversitate a drepturilor transmise societăţii decurgând din
aportul social subscris.
Primul aspect relevă constituţia arhitectonică, materială a capitalului
social, care poate fi format şi majorat inclusiv din aporturi în bunuri
sau/şi în creanţe3.
Al doilea aspect reflectă constituţia arhitecturală a prerogativelor
juridice transferate societăţii odată cu subscrierea unui anumit tip de
aport social, prerogative în temeiul cărora societatea dobândeşte, după
caz, dreptul de proprietate sau numai de folosinţă (uzufruct sau uz)
asupra aportului subscris4.
Constituţia liberală a capitalului social exclude, totuşi, anumite tipuri
de aport social în privinţa societăţii pe acţiuni, cum sunt prestaţiile în
muncă5, aportul în industrie6 şi, în unele cazuri, aportul în creanţe7.
Societăţile pe acţiuni având capital social liberal constituie categoria
principală vizată de legiuitorul societar, iar societăţile cu capital social
impus în numerar constituie excepţii generate de norme legale speciale.
Dată fiind diversitatea tipurilor de aport social şi a drepturilor
însoţitoare, regimul juridic după care se reglementează subscrierea,
art. 1 alin. (3) din Legea nr. 297/2004].
1
Spre exemplu, în privinţa societăţilor de asigurare, capitalul social minim este de 15 miliarde lei, 30 miliarde lei sau
21 miliarde lei, în funcţie de activităţile de asigurare desfăşurate [a se vedea art. 16 alin. (2) din Legea nr. 32/2000].
Pentru societăţile din domeniul pieţei de capital, legea prevede minime de capital social şi mai ridicate: de la 105.000
euro la 730.000 euro, în cazul S.S.I.F.; de 125.000 euro pentru S.A.I..; în cazul S.I. se prevede un minim de 300.000
euro).
2
A se vedea art. 16 şi art. 210 din Legea nr. 31/1990.
3
Facem precizarea că la constituirea societăţii o parte a aportului individual trebuie să conste în numerar [art. 16 alin.
(1) din Legea nr. 31/1990], însă, la majorarea capitalului social această condiţie este înlăturată [art. 210 alin. (1) din
Legea nr. 31/1990].
4
Trecerea aporturilor în proprietatea societăţii beneficiază de o prezumţie relativă, jurist tantum, care poate fi înlăturată
prin stipulaţie contrară înscrisă în actul constitutiv [a se vedea art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990].
5
A se vedea art. 16 alin. (4) din Legea nr. 31/1990.
6
Cu referire la neadmiterea aportului în industrie sub calificarea de aport în muncă a se vedea: O. Căpăţână, op. cit., p.
194; I. Turcu, op. cit., p. 253.
7
„Aporturile în creanţe nu sunt admise la societăţile pe acţiuni care se constituie prin subscripţie publică (…)” [art. 16
alin. (3) din Legea nr. 31/1990].

70
 evaluarea şi executarea obligaţiilor de aport, repartiţia şi tipologia
acţiunilor care le reprezintă au, în principiu, un caracter liberal, imprimat
de natura dispozitivă a prevederilor legale reglementare şi de acordul de
voinţă al acţionarilor.
f) Societăţile cu capital social naţional sunt societăţi pe acţiuni
constituite în România, având capitalul social format din resurse de
natură privată sau publică autohtone1.
Aceste societăţi se află în totalitate sub jurisdicţia statului român, fiind
guvernate în toate aspectele (constitutiv, organizatoric şi funcţional) de
dreptul naţional.
Originea autohtonă a capitalului social prezintă interes în următoarele
privinţe: constituie obiect al aportului la acest capital social numai
bunurile din perimetrul naţional admise de legea română 2; localizarea
capitalului social în teritoriul naţional, alături de sediul social principal,
determină în mod real naţionalitatea societăţii comerciale 3; în raport de
caracterul naţional al capitalului social se aplică regulile referitoare la
evaluarea aporturilor în natură şi exprimarea în monedă naţională a
aporturilor în numerar; volumul şi consistenţa capitalului social naţional
deţinut de societăţile existente în economia naţională determină nivelul
de competitivitate al acestora din urmă în planul concurenţei economice
europene şi internaţionale.
g) Societăţile cu capital social străin sunt societăţi pe acţiuni
constituite în România potrivit legii române, al căror capital este format
în integralitate din aporturi sociale atrase din perimetrul altor state,
subscrise de către persoane fizice sau juridice străine4.
Capitalul social străin poate pătrunde în societăţile pe acţiuni din
România în două modalităţi: a) prin constituirea, de sine stătător, a unor
asemenea societăţi de către subiecţi aflaţi sub jurisdicţia altor state 5; b)
prin constituirea de structuri societare (sucursale şi filiale) în România de
1
A se vedea, M.N. Costin, C.A. Jeflea, op. cit., p. 21; O. Căpăţână, op. cit., p. 64.
2
Dacă în privinţa bunurilor aflate în proprietate privată, indiferent de titular, nu se pun probleme, în cazul bunurilor
prevăzute de art. 136 alin. (2)–(4) din Constituţia României (bunurile proprietate publică) se impune să precizăm că
astfel de bunuri, datorită caracterului inalienabil, nu pot face obiectul aportului în natură cu efect translativ de
proprietate, dar în condiţiile legii speciale pot fi concesionate sau închiriate spre exploatare, finanţare sau reconstrucţie
unor societăţi comerciale, prin intermediul parteneriatului public–privat.
3
„Societăţile comerciale cu sediul în România sunt persoane juridice române” [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990].
„Persoana juridică (deci şi societatea pe acţiuni) are naţionalitatea statului pe al cărui teritoriu şi-a stabilit, potrivit
actului constitutiv, sediul social [art. 40 alin. (1) din Legea nr. 105/1992 privind reglementarea raporturilor de drept
internaţional privat, publicată în M.Of. nr. 245 din 1 octombrie 1992). S-a opinat, totuşi, că „dacă majoritatea şi, a
fortiori, dacă integralitatea capitalului social se află în patrimoniul unor străini, se deduce că societatea comerc ială nu
are – din punct de vedere al folosinţei drepturilor – capacitatea unei entităţi de naţionalitate română, putând fi tratată, cu
alte cuvinte, ca străină sub unele aspecte specifice”, O. Căpăţână, op. cit., p. 74.
4
A se vedea art. 286 coroborat cu art. 1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 şi art. 2 din O.U.G. nr. 92/1937 privind
stimularea investiţiilor directe. Această categorie de societăţi este reţinută şi de alţi autori. A se vedea O. Căpăţână, op.
cit., p. 64; M.N. Costin, C.A. Jeflea, op. cit., p. 21.

71
 către societăţi pe acţiuni având sediul social administrativ central într-un
stat străin1.
Un astfel de capital social poate fi constituit din aporturi desemnate
de legea română, dar regimul juridic aplicabil drepturilor ce însoţesc
astfel de aporturi este prevăzut de Legea privind raporturile de drept
internaţional privat2. În cazul înfiinţării de filiale sau sucursale este
aplicabilă, în plus, legea societăţii fondatoare (lex societatis)3.
Societăţile pe acţiuni cu capital social străin se pot înfăţişa ca
societăţi naţionale4, caz în care organizarea şi funcţionarea lor cade în
totalitate sub regimul juridic statuat de dreptul naţional 5, sau se pot
prezenta sub formă de societăţi europene – Societas Europaea – ipoteză
în care, alături de dreptul naţional, primeşte incidenţă regimul juridic de
drept comunitar6.

5
. Această posibilitate este consacrată de art. 286 din Legea nr. 31/1990, potrivit căreia „constituirea de societăţi
comerciale cu capital integral străin se efectuează cu respectarea dispoziţiilor prezentei legi si ale legii privind regimul
investiţiilor străine”. În prezent, investiţiile străine fac obiectul de reglementare al O.U.G. nr. 92/1997, care a abrogat
aproape în totalitate O.U.G. nr. 31/1997 (art. 1–10 şi art. 16–33). Această din urmă ordonanţă a abrogat, la rândul ei,
Legea nr. 35/1991.
1
Regulile generale de înfiinţare ale filialei şi sucursalei societăţii pe acţiuni în România sunt prevăzute de art. 42 şi art.
43 din Legea nr. 31/1990, dar numeroase dispoziţii cuprinse în unele legi speciale reglementează, într-o manieră
distinctă, problematica acestor structuri societare. A se vedea: prevederile art. 45, art. 54 şi art. 67 din O.U.G. nr.
99/2006 privind instituţiile de credit; prevederile art. 15 1–1521 din Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi
supravegherea asigurărilor; prevederile art. 41–43, art. 109, art. 110, art. 112 alin. (2) – (4) din Legea nr. 297/2004
privind piaţa de capital.
2
A se vedea Legea nr. 105/1992: „Posesia, dreptul de proprietate şi celelalte drepturi reale asupra bunurilor, inclusiv
cele de garanţii reale, sunt cârmuite de legea locului unde acestea se află sau sunt situate” (art. 49). „Natura mobiliară
sau imobiliară, cât şi conţinutul drepturilor reale asupra bunurilor se determină în conformitate cu legea locului unde se
află sau sunt situate” (art. 50). „Constituirea, transmiterea sau stingerea drepturilor reale asupra unui bun care şi-a
schimbat aşezarea sunt cârmuite de legea locului unde acesta se afla în momentul când s-a produs faptul juridic care a
generat, modificat sau stins dreptul respectiv” (art. 52). „Naşterea, conţinutul şi stingerea dreptului de proprietate
industrială sunt supuse legii statului unde s-a efectuat depozitul ori înregistrarea sau unde s-a depus cererea de depozit
sau de înregistrare” (art. 61). „Formele de publicitate, realizate în orice mod, referitoare la bunuri, sunt supuse legii
aplicabile la data şi locul unde se îndeplinesc” (art. 64). „Formele arătate în art. 64, precum şi cele cu efect constitutiv
de drepturi referitoare la un bun imobil sunt supuse legii statului unde se găseşte situat, chiar dacă temeiul juridic al
naşterii, transmiterii, restrângerii sau stingerii dreptului real ori garanţiei reale s-a constituit prin aplicarea altei legi”
(art. 65).
3
Prevederile art. 41 alin. (2) şi (3) din Legea nr. 105/1992 consacră pentru sucursală aplicabilitatea lex societatis, iar
pentru filială rezervă regimul juridic dictat de lex fori, în ambele cazuri făcându-se referire la statutul organic al acestor
structuri societare. Totuşi, art. 44 din Legea nr. 31/1990 face trimitere la lex societatis şi în privinţa filialei, statuând că
societăţile comerciale străine pot înfiinţa în România, cu respectarea legii române, filiale, dacă acest drept le este
recunoscut de legea statutului lor organic, deci de legea naţională a societăţii fondatoare. A se vedea, în acelaşi sens,
M.N. Costin, S. Deleanu, op. cit., p. 77.
4
Concluzia rezultă din alăturarea a două texte de lege, astfel: „Societăţile comerciale cu sediul în România sunt
persoane juridice române” (art. 1 alin. 2 – Legea 31/1990), „persoana juridică are naţionalitatea statului pe al cărui
teritoriu şi-a stabilit, potrivit actului constitutiv, sediul social” [art. 40 alin. (1) – Legea nr. 105/1992].
5
„Statutul organic al persoanei juridice este cârmuit de legea sa naţională (…)” [art. 41 alin. (1) din Legea nr.
105/1992].
6
A se vedea Regulamentul Consiliului Uniunii Europene nr. 2157/2001 privind statutul unei Societăţi Europene,
publicată în J.O.C.E. nr. L 294 din 10 noiembrie 2001.

72
 h) Societăţile pe acţiuni cu capital social mixt, naţional şi străin 1,
îmbină, sub aspectul provenienţei, două categorii de aporturi sociale
subscrise fie la constituirea societăţii, fie ulterior pe parcursul existenţei
acesteia2.
Formarea, respectiv, majorarea capitalului social cu aporturi mixte a
făcut posibilă constituirea societăţilor comerciale mixte în România
reglementate prin Decretul nr. 424/19723. Astfel de societăţi înfiinţate
până la data de 17 decembrie 1990 au putut să îşi continue activitatea
potrivit actului lor constitutiv, aprobat în condiţiile legii (art. 292 din
Legea nr. 31/1990). În prezent, legiuitorul societar a renunţat la
terminologia de „societăţi mixte” uzitată de vechiul decret, şi consideră
astfel de entităţi ca fiind societăţi cu participare străină, însă având
personalitate juridică română [art. 1 alin. (2) din Legea nr. 31/1990] şi
naţionalitate română (art. 40 din Legea nr. 105/1992)4.
Aporturile sociale de provenienţă străină pot fi combinate cu aporturi
sociale autohtone prin asocierea persoanelor fizice sau juridice române cu
persoane fizice sau juridice străine. Aporturile sociale de sorginte străină
au făcut obiectul unor reglementări succesive după anul 1990, astfel de
aporturi fiind calificate investiţii de capital străin5.
Modalităţile de participare cu aporturi extranaţionale la capitalul social
al societăţilor pe acţiuni din România sunt următoarele: constituirea de
noi societăţi; majorarea capitalului social al societăţilor preexistente;
constituirea de societăţi comerciale cu capital mixt având personalitate
juridică română6.
Societăţile pe acţiuni cu capital social mixt, străin şi naţional, sunt
guvernate de dreptul naţional, cu observarea, pe de o parte, a regimului
juridic referitor la investiţiile de capital social străin 7, iar pe de altă parte,
1
Această categorie de societăţi comerciale este reţinută şi de alţi autori. A se vedea M.N. Costin, C.A Jeflea, op. cit., p.
21.
2
În accepţiunea art. 286 din Legea nr. 31/1990, astfel de societăţi se constituie prin asocierea persoanelor fizice sau
juridice străine cu persoane fizice sau juridice române.
3
Abrogat [cu excepţia art. 15, art 28 alin. (1), art. 33 şi art. 35 alin. (2) şi (3) prin art. 294 din Legea nr. 35/1990].
Relativ la problematica societăţilor mixte în România, până la abrogarea Decretului nr. 424/1974, a se vedea C.
Bârsan, D. A. Sitaru, Dreptul comerţului internaţional, vol. I, Bucureşti, 1988, p. 81-126.
4
Atribuirea naţionalităţii române acestor societăţi are importanţă pentru soluţionarea conflictului de legi aplicabile
societăţii comerciale şi a stabilirii condiţiei străinilor în calitatea lor de asociaţi a unor astfel de societăţi. Pentru detalii,
a se vedea O. Căpăţână, op. cit., p. 71-74.
5
Sintagma „investiţii de capital străin” a fost introdusă prin Decretul–Lege nr. 96/1990, preluată de Legea nr. 35/1991
şi continuată de O.U.G. nr. 31/1997 şi O.U.G. nr. 92/1997.
6
La constituirea de societăţi mixte pot participa inclusiv „societăţile comerciale la care statul sau o autoritate a
administraţiei publice locale este acţionar majoritar” [art. 50 alin. (1) din Legea nr. 137/2002].
7
A se vedea dispoziţiile derogatorii de la regimul egalităţii de tratament a investitorilor, după cum aceştia sunt
nerezidenţi în România, conţinute de art. 9 şi 10 din O.U.G. nr. 92/1997. Mai mult, acest act normativ statuează că „o
societate în care investitorii străini deţin - potrivit legii române – o poziţie de control, aceasta va fi considerată conform
art. 25 alin. (2) lit. b) din convenţie, ca având naţionalitatea investitorilor străini” [art. 1 alin. (1) lit. b)]. Ordonanţa face
referire la reglementarea diferendelor relativ la investiţii între state şi persoane ale altor state, potrivit Convenţiei

73
 a obligaţiilor normative ce revin României în cadrul reglementar al
dreptului comunitar privind libera circulaţie a capitalurilor între statele
membre ale Uniunii Europene1.
După criteriul specialităţii reglementării domeniului de activitate,
societăţile pe acţiuni se clasifică în: societăţi bancare, societăţi de
asigurare, de reasigurare şi de intermediere în asigurări; societăţi de
intermediere şi de investiţii calificate cu instrumente financiare; societăţi
de leasing.
Acest criteriu de clasificare este important pentru identificarea
regimului juridic aplicabil cu titlu de legislaţie specială societăţilor pe
acţiuni care au adoptat un obiect de activitate caracterizat prin risc sporit
pentru societate, acţionari şi terţi.
a) Societăţile bancare, reglementate de O.U.G. nr. 99/2006 2 sunt
societăţi comerciale ce se pot constitui, organiza şi funcţiona exclusiv sub
forma juridică a societăţilor pe acţiuni3.
Astfel de societăţi pot desfăşura, în limita autorizaţiei acordată de
B.N.R.4, următoarele activităţi:
a) atragere de depozite şi de alte fonduri rambursabile;
b) contracte de credite, incluzând printre altele: credite de consum,
credite ipotecare, finanţarea tranzacţiilor comerciale, operaţiuni de
factoring, scontare, forfetare;
c) leasing financiar5;
d) servicii de transfer monetar;
e) emitere şi administrare de mijloace de plată, cum ar fi: cărţi de
credit, cecuri de călătorie şi alte asemenea, inclusiv emitere de
monedă electronică6;
f) emitere de garanţii şi asumare de angajamente;
g) tranzacţionarea în cont propriu sau în contul clienţilor, în condiţiile
legii, cu:
- instrumente ale pieţei monetare, cum sunt: cecuri, cambii, bilete la
ordin, certificate de depozit;

încheiată la Washington la 18 martie 1965, ratificată de România prin Decretul Consiliului de Stat nr. 62/1975.
1
A se vedea, Tratatul privind Comunitatea Europeană, în versiunea Tratatului de la Nisa (acesta din urmă publicat în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. 325/1 din 24 decembrie 2002) cu referire la libertatea de stabilire în
materie comercială, respectiv libertatea serviciilor şi libertatea de mişcare a capitalurilor (art. 43–56); S. Kollias,
Capitaux, Répertoire de Droit communautaire, tome I, Dalloz, 2000; G. Isaac, Effet direct du droit communautaire,
Répertoire de Droit Communautaire, tome II, Dalloz, 2000; D. Simon, Directive, Répertoire de Droit communautaire,
tome II, Dalloz, 2000.
2
Publicată în M.Of. nr. 1027 din 27 decembrie 2006.
3
A se vedea art. 287 alin. (1) şi art. 322 din O.U.G. nr. 99/2006.
4
A se vedea art. 18, art. 20, art. 290, art. 318 alin. (2) şi art. 323 din O.U.G. nr. 99/2006.
5
A se vedea art. 18 alin. (1) lit. c) din O.U.G. nr. 99/2006.
6
A se vedea, art. 18 alin. (1) lit. e) din O.U.G. nr. 99/2006.

74
 - valută;
- contracte futures şi options;
- instrumente având la bază cursul de schimb şi rata dobânzii;
- valori mobiliare şi alte instrumente financiare;
h)intermediere, în condiţiile legii, în oferta de valori mobiliare şi alte
instrumente financiare, prin subscrierea şi plasamentul acestora ori
prin plasament şi prestarea de servicii aferente;
i) acordarea de consultanţă cu privire la structura capitalului social,
strategia de afaceri şi alte aspecte legate de aceasta, consultare şi
prestare de servicii cu privire la fuziuni şi achiziţii de societăţi
comerciale;
j) intermediere pe piaţa interbancară;
k) administrare de portofolii ale clienţilor şi consultanţă legată de
aceasta;
l) păstrare în custodie şi administrare de valori mobiliare şi alte
instrumente financiare;
m) prestare de servicii privind furnizarea de date şi referinţe în
domeniul creditării;
n) închiriere de casete de siguranţă.
Societăţile bancare pot desfăşura, tot astfel, şi alte activităţi permise
de legislaţia în vigoare, cum sunt: depozitarea activelor fondurilor de
investiţii şi acţiuni ale societăţilor de investiţii 1, distribuirea de titluri de
participare la fonduri de investiţii şi acţiuni ale societăţilor de investiţii 2,
acţionarea ca operator al Arhivei Electronice de Garanţii Reale
Mobiliare3, operaţiuni cu metale şi pietre preţioase şi obiecte
confecţionate din acestea, operaţiuni în mandat, servicii de procesare de
date, administrare de baze de date ori alte asemenea servicii pentru terţi,
participare la capitalul social al altor entităţi4.
Caracteristicile societăţilor bancare pe acţiuni se constată a fi
următoarele: sunt instituţii de credit5; necesită autorizarea constituirii şi
funcţionării lor de către B.N.R.6; beneficiază de exclusivitate asupra
1
A se vedea art. 69 din Legea nr. 297/2004.
2
A se vedea art. 88–91, art. 92–96 şi art. 117–120 din Legea nr. 297/2004.
3
A se vedea, art. 49–61 din Legea nr. 99/1999 publicată în M. Of. nr. 236 din 27 mai 1999.
4
A se vedea art. 18 alin. (1) lit. o) din O.U.G. nr. 99/2006.
5
„Băncile sunt instituţii de credit cu vocaţie universală care pot desfăşura oricare dintre activităţile prevăzute în
secţiunea 1.2. a capitolului II din titlul I, partea I’’ (art. 285).’’ Dispoziţiile cu caracter general aplicabile instituţiilor de
credit potrivit prezentei ordonanţe de urgenţă se aplică în totalitate băncilor’’(art. 286).
6
„Instituţíile de credit, persoane juridice române, se pot constitui şi pot funcţiona numai pe baza autorizaţiei emise de
Banca Naţională a României” [art. 32 alin. (1)]. „Banca Naţională a României decide cu privire la o cerere de
autorizare a unei instituţii de credit în termen de cel mult 4 luni de la primirea cererii în sensul aprobării constituirii
instituţiei de credit sau al respingerii cererii şi comunică în scris solicitantului hotărârea sa’’ [art. 33 alin. (1)]. În termen
de două luni de la comunicarea aprobării de constituire, în vederea obţinerii autorizaţiei de funcţionare vor fi prezentate
Băncii Naţionale a României documentele care atestă constituirea legală a băncii. Banca Naţională a României decide

75
 domeniului de activitate bancară1, astfel cum este acesta reglementat, dar
şi de limitarea obiectului de activitate conform autorizării acordate de
B.N.R.; beneficiază de exclusivitatea utilizării denumirii de bancă2;
funcţionarea şi conducerea societăţii bancare sunt subordonate unor
cerinţe de evaluare a administratorilor şi conducătorilor băncii de către
B.N.R.3; administraţia societăţii bancare se realizează în sistem monist
(„One-Tier”), făcându-se, totuşi, distincţie în cadrul consiliului de
administraţie între funcţiile ne-executive şi cele executive 4; în activitatea
lor, societăţile bancare se supun unor cerinţe operaţionale referitoare la
capitalul social, reguli prudenţiale, acţiuni, documente, registre şi
evidenţe, conturi, situaţii financiare şi controlul acestora conform
reglementărilor şi ordinelor emise de Banca Naţională5; situaţiile
financiare ale societăţii bancare trebuie să fie audiate de auditori
financiari aprobaţi de B.N.R.6; autonomia funcţională a societăţilor
bancare este limitată de măsurile de supraveghere prudenţială, de
remediere şi sancţionare, de supraveghere specială şi de administrare
specială, inclusiv de dizolvare şi lichidare, pe care B.N.R. le poate
dispune în temeiul prerogativelor sale de autoritate bancară naţională
însărcinată cu supravegherea prudenţială a instituţiilor de credit care
funcţionează în România7; au obligaţia de a se înmatricula în registrul
bancar ţinut de B.N.R.8.
b) Societăţile comerciale de asigurare, de asigurare-reasigurare, de
reasigurare şi de brokeraj în asigurări şi/sau reasigurări, sunt societăţi pe
acţiuni având ca obiect de activitate o anumita categorie de asigurări,
asigurări-reasigurări sau de intermediere în asigurări şi/sau reasigurări.

cu privire la autorizarea funcţionării unei bănci [art. 33 alin. (2), (3)].

1
O atare exclusivitate rezultă din fermitatea următoarelor dispoziţii legale: „Se interzice oricărei persoane
fizice,juridice sau entitate fără personalitate juridică, ce nu este instituţie de credit, să se angajeze într-o activitate de
atragere de depozite sau de alte fonduri rambursabile de la public, într-o activitate de emitere de monedă electronică ori
într-o activitate de atragere şi/sau administrare de sume de bani provenite din contribuţiile membrilor unor grupuri de
persoane constituite în vederea acumulării de fonduri colective şi acordării de credite/împrumuturi din fondurile astfel
acumulate pentru achiziţionarea de bunuri şi/sau servicii de către membrii acestora’’ [art. 5 alin. (1)].
2
Se interzice oricărei persoane, alta decât o instituţie de credit autorizată, să utilizeze denumirea de ’’bancă’’ sau
derivatele denumirii de bancă, în legătură cu o activitate, un produs sau un serviciu (art. 6).
3
A se vedea art. 24, art. 106 şi următoarele.
4
A se vedea art. 107 alin. (1). Aceste dispoziţii fac aplicarea principiilor guvernării corporative adoptate de Organizaţia
pentru Cooperare Economică şi Dezvoltare (O.E.C.D.), în iunie 1999, ediţia revizuită fiind adoptată în aprilie 2004,
publicată în OECD Publications, 2, Rue Andre Pascal, 75775 Paris, CEDEX 16, ISBN 92-64-01597-3, Nr. 53533-2004,
precum şi a Recomandării Comisiei Europene 2005/162/EC din 16 februarie 2005 cu privire la rolul administratorilor
neexecutivi.
5
A se vedea art. 101-150 din O.U.G. nr. 99/2006
6
A se vedea art. 155 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006
7
A se vedea art. 164 -254 din O.U.G. nr. 99/2006
8
A se vedea art. 35 alin. 2. din O.U.G. nr. 99/2006

76
 Organizarea şi funcţionarea acestor societăţi, precum şi obiectul lor de
activitate sunt reglementate de Legea nr. 32/20009.
Categoria activităţii adoptate determină şi tipologia unor asemenea
societăţi.
Astfel, societăţile de asigurare sunt persoane juridice române
autorizate să exercite activităţi de asigurare, şi anume: oferirea,
intermedierea, negocierea, încheierea de contracte de asigurare şi
reasigurare, încasarea de prime, lichidarea de daune, activitatea de regres
şi de recuperare, precum şi investirea sau fructificarea fondurilor proprii
şi atrase prin activitatea desfăşurată2.
Societăţile de reasigurare sunt, de asemenea, persoane juridice
române autorizate să încheie operaţiuni de asigurare a unui asigurator sau
reasigurator3.
Societăţile de asigurare–reasigurare sunt persoane juridice române
autorizate să exercite ambele tipuri de activităţi.
Activitatea de asigurare se grupează în asigurări de viaţă şi asigurări
generale4. O societate de asigurare poate desfăşura numai una dintre cele
două categorii de asigurări5, sub condiţia de a desfăşura exclusiv numai
activitate de asigurare6.
Societăţile de brokeraj sunt persoane juridice autorizate să
desfăşoare activitate de intermediere în asigurări şi/sau reasigurări.
Activitatea societăţii–broker de asigurare constă în negocierea pentru
clienţii săi, persoane fizice sau juridice, asiguraţi sau potenţiali asiguraţi,
încheierea contractelor de asigurare sau de reasigurare şi acordarea de
asistenţă înainte şi pe durata derulării contractelor ori în legătură cu
regularizarea daunelor, după caz. Societatea–broker de reasigurare
intermediază în principal activitatea de reasigurare. Societăţile de
brokeraj pot avea ca obiect de activitate numai activitatea de broker de
asigurare şi/sau de reasigurare7.
Trăsăturile comune ale societăţilor pe acţiuni din domeniul
asigurărilor, reasigurărilor şi intermedierii în asigurări şi reasigurări sunt
următoarele: constituirea, organizarea şi funcţionarea acestor societăţi
este supusă autorizării de către Comisia de Supraveghere a Asigurărilor 8;
pot desfăşura doar obiectul de activitate prevăzut de legea asigurărilor,
9
Publicată în M.Of. nr. 148 din 10 aprilie 2000
2
A se vedea, art. 2 lit. A pct. 1 şi 5 din Legea nr. 32/2000.
3
Ibidem, art. 2 lit. A pct. 1 şi 17.
4
Ibidem, Anexa nr. 1 lit. A şi B.
5
Ibidem, art. 3.
6
Ibidem, art. 12 alin. (4) lit. f).
7
Ibidem, art. 2 lit. C pct. 56 şi 57, art. 35 alin. (5) lit. d).
8
Ibidem, art. 5, art. 8, art. 11, art. 12 şi art. 35.

77
 autorizat de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor; situaţiile lor
financiare sunt supuse auditului financiar în conformitate cu legislaţia în
vigoare şi cu standardele de audit, armonizate cu standardele
internaţionale de audit1; trebuie să menţină un anumit capital social şi să
constituie un anumit fond de siguranţă şi anumite rezerve tehnice pe toată
durata de funcţionare2; pot emite un singur tip de acţiuni, şi anume
acţiuni nominative3; au obligaţia să se înregistreze în registrul
asiguratorilor ţinut de Comisia de Supraveghere a Asiguratorilor4.
c) Societăţile de intermediere, de plasament colectiv şi de operare cu
instrumente financiare, reglementate de Legea nr. 297/20045, sunt
societăţi comerciale care se constituie şi funcţionează în domeniul pieţei
de capital.
Fac parte din această categorie următoarele societăţi pe acţiuni:
societăţile de servicii de investiţii financiare (S.S.I.F.); societăţile trader;
societăţile–fond de compensare a investitorilor; societăţile de
administrare a investiţiilor (S.A.I.); societăţile depozitar; societăţile de
investiţii; societăţile operator de piaţă; societăţile–operator de sistem;
societăţile depozitar central; societăţile–casa de compensare şi
contrapartea centrală.
Societăţile de servicii de investiţii financiare (S.S.I.F.) au obiect
exclusiv de activitate prestarea de servicii de investiţii financiare6. Astfel
de servicii sunt supuse autorizării Comisiei Naţionale a Valorilor
Mobiliare (C.N.V.M.) şi se prestează de către persoane fizice, acţionând
ca agenţi pentru servicii de investiţii financiare7.
Societăţile–trader efectuează exclusiv în nume şi pe cont propriu,
tranzacţii cu instrumente financiare derivate de natura contractelor

1
Ibidem, art. 20 şi 21. Obligaţia nu este prevăzută şi pentru brokerii de asigurare.
2
Ibidem, art. 16 şi 21. Brokerii de asigurare nu au aceste obligaţii.
3
Ibidem, art. 17.
4
Ibidem, art. 5 lit. r).
5
Publicată în M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004.
6
Serviciile de investiţii financiare reglementate de Legea nr. 297/2004 sunt clasificate în două categorii, astfel: 1)
servicii principale, şi anume: preluarea şi transmiterea ordinelor primite de la investitori în legătură cu unul sau mai
multe instrumente financiare; executarea ordinelor în legătură cu unul sau mai multe instrumente financiare, altele
decât pe cont propriu; tranzacţionarea instrumentelor financiare pe cont propriu; administrarea portofoliilor de conturi
individuale ale investitorilor, pe bază discreţionară, cu respectarea mandatului dat de aceştia, atunci când aceste
portofolii includ unul sau mai multe instrumente financiare; subscrierea de instrumente financiare în baza unui
angajament ferm şi/sau plasamentul de instrumente financiare; 2) servicii conexe, cum sunt: custodia şi administrarea
de instrumente financiare; închirierea de casete de siguranţă; acordarea de credite sau împrumuturi de instrumente
financiare unui investitor, în vederea executării unor tranzacţii cu instrumente financiare, în care respectiva S.S.I.F. este
implicată în tranzacţie; consultanţă; servicii de schimb valutar în legătură cu activităţile de servicii de investiţii
financiare prestate [art. 5 alin. (1)].
7
Aceşti agenţi îşi desfăşoară activitatea exclusiv în numele S.S.I.F. ai cărei angajaţi sunt şi nu pot presta servicii de
investiţii financiare în nume propriu [art. 4 alin. (1)].

78
 futures şi cu opţiuni. Traderii pot opera numai cu acordul operatorului de
piaţă şi în conformitate cu reglementările respectivei pieţe reglementate1.
Atât societăţile de investiţii financiare, cât şi societăţile – trader sunt
societăţi de intermediere a tranzacţiilor cu instrumente financiare2.
Societăţile–Fond de compensare a investitorilor se constituie în
scopul compensării investiţiilor în situaţia incapacităţii membrilor
Fondului de a restructura fondurile băneşti şi/sau instrumentele financiare
datorate sau aparţinând investitorilor, care au fost deţinute în numele
acestora, cu ocazia prestării de servicii de investiţii financiare sau de
administrare a portofoliilor individuale de investiţii3.
Acţionarii fondului sunt în mod obligatoriu societăţile de intermediere
(S.S.I.F. şi traderii) şi societăţile de administrare a investiţiilor (S.A.I.).
Facultativ, mai pot fi acţionari ai Fondului, societăţile – operator de
paiaţă, depozitarul central şi alte entităţi reglementate şi supravegheate de
C.N.V.M.4.
Societăţile de administrare a investiţiilor (S.A.I.) au ca obiect de
activitate administrarea organismelor de plasament colectiv în valori
mobiliare (O.P.C.V.M.)5, precum şi a altor organisme de plasament
colectiv6.
Activitatea de administrare a portofoliului colectiv constă în
operaţiuni, cum sunt administrarea investiţiilor şi desfăşurarea de
activităţi privind: serviciile juridice şi de contabilitate aferente
administrării portofoliilor; cercetarea de piaţă, evaluarea portofoliului şi
determinarea valorii titlurilor de participare, inclusiv aspectele fiscale;
distribuţia veniturilor; emiterea şi răscumpărarea titlurilor de participare;
marketing şi distribuţie; ţinerea registrului deţinătorilor de titluri de
participare7.
Societatea–depozitar este o instituţie de credit constituită sub forma
unei societăţi bancare, în conformitate cu O.U.G. nr. 199/2006, căreia îi

1
A se vedea, art. 29 şi art. 31 din Legea nr. 297/2004.
2
Ibidem, art. 2 pct. 14 şi art. 3.
3
Ibidem, art. 46.
4
Ibidem, art. 44 alin. (2) şi 45 alin. (1).
5
Organismele de plasament colectiv sunt entităţi organizate cu sau fără personalitate juridică, care atrag în mod public
sau privat resurse financiare ale persoanelor fizice şi/sau juridice în scopul investirii acestora (a se vedea art. 2 pct. 20
din Legea nr. 297/2004). O.P.C.V.M. sunt fondurile deschise de investiţii, înfiinţate pe bază de contract civil, şi
societăţile de investiţii înfiinţate sub formă de societăţi pe acţiuni prin act constitutiv, în ambele ipoteze legea cerând
îndeplinirea unor condiţii (a se vedea art. 76 şi următoarele din Legea nr. 297/2004).
6
Organismele de plasament colectiv, altele decât O.P.C.V.M., denumite în continuare A.O.P.C. sunt fonduri închise de
investiţii sau societăţi de investiţii de tip închis, ultimele putând fi administrate de o S.A.I. sau autoadministrate de un
consiliu de administraţie (a se vedea art. 114–118 din Legea nr. 297/2004).
7
Ibidem, art. 55 alin. (1) şi art. 114.

79
 sunt încredinţate spre păstrare, în condiţii de siguranţă, toate activele unui
O.P.C.V.M.1.
Societăţile de investiţii sunt organisme de plasament colectiv în
valori mobiliare2 (O.P.C.V.M.) având ca unic scop efectuarea de
investiţii colective prin plasamentul resurselor băneşti în instrumente
financiare lichide, operând pe principiul diversificării riscului şi
administrării prudenţiale în condiţiile în care titlurile de participare 3 sunt
la cererea deţinătorilor, răscumpărabile continuu din activele
respectivelor organisme4. O societate de investiţii poate fi administrată de
o S.A.I., autorizată în conformitate cu prevederile Legii pieţei de capital
sau de un consiliu de administraţie, în conformitate cu actele
constitutive5.
Societăţile de investiţii de tip închis sunt alte organisme de
plasament colectiv (A.O.P.C.), care atrag în mod public resurse
financiare ale persoanelor fizice şi/sau juridice, emit un număr limitat de
acţiuni şi sunt tranzacţionate pe o piaţă6. Acestor societăţi le sunt
aplicabile regulile relative la societăţile de investiţii.
Societăţile-operator de piaţă organizează şi administrează pieţe
reglementate de instrumente financiare7.
Modul de organizare şi funcţionare a pieţei reglementate se stabileşte
prin reglementări proprii, emise de către operatorul de piaţă, adoptate de
către adunarea generală a acţionarilor şi aprobate de C.N.V.M.8.
1
Ibidem, art. 69. Depozitarul are anumite obligaţii, cum sunt: să se asigure că vânzarea, emiterea, răscumpărarea sau
anularea titlurilor de participare sunt efectuate de către S.A.I. sau altă entitate, în numele O.P.C.V.M.; să se asigure că
valoarea titlurilor este calculată în conformitate cu regulile fondului/actului constitutiv al societăţii de investiţii şi
prevederile Legii pieţei de capital; să se asigure că, în tranzacţiile având ca obiect activele O.P.C.V.M., orice sumă este
achitată în termenul stabilit; să se asigure că veniturile O.P.C.V.M. sunt administrate şi calculate potrivit legislaţiei,
reglementărilor C.M.V.M. şi conform cu regulile fondului sau actului constitutiv al societăţii de investiţii (art. 70).
2
Sunt valori mobiliare: a) acţiunile emise de societăţile comerciale şi alte valori mobiliare echivalente ale acestora,
negociate pe piaţa de capital; b) obligaţiunile şi alte titluri de creanţă, negociate pe piaţa de capital; c) orice alte titluri
negociate în mod obişnuit, care dau dreptul de a achiziţiona respectivele valori mobiliare prin subscriere sau schimb,
dând loc la o decontare în bani, cu excepţia instrumentelor de plată (art. 2 pct. 33).
3
Titlurile de participare sunt unităţi de fond sau acţiuni emise de organismele de plasament colectiv, în funcţie de
modul de constituire a acestora (art. 2 pct. 32).
4
A se vedea art. 76 din Legea nr. 297/2004.
5
Ibidem, art. 93.
6
Ibidem, art. 114 alin. (1) lit. b).
7
Ibidem, art. 124 alin. (1). O piaţă reglementată este un sistem pentru tranzacţionarea instrumentelor financiare şi care:
a) funcţionează regulat; b) este caracterizată de faptul că reglementările emise şi supuse aprobării C.N.V.M. definesc
condiţiile de funcţionare, de acces pe piaţă, condiţiile de admitere la tranzacţionare a unui instrument financiar; c)
respectă cerinţele de raportare şi transparenţă în vederea asigurării protecţiei investitorilor stabilite de lege, precum şi
reglementările emise de C.N.V.M., în conformitate cu legislaţia comunitară (art. 125).
8
A se vedea art. 134 alin. (1) din Legea nr. 297/2004. Astfel de reglementări vor stabili cel puţin următoarele: a)
condiţiile şi procedurile de administrare, excludere şi suspendare a intermediarilor la şi de la tranzacţionare; b)
condiţiile şi procedurile de admitere, excludere şi suspendare a instrumentelor financiare la şi de la tranzacţionare; c)
condiţiile, procedurile de tranzacţionare, precum şi obligaţiile intermediarilor şi emitenţilor omişi la tranzacţionare; d)
standardele profesionale impuse persoanelor care efectuează operaţiuni pe piaţa reglementată; e) procedurile privind
modul de determinare şi publicare a preţurilor şi a cotaţiilor; f) tipurile de contracte şi operaţiuni permise; g)

80
 Societăţile-operator de sistem administrează sisteme alternative de
tranzacţionare a valorilor mobiliare care nu îndeplinesc cerinţele de
admitere la tranzacţionare pe o piaţă reglementată. Pot administra un
astfel de sistem intermediarii autorizaţi şi operatorii de piaţă 1.
Administrarea sistemului alternativ se realizează pe baza unor reguli de
funcţionare aprobate de C.N.V.M.2.
Societăţile-depozitar central efectuează operaţiuni de depozitare a
valorilor mobiliare, de compensare–decontare a tranzacţiilor cu valori
mobiliare, de decontare brută pentru tranzacţiile cu instrumente
financiare, altele decât cele derivate, precum şi operaţiuni de registru
pentru emitenţii deponenţi, furnizând acestora informaţiile necesare
pentru exercitarea drepturilor aferente valorilor mobiliare depozitate,
inclusiv servicii pentru îndeplinirea obligaţiilor emitenţilor faţă de
deţinătorii de valori mobiliare. În acest scop, între emitenţi şi depozitarul
central se încheie contracte de depozit în care se cuprind, totodată,
operaţiunile şi serviciile ce urmează a se efectua. Constituirea şi
organizarea societăţilor pe acţiuni – depozitar central este impusă prin
lege, având în vedere că toate clasele de valori mobiliare tranzacţionate
pe o piaţă reglementată sau în cadrul unui sistem alternativ de
tranzacţionare trebuie să fie depozitate la depozitarul central autorizat, în
scopul efectuării în mod centralizat a operaţiunilor cu valori mobiliare şi
asigurării unei evidenţe unitare a acestor operaţiuni3.
Societăţile de administrare a sistemului de compensare şi
decontare a tranzacţiilor cu instrumente financiare, altele decât cele
derivate, au ca obiect de activitate operaţiuni de compensare şi decontare,
inclusiv de decontare brută pentru astfel de instrumente financiare,
conform unor condiţii generale stabilite de C.N.V.M. împreună cu Banca
Naţională a României şi cu alte autorităţi competente, după caz4.
Societatea–casa de compensare are ca obiect de activitate
operaţiuni de compensare şi decontare a tranzacţiilor cu instrumente
financiare derivate, precum şi orice operaţiuni în legătură cu acestea,
fiind responsabilă de calcularea poziţiilor nete ale intermediarilor, ale
unei posibile contrapărţi centrale şi/sau ale unui agent de decontare.

administrarea şi diseminarea informaţiilor către public; h) standardele contractuale şi sistemul de compensare–

decontare utilizat; i) mecanismele de securitate şi control ale sistemelor informatice, pentru asigurarea păstrării în
siguranţă a datelor şi informaţiilor stocate, a fişierelor şi bazelor de date art. 134 alin. (2).
1
A se vedea art. 139 alin. (1) şi (2) din Legea nr. 297/2004.
2
Astfel de reguli vor cuprinde cel puţin următoarele: a) procedurile de tranzacţionare; b) procedurile referitoare la
informaţiile puse la dispoziţia participanţilor şi publicului, înainte şi după tranzacţionare; c) tipul şi numărul
participanţilor, precum şi condiţiile de acces la sistem; d) instrumentele financiare tranzacţionate [art. 139 alin. (5)].
3
A se vedea art. 146 şi art. 147 din Legea nr. 297/2004.
4
Ibidem, art. 143.

81
 Astfel de societăţi acţionează, totodată, ca şi contraparte centrală. Aceeaşi
entitate societară poate fi autorizată să acţioneze ca o contraparte
centrală, atât pentru instrumente financiare derivate, cât şi pentru
instrumente financiare, altele decât cele derivate1.
Societatea–contrapartea centrală este o entitate societară care se
interpune între intermediarii din sistem şi care acţionează ca o contraparte
exclusivă a acestora, în ceea ce priveşte ordinele lor de transfer2.
Caracteristicile societăţilor pe acţiuni din domeniul pieţei de capital
sunt următoarele: constituirea, organizarea şi funcţionare lor se supune
măsurilor de autorizare, supraveghere şi control ale C.N.V.M. – autoritate
competentă exclusiv, care aplică prevederile Legii privind piaţa de capital
prin exercitarea prerogativelor din statutul său 3; au obiect limitat la
operaţiunile autorizate; au exclusivitate în a utiliza în denumire sintagme
exprimând obiectul specific de activitate; trebuie să constituie un nivel
ridicat al capitalului social, impus prin lege sau prin reglementări ale
C.N.V.M.; situaţiile financiare ale entităţilor societare care funcţionează
în acest domeniu sunt supuse auditării de către auditori financiari,
membrii ai Camerei Auditorilor Financiari din România; pot fi supuse
unor măsuri de sancţionare, de retragere sau suspendare a autorizaţiei, de
administrare specială sau de lichidare administrativă prin decizie emisă
de C.N.V.M.; sunt obligate să se înregistreze în registrul public ţinut de
C.N.V.M.; sunt societăţi deschise, având obligativitatea de a asigura
publicitatea informaţiilor prevăzute de lege şi transparenţa operaţiunilor
ce constituie obiectul lor de activitate.
d) Societăţile de leasing, prevăzute de O.G. nr. 51/1997 4, pot adopta
forma juridică a societăţii pe acţiuni şi se constituie, organizează şi
funcţionează conform Legii nr. 31/19905.
Societăţile de leasing constituite ca societăţi comerciale pe acţiuni
se disting prin două note de specificitate: au ca obiect de activitate
principal desfăşurarea operaţiunilor de leasing prevăzute de ordonanţa
Guvernului; trebuie să dispună de un minim de capital social impus prin
normă specială6.
În esenţă, operaţiunea de leasing constă în transmiterea de către
societatea de leasing (locator sau finanţator), pentru o perioadă

1
Ibidem, art. 157 alin. (2) şi art. 159.
2
Ibidem, art. 157 alin. (4) şi art. 159.
3
A se vedea O.U.G. nr. 25/2002 privind aprobarea Statului Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, publicată în
M.Of. nr. 226 din 4 aprilie 2002, aprobată cu modificări prin Legea nr. 514/2002, modificată prin Legea nr. 297/2004.
4
Publicată în M.Of. nr. 224 din 30 august 1997, republicată în M.Of. nr. 9 din 12 ianuarie 2000.
5
A se vedea art. 19 alin. (1) din O.U.G. nr. 51/1997.
6
Ibidem, art. 19 alin. (2).

82
 determinată, dreptul de folosinţă asupra unui bun al cărui proprietar este
unei alte persoane fizice sau juridice, denumită utilizator, la solicitarea
acesteia, contra unei plăţi periodice, denumită rată de leasing, iar la
sfârşitul perioadei societatea de leasing se obligă să respecte dreptul de
opţiune al utilizatorului de a cumpăra bunul, de a prelungi contractul de
leasing ori de a înceta raporturile contractuale1.
Pot face obiect al operaţiunilor de leasing bunurile imobile şi bunurile
mobile de folosinţă îndelungată aflate în circuitul civil2, precum şi dreptul
de utilizare a programelor pe calculator, cu autorizarea titularului
dreptului de autor3.
Pentru a fi calificată societate de leasing, o astfel de entitate trebuie să
fixeze ca obiect principal de activitate operaţiunile de leasing prevăzute
de lege (mobiliar, imobiliar, financiar), şi să desfăşoare efectiv asemenea
operaţiuni. Aceasta întrucât, şi de această dată, nominalizarea domeniului
de activitate atrage, totodată, calificarea tipului de societate comercială.
După sistemul de tranzacţionare a acţiunilor, societăţile pe acţiuni
pot fi clasificate în societăţi închise şi societăţi deschise.
Această clasificare este importantă pentru determinarea operaţiunilor
juridice de tranzacţionare a acţiunilor emise de societăţile pe acţiuni.
a) Societăţile pe acţiuni închise sunt cele ale căror acţiuni sunt
tranzacţionate în afara oricărei oferte publice şi a oricărui sistem de
tranzacţionare reglementat.
Fac parte din această categorie societăţile pe acţiuni constituite
simultan cu subscrierea capitalului social, precum şi cele neadmise la
tranzacţionare pe piaţa reglementată de capital sau într-un sistem
alternativ de tranzacţionare.
Acţiunile acestor societăţi se tranzacţionează în mod particular, inter-
partes, prin modalităţile tradiţionale prevăzute de art. 98 şi art. 99 din
Legea nr. 31/1990, după cum sunt nominative sau la purtător.
Astfel de societăţi sunt calificate închise întrucât accesul publicului la
subscrierea, respectiv, cumpărarea acţiunilor emise este limitat, pe de o
parte, de sfera relativ redusă a destinatarilor cărora li se adresează o
asemenea ofertă, iar pe de altă parte, de restrângerea cotei de piaţă a
acţiunilor astfel oferite.
Societăţile închise se caracterizează prin următoarele trăsături: de
regulă, au un număr redus de acţionari şi dispun de un capital social
restrâns la posibilităţile de aport social ale acestora; au o anumită
1
Ibidem, art. 1.
2
Totuşi, nu pot face obiectul operaţiunilor de leasing înregistrările pe bandă audio şi video, piesele de teatru,
manuscrisele, brevetele şi drepturile de autor (art. 1 alin. 1).
3
A se vedea art. 1 alin. (3) din O.U.G. nr. 51/1997.

83
 constanţă în structura acţionariatului; acţionarii au tendinţa de a conserva
titlurile deţinute; valoarea de tranzacţionare a acţiunilor este cea
convenită, în mod direct, între cedent şi cesionar; tranzacţiile astfel
încheiate beneficiază de simplitatea formalităţilor de cesiune a
acţiunilor1.
b) Societăţile pe acţiuni deschise sunt cele autorizate, potrivit legii,
să tranzacţioneze acţiuni pe o piaţă de capital sau într-un sistem alternativ
de tranzacţionare.
Fac parte din această categorie societăţile constituite prin subscripţie
publică, societăţile admise pe piaţa reglementată de capital şi societăţile
înscrise în sisteme alternative de tranzacţionare a acţiunilor.
Aceste societăţi sunt calificate deschise întrucât subscrierile,
respectiv, tranzacţiile cu acţiuni se adresează publicului prin intermediul
unor oferte publice care pot fi: de subscriere; de vânzare; de cumpărare;
de preluare2.
Astfel, societăţile pe acţiuni constituite prin subscripţie publică sunt
considerate societăţi deţinute public, în sensul Legii privind piaţa de
capital. Aceste societăţi se supun atât regimului juridic prevăzut de Legea
nr. 31/1990, cât şi celui special creat de Legea nr. 297/2004.
Societăţile admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată a
acţiunilor sunt societăţi pe acţiuni autorizate în acest sens de C.N.V.M.,
dacă îndeplinesc, cumulativ, anumite condiţii, dintre care unele privesc
societatea emitentă, iar altele se referă la acţiunile supuse tranzacţionării3.
Aceste societăţi funcţionează în cadrul pieţelor reglementate de
instrumente financiare, care, la rândul lor, se organizează şi se
administrează de societăţi pe acţiuni, denumite operatori de piaţă,
autorizate şi supravegheate de C.N.V.M.
Societăţile înscrise în sisteme alternative de tranzacţionare sunt
societăţi ale căror acţiuni nu îndeplinesc cerinţele de admitere la
tranzacţionare pe o piaţă reglementată. Acţiunile acestor societăţi sunt
tranzacţionate într-un sistem alternativ (S.T.A.) pieţei reglementate de
instrumente financiare, sistem administrat, la rândul său, de o societate pe
acţiuni, denumită operator de sistem, care poate fi o societate de
intermediere autorizată sau o societate – operator de piaţă.
Caracteristicile acestor societăţi pe acţiuni se relevă a fi următoarele:
emit oferte publice de subscriere sau, după caz, de tranzacţionare a
valorilor mobiliare emise; operaţiunile cu valori mobiliare iniţiate de
1
Practic, astfel de formalităţi privesc doar acţiunile nominative (a se vedea art. 98 din Legea nr. 31/1990). Pentru
acţiunile la purtător tranzacţia se reduce la predarea titlurilor şi încasarea echivalentului valoric (ibidem, art. 99).
2
A se vedea art. 18 din Legea nr. 31/1990, art. 189–205 din Legea nr. 297/2004.
3
A se vedea art. 211–219, art. 224 din Legea nr. 297/2004.

84
 aceste societăţi sau de acţionarii lor sunt strict reglementate prin lege şi
norme emise de C.N.V.M., operatorul de piaţă sau operatorul de sistem;
toate valorile mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni) tranzacţionate pe o piaţă
reglementată sau în cadrul unui sistem alternativ sunt depozitate, în mod
obligatoriu, la o altă societate pe acţiuni decât cea care le-a emis, care are
statutul de depozitar central; au obligaţii severe în ceea ce priveşte
asigurarea transparenţei raporturilor intra-societare, situaţiei acţiunilor şi
drepturilor acordate, situaţiilor financiare şi a evenimentelor noi apărute
în activitatea societăţii, informarea şi publicitatea datelor relevate de
legiuitor, având ca destinatari acţionarii, C.N.V.M., piaţa reglementată şi
publicul1; elaborează situaţii financiare contabile auditate de auditori
financiari – membrii ai Comisiei Auditorilor Financiari din România.
8. După întinderea responsabilităţii asociaţilor pentru datoriile sociale
ale societăţii comerciale, distingem:
- societăţi cu răspundere nelimitată;
- societăţi cu răspundere limitată.
Societăţile comerciale cu răspundere nelimitată sunt societăţile de
persoane.
Societăţile comerciale cu răspundere limitată sunt societăţile de
capitaluri şi societăţile cu răspundere limitată.

3. Reglementarea societăţilor comerciale în dreptul român

Precizări prealabile.
Până în anul 1990, societăţile comerciale au fost reglementate de
Codul comercial, în cuprinsul Cărţii I, Titlul VIII.
De la epoca adoptării Codului comercial (1887), dreptul societar a
cunoscut o continuă evoluţie, ceea ce s-a concretizat în novarea legislaţiei
în materie, exemplu reprezentativ fiind, pentru România, conceperea
unui nou Cod comercial (1938) şi a Legii privind funcţionarea
societăţilor anonime pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni (1940), iar
pentru spaţiul european, adoptarea noului Cod civil italian (1942), Legea
societăţilor pe acţiuni în Germania (1965), Legea societăţilor comerciale
în Franţa (1966), Codul Federal al Obligaţiilor în Elveţia (1992), Legea
societăţii anonime în Spania (1989). La aceste novaţii legislative se
adaugă numeroasele directive de uniformizare a dreptului societar

1
Ibidem, art. 224–228.

85
 european emise1, începând cu anul 1968, de Comunitatea Economică
Europeană (C.E.E.)2 devenită Uniunea Europeană (U.E)3.
Pe de altă parte, liberalizarea comerţului, trecerea la economia de
piaţă şi perspectiva integrării economiei româneşti în acquis-ul comunitar
european a impus reforma dreptului societar naţional.
Acest deziderat s-a realizat printr-un ansamblu de acte normative
adoptate în ultimii ani, multe legi îndeplinind misiunea reglementării
generale în materie de societăţi comerciale, în timp ce altele se
evidenţiază prin caracterul special, derogatoriu de la dreptul comun. Un
astfel de regim juridic este întregit de norme completatoare sau, după
caz, de coliziune conţinute fie în dreptul comun comercial, fie în alte
ramuri ale dreptului (civil, fiscal, penal sau muncii).

3.1. Dreptul comun al societăţilor

Preliminarii
Dreptul comun al societăţilor comerciale a fost prevăzut, în mod
constant, în afara reglementărilor Codului civil de la 1865 şi a legislaţiei
civile, legiuitorul optând, încă de la adoptarea Codului comercial din 1887,
pentru plasarea ansamblului principiilor, regulilor şi normelor juridice având
ca obiect de reglementare constituirea organizarea şi funcţionarea
societăţilor comerciale sub materia de guvernare a dreptului comercial,
ramură distinctă a diviziunii dreptului privat românesc.
Dreptul civil a constituit izvor formal al dreptului societăţilor
comerciale doar în mod subsidiar şi complementar, în măsura în care
ansamblul principiilor şi normelor dreptului comercial nu au avut acoperire
reglementară în anumite situaţii juridice.
Odată cu adoptarea şi intrarea în vigoare a noului Cod civil 4, dreptul
comun societar, inclusiv cel referitor la societăţile comerciale, are un nou
sediu, în cadrul reglementărilor generale ale NCC, cu referire la: persoana
juridică profesionistă comerciantă; tipurile de societăţi, contractul de
societate; regimul juridic al societăţii de fapt.
1
A se vedea L. Galtier et J.M. Le Bolzer, Récapitulatif de la législation communautaire en matière de droit des societes,
Rep. Defrenois 1988; T. Vallée, La société anonyme européenne, Delmos, Paris, 1991; L. Convert, B. Saintourens,
L’impératif et le supplétif dans le droit des societes, Étude de droit comparé Angleterre - Espagne - France, L.G.D.J,
Montchrestien, 2003, p. 82-109; C. Rotaru, Armonizarea legislaţiei româneşti privind societăţile comerciale şi legislaţia
Uniunii Europene în materie, Revista de Drept Comercial nr. 4/1998, p. 37- 63.
2
A se vedea Tratatul Comunităţii Economice Europene, încheiat la Roma în 25 martie 1957.
3
A se vedea Tratatul asupra Uniunii Europene, încheiat la Maastricht în 7 februarie 1992, intrat în vigoare la 1
noiembrie 1993, modificat prin Tratatul de la Amsterdam din 2 octombrie 1997, intrat în vigoare la 1 mai 1999.
4
Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 511 din 24 iulie
2009 şi Legea nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 287/2009, publicată în M. Of. al României,
Partea I, nr. 409 din 10 iunie 2011.

86
 Se impune, în finalul acestor note preliminarii, să constatăm o
precizare terminologică a denumirii societăţilor comerciale, legiuitorul civil
optând pentru desemnarea acestora ca societăţi, prin eliminarea apelativului
” comerciale” 1.
Potrivit art. 1887, NCC constituie dreptul comun în materia
societăţilor.
Legea poate reglementa diferite tipuri de societăţi în considerarea
formei, naturii sau obiectului de activitate.
Reglementarea este cuprinsă în Titlul IX, intitulat „Diferite contracte
speciale”, Capitolul VII, afectat contractului de societate.
Două sunt observaţiile ce se impun: prima, că în cuprinsul acestor
reglementări, societatea este examinată în ipostaza de contract, care prin
voinţa legii sau părţilor contractante îşi poate apropia atributul personalităţii
juridice; secunda, că reglementarea oferită, până acum de Legea nr.
31/1990, cu titlu de drept comun, societăţilor, este înlocuită de cea a NCC,
iar legea enunţată trebuie considerată, în accepţiunea alin. 2 al art. 1887,
lege specială, având ca obiect de reglementare cele cinci forme juridice ale
societăţii constituite în domeniul activităţilor de producţie şi înstrăinare de
bunuri, comerţ şi prestări de servicii.
Dintre prevederile NCC în domeniul societăţilor, unele prezintă
caracter nou, sub aspect normativ, deşi formularea textelor poate fi uşor
regăsită în doctrina formată în jurul instituţiei societăţilor comerciale, iar
altele reprezintă o preluare, în alţi termeni, a unor norme - principii din
vechea reglementare a societăţilor comerciale. Creaţiile originare pentru
sistemul de drept român sunt cele referitoare la: formele societare, definirea
societăţii de fapt, admisibilitatea aportului în prestări şi cunoştinţe specifice,
regimul părţilor de interes, distribuţia plăţii datoriilor debitorului comun,
cheltuielile făcute de societate, asocierea asupra drepturilor sociale şi
cedarea acestora, promisiunea asupra drepturilor sociale, cerinţele
cvorumului de vot pentru adoptarea hotărârilor de către asociaţi, calificarea
termenului pentru contestarea hotărârilor adoptate, răspunderea
administratorilor, reprezentarea în justiţie a societăţii, obligaţiile asociaţilor
faţă de terţi, pierderea calităţii de asociat, nulitatea societăţii, pieirea
bunurilor subscrise ca aport, drepturile moştenitorilor în cadrul societăţii,
restituirea aporturilor şi împărţirea excedentului rămas în urma lichidării.
În fine, se constată că NCC deşi declară că reprezintă dreptul comun
al societăţilor, în obiect reglementează societatea simplă, lipsită de
personalitate juridică.
1
Ase vedea art. 77 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Legii nr. 134/2010 privind Codul de
procedură civilă, publicată în M. Of. al României, Partea I,nr. 365 din 30 mai 2012.

87
 În domeniul societăţilor comerciale, societăţilor agricole şi a celor
cooperatiste, aplicarea prevederilor relative la societatea simplă ar putea
deveni incidentă doar în ipoteza plasării celor dintâi în sfera societăţilor de
fapt. Conform art. 1893 din NCC, au această natură juridică societăţile
supuse condiţiei înmatriculării conform legii şi rămase neînmatriculate.
Pe de altă parte, reglementarea societăţii simple este constituită pe
reperele societăţilor de persoane, fără a se identifica, însă, cu societăţile în
nume colectiv şi cele în comandită simplă. În schimb, reglementarea NCC
nu este aplicabilă, sub acest cuprins, societăţilor de capital, în special
societăţilor pe acţiuni.
În continuare vor fi examinate dispoziţiile generale relative la
contractul de societate, precum şi reglementările relevante ale societăţii
simple, acestea din urmă din perspectiva unor posibile conexiuni cu
societăţile comerciale de persoane.

3.1.1. Condiţiile generale privind constituirea şi tipologia

societăţilor

Sub acest cuprins prezintă interes definiţia noţiunii contractului de

societate, condiţiile de validitate ale contractului, regimul aporturilor şi
forma contractului.
a) Noţiunea contractului de societate.
Conform art. 1881 alin. (1)-(3), prin contractul de societate
două sau mai multe persoane se obligă reciproc să coopereze pentru
desfăşurarea unei activităţi şi să contribuie la aceasta prin aporturi băneşti,
în bunuri, în cunoştinţe specifice sau prestaţii, cu scopul de a împărţi
beneficiile sau de a se folosi de economia ce ar putea rezulta.
Fiecare asociat contribuie la suportarea pierderilor proporţional
cu participarea la distribuţia beneficiului, dacă prin contract nu s-a stabilit
altfel.
Societatea se poate constitui cu sau fără personalitate juridică.
b) Cu privire la condiţiile de validitate ale contractului de societate,
NCC include o cerinţă nouă, şi anume că un soţ nu poate deveni asociat
prin aportarea de bunuri comune decât cu consimţământul celuilalt soţ
(art.1882 alin.1). În continuare, această dispoziţie face trimitere la
prevederile art. 349 ale NCC.
Aceste din urmă dispoziţii se referă la regimul aporturilor soţilor,
astfel: sub sancţiunea nulităţii relative, prevăzută la art. 347, nici unul dintre
soţi nu poate singur, fără consimţământul scris al celuilalt soţ, să dispună de
bunurile comune ca aport la o societate sau pentru dobândirea de părţi

88
sociale ori, după caz, de acţiuni. În cazul societăţilor comerciale ale căror
acţiuni sunt tranzacţionate pe o piaţă reglementată, soţul care nu şi-a dat
consimţământul scris la întrebuinţarea bunurilor comune nu poate pretinde
decât daune-interese de la celălalt soţ, fără a fi afectate drepturile dobândite
de terţi (alin. 1).
În cazul prevăzut la alin. (1), calitatea de asociat este recunoscută
soţului care a aportat bunul comun, dar părţile sociale sau acţiunile sunt
bunuri comune. Soţul asociat exercită singur drepturile ce decurg din această
calitate şi poate realiza singur transferul părţilor sociale ori, după caz, al
acţiunilor deţinute.
Calitatea de asociat poate fi recunoscută şi celuilalt soţ, dacă acesta
şi-a exprimat voinţa în acest sens. În acest caz, fiecare dintre soţi are
calitatea de asociat pentru părţile sociale sau acţiunile atribuite în schimbul
a jumătate din valoarea bunului, dacă, prin convenţie, soţii nu au stipulat alte
cote-părţi. Părţile sociale sau acţiunile ce revin fiecăruia dintre soţi sunt
bunuri proprii (art. 349 alin. 3).
c) Relativ la regimul aporturilor vărsate de către asociaţi, art.
1883 din NCC statuează că, în cazul unei societăţi cu personalitate juridică,
aporturile intră în patrimoniul societăţii, iar în cazul unei societăţi fără
personalitate juridică, aporturile devin coproprietatea asociaţilor, afară de
cazul în care au convenit, în mod expres, că vor trece în folosinţa lor
comună (alin.1).
Transferul drepturilor asupra bunurilor aportate este supus
formelor de publicitate prevăzute de lege. Dacă înscrierea dreptului în
registrele de publicitate a fost făcută înainte de data înmatriculării societăţii,
transferul drepturilor este, în toate cazurile, afectat de condiţia dobândirii
personalităţii juridice (alin.3).
d) Forma contractului este instituită de art. 1884, potrivit
căruia un astfel de contract se încheie se încheie în formă scrisă. Dacă prin
lege nu se prevede altfel, forma scrisă este necesară numai pentru dovada
contractului (alin.1).
Comparativ, trebuie observate dispoziţiile speciale ale legii aplicabile
societăţilor comerciale, în cazul cărora forma scrisă a contractului este
prevăzută ca o condiţie a validităţii constituirii lor.
Acelaşi art. 1884 reglementează, în mod similar, această cerinţă de
formă, pentru toate societăţile cu personalitate juridică şi, mai mult, impune
anumite clauze obligatorii contractului de societate pentru aceleaşi societăţi.
Astfel, sub sancţiunea nulităţii absolute, contractul prin care se
înfiinţează o societate cu personalitate juridică trebuie încheiat în formă

89
scrisă şi trebuie să prevadă asociaţii, aporturile, forma juridică, obiectul,
denumirea şi sediul societăţii (alin.2).
Această din urmă dispoziţie reprezintă o reglementare nouă în
domeniul contractului de societate comercială, deoarece în sistemul
reglementar al Legii nr. 31/1990, nu este cunoscută şi nu a fost acceptată de
doctrină sancţiunea nulităţii absolute a contractului de societate, ca act
constitutiv al societăţii, ci numai nulitatea societăţii comerciale, într-adevăr,
pentru cauze ce privesc lipsa unor condiţii de validitate ale actului
constitutiv.
e) Tipurile de societăţi care se pot constitui, în funcţie de criteriul
formei juridice, potrivit NCC sunt:
a) simple;
b) în participaţie;
c) în nume colectiv;
d) în comandită simplă;
e) cu răspundere limitată;
f) pe acţiuni;
g) în comandită pe acţiuni;
h) cooperative;
i) alt tip de societate anume reglementat de lege (art. 1888).
O primă observaţie este aceea că enumerarea societăţilor nu este
limitativă ci exemplificativă. Prin urmare, va reveni legii speciale misiunea
de a adăuga noi tipuri de societăţi, ceea ce constituie un aspect pozitiv.
O a doua observaţie are în obiect constatarea că, asociaţii sunt
obligaţi să opteze pentru una sau alta din formele juridice reglementate de
NCC sau de legea specială, nefiind posibilă combinarea a două sau mai
multe forme societare, sub actul constitutiv al unei societăţi hibrid.
f) Referitor la dobândirea personalităţii juridice de către societate, art.
1889 din NCC face distincţia între adoptarea voluntară şi atribuirea prin
lege a unei atari personalităţi.
Astfel, prin contractul de societate sau printr-un act separat,
asociaţii pot conveni constituirea unei societăţi cu personalitate juridică, cu
respectarea condiţiilor prevăzute de lege. În acest caz, răspunderea lor pentru
datoriile sociale este subsidiară, nelimitată şi solidară, dacă prin lege nu se
dispune altfel.
Dacă, potrivit voinţei asociaţilor, societatea urmează să aibă
personalitate juridică, indiferent de obiectul de activitate, ea poate fi
constituită numai în forma şi condiţiile prevăzute de legea specială care îi
conferă personalitate juridică.

90
 Societatea dobândeşte personalitate juridică prin şi de la data
înmatriculării în registrul comerţului, dacă prin lege nu se dispune altfel.
Până la data dobândirii personalităţii juridice, raporturile dintre
asociaţi sunt guvernate de regulile aplicabile societăţii simple (alin. 1-4).

3.1.2. Societatea ca persoană juridică profesionistă comerciantă

În acest domeniu, NCC are caracter reformator, relevat atât de noile

reglementări oferite cu privire la definirea noţiunii de persoană juridică,
capacitatea civilă a acesteia, sancţiunea nulităţii entităţii juridice, a actelor
emise de organele sale, contrarietatea (conflictul) de interese în care se află
membrul organelor de administrare în raport cu interesele persoanei juridice,
atributele de identificare ale acesteia, reorganizarea şi transformarea,
dizolvarea şi lichidarea persoanei juridice, cât şi de conţinutul explicit,
modern al întregului titlu destinat persoanei juridice.
Toate aceste dispoziţii ale NCC trebuie examinate ca reguli de drept
comun, însă, cu observarea legilor speciale care au ca obiect constituirea,
organizarea şi funcţionarea variatelor tipuri de persoane juridice
profesioniste comerciante, în mod particular.
De asemenea, se constată că unele dispoziţii ale NCC referitoare la
persoana juridică sunt incidente cu titlu inderogabil, indiferent de legea
statutului organic al unei/unor categorii de persoane juridice.
În cele ce urmează vor fi examinate, în ordinea cronologică oferită de
NCC, acele dispoziţii care prezintă caracter nou sau inderogabil în domeniul
exclusiv al persoanelor juridice profesioniste comerciante.

3.1.2.1. Reglementarea generală a societăţii ca persoană juridică

Sub acest cuprins sunt relevante elementele constitutive ale persoanei

juridice, calificarea calităţii de persoană juridică, categoriile şi regimul
aplicabil persoanelor juridice, efectele dobândirii personalităţii juridice.
a) Elementele constitutive ale persoanei juridice sunt o organizare
de sine stătătoare şi un patrimoniu propriu, afectat realizării unui anumit
scop licit şi moral, în acord cu interesul general (art. 187).
b) Calitatea de persoană juridică o deţin entităţile prevăzute de lege,
precum şi orice alte organizaţii legal înfiinţate care, deşi nu sunt declarate de
lege persoane juridice, îndeplinesc toate condiţiile prevăzute la art. 187 (art.
188).
Prin urmare, în temeiul acestui text, vor fi considerate persoane
juridice, asociaţiile profesioniştilor comercianţi, concentrările de societăţi

91
comerciale şi grupările structurale ale acestora, în măsura în care nu sunt
reglementate expres de lege, dacă desfăşoară activităţi integrate sau
subordonate celor de producţie, comerţ sau prestări de servicii, chiar dacă nu
sunt declarate ex lege persoane juridice.
c) Categoriile de persoane juridice sunt clasificate de NCC în
persoane juridice de drept privat şi persoane juridice de drept public (art.
189).
Primele sunt cele ce se constituie în mod liber, în una dintre formele
prevăzute de lege (art. 190). Se includ în această categorie societăţile
comerciale cu capital integral privat, societăţile comerciale cooperatiste,
grupul de interes economic, instituţiile de credit, societăţile operator pe o
piaţă reglementată de capital, societăţile de asigurare, societăţile de leasing,
întreprinderile mici şi mijlocii.
Secundele, persoanele juridice de drept public, prezintă interes pentru
acest examen numai sub aspectul subcategoriei anumitor entităţi juridice
care sunt organizate de autorităţile administraţiei publice centrale sau locale,
în vederea desfăşurării de activităţi specifice profesioniştilor comercianţi. Se
includ în această categorie companiile naţionale, regiile autonome,
societăţile comerciale cu capital integral sau parţial de stat.
d) Regimul juridic aplicabil persoanelor juridice legal înfiinţate este
cel prevăzut de dispoziţiile special aplicabile categoriei din care fac parte,
precum şi cel prevăzut de NCC, dacă prin legea specială nu se dispune altfel
(art. 192).
Această prevedere conduce la concluzia că are prioritate în aplicare
legea care reglementează categoria persoanei juridice, cu titlu de lex
specialia, iar dispoziţiile NCC se aplică numai subsidiar şi complementar.
e) Efectele dobândirii personalităţii juridice sunt: dobândirea
capacităţii juridice depline, în temeiul căreia persoana juridică participă în
nume propriu la circuitul civil şi, totodată, la cel comercial, şi răspunde
pentru obligaţiile asumate cu bunurile proprii, cu excepţia cazurilor
prevăzute de lege; inopozabilitatea invocării calităţii de persoană juridică
împotriva unei persoane de bună-credinţă, dacă prin aceasta se urmăreşte
ascunderea unei fraude, a unui abuz de drept sau a unei atingeri aduse ordinii
publice (art. 193).

3.1.2.2. Înfiinţarea societăţii persoană juridică

Sub acest aspect sunt relevante modurile de înfiinţare, nulitatea

persoanei juridice şi înregistrarea înfiinţării persoanei juridice.

92
 A) Modurile de înfiinţare sunt, potrivit art. 194 din NCC,
următoarele:
a) prin actul de înfiinţare al organului competent, în cazul
autorităţilor şi al instituţiilor publice, al unităţilor administrativ-teritoriale,
precum şi al operatorilor economici care se constituie de către stat sau de
către unităţile administrativ-teritoriale. În toate cazurile, actul de înfiinţare
trebuie să prevadă în mod expres dacă autoritatea publică sau instituţia
publică este persoană juridică;
b) prin actul de înfiinţare al celor care o constituie, autorizat, în
condiţiile legii;
c) în orice alt mod prevăzut de lege.
Dacă prin lege nu se dispune altfel, prin act de înfiinţare se înţelege
actul de constituire al persoanei juridice şi, după caz, statutul acesteia.
B) Nulitatea persoanei juridice este sancţiunea constatată, în cazul
nulităţii absolute, sau declarată, în ipoteza nulităţii relative, prin hotărâre
judecătorească ca urmare a nerespectării unor cerinţe legale referitoare la
actul de înfiinţare, obiectul de activitate, patrimoniul sau capitalul social.
Astfel, potrivit art. 196, cauzele de nulitate ale persoanei juridice
profesioniste comerciante sunt următoarele:
a) lipseşte actul de înfiinţare sau nu a fost încheiat în forma autentică
în situaţiile anume prevăzute de lege;
b) toţi fondatorii sau asociaţii au fost, potrivit legii, incapabili, la data
înfiinţării persoanei juridice;
c) obiectul de activitate este ilicit, contrar ordinii publice ori bunelor
moravuri;
d) lipseşte autorizaţia administrativă necesară pentru înfiinţarea
acesteia;
e) actul de înfiinţare nu prevede denumirea, sediul sau obiectul de
activitate;
f) actul de înfiinţare nu prevede aporturile fondatorilor sau ale
asociaţilor ori capitalul social subscris şi vărsat;
g) s-au încălcat dispoziţiile legale privind patrimoniul iniţial sau
capitalul social minim, subscris şi vărsat;
h) nu s-a respectat numărul minim de fondatori sau asociaţi prevăzut
de lege;
i) au fost nesocotite alte dispoziţii legale imperative prevăzute sub
sancţiunea nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice.
Cazurile prevăzute la alin.1 lit. a), c) - g) sunt motive de nulitate
absolută, iar cazurile prevăzute la alin.1 lit. b) şi h) sunt motive de nulitate
relativă.

93
 Nulitatea absolută poate fi invocată oricând iar cea relativă numai în
termen de un an de la data înregistrării sau înfiinţării persoanei juridice,
după caz (art. 197 alin.1).
Ambele forme ale nulităţii se acoperă, în toate cazurile, dacă, până la
închiderea dezbaterilor în faţa primei instanţe de judecată, cauza de nulitate
a fost înlăturată (art. 197 alin.2).
Nulitatea persoanei juridice trebuie analizată în strânsă corelare cu
prevederile art. 56 ale Legii nr. 31/1990.
Se constată că NCC introduce un nou motiv de nulitate, şi anume
nesocotirea altor dispoziţii legale imperative prevăzute sub sancţiunea
nulităţii actului de înfiinţare a persoanei juridice (art. 196 alin.1 lit.i). Acest
motiv ar putea angrena nulitatea absolută sau relativă, după distincţiile pe
care însăşi dispoziţia imperativă sancţionatoare le indică.
Sub aspectul efectelor nulităţii persoanei juridice se constată că NCC
a preluat dispoziţiile art. 58 şi 59 din Legea nr. 31/1990 dar, mai mult,
clarifică regimul actelor juridice încheiate cu terţii, statuând astfel:
- Constatarea sau, după caz, declararea nulităţii nu aduce atingere
actelor încheiate anterior în numele persoanei juridice de către organele de
administrare, direct sau prin reprezentare, după caz.
- Nici persoana juridică, nici fondatorii sau asociaţii nu pot opune
terţilor nulitatea acesteia, în afară de cazul în care se dovedeşte că aceştia
cunoşteau cauza de nulitate la momentul încheierii actului (art. 199 alin.1 şi
2).
C) Înregistrarea persoanei juridice este prevăzută de NCC numai
pentru persoanele care sunt supuse, potrivit legii speciale, la această
operaţiune (art. 200 alin.1).
Pentru unele persoane juridice, înregistrarea/înmatricularea are
caracter constitutiv, sub această formă de organizare. Consecinţa
neînregistrării este aceea că persoana juridică nu este considerată legal
înfiinţată, cât timp înregistrarea nu a fost efectuată (art. 202 alin.1).
Dacă înregistrarea/înmatricularea este cerută de legea aplicabilă
numai pentru opozabilitate faţă de terţi, actele sau faptele juridice făcute în
numele sau în contul persoanei juridice, pentru care nu s-a efectuat
publicitatea prevăzută în acest scop de lege, nu pot fi opuse terţilor, în afară
de cazul în care se face dovada că aceştia cunoşteau că publicitatea nu a fost
îndeplinită (art. 202 alin.2).
Prin înregistrarea unei persoane juridice se înţelege înscrierea,
înmatricularea sau, după caz, orice altă formalitate de publicitate prevăzută
de lege, făcută în scopul dobândirii personalităţii juridice sau al luării în
evidenţă a persoanelor juridice legal înfiinţate, după caz (art. 200 alin.2).

94
 În aplicarea dispoziţiilor relative la înregistrarea persoanelor juridice
profesioniste comerciante, urmează a se ţine seama, cu titlu de lex specialia,
de Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, Legea societăţilor nr.
31/1990, Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare, OG nr. 99/2006
privind instituţiile de credit, Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital, OG
nr. 52/1997 privind societăţile de leasing, Legea nr. 1/2005 privind
societăţile cooperatiste, întrucât toate aceste reglementări conţin dispoziţii
incidente asupra cerinţelor de înmatriculare/înregistrare a persoanelor
juridice profesioniste din domeniul activităţilor de producţie, comerţului şi
prestărilor de servicii.

3.1.2.3. Capacitatea civilă a societăţii persoană juridică

NCC aduce, sub acest aspect, clarificări importante asupra datei

dobândirii capacităţii de folosinţă a persoanei juridice, desfăşurării
activităţilor autorizate şi capacităţii de a primi liberalităţi.
a) Astfel, persoanele juridice care sunt supuse înregistrării au
capacitatea de a avea drepturi şi obligaţii de la data înregistrării lor (194
alin.1).
Celelalte persoane juridice au capacitatea de a avea drepturi şi
obligaţii, după caz, potrivit art. 194 alin. 2, de la data actului de înfiinţare,
de la data autorizării constituirii lor sau de la data îndeplinirii oricărei alte
cerinţe prevăzute de lege.
Cu toate acestea, persoanele juridice prevăzute la alin. (1) se
bucură de capacitate civil anticipată, în sensul că pot, chiar de la data actului
de înfiinţare, să dobândească drepturi şi să îşi asume obligaţii, însă, numai în
măsura necesară pentru ca persoana juridică să ia fiinţă în mod valabil (art.
205).
b) Referitor la dreptul de a desfăşura anumite activităţi care trebuie
autorizate de organele competente, acest drept se naşte numai din momentul
obţinerii autorizaţiei respective, dacă prin lege nu se prevede altfel (art. 207
alin.1).
Actele şi operaţiunile săvârşite fără autorizaţiile prevăzute de lege
sunt lovite de nulitate absolută, iar persoanele care le-au făcut răspund
nelimitat şi solidar pentru toate prejudiciile cauzate, independent de
aplicarea altor sancţiuni prevăzute de lege (art. 207 alin.2).
Aceste prevederi au o semnificativă importanţă pentru persoanele
juridice profesioniste comerciante care urmează a-şi desfăşura activitatea în

95
domenii pentru care este necesară autorizarea prealabilă de către unele
entităţi de control şi supraveghere. Se au în vedere societăţile de asigurare,
instituţiile de credit, operatorii pieţelor de capital etc.
c) Capacitatea de a primi liberalităţi este recunoscută persoanelor
juridice de care ne ocupăm, încă de la data actului de înfiinţare şi chiar în
afara scopului ca persoana juridică să ia fiinţă.
Noţiunea „liberalităţi” şi actele juridice de transmitere a acestora sunt
reglementate de dreptul comun.

3.1.2.4. Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea societăţii

persoană juridică

a) Referitor la capacitatea de exerciţiu, data dobândirii acesteia este

legată de data constituirii persoanei juridice, care, aşa cum s-a arătat deja,
poate fi data actului de înfiinţare, data autorizării prevăzute de lege, data
înregistrării/înmatriculării.
Tot de la această dată persoana juridică îşi exercită plenar drepturile
şi îşi îndeplineşte obligaţiile prin organele sale de administrare (art. 209
alin.1).
Raporturile dintre persoana juridică şi cei care alcătuiesc organele sale
de administrare sunt supuse, prin analogie, regulilor mandatului, dacă nu s-a
prevăzut altfel prin lege, actul de constituire sau statut.
În lipsa organelor de administrare şi numai până la data constituirii
acestora, drepturile şi obligaţiile care privesc persoana juridică se exercită,
respectiv se îndeplinesc de fondatori sau de către persoanele special
desemnate în acest scop (art. 210 alin.1).
NCC impune, cu titlu general valabil pentru organele de administrare
şi control ale persoanelor juridice, că nu pot face parte din aceste organe cei
cu capacitate de exerciţiu restrânsă, cei decăzuţi din dreptul de a exercita o
funcţie în cadrul acestor organe, precum şi cei declaraţi prin lege sau prin
actul de constituire incompatibili să ocupe o astfel de funcţie (art. 211
alin.1).
Actele încheiate cu încălcarea dispoziţiilor alin. (1) sunt anulabile.
Acestea nu pot fi anulate pentru simplul fapt că persoanele care fac parte din
aceste organe sunt incapabile ori incompatibile, după caz, sau pentru că
acestea au fost numite cu încălcarea dispoziţiilor legale ori statutare, dacă nu
s-a produs o vătămare (art. 211 alin.2).

96
 b) Relativ la funcţionarea persoanei juridice, NCC relevă câteva
reglementări noi, necunoscute până în prezent categoriei persoanelor
juridice profesioniste comerciante, reglementări ce vor fi expuse în
continuare.
Se instituie obligaţia membrilor organelor de administrare să
acţioneze în interesul persoanei juridice, cu prudenţa şi diligenţa cerute
unui bun proprietar (art. 213).
Severitatea impusă de această dispoziţie este evidentă, chiar şi numai
prin compararea cu prevederile art. 144/1 alin. 1 şi 4 din Legea nr. 31/1990,
care dispun că membrii consiliului de administraţie (şi numai în ipoteza
societăţii pe acţiuni) îşi vor exercita mandatul cu prudenţa şi diligenţa unui
bun administrator (alin.1), cu loialitate, în interesul societăţii (alin.2).
Tot astfel, membrilor organelor de administraţie li se impune
obligaţia de a asigura şi a menţine separaţia dintre patrimoniul propriu şi
cel al persoanei juridice (art. 214 alin.1).
Ei nu pot folosi în profitul ori în interesul lor sau al unor terţi, după
caz, bunurile persoanei juridice ori informaţiile pe care le obţin în virtutea
funcţiei lor, afară de cazul în care ar fi autorizaţi în acest scop de către cei
care i-au numit (art. 214 alin.2).
Aceste prevederi urmează a se corela cu dispoziţiile art. 272 pct.2 şi
art. 237 din Legea nr. 31/1990, care beneficiază astfel de o reglementare
suplimentară din partea NCC.
O altă dispoziţie având caracter de noutate o constituie prevederea
art. 215 potrivit căreia se sancţionează cu nulitatea relativă actul juridic
încheiat în prezenţa contrarietăţii de interese de către membrul organului de
administrare, în frauda intereselor persoanei juridice.
În fine, art. 216 al NCC conţine o altă prevedere de principiu care,
cel puţin în parte, reformează instituţia acţiunii în nulitate a actelor emise
de organele persoanei juridice.
Astfel, hotărârile şi deciziile mai sus arătate pot fi atacate în justiţie,
dacă sunt contrare legii, actului de înfiinţare sau statutului, de către oricare
dintre membrii organelor de conducere sau de administrare (art. 216
alin.1).
Comparat cu art. 132 din Legea nr. 31/1990, dispoziţiile NCC sunt
clare, neechivoce, în sensul că administratorii pot ataca hotărârile adunării
generale ale asociaţilor/acţionarilor şi, important, deciziile consiliului de
administraţie, cu excepţia hotărârilor sau deciziilor care privesc revocarea
administratorilor din funcţie.

3.1.2.5. Atributele de identificare a societăţii persoană juridică

97
 După modelul sistemelor de drept moderne, NCC consideră că
persoana juridică dispune de atribute obligatorii de identificare, şi anume:
naţionalitatea, denumirea şi sediul (art. 225 – art. 229).
În funcţie de specificul obiectului de activitate, persoana juridică
poate avea şi alte atribute de identificare, cum sunt: numărul de înregistrare
în registrul comerţului sau în alt registru public, codul unic de înregistrare şi
alte elemente de identificare, în condiţiile legii (art. 230).
Persoana juridică are obligaţia de a face cunoscute atributele sale de
identificare pe toate documentele, indiferent de formă, sub sancţiunea plăţii
de daune-interese persoanelor prejudiciate.
Pentru persoanele profesioniste comerciante aceste dispoziţii se
alătură celor prevăzute de Legea nr. 26/1990, pentru identificarea atributelor
naţionalităţii, denumirii, sediului şi emblemei, precum şi celor conţinute de
unele legi speciale care impun anumite restricţii cu privire la adoptarea
denumirii (spre exemplu: Legea nr. 297/2004; Legea nr. 32/2000, OG nr.
99/2006).

3.1.2.6. Reorganizarea societăţii persoană juridică

Sub acest cuprins prezintă relevanţă dispoziţiile NCC cu privire la

încetarea sau, după caz, supravieţuirea unor contracte, în caz de
reorganizare, precum şi cele referitoare la transformarea persoanei juridice.
a) Încetarea unor contracte încheiate în considerarea calităţii
persoanei juridice supusă reorganizării.
Astfel, potrivit art. 240 alin.(1), în cazul contractelor încheiate în
considerarea calităţii persoanei juridice supuse reorganizării, acestea nu îşi
încetează efectele, cu excepţia cazului în care părţile au stipulat expres
contrariul sau menţinerea ori repartizarea contractului este condiţionată de
acordul părţii interesate.
Dacă menţinerea sau repartizarea contractului este condiţionată de
acordul părţii interesate, aceasta va fi notificată sau, după caz, înştiinţată prin
scrisoare recomandată, cu confirmare de primire, pentru a-şi da ori nu
consimţământul în termen de 10 zile lucrătoare de la comunicarea notificării
sau înştiinţării. Lipsa răspunsului în acest termen echivalează cu refuzul de
menţinere sau preluare a contractului de către persoana juridică succesoare
(alin. 2).
b) Transformarea persoanei juridice intervine în cazurile prevăzute de
lege, atunci când o persoană juridică îşi încetează existenţa, concomitent cu
înfiinţarea, în locul ei, a unei alte persoane juridice.

98
 În cazul transformării, drepturile şi obligaţiile persoanei juridice care şi-a
încetat existenţa se transferă în patrimoniul persoanei juridice nou-înfiinţate,
cu excepţia cazului în care actul prin care s-a dispus transformarea prevede
altfel. În aceste din urmă cazuri, dispoziţiile art. 239, 240 şi 243 rămân
aplicabile (art. 241).
Se constată că NCC nu reglementează schimbarea formei juridice a
persoanei juridice, iar transformarea acesteia din urmă nu este similară cu
cea dintâi operaţiune, pentru bunul motiv că, transformarea are ca efect
încetarea persoanei juridice concomitent cu înfiinţarea, în locul ei, a unei alte
persoane juridice, iar schimbarea formei juridice nu conduce la un asemenea
efect ci, dimpotrivă, persoana juridică îşi continuă existenţa, adevărat, sub
noua formă juridică.
c) Data transmiterii drepturilor şi obligaţiilor este reglementată
diferit de NCC, după cum reorganizarea priveşte persoane juridice supuse
înregistrării/înmatriculării sau persoane juridice nesubordonate acestei
cerinţe.
Astfel, în cazul reorganizării persoanelor juridice supuse înregistrării,
transmiterea drepturilor şi obligaţiilor se realizează atât între părţi, cât şi faţă
de terţi, numai prin înregistrarea operaţiunii şi de la data acesteia (art. 242
alin.1).
În ceea ce priveşte celelalte persoane juridice nesupuse
înregistrării, transmiterea drepturilor şi obligaţiilor, în cazurile prevăzute la
alin. (1), se realizează atât între părţi, cât şi faţă de terţi, numai pe data
aprobării de către organul competent a inventarului, a bilanţului contabil
întocmit în vederea predării-primirii, a evidenţei şi a repartizării tuturor
contractelor în curs de executare, precum şi a oricăror alte asemenea acte
prevăzute de lege ( art. 242 alin.2).

3.1.2.7. Încetarea societăţii persoană juridică

NCC reglementează, în chip original, necunoscut reglementărilor

anterioare, regimul juridic al bunurilor persoanei juridice după lichidarea
acesteia.
Astfel, oricare ar fi cauzele dizolvării, bunurile persoanei juridice
rămase după lichidare vor primi destinaţia stabilită în actul de constituire
sau statut ori destinaţia stabilită în hotărârea organului competent luată
înainte de dizolvare.
În lipsa unei asemenea prevederi în actul de constituire sau statut ori
în lipsa unei hotărâri luate în condiţiile alin. (1), precum şi în cazul în care
prevederea sau hotărârea este contrară legii sau ordinii publice, la

99
propunerea lichidatorului, bunurile rămase după lichidare se atribuie de
instanţa competentă, prin hotărâre supusă numai apelului, unei persoane
juridice cu scop identic sau asemănător, dacă prin lege nu se prevede altfel.
Atunci când există mai multe astfel de persoane juridice, lichidatorul
propune cel puţin 3 persoane juridice, caz în care bunurile se atribuie prin
tragere la sorţi.
În cazul în care persoana juridică a fost dizolvată pentru motivele
prevăzute la art. 245 lit. d) (prin hotărârea organelor competente ale
acesteia), precum şi în cazul în care nici o persoană juridică nu este de acord
cu preluarea bunurilor rămase după lichidare în condiţiile alin. (2), acestea
vor trece în proprietatea comunei, oraşului sau municipiului în a cărui rază
teritorială se află bunurile (art. 249).

3.1.3. Societatea simplă

a) Noţiune. Societatea simplă este acea formă juridică a societăţilor

reglementate de NCC, care nu este înzestrată cu personalitate juridică,
dispune de un capital social divizat în părţi de interes, format din aporturile
asociaţilor, aporturi care devin coproprietatea asociaţilor pe durata
existenţei societăţii, sau numai în folosinţa acestora.
Societatea simplă nu are personalitate juridică (art. 1892 alin.1).
Dacă asociaţii doresc dobândirea personalităţii juridice, prin actul de
modificare a contractului de societate vor indica, în mod expres, forma
juridică a acesteia şi vor pune de acord toate clauzele sale cu dispoziţiile
legale aplicabile societăţii nou-înfiinţate (alin. 2).
În cazul prevăzut la alin. (2) dobândirea personalităţii juridice se face
fără a se dispune dizolvarea societăţii simple. Asociaţii şi societatea nou-
înfiinţată răspund solidar şi indivizibil pentru toate datoriile societăţii
născute înainte de dobândirea personalităţii juridice (art. 1892 alin.3).
b) Formarea capitalului social are loc prin aportul asociaţilor, aport
care poate consta în bani, în bunuri, precum şi în prestaţii sau în cunoştinţe
specifice (art. 1894 alin. 1 şi 3).
Aportul în bunuri, altele decât cele fungibile, se efectuează prin
transferul drepturilor asupra acestora şi predarea efectivă a bunurilor în stare
de funcţionare potrivit destinaţiei sociale.
Asociatul care aportează proprietatea sau un alt drept real asupra unui
bun răspunde pentru efectuarea aportului întocmai unui vânzător faţă de
cumpărător, iar asociatul care aportează folosinţa răspunde pentru
efectuarea aportului întocmai unui locator faţă de locatar.

100
 Aporturile constând în bunuri fungibile sau consumptibile nu pot fi
subscrise cu titlu de aport în folosinţă, ci devin, în toate cazurile, proprietatea
asociaţilor, chiar dacă în contractul de societate nu s-a stipulat aceasta în
mod expres (art. 1896).
Aportul în prestaţii sau cunoştinţe este datorat în mod continuu, atât
timp cât asociatul care s-a obligat la acesta este membru al societăţii, iar
asociatul este ţinut faţă de societate pentru toate câştigurile realizate din
activităţile care fac obiectul aportului.
Aporturile în prestaţii sau cunoştinţe specifice se efectuează prin
desfăşurarea de către asociatul care s-a obligat a unor activităţi concrete şi
prin punerea la dispoziţia societăţii a unor informaţii, pentru realizarea
obiectului acesteia, în modalităţile şi condiţiile stabilite prin contractul de
societate.
Neexecutarea aportului în prestaţii sau cunoştinţe specifice dă loc
numai la o acţiune în excludere cu daune-interese, dacă este cazul (art.
1899).
Capitalul social subscris se divide în părţi egale, numite părţi de
interes, care se distribuie asociaţilor proporţional cu aporturile fiecăreia,
dacă prin lege sau contractul de societate nu se prevede astfel (art. 1894
alin.2).
c) Regimul părţilor de interes.
Părţile de interes sunt indivizibile.
Părţile de interes plătite sau vărsate în întregime dau drept de vot în
adunarea asociaţilor, dacă prin contract nu s-a prevăzut altfel.
Când o parte de interes devine proprietatea comună a mai multor
persoane, acestea sunt obligate să desemneze un reprezentant unic pentru
exercitarea drepturilor sociale aferente.
Cât timp o parte de interes este proprietatea comună a mai multor
persoane, acestea răspund în mod solidar pentru efectuarea vărsămintelor
datorate (art. 1900).
Transmiterea părţilor de interes se face în limitele şi condiţiile
prevăzute de lege şi de contractul de societate. Transmiterea părţilor de
interes către persoane din afara societăţii este permisă cu consimţământul
tuturor asociaţilor. Părţile de interes se pot transmite şi prin moştenire, dacă
prin contract nu se dispune altfel ( art. 1901 alin. 1).
Orice asociat poate răscumpăra, substituindu-se în drepturile
dobânditorului, părţile de interes dobândite cu titlu oneros de un terţ fără
consimţământul tuturor asociaţilor, în termen de 60 de zile de la data la care
a cunoscut sau ar fi trebuit să cunoască cesiunea. Dacă mai mulţi asociaţi

101
exercită concomitent acest drept, părţile de interes se alocă proporţional cu
cota de participare la profit ( art. 1901 alin. 2).
În cazul prevăzut la alin. (2) şi ori de câte ori legea impune cesiunea
părţilor de interes, valoarea acestora este stabilită de un expert agreat de
părţile cesiunii sau, în lipsa unui acord, de către instanţă ( art. 1901 alin. 3).
Cesiunea cu titlu gratuit a părţilor de interes este asimilată unei cesiuni
cu titlu oneros şi dă loc la aplicarea dispoziţiilor alin. (2) şi (3). În privinţa
formei, cesiunea cu titlu gratuit este supusă regimului juridic al donaţiei
(art. 1901 alin. 4).
Participarea la profitul societăţii implică şi contribuţia la pierderile
societăţii, în condiţiile prevăzute de contractul de societate, ale prezentului
capitol sau ale legii speciale aplicabile, după caz.
Partea fiecărui asociat la profituri şi pierderi este proporţională cu
aportul său la capitalul social, dacă nu s-a convenit altfel. Partea la profituri
şi pierderi a asociatului al cărui aport constă în prestaţii sau cunoştinţe
specifice este egală cu cea a asociatului care a contribuit cu aportul cel mai
mic, dacă nu s-a convenit altfel.
Asociaţii pot participa la câştig în proporţie diferită de contribuţia la
pierderi, cu condiţia ca astfel de diferenţe să fie rezonabile potrivit cu
împrejurările şi să fie expres prevăzute în contract.
Când contractul stabileşte numai partea de câştig, aceeaşi proporţie are
loc şi cât priveşte pierderile.
Orice clauză prin care un asociat este exclus de la împărţirea
beneficiilor sau de la participarea la pierderi este considerată nescrisă.
Prin excepţie de la art. 1881 alin. (2), asociatul al cărui aport constă în
prestaţii sau cunoştinţe specifice este scutit, în măsura corespunzătoare
acestui aport, de a participa la pierderi, dacă această scutire a fost prevăzută
în mod expres în contractul de societate (art. 1902).
d) Distribuţia plăţii datoriilor debitorului comun.
În cazul în care un debitor comun plăteşte o parte din datoriile sale faţă
de societate şi faţă de asociat, având aceeaşi scadenţă, asociatul în mâinile
căruia s-a făcut plata va aloca suma primită stingerii creanţei sale şi creanţei
societare, proporţional cu raportul dintre acestea (art. 1906).
e) Cheltuielile făcute de asociaţi pentru societate.
Asociatul are dreptul la rambursarea cheltuielilor pe care le-a făcut
pentru societate şi de a fi indemnizat pentru obligaţiile sau pierderile pe care
le-a asumat sau suferit acţionând de bună-credinţă în interesul societăţii.
Asociatul nu poate compensa aceste cheltuieli şi pierderi cu datoriile
sale faţă de societate şi nici paguba cauzată societăţii din culpa sa cu
foloasele pe care i le-a adus prin diferite operaţiuni.

102
 Este interzisă compensarea între datoria unui terţ faţă de societate şi
creanţa acestuia asupra unui asociat (art. 1907).
e) Asocierea asupra drepturilor sociale şi cedarea acestora.
Un asociat îşi poate asocia o terţă persoană la drepturile sale sociale fără
consimţământul celorlalţi asociaţi, dar persoana respectivă nu va putea
deveni asociat al societăţii fără consimţământul celorlalţi asociaţi, care
trebuie dat în condiţiile dispoziţiilor art. 1901.
Asociatul nu poate ceda, fără consimţământul tuturor celorlalţi asociaţi,
drepturile sale sociale, sub sancţiunea aplicării prevederilor art. 1901 alin.
(2) şi (3).
Asociatul nu poate garanta în nici un fel obligaţiile personale sau ale
vreunui terţ cu drepturile sociale, fără consimţământul tuturor asociaţilor,
sub sancţiunea nulităţii absolute a garanţiei.
Asociatul unei societăţi cu durată nedeterminată nu poate cere, înainte de
încetarea societăţii, restituirea sau contravaloarea părţii care i se cuvine din
bunurile comune ale societăţii, afară de cazul retragerii sau excluderii sale
(art. 1908).
f) Promisiunea asociatului asupra drepturilor sociale către un terţ.
Orice promisiune făcută de un asociat de a ceda, vinde, garanta în
orice fel sau de a renunţa la drepturile sale sociale îi conferă beneficiarului
acesteia numai dreptul la daunele ce ar rezulta din neexecutare (art. 1909).
g) Adoptarea şi contestarea hotărârilor asociaţilor privind
societatea.
Hotărârile cu privire la societate se iau cu majoritatea voturilor
asociaţilor, dacă prin contract sau prin lege nu se stabileşte altfel.
Prin excepţie de la prevederile alin. (2), hotărârile privind modificarea
contractului de societate sau numirea unui administrator unic se iau cu
consimţământul tuturor asociaţilor.
Obligaţiile unui asociat nu pot fi mărite fără consimţământul
acestuia.
Orice clauză contrară dispoziţiilor prezentului articol este
considerată nescrisă (art. 1910 alin. 2-5).
Asociatul nemulţumit de o hotărâre luată cu majoritate o poate
contesta la instanţa judecătorească, în termen de 15 zile de la data la care a
fost luată, dacă a fost prezent, şi de la data comunicării, dacă a fost lipsă.
Dacă hotărârea nu i-a fost comunicată, termenul curge de la data la care a
luat cunoştinţă de aceasta, dar nu mai târziu de un an de la data la care a fost
luată hotărârea (art. 1912 alin. 1).
Termenul de 15 zile prevăzut la alin. (1) este termen de decădere (art.
1912 alin. 2).

103
 h) Răspunderea administratorilor.
Administratorii răspund personal faţă de societate pentru prejudiciile
aduse prin încălcarea legii, a mandatului primit sau prin culpă în
administrarea societăţii.
Dacă mai mulţi administratori au lucrat împreună, răspunderea este
solidară. Cu toate acestea, în privinţa raporturilor dintre ei, instanţa poate
stabili o răspundere proporţională cu culpa fiecăruia la săvârşirea faptei
cauzatoare de prejudicii (art. 1915).
Actele de administrare a societăţii şi cele de dispoziţie asupra
bunurilor acesteia sunt interzise asociaţilor care nu au calitatea de
administrator, sub sancţiunea acoperirii daunelor ce ar putea rezulta.
Drepturile terţilor de bună-credinţă nu sunt afectate.
Dacă legea nu prevede altfel, oricare dintre asociaţi are dreptul de a
consulta registrele şi situaţiile financiare ale societăţii, de a lua cunoştinţă de
operaţiunile acesteia şi de a consulta orice document al societăţii, fără a
stânjeni operaţiunile societăţii şi a afecta drepturile celorlalţi asociaţi.
Administratorii vor întocmi un raport anual cu privire la mersul
societăţii, care va fi comunicat asociaţilor. Oricare dintre aceştia poate
solicita dezbaterea raportului de către toţi asociaţii, caz în care
administratorii sunt obligaţi să convoace reunirea asociaţilor la sediul social
pentru acest scop.
Orice clauză contractuală contrară dispoziţiilor prezentului articol
este considerată nescrisă (art. 1918).
i) Reprezentarea în justiţie a societăţii simple.
Societatea este reprezentată prin administratorii cu drept de
reprezentare sau, în lipsa numirii, prin oricare dintre asociaţi, dacă nu s-a
stipulat prin contract dreptul de reprezentare numai pentru unii dintre
aceştia.
Societatea stă în justiţie sub denumirea prevăzută în contract sau cea
înregistrată, în mod legal, după caz, dacă prin lege nu se prevede altfel. Terţii
de bună-credinţă se pot prevala de oricare dintre acestea (art. 1919).
j) Obligaţiile asociaţilor faţă de terţi este reglementată în raport cu
creditorii societăţii, cu asociaţii aparenţi şi cei oculţi.
Astfel, în executarea obligaţiilor faţă de creditorii societăţii, fiecare
asociat răspunde cu propriile sale bunuri proporţional cu aportul său la
patrimoniul social, numai în cazul în care creditorul social nu a putut fi
îndestulat din bunurile comune ale asociaţilor.
Creditorul personal al unui asociat, în măsura în care nu s-a putut
îndestula din bunurile proprii ale acestuia, va putea cere, după caz, să se
înapoieze sau să se despartă şi să se atribuie debitorului său partea ce se

104
cuvine acestuia din bunurile comune ale asociaţilor, cu aplicarea, în mod
corespunzător, a dispoziţiilor art. 1929 (art. 1920).
Referitor la asociaţii aparenţi, orice persoană care pretinde că este
asociat sau creează terţilor deliberat o aparenţă convingătoare în acest sens
răspunde faţă de terţii de bună-credinţă întocmai ca un asociat.
Societatea nu va răspunde faţă de terţul astfel indus în eroare decât
dacă i-a dat motive suficiente pentru a-l considera pe pretinsul asociat drept
asociat sau în cazul în care, cunoscând manoperele pretinsului asociat, nu ia
măsurile rezonabile pentru a împiedica inducerea terţului în eroare (art.
1921).
În fine, asociaţii oculţi răspund faţă de terţii de bună-credinţă ca şi
ceilalţi asociaţi (art. 1922).
O altă obligaţie a asociaţilor faţă de terţi este dictată de legiuitorul
NCC în legătură cu interdicţia de a emite instrumente financiare, de către
societate.
Astfel, societatea nu poate emite instrumente financiare, sub
sancţiunea nulităţii absolute atât a actelor încheiate în acest scop, cât şi a
instrumentelor financiare emise, în afară de cazul în care prin lege se
dispune altfel.
Asociaţii, chiar neadministratori, răspund solidar, în subsidiar, în
raport cu societatea, pentru orice daune s-ar cauza terţilor de bună-
credinţă prejudiciaţi prin încălcarea interdicţiei mai sus arătate (art. 1923).
k) Pierderea calităţii de asociat are loc în următoarele cazuri
prevăzute de art. 1925, şi anume: prin cesiunea părţilor în societate,
executarea silită a acestora, moartea asociatului, încetarea personalităţii
juridice, falimentul, punerea sub interdicţie judecătorească, retragerea şi
excluderea din societate.
În comparaţie cu modurile de pierdere a calităţii de asociat
reglementate de Legea 31/1990 se constată că NCC reglementează două
cazuri inedite, cum sunt încetarea personalităţii juridice a asociatului şi
executarea silită a tuturor părţilor sociale deţinute de asociat.
l) Încetarea societăţii simple este reglementată ca o consecinţă a
încetării contractului de societate, ceea ce, sub rezerva unor dispoziţii
speciale, are loc prin:
a) realizarea obiectului societăţii sau imposibilitatea neîndoielnică a
realizării acestuia;
b) consimţământul tuturor asociaţilor;
c) hotărârea instanţei, pentru motive legitime şi temeinice;
d) împlinirea duratei societăţii, cu excepţia cazului în care se aplică
dispoziţiile art. 1931;

105
 e) nulitatea societăţii;
f) alte cauze stipulate în contractul de societate (art. 1930).
De asemenea, dacă nu se prevede altfel prin contract, societatea simplă
încetează şi prin:
a) moartea ori punerea sub interdicţie a uneia dintre persoanele fizice
asociate;
b) încetarea calităţii de subiect de drept a uneia dintre persoanele juridice
asociate;
c) falimentul unui asociat (art. 1938).
Referitor la nulitatea societăţii simple, se constată că NCC dispune
asupra a două categorii de cauze care pot antrena această sancţiune (art.
1932 alin.1).
O primă categorie vizează cauzele care rezultă exclusiv din
încălcarea dispoziţiilor relative la societatea simplă, prevăzute de NCC sub
sancţiunea nulităţii.
O a doua categorie priveşte cauzele de nulitate rezultând din
nesocotirea condiţiilor generale de validitate a contractelor.
Pentru a asigura o eliminare completă a oricăror încălcări ale
reglementării NCC relativ la această societate, este considerată nescrisă
orice clauză contractuală contrară unei dispoziţii imperative din prezentul
capitol a cărei încălcare nu este sancţionată cu nulitatea societăţii (art.
1932 alin.2).
Regimul nulităţii societăţii simple este diferit de regimul constatării
sau declarării nulităţii persoanelor juridice, inclusiv de cel al declarării
nulităţii societăţii comerciale.
Astfel, nulitatea societăţii simple se acoperă şi nu va fi constatată sau
declarată în cazul în care cauza nulităţii a fost înlăturată înainte de a se pune
concluzii în fond în faţa instanţei de judecată.
Instanţa, sesizată cu o cerere în constatarea sau declararea nulităţii,
este obligată să pună în discuţia părţilor posibilitatea de remediere a
cauzelor de nulitate care afectează contractul de societate şi să fixeze un
termen util pentru acoperirea nulităţii, chiar dacă părţile se împotrivesc.
Dreptul la acţiune, cu excepţia nulităţii pentru obiectul ilicit al
societăţii, se prescrie în termen de 3 ani de la data încheierii contractului
(art. 1933).
Regularizarea societăţii poate avea loc şi în anumite cazuri de
nulitate care privesc persoana asociatului, cum sunt vicierea
consimţământului şi incapacitatea acestuia.
Sub acest cuprins, art. 1934 statuează că în cazul anulabilităţii
societăţii pentru vicierea consimţământului sau incapacitatea unui asociat şi

106
atunci când regularizarea este posibilă, orice persoană interesată poate să
pună în întârziere pe acela care este îndreptăţit să invoce nulitatea, fie pentru
a se face regularizarea, fie pentru a exercita acţiunea în anulare în termen de
6 luni de când a fost pus în întârziere, sub sancţiunea decăderii. Despre
punerea în întârziere va fi înştiinţată şi societatea (alin.1).
Societatea sau orice asociat poate, în termenul prevăzut la alin. (1), să
propună instanţei învestite cu acţiunea în anulare orice măsuri de acoperire a
nulităţii, în special prin răscumpărarea drepturilor sociale care aparţin
reclamantului. În acest caz, instanţa poate fie să pronunţe nulitatea, fie să
declare obligatorii măsurile propuse, dacă acestea din urmă au fost în
prealabil adoptate de societate în condiţiile cerute pentru modificările
aduse contractului de societate. La adoptarea acestor din urmă măsuri nu se
ţine seama de votul asociatului reclamant (alin.2).
m) O altă cauză de încetare a contractului de societate şi, implicit, a
societăţii simple o constituie pieirea bunurilor subscrise ca aport la
capitalul social al societăţii.
Astfel, când unul dintre asociaţi a promis să pună în comun
proprietatea sau folosinţa unui bun care a pierit ori s-a pierdut înainte ca
aportul să fi fost făcut, societatea încetează faţă de toţi asociaţii, afară de
cazul în care societatea poate continua şi fără asociatul care a subscris bunul
ce a pierit ori s-a pierdut (art. 1937 alin.1).
Societatea încetează, de asemenea, în toate cazurile, prin pieirea
bunului, dacă a fost pusă în comun numai folosinţa acestuia, iar proprietatea
a rămas asociatului, afară de cazul în care societatea poate continua şi fără
asociatul care a subscris bunul ce a pierit (alin.2).
În prezenţa oricăreia dintre cauzele de încetare a contractului de
societate, societatea se dizolvă şi intră în lichidare (art. 1930 alin.2).
n) Sub aspectul lichidării societăţii simple, prezintă interes
reglementarea restituirii aporturilor către asociaţi şi împărţirea
excedentului rămas în urma lichidării.
Astfel, după plata datoriilor sociale, activul rămas este destinat
rambursării aporturilor subscrise şi vărsate de asociaţi, iar eventualul
excedent constituie profit net, care va fi repartizat între asociaţi proporţional
cu partea fiecăruia la beneficii, dacă nu s-a prevăzut altfel prin contractul de
societate sau prin hotărâre a asociaţilor, şi cu aplicarea, dacă este cazul, a
prevederilor art. 1912 alin. (1).
Bunurile aduse în uzufruct sau în folosinţă se restituie în natură.
Dacă bunul adus în proprietate se află încă în masa patrimonială,
acesta va fi restituit, la cererea asociatului, în natură, cu obligaţia plăţii
unei sulte, dacă este cazul.

107
 După rambursarea aporturilor băneşti şi în bunuri, asociatul care a
contribuit la patrimoniul social cu aporturi în cunoştinţe specifice sau
prestaţii are dreptul de a primi, în limita cotei sale de participare la profit,
bunurile rezultate din prestaţia sa, dacă acestea se află încă în patrimoniul
societăţii, cu obligaţia plăţii unei sulte, dacă este cazul.
Dacă în urma lichidării, excedentul rămas constă într-un bun a cărui
atribuire către asociaţi este interzisă de lege, lichidatorul va vinde bunul la
licitaţie publică, cu încuviinţarea prealabilă a instanţei competente, iar suma
se împarte asociaţilor, potrivit alin. (1) (art. 1946).
Împărţeala în natură a bunurilor societăţii se face potrivit regulilor
privitoare la împărţeala bunurilor proprietate comună (art. 1948).

3.2. Dreptul special aplicabil societăţilor comerciale

Preliminarii
La 17 noiembrie 1990 dreptul societar român a beneficiat de o
nouă reglementare oferită de adoptarea Legii nr. 31/1990 1. Conturând un
nou regim juridic al societăţilor comerciale ce se pot constitui în
România, noua lege abrogă, expresis legis, prin art. 2252, dispoziţiile
Codului comercial ce guvernau până atunci această materie (art. 77-220
şi 236), mai puţin dispoziţiile relative la filialele şi sucursalele din
România ale societăţilor comerciale străine (art. 249-250) şi la asociaţia
în participaţiune (art. 251-256), care au rămas în vigoare.
Legea nr. 31/1990 s-a inspirat, în mod evident, din două sisteme de
drept, şi anume: dreptul francez în privinţa societăţilor comerciale în
nume colectiv, în comandită simplă şi în comandită pe acţiuni 3; dreptul
german referitor la societatea comercială cu răspundere limitată şi
societatea pe acţiuni4.
1
Publicată în M.Of., Partea I, nr. 126-127 din 17 noiembrie 1990 şi republicată în M.Of. nr. 33 din 29 ianuarie 1997, în
temeiul O.U.G nr. 32/1997, aprobată cu modificări prin Legea nr. 195/1997. Legea nr. 31/1990 a fost modificată după
republicare prin: Legea nr. 161/2003, publicată în M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003; Legea nr. 302/2005, publicată în
M.Of. nr. 953 din 27 octombrie 2005; Legea nr. 85/2006, publicată în M.Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006; Legea nr.
164/2006, publicată în M.Of. nr. 430 din 18 mai 2006; Legea nr. 441/2006, publicată în M.Of. nr. 955 din 28 noiembrie
2006.
2
Aceasta era codificarea iniţială, la publicarea legii. Ulterior, dispoziţia a făcut obiectul art. 287, ca urmare a
republicării sale în M. Of. nr. 33 din 29 ianuarie 1998, iar în prezent, dispoziţia este conţinută de art. 294, fiind
republicată în M. Of. nr. 1066 din 17 noiembrie 2004.
3
A se vedea Legea nr. 66 - 537 din 24 iulie 1966, completată cu Decretul-Lege nr. 67–236 din 23 martie 1967. Dreptul
societar francez a fost perfecţionat în continuare prin intermediul mai multor ordonanţe şi legi, cu scopul de a înlătura
lacunele preexistente în legislaţia din anii 1966 şi 1967, precum şi din dorinţa de a introduce în dreptul naţional
directivele europene referitoare la societăţile comerciale. Pentru detalii a se vedea M. Cozian, A. Viandier, op.cit., 34-
36. Pe lângă reglementările special destinate societăţilor comerciale, mai constituie drept comun aplicabil în materie,
dispoziţiile conţinute de art. 1832 până la 1844 - 17 Cod civil francez.
4
A se vedea Legea din 6 septembrie 1965 privind societăţile pe acţiuni, modificată şi completată prin legile din 14 şi 15
august 1969, Legea din 7 martie 1990 privind societăţile comerciale private, Legea reorganizărilor şi fuziunilor

108
 Legea societară română constituie reglementarea generală a
societăţilor comerciale, întrucât conţine principiile comune, aplicabile
oricărei societăţi care se constituie sub această formă juridică, şi anume:
principiul răspunderii limitate a asociaţlor pentru obligaţiile sociale, până
la concurenţa capitalului social subscris; principiul obligativităţii
încheierii unui act constitutiv al societăţii comerciale; principiul
obligativităţii asociaţlor de a constitui un capital social comun prin
aporturi individuale; principiul organizării societăţii comerciale ca
subiect de drept distinct de persoana asociaţilor, având patrimoniu
propriu, organe proprii de conducere, administrare şi control, precum şi
un obiect de activitate determinat; principiul democratismului în
organizarea societăţii comerciale; principiul egalitarismului în
participarea asociaţilor la benefici şi pierderi; principiul subordonării
ierarhice a organelor de conducere ale societăţii comerciale; principiul
independenţei organelor de control a gestiunii societăţiicomerciale;
principiul lichidării societăţii comerciale în interesul asociaţilor.
Tot astfel, Legea nr. 31/1990 constituie dreptul comun pentru
societatea comercială întrucât conţine dispoziţiile generale ce
guvernează constituirea, organizarea şi funcţionarea unei astfel de
societăţi.
În fine, Legea societăţilor comerciale nr. 31/1990 nu se limitează doar
la a trasa principii şi reguli generale de drept material societar ci conţine,
inclusiv, dispoziţii de drept procesual, dintre care unele au caracter
necontencios, iar altele sunt destinate exercitării unor acţiuni în justiţie
având, aşadar, caracter contencios. Sunt dispoziţii cu caracter
necontencios acele prevederi referitoare la: procedurile de înmatriculare a
societăţii comerciale şi de înregistrare a unor menţiuni la Oficiul
Registrului Comerţului (art. 36-45), precum şi de autorizare a publicării
prospectelor de subscripţie publică a acţiunilor, de modificare a actelor
constitutive şi de reorganizare prin fuziune şi divizare (art. 18, 204 şi
251); procedura de dizolvare şi lichidare voluntară a societăţii (art. 227-
237). Dispoziţiile cu caracter contencios privesc următoarele cereri şi
acţiuni în justiţie: recursul declarat împotriva încheierilor pronunţate de
judecătorul-delegat la Oficiul Registrului Comerţului (art. 60); opoziţia
creditorilor sociali şi a altor persoane prejudiciate prin hotărârea
asociaţilor privitoare la modificarea actului constitutiv (art. 61-63);
acţiunea în regularizare ce poate fi exercitată de orice persoană interesată
în cazul constatării unor neregularităţi asupra actului constitutiv după
constituirea societăţii comerciale (art. 48); acţiunile pentru declararea
societăţilor comerciale. Dreptul societar german se completează cu dispoziţiile Codului comercial şi Codului civil.

109
 nulităţii societăţii comerciale (art. 56-59); acţiunea în anulare a hotărârii
adunării generale (art. 132-133); opoziţia creditorilor societăţii împotriva
hotărârii adunării generale de reducere a capitalului social (art. 208 şi art.
62); acţiunea în anulare a hotărârii adunării generale de majorare a
capitalului social fără acordarea dreptului de preferinţă către acţionarii
existenţi (art. 216 şi art. 62); cererea de dizolvare a societăţii
comerciale, formulată de Oficiul Naţional a Registrului Comerţului sau
orice persoană interesată (art. 237); opoziţia creditorilor societăţii
împotriva operaţiunilor de fuziune sau de divizare a acesteia (art. 243 şi
art. 62); cererea de numire a lichidatorilor formulată de oricare dintre
administratori sau asociaţi (art. 264); opoziţia formulată de acţionari cu
privire la darea de seamă asupra gestiunii administratorilor, respectiv a
directoratului în procedura lichidării societăţii comerciale (art. 266 şi art.
62).
Ansamblul reglementărilor enunţate sunt aplicabile oricărei
societăţicomerciale, indiferent de domeniul de activitate ce face obiectul
comerţului său, de structura şi densitateaasociaţilor, volumul şi originea
capitalului social, numărul şi valoarea titlurilor emise, importanţa
economică în plan naţional sau internaţional.

3.2.1. Reglementări speciale referitoare la societăţile comerciale

Oricât de generoasă ar fi reglementarea oferită de Legea nr. 31/1990,

dreptul societar român, ca şi cel al statelor din acquis-ul comunitar
european, a necesitat, totodată, reglementări speciale de natură să asigure
un regim juridic distinct în privinţa anumitor societăţi pe acţiuni.
a) Primele reglementări speciale au fost determinate de necesitatea
transformării fundamentale a economiei româneşti dintr-o economie
centralizată şi planificată de stat într-una de piaţă, întemeiată pe
principiile liberalizării comerţului şi creditului comercial,
competitivităţii, asigurării mediului concurenţial în afaceri şi înlăturării
monopolului de stat.
Primul act normativ care a răspuns acestei cerinţe istorice l-a
constituit Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice
de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale1. Conform art. 16,
1
Publicată în M.Of. nr. 98 din 8 august 1990, modificată şi completată prin: Legea nr. 58/1991 privind privatizarea
societăţilor comerciale, publicată în M. Of. nr. 169 din 16 august 1991; Legea nr. 80/1991 privind decontarea prin
compensare a plăţilor restante din economie, publicată în M.Of. nr. 2263 din 23 decembrie 1991; O.G nr. 15/1993
privind unele măsuri pentru restructurarea activităţii regiilor autonome, publicată în M. Of. nr. 202 din 23 august 1993;
Legea concurenţei nr. 21/1996, publicată în M. Of. nr. 88 din 30 aprilie 1996; Legea nr. 219/1998 privind regimul
concesiunilor, publicată în M. Of. nr. 459 din 30 noiembrie 1998; O.U.G nr. 49/1999 privind administrarea
companiilor/societăţilor naţionale, a societăţilor comerciale, la care statul sau o autoritate a administraţiei publice locale

110
 unităţile economice de stat, indiferent de organul în subordinea căruia îşi
desfăşoară activitatea, se organizează şi funcţionează sub formă de
societăţi pe acţiuni sau societăţi cu răspundere limitată.
Astfel de societăţi s-au organizat în această formă juridică prin
hotărâre a guvernului - cele de interes republican, sau prin decizia
organului administraţiei locale de stat - cele de interes local (art. 17).
Prin actul de înfiinţare s-a aprobat statutul societăţii comerciale care,
potrivit legii, trebuia să conţină următoarele clauze: a) forma juridică,
obiectul de activitate, denumirea şi sediul principal al societăţii; b)
capitalul social subscris, structura şi modalitatea de constituire a acestuia;
c) modalitatea de preluare a activului şi pasivului unităţii economice de
stat care se constituie în societate comercială. În baza actului de
înfiinţare, societatea comercială trebuia să se înscrie în registrul camerei
de comerţ şi industrie 1, acelaşi act de înfiinţare necesitând publicarea în
Monitorul Oficial al României (art. 18).
Iniţial, capitalul social al societăţilor astfel constituite a fost deţinut
integral de statul român şi trebuia vărsat integral la data constituirii.
Bunurile din patrimoniul societăţii comerciale au fost declarate, ope
legis, ca fiind în proprietatea acesteia [art. 20 alin. (1) şi (2)]2.
Societăţile pe acţiuni înfiinţate conform acestei legi au ca acţionar
unic statul, până la transferul total sau parţial al acţiunilor către terţe părţi

este acţionar majoritar, publicată în M. Of. nr. 170 din 22 aprilie 1999 ; Legea nr. 276/2006, publicată în M. Of. nr. 586
din 6 iulie 2007; O.U.G. nr. 58/2007, publicată în M. Of. nr. 439 din 28 iunie 2007.
1
La data adoptării Legii nr. 15/1990 obligaţia de înscriere a comercianţilor la registrul camerei de comerţ şi industrie
era prevăzută de art. 5 din Decretul-Lege nr. 139/1990 privind camerele de comerţ şi industrie din România, publicat în
M. Of. nr. 65 din 12 mai 1990. Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului a fost adoptată mai târziu, fiind publicată
în M. Of. nr. 121 din 7 noiembrie 1990.
2
Art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990, conform căruia „bunurile din patrimoniul societăţii comerciale sunt
proprietatea acesteia, cu excepţia celor dobândite cu alt titlu”, a făcut obiectul unor excepţii de neconstituţionalitate,
asupra cărora Curtea Constituţională s-a pronunţat prin respingerea excepţiilor, în multe rânduri (decizia nr. 112/9
noiembrie 1995, publicată în M. Of. nr. 9 din 17 ianuarie 1996; decizia nr. 37 din 3 aprilie 1996, publicată în M. Of. nr.
141 din 8 iulie 1996; decizia nr. 9 din 22 ianuarie 1997, publicată în M. Of. nr. 141 din 7 iulie 1997; decizia nr. 250 din
18 septembrie 2001, publicată în M. Of. nr. 746 din 22 noiembrie 2001). Excepţiile de neconstituţionalitate au fost
invocate pe tărâmul prevederilor art. 44, art. 136 alin. (1) şi (2) din Constituţia României, susţinându-se că dispoziţia
Legii nr. 15/1990 prin care se statuează că societatea comercială dobândeşte dreptul de proprietate asupra bunurilor
aflate în patrimoniul său la data constituirii, încalcă dispoziţiile Legii fundamentale. Curtea Constituţională a respins
aceste excepţii, arătând în motivare, pe de o parte, că „dreptul de proprietate a societăţilor comerciale născute prin
transformarea fostelor unităţi economice de stat a luat fiinţă anterior Constituţiei, în temeiul unei legi adoptate sub alt
regim constituţional. În consecinţă, chiar dacă dreptul de proprietate al societăţilor comerciale respective ar fi luat
naştere în condiţii potrivnice actualei Constituţii, ceea ce nu este cazul, acest drept nu este stins ca efect a intrării în
vigoare a acesteia, independent de modificările aduse regimului juridic a proprietăţii”.
„Neconstituţionalitatea unei legi se poate constata de către Curtea Constituţională numai cu referire la raporturi
juridice stabilite după intrarea în vigoare a Constituţiei din anul 1991”, indiferent că asemenea raporturi izvorăsc din
legi adoptate înainte sau după intrarea în vigoare a actualei Constituţii. Pe de altă parte, Curtea Constituţională a statuat
că dispoziţia art. 154 alin. (1) din Constituţie, care stabileşte că legile anterioare sunt abrogate în măsura în care
contravin dispoziţiilor constituţionale, art. 26 alin. (3) din Legea nr. 47/1992, limitează efectul abrogator la data intrării
în vigoare a Constituţiei. Această regulă nu se poate aplica însă bunurilor trecute în proprietatea societăţilor comerciale
înfiinţate conform Legii nr. 15/1990 deoarece dreptul subiectiv de proprietate a societăţii comerciale s-a constituit în
cadrul unor raporturi juridice stabilite anterior Constituţiei (decizia nr. 112/9 noiembrie 1995).

111
 din sectorul public sau privat, din ţară sau din străinătate, în conformitate
cu legislaţia specială (art. 21)1.
b) Alte reglementări speciale aplicabile societăţii pe acţiuni sunt
conţinute de O.U.G. nr. 30/1997 privind reorganizarea regiilor
autonome2. Potrivit acestei ordonanţe, regiile autonome înfiinţate
conform Legii nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor economice de
stat ca regii autonome şi societăţi comerciale, precum şi cele înfiinţate în
temeiul Legii nr. 84/1992 privind regimul zonelor libere 3, se
reorganizează ca societăţi comerciale pe baza unor programe întocmite de
autorităţile administrative centrale sau locale, sub autoritatea cărora îşi
desfăşoară activitatea respectivele regii autonome (art. 1). Societăţile
comerciale pe acţiuni rezultate în urma reorganizării regiilor autonome,
având ca obiect activităţi de interes public, pot fi denumite companii
naţionale sau societăţi naţionale, după caz, şi vor fi supuse procesului de
privatizare, în condiţiile legii (art. 2). Capitalul social iniţial al
societăţilor comerciale rezultate în urma reorganizării, evaluat după
normele în vigoare, se stabileşte prin actul administrativ individual de
reorganizare, cu avizul Ministerului Finanţelor, al ministerelor de resort
şi/sau al autorităţilor administraţiei publice locale, după caz, şi se varsă
integral la data constituirii lor (art. 4). Din prevederile art. 1 alin. (3)
rezultă că reorganizarea regiilor autonome în societăţi comerciale s-a
realizat prin acte administrative individuale, emise de ministerele de
resort sau, după caz, de autorităţile publice locale, în funcţie de organul
administrativ sub autoritatea căruia se afla regia autonomă vizată pentru
reorganizare.
c) O altă reglementare specială o constituie O.G. nr. 51/1997 privind
operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing 4. Potrivit acestui act
normativ societăţile de leasing, persoane juridice române, se înfiinţează
şi funcţionează conform Legii nr. 31/1990. Societăţile de leasing sunt
societăţi comerciale care au în obiectul de activitate desfăşurarea

1
A se vedea Legea nr. 58/1991 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în M. Of. nr. 169 din 16 august
1991; Legea nr. 99/1999 privind unele măsuri pentru accelerarea reformei economice, publicată în M. Of. nr. 236 din
27 mai 1999; Legea nr. 137/2002 privind unele măsuri pentru accelerarea privatizării, publicată în M. Of. nr. 215 din
28 martie 2002; O.U.G nr. 88/1997 privind privatizarea societăţilor comerciale, publicată în M. Of. nr. 381 din 29
decembrie 1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, publicată în M. Of. nr. 88 din 25 februarie 1998.
2
Publicată în M. Of. nr. 125 din 19 iunie 1997, modificată şi completată prin O.U.G nr. 53/1997 publicată în M. Of. nr.
253 din 25 septembrie 1997; O.U.G nr. 59/1997, publicată în M. Of. nr. 267 din 6 octombrie 1997; Legea nr. 207/1997
pentru aprobarea O.U.G nr. 30/1997, publicată în M. Of. nr. 236 din 18 decembrie 1997; O.U.G nr. 88/1997 privind
privatizarea societăţilor comerciale, publicată în M. Of. nr. 381 din 29 decembrie 1997; Legea nr. 103/1998, publicată
în M. Of. nr. 198 din 28 mai 1998; O.G nr. 70/1998, publicată în M. Of. nr. 313 din 27 august 1998.
3
Publicată în M. Of. nr. 182 din 30 iulie 1992.
4
Publicată în M. Of. nr. 224 din 30 august 1997 şi republicată în M. Of. nr. 9 din 12 ianuarie 2000, după ce a fost
aprobată prin Legea nr. 170 din 30 aprilie 1998.

112
 operaţiunilor de leasing1 şi un capital social minim, subscris şi vărsat
integral la înfiinţare, de 200.000 euro (art. 19). Drept urmare, societăţile
comerciale care îşi stabilesc un astfel de obiect de activitate se vor
supune dispoziţiei speciale privind minimul de capital social prevăzut de
această ordonanţă.
d) Societăţile pe acţiuni din domeniul bancar beneficiază, de
asemenea, de reglementări speciale conferite de O.U.G. nr. 99/2006
privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalulu2. Această lege
statuează că băncile, persoane juridice române, se constituie sub forma
juridică de societăţi comerciale pe acţiuni, în baza autorizării Băncii
Naţionale a României, cu respectarea prevederilor legale aplicabile
societăţilor comerciale. Astfel de societăţi pe acţiuni pot funcţiona numai
pe baza autorizaţiei emise de Banca Naţională a României. Cererea de
autorizare, documentaţia care trebuie să însoţească o asemenea cerere,
termenele şi procedura de autorizare se stabilesc prin reglementările
Băncii Naţionale a României. Mai mult, societăţile pe acţiuni din
domeniul bancar sunt supuse unor dispoziţii speciale referitoare la
fuziune şi divizare, organizare şi conducere, cerinţele de capital,
acţionari, registrele, evidenţele, conturile, situaţiile financiare şi controlul
acestora3, lichidare, căile de contestare a actelor emise de Banca
Naţională în aplicarea acestei legi4.
e) Reglementări speciale sunt destinate, de asemenea, societăţilor
comerciale din domeniul asigurărilor. Astfel, Legea nr. 32/2000 privind
societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor5 reglementează
1
Pentru detalii asupra societăţilor de leasing şi operaţiunilor de leasing, a se vedea: D. Clocotici, Gh. Gheorghiu,
Operaţiunile de leasing, ed. a 2-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000; G. Tiţa-Nicolescu, Regimul juridic al operaţiunilor
de leasing, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.
2
Publicată în M. Of. nr. 1027 din 27 decembrie 2006. Anterior, societăţile bancare au fost reglementate prin Legea nr.
33/1991, publicată în M. Of. nr. 70 din 3 aprilie 1991, respectiv prin Legea nr. 58/1998 republicată în M.Of. nr. 78 din
24 ianuarie 2005.
3
Relativ la unele prevederi ale Legii nr. 58/1998, au fost invocate câteva excepţii de neconstituţionalitate. Astfel, una
dintre excepţii a vizat tratamentul juridic net favorabil acordat sucursalelor băncilor în raport cu sucursalele celorlalte
societăţi comerciale, care contravine spiritului liberei concurenţe şi principiului egalităţii în drepturi. Curtea
Constituţională a respins excepţia de neconstituţionalitate, cu motivarea că existenţa unor dispoziţii diferite în Legea
nr. 31/1990 privind societăţile comerciale de cele conţinute în Legea nr. 58/1998, relativ la regimul juridic al sucursalei,
nu are relevanţă sub aspect constituţional, deoarece „cele două legi fiind diferite, pot deci să cuprindă, ca opţiune a
legiuitorului, dispoziţii diferite, în funcţie de obiectul reglementării, specific fiecăreia dintre ele. Or, sub acest aspect,
este incontestabil că activitatea bancară prezintă specificităţi importante care justifică, în mod raţional şi obiectiv,
reglementări diferite, în sensul celor stabilite de jurisprudenţa Curţii Constituţionale, în acord cu cea a Curţii Europene
a Drepturilor Omului„ (decizia nr. 92 din 4 martie 2003, publicată în M. Of. nr. 224 din 3 aprilie 2003).
4
Pentru detalii, a se vedea: I. Turcu, Drept bancar, vol. I-III, Ed. Lumina Lex, Bucureşti; I. Turcu, Operaţiuni şi
contracte bancare, Tratat de drept bancar, vol. I-II, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004.
5
Publicată în M. Of. nr. 148 din 10 aprilie 2000, modificată şi completată prin: O.U.G nr. 116/2000, publicată în M. Of.
nr. 311 din 5 iulie 2000; O.U.G nr. 51/2001, publicată în M. Of. nr. 175 din 6 aprilie 2001; Legea nr. 414/2002 publicată
în M. Of. nr. 456 din 27 Iunie 2002; Legea nr. 76/2003, publicată în M. Of. nr. 193 din 26 martie 2003; Legea nr.
403/2004 publicată în M. Of. nr. 976 din 25 octombrie 2004; Legea nr. 503/2004, publicată în M. Of. nr. 1193 din 14
decembrie 2004. Anterior, această materie a fost reglementată de Legea nr. 47/1991 privind constituirea, organizarea şi
funcţionarea societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor, publicată în M. Of. nr. 151 din 19 iulie 1991.

113
 organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale de asigurare, de
asigurare-reasigurare şi de reasigurare, a intermediarilor în asigurări,
organizarea şi funcţionarea Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor,
supravegherea asigurărilor şi reasigurătorilor care desfăşoară activitatea
în sau din România, supravegherea activităţii intermediarilor în asigurări
şi reasigurări, precum şi a altor activităţi în legătură cu acestea (art. 1).
Potrivit acestui act normativ, activitatea de asigurare în România poate fi
exercitată numai de persoane juridice române, constituite ca societăţi pe
acţiuni,1 autorizate de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor conform
procedurii reglementate de art. 12. Un asigurător nu poate fi înmatriculat
în registrul comerţului fără autorizaţia emisă de Comisia de Supraveghere
a Asigurărilor (art. 11). În continuare, legea se preocupă de condiţiile de
autorizare a societăţilor pe acţiuni, a sucursalelor societăţilor de asigurare
şi/sau reasigurare aparţinând statelor membre ale Uniunii Europene şi a
filialelor sau sucursalelor societăţilor de asigurare şi/sau reasigurare din
state terţe (art. 12-1521), volumul capitalului social şi modul de
constituire a acestuia, felul acţiunilor ce pot fi emise de societatea de
asigurare (art. 16-19)2, de activităţile de evidenţă contabilă şi audit
financiar (art. 20-201)3, de rezervele tehnice obligatorii pentru asigurătorii
care exercită activităţi de asigurări generale (art. 21-22 ) 4, precum şi de
condiţiile de autorizare a brokerilor de asigurare şi/sau reasigurare ( art.
35-366)5, iar în final statuează asupra răspunderii asigurătorilor,
reasigurătorilor, agenţilor şi brokerilor de asigurări şi a sancţiunilor
aplicabile6.
f) Dreptul societar român, cu deosebire în privinţa societăţilor pe
acţiuni, conţine un regim juridic special pentru societăţile comerciale,
1
Activitatea de asigurare în România poate fi exercitată şi de alte entităţi juridice, şi anume: societăţi mutuale;
sucursale ale unor societăţi de asigurare şi/sau reasigurare din statele membre ale Uniunii Europene, care desfăşoară
activităţi de asigurare pe teritoriul României în conformitate cu dreptul de stabilire şi cu libertatea de a presta servicii;
filiale şi/sau sucursale ale unor societăţi de asigurare şi/sau de reasigurare din state terţe, autorizate de Comisia de
Supraveghere a Asigurărilor (art. 11 din Legea nr. 32/2000).
2
A se vedea Normele privind actualizarea limitei minime a capitalului social vărsat al asiguratorilor emise în baza
Ordinului Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3109/2004, publicat în M. Of. nr. 1243 din 23
decembrie 2004.
3
A se vedea Normele minimale privind activitatea de control intern aprobate prin Ordinul Preşedintelui Comisiei de
Supraveghere a Asigurărilor nr. 3105/26 februarie 2004, publicat în M.Of. nr. 186 din 3 martie 2004.
4
A se vedea Normele privind metodologia de calcul şi evidenţă a rezervelor tehnice minimale pentru activitatea de
asigurări generale,, aprobate prin Ordinul Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3109/2003,
publicat în M. Of. nr. 770 din 3 noiembrie 2003; Normele privind categoriile de active admise să acopere rezervele
tehnice, reguli de dispersie a plasamentelor şi coeficientul de lichiditate aprobate prin Ordinul Preşedintelui Comisiei
de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3110/2003, publicat în M. Of. nr. 770 din 3 noiembrie 2003.
5
A se vedea Normele privind autorizarea brokerilor de asigurare şi/sau de reasigurare, cu modificările ulterioare, emise
în baza Ordinului Preşedintelui Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor nr. 3110/2004, publicat în M. Of. nr. 1243 din
23 decembrie 2004.
6
Referitor la problematica asigurărilor, a se vedea Gh. Caraiani, M. Tudor, Asigurări. Probleme juridice şi tehnice, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001.

114
 companiile naţionale şi societăţile naţionale la care statul sau o autoritate
a administraţiei publice locale este acţionar, indiferent de actul normativ
în baza căruia o astfel de entitate societară s-a înfiinţat.
Acest regim juridic este rezervat de Legea nr. 137/2002 privind unele
măsuri pentru accelerarea privatizării1, care se completează cu
dispoziţiile rămase în vigoare ale O.U.G nr. 88/19972, aprobată prin
Legea nr. 44/1998. Toate dispoziţiile actelor normative mai sus enunţate
au caracter special şi, totodată, derogator de la dreptul societar comun
conferit de Legea nr. 31/1990.
Într-adevăr, Legea nr. 137/2002 dezvăluie un asemenea regim juridic
din chiar cuprinsul dispoziţiilor generale (Capitolul I, art. 1) unde
precizează, ab initio, că „prezenta lege stabileşte cadrul juridic pentru
accelerarea procesului de privatizare” în baza unor principii specifice
unui astfel de proces3. Legea continuă cu enunţarea formelor juridice
societare cărora le aplică reglementarea specială, şi anume: societăţilor
comerciale înfiinţate prin act normativ, la care statul sau o autoritate a
administraţiei publice locale este acţionar sau asociat; filialelor la care
sunt acţionari sau asociaţi majoritari societăţi comerciale cu capital
majoritar de stat (art. 2).
Având în vedere cadrul normativ pe care îl creează, Legea nr.
137/2002 are meritul de a defini unii termeni şi unele expresii pe care le
uzitează, cum sunt: societate comercială, acţiuni, active cu caracter
social, agent de privatizare, administrare specială, investiţii, operaţiuni
din domeniul utilităţilor, parteneriat public - privat (art. 3).
Aceeaşi lege defineşte, mai apoi, metodele prin care intenţionează să
supună privatizării societăţile comerciale vizate, metode care au un

1
Publicată în M. Of. nr. 215 din 28 martie 2002, modificată şi completată prin: O.U.G nr. 208/2002, publicată în M. Of.
nr. 961 din 28 decembrie 2002, aprobată prin Legea nr. 540/2003, publicată în M. Of. nr. 910 din 19 decembrie 2003;
O.U.G nr. 8/2003, publicată în M. Of. nr. 144 din 5 martie 2003, aprobată prin Legea nr. 569/2003, publicată în M. Of.
nr. 932 din 23 decembrie 2003; O.U.G nr. 55/2003, publicată în M. Of. nr. 462 din 28 iunie 2003, aprobată prin Legea
nr. 538/2003, publicată în M. Of. nr. 911 din 19 decembrie 2003; Legea nr. 556/2003, publicată în M. Of. nr. 922 din 22
decembrie 2003; Legea nr. 609/2003, publicată în M. Of. nr. 930 din 23 decembrie 2003; O.G nr. 36/2004, publicată în
M. Of. nr. 90 din 31 ianuarie 2004, aprobată prin Legea nr. 191/2004, publicată în M. Of. nr. 470 din 26 mai 2004;
Legea nr. 149/2004, publicată în M. Of. nr. 424 din 12 mai 2004; O.U.G nr. 37/2004, publicată în M. Of. nr. 481 din 28
mai 2004, aprobată prin Legea nr. 358/2004, publicată în M. Of. nr. 835 din 10 septembrie 2004; O.U.G nr. 26/2005,
publicată în M. Of. nr. 296 din 8 aprilie 2005, aprobată prin Legea nr. 244/2005, publicată în M. Of. nr. 637 din 20
februarie 2005. Anterior, privatizarea societăţilor comerciale la care statul a deţinut calitatea de acţionar, a fost
reglementată prin Legea nr. 58/1991 publicată în M. Of. nr. 169 din 16 august 1991 şi O.U.G nr. 88/1997, publicată în
M. Of. nr. 381 din 29 decembrie 1997, aprobată prin Legea nr. 44/1998, publicată în M. Of. nr. 88 din 25 februarie
1998.
2
Publicată în M. Of. nr. 381 din 29 decembrie 1997.
3
În acest sens, cele mai elocvente principii sunt: asigurarea transparenţei procesului de privatizare; asigurarea egalităţii
de tratament între cumpărători; aplicarea unor programe de restructurare anterioară privatizării ; reconsiderarea
datoriilor societăţilor comerciale, în vederea sporirii atractivităţii ofertei de privatizare; instituirea administrării speciale
în perioada de privatizare. A se vedea art. 1 alin. (1) din Legea nr. 137/2002.

115
 numitor comun - diminuarea participaţiei statului la societăţile la care
acesta este acţionar (art. 4).
În cuprinsul Capitolului 2, secţiunea 1, art. 5-13, Legea nr. 137/2002
reglementează într-o manieră specifică vânzarea de acţiuni sau de părţi
sociale deţinute de stat în cadrul societăţilor comerciale, iar în conţinutul
secţiunii a 2- a statuează cadrul normativ relativ la majorarea capitalului
social prin aport de capital privat (art. 14), arătând, expresis legis, că în
această privinţă se derogă de la prevederile Legii nr. 31/1990. Secţiunea a
3-a se preocupă de regimul juridic al valorificării activelor societăţilor
comerciale prin operaţiuni ca vânzarea, închirierea, asocierea în
participaţiune, aportul la capitalul social al altei societăţi comerciale,
leasingul imobiliar sau constituirea uzufructului statornicind, totodată,
categoriile de active ce pot fi supuse acestor operaţiuni, şi anume:
activele de orice fel, inclusiv cele cu caracter strategic sau având caracter
social ( art. 15).
Pentru societăţile comerciale din portofoliul Ministerului Economiei
şi Comerţului, legea statuează asupra unor instituţii juridice adaptate
domeniului său de reglementare dar care au un alt sediu material, cum
sunt: ofertele de vânzare, respectiv, de cumpărare acţiuni; revocarea
ofertei de cumpărare acţiuni; refuzul cumpărătorului de a semna
contractul; renegocierea vânzării - cumpărării de acţiuni cu un alt
ofertant; procedura şi cazurile de denunţare a contractului (art. 15 1)1. Un
spaţiu normativ important se acordă, mai apoi, „măsurilor speciale în
procesul de privatizare”, din care exemplificăm administrarea specială
instaurată acestor societăţi comerciale; conţinutul mandatului
administratorului special şi măsurile pe care acesta le poate lua potrivit
însărcinărilor primite de la instituţia publică implicată (divizări, fuziuni,
vânzări de active, conversia în acţiuni a unor creanţe etc. (art. 16-21).
Deosebit de importante sunt acele dispoziţii ale Legii nr. 137/2002
care au ca obiect reglementarea răspunderii instituţiei publice implicate
faţă de cumpărătorul acţiunilor sau părţilor sociale, pentru prejudiciile pe
care le resimte acesta, după încheierea contractului, ca urmare a
constatării unor activităţi, obligaţii, fapte sau operaţiuni dăunătoare,
existente la data încheierii contractului de vânzare-cumpărare, dar care i-
1
Legea foloseşte expresia „desfiinţarea contractelor”, însă, apreciem că de vreme ce nu s-a ajuns la încheierea unui act
juridic care să oblige părţile prin forţa contractului, este mai potrivit termenul de denunţare care semnifică retragerea
unei oferte valabile ce a ajuns la cunoştinţa destinatarului, termenul „retragere” având la rândul său mai multe valenţe
semantice şi juridice - renunţare, revocare, refuz. A se vedea, I. L. Georgescu, Drept comercial român. Teoria generală
a obligaţiilor comerciale. Probele. Contractul de vânzare- cumpărare comercială, lucrare revăzută, completată şi adusă
la zi de I. Băcanu, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1994, p. 25 - 36; M.N. Costin, S. Deleanu, Dreptul comerţului
internaţional, vol. II, Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1997, p. 66-87 ; D. Mazilu, Dreptul comerţului
internaţional, Partea specială, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 48-58.

116
 au fost ascunse ori nu puteau fi cunoscute. Tot astfel, este reglementată
atât garanţia pentru evicţiune a cumpărătorului, ca urmare a pierderii de
către acesta a dreptului de proprietate asupra bunurilor imobile
revendicate de terţe persoane prin hotărâri judecătoreşti, deoarece au fost
preluate abuziv de către stat, cât şi garantarea acordării unor despăgubiri
de până la 50 % din preţul efectiv plătit de cumpărător, pentru astfel de
prejudicii (art. 27-30)1.
Capitolul 6, art. 31-38 din aceeaşi lege, conţine „dispoziţii speciale
privind fuziunea, divizarea, dizolvarea şi lichidarea societăţilor
comerciale supuse privatizării”, iar Capitolul 7, art. 39-41, statuează prin
norme procesual - civile asupra unor proceduri judiciare având incidenţă
asupra litigiilor născute în legătură cu operaţiunile şi actele prevăzute de
această lege, precum şi asupra procedurilor de reziliere a contractelor de
vânzare - cumpărare a acţiunilor, executarea silită a obligaţiilor pecuniare
asumate, executarea gajului asupra acţiunilor şi reînregistrarea ca
acţionar a instituţiei publice implicate.
g) În sfârşit, legiuitorul a dat o reglementare specială societăţilor pe
acţiuni constituite în domeniul pieţei de capital.

1
A se vedea Fr. Deak, Tratat de drept civil. Contracte speciale, Ed. Universul juridic, Bucureşti, 2001, p.74-84 ; C.
Toader, Evicţiunea în contractele civile, ed. a 2-a, Ed. All Beck, Bucureşti, 1998; N. Anghel, E.L. Anghel, Garantarea
obligaţiilor civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p.261 ; Radu I. Motica, F. Moţiu, Contractul de
vânzare-cumpărare. Teorie şi practică judiciară, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 130-145.

117
 Astfel, Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital 1 statuează că
„prezenta lege reglementează înfiinţarea şi funcţionarea pieţelor de
instrumente financiare, cu instituţiile şi operaţiunile specifice acestora,
precum şi a organismelor de plasament colectiv” [art. 1 alin. (1)]. Din
punct de vedere al domeniului său de reglementare, Legea nr. 297/2004
constituie dreptul comun în materie de piaţă de capital dar, relativ la
entităţile juridice care participă la operaţiuni specifice cu investiţii şi
instrumente financiare, legea desemnează în majoritatea cazurilor doar
societatea pe acţiuni. Pentru a nu crea confuzii, legea defineşte în
cuprinsul Titlului I, „Dispoziţii generale”, art. 2, termenii şi expresiile
cărora le acordă semnificaţie juridică specifică domeniului său de
reglementare, cum sunt: acţionar semnificativ, emitent de instrumente
financiare, entităţi reglementate, filială, grup de societăţi comerciale,
instrumente financiare, intermediari de servicii de investiţii financiare,
investitor calificat, ofertant, ofertă publică de valori mobiliare, organism
de plasament colectiv (O.P.C.), persoane implicate, program de ofertă,
societate-mamă, sucursală, titluri de participare, valori mobiliare, titluri
de capital.

1
Publicată în M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004. Anterior, acest domeniu a fost reglementat, succesiv, prin: O.U.G nr.
26/2002 privind organismele de plasament colectiv în valori mobiliare, publicată în M. Of. nr. 229 din 5 aprilie 2002,
aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 513/2002, publicată în M. Of. nr. 539 din 24 iulie 2002; O.U.G nr.
27/2002 privind pieţele reglementate de mărfuri şi instrumente financiare derivate, publicată în M. Of. nr. 232 din 8
aprilie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 512/2002, publicată în M. Of. nr. 576 din 5 august
2002; O.U.G nr. 28/2002 privind valorile mobiliare, serviciile de investiţii financiare şi pieţele reglementate, publicată
în M. Of. nr. 238 din 9 aprilie 2002, aprobată cu modificări şi completări prin Legea nr. 525/2002, publicată în M. Of.
nr. 576 din 5 august 2002; Legea nr. 52/1994 privind valorile mobiliare şi bursele de valori, publicată în M. Of. nr. 210
din 11 august 1994; O.G nr. 20/1998 privind constituirea şi funcţionarea fondurilor cu capital de risc, publicată în M.
Of. nr. 41 din 30 ianuarie 1998, respinsă prin Legea nr. 407/2004, publicată în M. Of. nr. 956 din 19 octombrie 2004;
O.G nr. 24/1993 privind reglementarea constituirii şi funcţionării fondurilor deschise de investiţii şi a societăţilor de
investiţii ca instituţii de intermediere financiară, publicată în M. Of. nr. 210 din 30 august 1993, aprobată prin Legea nr.
83/1994, publicată în M. Of. nr. 292 din 14 octombrie 1994. Noua reglementare adusă de Legea nr. 297/2004 are
meritul de a transpune în dreptul naţional următoarele directive ale Uniunii Europene: Directiva nr. 93/22/CEE privind
serviciile de investiţii în domeniul valorilor mobiliare, cu modificările ulterioare, publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene nr. 141 din 11 iunie 1993; Directiva nr. 97/9/CEE privind schemele de compensare a
investitorilor, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. 84 din 26 martie 1997; Directiva nr.
85/611/CEE privind dispoziţiile reglementare şi administrative referitoare la anumite organisme de plasament colectiv
în valori mobiliare, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. 375 din 31 decembrie 1996; Directiva
nr. 98/26/CEE a Parlamentului European şi a Consiliului privind caracterul definitiv al decontării în sistemele de plăţi şi
de decontare a instrumentelor financiare, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. 166 din 11 iunie
1998; Directiva nr. 2003/71/CEE privind prospectele publicate atunci când valorile mobiliare sunt oferite publicului
sau admise la tranzacţionare, care amendează Directiva nr. 2001/34/CEE, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor
Europene nr. 345 din 31 decembrie 2003; Directiva nr. 2001/34/CEE privind admiterea valorilor mobiliare la cota
oficială a bursei şi informaţiile ce trebuie publicate cu privire la aceste valori mobiliare, publicată în Jurnalul Oficial al
Comunităţilor Europene nr. 184 din 6 iunie 2001; Directiva nr. 2003/6/CEE privind abuzul de piaţă, publicată în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. 96 din 12 aprilie 2003; Directiva nr. 2002/65/CEE privind prestarea
serviciilor financiare la distanţă, publicată în Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. 271 din 9 octombrie 2002;
Directiva nr. 1993/6/CEE privind adecvarea capitalului firmelor de investiţii şi instituţiilor de credit, publicată în
Jurnalul Oficial al Comunităţilor Europene nr. 141 din 11 iunie 1993.

118
 Pentru Legea nr. 297/2004, intermediarii sunt : societăţi de servicii de
investiţii financiare autorizate de C.N.V.M 2, instituţii de credit autorizate
de Banca Naţională a României 3, precum şi entităţi de natura acestora,
autorizate în state membre sau nemembre ale Uniunii Europene să
presteze servicii de investiţii financiare. Asemenea societăţi, denumite
S.S.I.F, sunt persoane juridice, constituite sub formă de societăţi pe
acţiuni, emitente de acţiuni nominative, conform Legii nr. 31/1990 [art. 2
alin. (1) pct. 14, art. 3 şi art. 6]. Pentru aceste societăţi pe acţiuni, legea
prevede un anumit obiect de activitate (art. 5), dar şi condiţii speciale
pentru constituire şi funcţionarea lor referitoare la: structura şi volumul
capitalului social iniţial şi al celui majorat (art. 7); autorizarea,
suspendarea şi retragerea autorizaţiei de funcţionare de către C.N.V.M
(art. 8-13); conducerea, administrarea, controlul intern şi acţionarii
semnificativi (art. 14-21); regulile prudenţiale (art. 22-25) şi regulile de
conduită (art. 26-28); sucursalele societăţilor de servicii de investiţii
financiare, persoane juridice române, şi libera circulaţie a serviciilor (art.
37-40); intermediarii din statele membre ale Uniunii Europene (art. 41 şi
42); intermediarii din statele nemembre (art. 43).
Tot astfel, legea pieţei de capital consacră regimul juridic al Fondului
de compensare a investitorilor, ca persoană juridică, constituită sub forma
unei societăţi pe acţiuni, în baza actului constitutiv, aprobat în prealabil
de C.N.V.M. Statuând că aceste entităţi vor purta denumirea de S.C.
Fondul de compensare a investitorilor S.A., legea reglementează în
continuare scopul Fondului, cadrul compensărilor, categoriile de
investitori admise sau exceptate de la compensare, resursele financiare
ale Fondului etc. (art. 44-52).
Sub Titlul III, art. 53-123, Legea nr. 297/2004 reglementează
organismele de plasament colectiv în valori mobiliare statuând asupra
următoarelor entităţi juridice care pot desfăşura operaţiuni specifice
acestui domeniu, şi anume:
1. Societatea de administrare a investiţiilor (S.A.I.), persoană juridică,
constituită sub forma unei societăţi pe acţiuni, conform Legii nr. 31/1990,
funcţionând numai în baza autorizaţiei C.N.V.M [art. 53 alin. (1)].
Această societate comercială are ca obiect de activitate principal
administrarea organismelor de plasament colectiv în valori mobiliare
(O.P.C.V.M), precum şi alte organisme de plasament colectiv
(A.O.P.C.V.M), [art. 54 alin. (1) şi (2)]. În privinţa S.A.I., Legea nr.
2
Comisia Naţională a Valorilor Mobiliare (C.N.V.M ) este autoritatea competentă care aplică prevederile prezentei legi,
prin exercitarea prerogativelor stabilite în statutul său [art. 1 alin. (3) Legea nr. 297/2004].
3
A se vedea art. 1 alin. (3) din O.U.G nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, publicată în M.
Of. nr. 1027 din 27 decembrie 2006, aprobată prin Legea nr. 227/2005, publicată în M. Of. nr. 480 din 18 iulie 2007.

119
 297/2004 prevede dispoziţii speciale relativ la: volumul capitalului
social; autorizarea, suspendarea şi retragerea autorizaţiei de funcţionare;
conducerea, acţionarii semnificativi şi controlul intern; regulile
prudenţiale şi regulile de conduită.
2. Depozitarul reprezintă acea instituţie de credit din România,
autorizată de Banca Naţională a României, în conformitate cu legislaţia
bancară1, sau sucursala din România a unei instituţii de credit, autorizată
într-un stat membru, avizată de C.N.V.M.2 Potrivit legislaţiei bancare,
instituţiile de credit din România se pot constitui şi funcţiona ca bănci, iar
băncile, persoane juridice române, se constituie sub forma juridică de
societate comercială pe acţiuni. Activitatea depozitarului – societate pe
acţiuni - constă în păstrarea tuturor activelor unui O.P.C.V.M, dar şi în
alte operaţiuni prevăzute de legea pieţei de capital (art. 70-75).
Depozitarul răspunde faţă de S.A.I., faţă de societatea de investiţii şi faţă
de deţinătorii de titluri de participare, pentru orice pierdere suferită de
aceştia, ca urmare a îndeplinirii necorespunzătoare sau neîndeplinirii
obligaţiilor sale.
3. Organismele de plasament colectiv în valori mobiliare (O.P.C.V.M.)
sunt fonduri deschise de investiţii şi societăţi de investiţii, în această
ultimă ipoteză astfel de organisme înfiinţându-se prin act constitutiv sub
forma juridică de societăţi pe acţiuni [art. 76 alin. (1) şi (2)] 3. Condiţiile
speciale relative la obiectul de activitate al acestora şi raporturile ce se
pot naşte între O.P.C.V.M., pe de o parte, şi S.A.I. ori depozitar, pe de altă
parte, sunt strict reglementate de lege (art. 79-82). Societăţile de investiţii
beneficiază, de asemenea, de dispoziţii speciale referitoare la: felul
acţiunilor pe care le pot emite; administrarea specială a societăţii de
investiţii; volumul capitalului social; înregistrarea emisiunilor şi
răscumpărărilor de acţiuni la oficiul registrului comerţului; conţinutul şi
modul de publicare a convocatorului pentru adunarea generală a
acţionarilor; votul prin corespondenţă; modul de reprezentare a
acţionarilor în adunarea generală a acţionarilor (art. 100).
O deosebită atenţie acordă Legea nr. 297/2004 regulilor privind
transparenţa şi publicitatea informaţiilor în legătură cu activităţile
O.P.C.V.M., difuzate de S.A.I. ori de către societăţile de investiţii
autoadministrate (art. 105-108), precum şi O.P.C.V.M. -urilor din statele
membre ale Uniunii Europene, care distribuie titluri de participare în
1
A se vedea O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, publicată în M.Of. nr.1027 din 27
decembrie 2006.
2
Ibidem.
3
Spre deosebire de societăţile de investiţii, fondurile deschise de investiţii se înfiinţează pe bază de contract civil [art.
76 alin. (2)] şi emit unităţi de fond, de un singur tip, dematerializate, ce conferă deţinătorilor lor drepturi egale (art. 89).

120
 România (art. 109 şi 110), respectiv liberei circulaţii a serviciilor prestate
de societăţile de administrare a investiţiilor (S.A.I.) şi O.P.C.V.M. -uri în
România şi în alte state membre sau nemembre ale Uniunii Europene
(art. 111 şi 112).
4. Alte organisme de plasament colectiv în valori mobiliare -
A.O.P.C.V.M.- se pot constitui sub forma fondurilor închise de investiţii
sau a societăţilor de investiţii de tip închis. Astfel de societăţi se
înfiinţează prin act constitutiv, sub forma juridică a societăţii pe acţiuni,
şi pot emite un număr limitat de acţiuni ce sunt tranzacţionate pe o piaţă
[art. 114 lit. b)]. C.N.V.M.- este solicitat prin lege să emită reglementări
specifice cu privire la condiţiile de constituire şi funcţionare a acestor
A.O.P.C.V.M.- societăţi de investiţii de tip închis (art. 116, 117 şi 118).
Legea statuează că dispoziţiile referitoare la societăţile de investiţii de tip
închis sunt aplicabile, totodată, societăţilor de investiţii financiare (S.I.F.)
rezultate din transformarea Fondurilor Proprietăţii Private prevăzute de
Legea nr. 33/19961, urmând ca C.N.V.M să emită reglementări cu privire
la conţinutul minim al actului constitutiv al unei S.I.F. (art. 120).
Dispoziţii speciale sunt rezervate de Legea nr. 297/2004 sistemelor de
tranzacţionare a instrumentelor financiare, precum şi societăţilor pe
acţiuni care deţin rolul de actori principali în cadrul acestor sisteme
(Titlul IV, art. 124-172), după cum urmează:
1. Pieţele reglementate de instrumente financiare se organizează şi se
administrează de către persoane juridice, constituite sub forma juridică
de societăţi pe acţiuni , emitente de acţiuni nominative, conform Legii nr.
31/1990, autorizate şi supravegheate de C.N.V.M., denumite operatori de
piaţă (art.124 alin.1). Legea statuează în mod exclusiv asupra condiţiilor
relative la: autorizarea, supravegherea şi retragerea autorizaţiei acestor
societăţi pe acţiuni (art. 126-133); reglementările emise de societatea
comercială în calitate de operator de piaţă (art. 134); supravegherea
exercitată de C.N.V.M. asupra operatorilor de piaţă (art. 135-138).
2. Depozitarul central este acea persoană juridică constituită sub forma
societăţii pe acţiuni, emitentă de acţiuni nominative, în conformitate cu
Legea nr. 31/1990, autorizată şi supravegheată de C.N.V.M., care
efectuează operaţiunile de depozitare a valorilor mobiliare, precum şi
orice operaţiuni în legătură cu acestea (art. 146). Şi în cazul acestei
societăţi pe acţiuni, Legea pieţei de capital prevede condiţii speciale
referitoare la înfiinţarea şi funcţionarea sa, respectiv la supravegherea de
către C.N.V.M. a activităţii societăţilor depozitare (art. 148 - 156).

1
Publicată în M.Of. nr. 273 din 1 noiembrie 1996.

121
 3. Casele de compensare şi contrapartea centrală sunt, de asemenea,
persoane juridice, constituite sub forma unor societăţi pe acţiuni,
emitente de acţiuni nominative, plătite integral în numerar, în momentul
depunerii cererii de autorizare, care au ca obiect de activitate efectuarea
de operaţiuni de compensare şi decontare a tranzacţiilor cu instrumente
financiare derivate, precum şi orice operaţiuni în legătură cu acestea
[art.159 alin. (1) şi art. 157 alin. (1)].
Casa de compensare este o societate pe acţiuni responsabilă de
calcularea poziţiilor nete ale intermediarilor, ale unei posibile contrapărţi
centrale şi/sau ale unui posibil agent de decontare [art. 157 alin. (2)].
Agentul de decontare este societatea pe acţiuni care deschide pentru
intermediarii autorizaţi şi/sau pentru o contraparte centrală care participă
la sistem, conturi de decontare prin care, pe baza ordinelor de transfer din
sistem, sunt decontate tranzacţiile cu instrumente financiare sau, după
caz, acordă credite respectivilor intermediari şi/sau contrapărţii centrale,
în scopul decontării [art. 157 alin. (3)].
Contrapartea centrală este o societate pe acţiuni care se interpune
între intermediarii din sistem şi care acţionează ca o contraparte exclusivă
a acestora, în ce priveşte ordinele lor de transfer [art. 157 alin. (4)].
Modul de înfiinţare şi funcţionare a acestor societăţi pe acţiuni,
reglementările specifice referitoare la activitatea lor, supravegherea
operaţiunilor desfăşurate şi finalitatea transferurilor în sistemul de
compensare - decontare, fac obiectul dispoziţiilor art. 159-172 din Legea
nr. 297/2004.
Dispoziţii speciale prevede aceeaşi lege pentru operaţiunile de piaţă,
statuând în mod imperativ cu privire la: ofertele publice de valori
mobiliare (acţiuni şi obligaţiuni) emise de societatea pe acţiuni (Titlul V,
art. 173-205) şi retragerea acţionarilor din societate, ca urmare a derulării
unei oferte publice de cumpărare adresată tuturor acţionarilor şi pentru
toate deţinerile acestora (art. 206-208); condiţiile de admisibilitate la
tranzacţionare pe o piaţă reglementată a acţiunilor şi obligaţiunilor (art.
209-220); obligaţiile societăţilor comerciale ale căror acţiuni sau
obligaţiuni sunt admise la tranzacţionare pe o piaţă reglementată (art.
224-233); dispoziţiile speciale aplicabile societăţilor admise la
tranzacţionare (art. 234-243).
În final, Legea nr. 297/2004 dispune, prin derogare de la prevederile
Legii nr. 31/1990, asupra obligativităţii ce revine societăţilor pe acţiuni
din domeniul pieţei de capital relativ la auditul financiar al acestora
(Titlul VIII, art. 258-263) şi la unele măsuri de administrare specială şi
lichidare administrativă, în situaţia în care o entitate societară din cele

122
 enumerate de lege se află în stare de insolvabilitate (Titlul IX, art. 264-
270).

3.2.2. Reglementări complementare aplicabile societăţilor

comerciale

Ansamblul reglementărilor generale şi speciale analizate se

completează, uneori în mod necesar iar alteori cu titlu subsidiar, cu alte
prevederi conţinute în alte acte normative, în funcţie de coliziunile
dreptului societar cu alte reglementări, în primul rând de natură
comercială, precum şi în funcţie de nevoile de întregire pe care însăşi
normele dreptului societar le resimte în cursul nenumăratelor aplicaţii
practice ale problematicii societare1.
a) Astfel, Legea nr. 31/1990 şi legile speciale care guvernează materia
societăţilor se completează în mod necesar cu Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerţului2.
Această lege este prezentă în viaţa societăţii comerciale de la
constituire şi până la încetarea existenţei sale.
Într-adevăr, Legea nr. 26/1990 statuează, printr-o reglementare
unitară, asupra acelor formalităţi ce conduc la recunoaşterea societăţii
comerciale ca subiect de drept, având personalitate juridică, faţă de
autoritatea statală şi faţă de terţi. Aceste formalităţi se referă la:
necesitatea înmatriculării societăţii comerciale la oficiul registrului
comerţului de pe lângă tribunalul în a cărui circumscripţie îşi stabileşte
sediul, ceea ce are ca efect dobândirea de către societatea comercială a
statutului de persoană juridică (art. 1-20); obligativitatea înregistrării la
oficiul registrului comerţului de menţiunilor prevăzute de lege, ceea ce
atrage efectul opozabilităţii operaţiunilor menţionate faţă de terţi (art. 5,
21, 22, 26, 28); regimul juridic al înmatriculării filialelor şi sucursalelor
(art. 23-28); regimul juridic al firmelor şi emblemelor (art. 30-43);
1
A se vedea, în acelaşi sens, St. D. Cărpenaru, op.cit., p. 142, R.I. Motica, L. Bercea, Drept comercial român,
Ed.Lumina Lex, Bucureşti, 2005, p. 92; E. Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni, Ed. All Beck, Bucureşti, 1999, p.
8.
2
Publicată în M.Of. nr. 121 din 7 noiembrie 1990, republicată în M.Of. nr. 49 din 4 februarie 1998. Legea a fost
modificată şi completată prin: O.G. nr. 53/1998, publicată în M.Of. nr. 302 din 18 august 1998; O.U.G. nr. 76/2001,
publicată în M.Of. nr. 283 din 31 mai 2001; Legea nr. 348/2001, publicată în M.Of. nr. 382 din 12 iulie 2001; O.U.G.
nr. 129/2002, publicată în M.Of. nr. 746 din 11 octombrie 2002; O.G. nr. 15/2003, publicată în M.Of. nr. 61 din 1
februarie 2003; Legea nr. 161/2003, publicată în M.Of. nr. 279 din 21 aprilie 2003; Legea nr. 505/2003, publicată în
M.Of. nr. 857 din 3 decembrie 2003; Legea nr. 183/2004 publicată în M.Of. nr.461 din 24 mai 2004; O.G. nr. 72/2004,
publicată în M.Of. nr.791 din 27 august 2004; Legea nr. 519/2004, publicată în M.Of. nr. 1109 din 26 noiembrie 2004;
Legea nr. 302/2005, publicată în M.Of. nr. 953 din 27 octombrie 2005; Legea nr. 441/2006, publicată în M.Of. nr. 955
din 28 noiembrie 2006.
Legea nr. 26/1990 beneficiază, totodată de norme practice de aplicare conţinute de Normele metodologice nr.608 din 15
aprilie 1998 privind modul de ţinere a registrelor comerţului şi de efectuarea înregistrărilor, publicate în M.Of. nr. 176
din 11 mai 1998.

123
 controlul legalităţii actelor, faptelor şi menţiunilor cu privire la care
societatea comercială are obligativitatea înmatriculării / înregistrării la
oficiul registrului comerţului (art. 6)1.
b) Legea nr.31/1990 se completează în mod imperios cu dispoziţiile
Codului civil român2. Această concluzie se întemeiază, de jure, pe acele
dispoziţii din Legea societăţilor comerciale care fac o atare trimitere, iar
pe de altă parte, ratio juris, pe argumente de integrare sistemică a
normelor de drept societar în ansamblul principiilor şi reglementărilor
dreptului comun.
Astfel, potrivit art. 291 din Legea nr. 31/1990, prevederile din această
lege se completează cu dispoziţiile Codului civil.
Norma de trimitere analizată are o dublă aplicare, in concreto şi in
abstracto.
In concreto, Legea nr. 31/1990 conţine unele dispoziţii care prevăd,
expresis legis, că în privinţa unor raporturi juridice se aplică un anumit
regim juridic, specific materiei acelor raporturi. Astfel, prevederile art.
72 din Legea societăţilor comerciale statuează că „obligaţiile şi
răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare
la mandat şi de cele special prevăzute de această lege”. În mod identic,
art. 166 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 dispune că „întinderea şi efectele
răspunderii cenzorilor sunt determinate de regulile mandatului” şi,
adăugăm noi, de cele speciale aplicabile administratorilor, potrivit Legii
societare3. Referirile la mandat au în vedere reglementarea oferită, cu titlu
special, de Codul civil.
In abstracto, dispoziţiile Codului civil se pot aplica asupra
societăţilor comerciale ori de câte ori prevederile Legii nr. 31/1990 nu
sunt suficiente sau necesită armonizarea cu principiile şi spiritul dreptului
comun. Această aplicaţie a Codului civil urmează a primi concretizarea

1
Art. 6 din Legea nr. 26/1990 a fost criticat pentru neconstituţionalitate, autorul excepţiei de neconstituţionalitate
invocând că instanţele judecătoreşti recurg la interpretări diferite asupra textului conţinut de art. 6 din lege şi chiar
pronunţă hotărâri ce înfrâng autoritatea de lucru judecat evocată de încheierea judecătorului delegat pe lângă oficiul
registrului comerţului. Curtea constituţională a respins excepţia, arătând în esenţă că textul de lege criticat se limitează
la a institui exigenţe de ordin formal referitoare la înregistrarea şi identificarea societăţilor comerciale, fără a
reglementa nici un aspect de fond. Pe de altă parte, instanţa constituţională a statuat că nu intră în atribuţiile sale
cenzurarea aplicării dispoziţiilor legale de către instanţele judecătoreşti, controlul judecătoresc realizându-se exclusiv în
cadrul căilor de atac prevăzute de lege, ceea ce este conform cu prevederile art. 126 din Constituţia republicată, potrivit
cărora justiţia se realizează prin Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie şi prin celelalte instanţe judecătoreşti stabilite de lege
(decizia nr. 58 din 17 februarie 2004, publicată în M. Of. nr. 222 din 15 martie 2004). Relativ la problematica instanţei
registrului comerţului, a se vedea T. Prescure, Registrul comerţului, Ed. All Beck, Bucureşti, 2001.
2
Codul civill român (nou), intrat în vigoare la 1 octombrie, a fost adoptat prin Legea nr. 287/2009 şi pus în aplicare
prin Legea nr. 71/2011.
3
Concluzia se impune, a fortiori, din analiza textului conţinut de art. 166 alin. (3) referitor la cenzori, care se
completează cu dispoziţiile speciale prevăzute de art. 73, relative la administratori.

124
 numai de la caz la caz, în funcţie de problematica ce se cere a fi
soluţionată cu sprijinul normelor civile.
Rezultă, aşadar, că dispoziţiile Legii nr. 31/1990 privind societăţile
comerciale, se completează cu dispoziţiile Codului civil, care primesc
aplicare după următoarele reguli:
- intervenţia are caracter subsidiar1, adică după ce s-a recurs în
totalitate la normele juridice comerciale, iar aceste norme s-au dovedit
insuficiente;
- completarea Legii societare cu dispoziţiile Legii civile apare necesară
pentru cazul concret avut în vedere2;
- aplicarea dispoziţiilor civile nu contravine reglementării speciale
conţinută de legea comercială3.
Alăturat dispoziţiilor civile relative la contractul de societate, sunt
aplicabile în materia societăţilor comerciale şi alte reglementări ale
Codului civil, cum sunt cele referitoare la: condiţiile generale de fond ale
actului constitutiv (consimţământ, capacitate, obiect şi cauză); definirea
dreptului de proprietate , de uz şi de uzufruct, pentru determinarea
aportului social; principiile împărţelii patrimoniului, pentru determinarea
repartiţiilor ce se cuvin asociaţilor din activul patrimonial al societăţii
comerciale aflată în lichidare; condiţiile angajării răspunderii
patrimoniale a administratorilor societăţii comerciale pentru săvârşirea
unor fapte juridice păgubitoare pentru societate; efectele obligaţiilor
asumate de asociaţi în privinţa participării cu aporturi sociale la
constituirea capitalului social; răspunderea asociaţilor în cazul
înstrăinării titlurilor, pentru evicţiune sau viciile titlurilor vândute etc 4.
c) Deosebit de importantă este reglementarea specială pe care o oferă
Legea nr. 85/2006 privind procedura insolvenţei5, dispoziţiile acesteia
1
Caracterul subsidiar al reglementării Codului civil în domeniul Legii societare comerciale este subliniat
în numeroase lucrări de specialitate. A se vedea: St. D. Cărpenaru, op. cit, p. 142; Radu I. Motica, L.
Bercea, Drept comercial român şi Drept bancar, vol. I , Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, p. 93; M.N.
Costin, C.A. Jeflea, Societăţile comerciale de persoane, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 15 şi
următoarele; S. Bodu, Drept comercial completat cu noţiunile fundamentale de drept civil, Ed. Rosetti,
2005, p. 28 ; O. Căpăţână, Societăţile comerciale, ediţia a 2-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1996, p. 34 ; E.
Cârcei, op. cit, p. 8.
2
A se vedea C.A. Galaţi, decizia civilă nr. 916/6 octombrie 2003, publicată de Ministerul Justiţiei,
Culegere de practică judiciară 2003, Ed. All Beck, Bucureşti, 2004, p. 144-146.
3
A se vedea I.C.C.J., Secţia comercială, decizia nr. 7684/14 decembrie 2001, publicată în Buletinul
jurisprudenţei, Culegere de decizii pe anul 2001, Ed. All Beck, 2003, p. 395 şi următoarele.
4
Unii autori consideră că sunt aplicabile în materia societăţilor comerciale şi dispoziţiile Codului civil
relative la transferul dreptului de proprietate şi al riscurilor asupra bunurilor ce fac obiectul aportului în
natură (art. 1294 şi art. 971). A se vedea în acest sens E. Cârcei, op. cit., p. 52.
5
Publicată în M.Of. nr. 359 din 21 aprilie 2006. Anterior, procedura falimentului a fost reglementată de
Codul comercial român (Cartea a III–a, “Despre faliment”, art. 695–888 şi Cartea a IV –a, Titlul I,
Capitolul III, „Dispoziţiuni speciale de procedură în materie de faliment”, art. 936 – 944), respectiv de art.

125
 având exclusivitate în aplicare, în ipoteza în care societatea comercială se
dizolvă ca urmare a finalizării procedurii falimentului.
Într-adevăr, art. 227 alin. (1) lit. f) din Legea nr. 31/1990, statuează
că societatea se dizolvă prin falimentul societăţii comerciale. În acest caz,
dizolvarea se pronunţă de tribunalul investit cu procedura insolvenţei
comerciale.
Drept urmare, odată cu declanşarea procedurii falimentului,
societatea comercială se supune dispoziţiilor Legii nr. 85/2006, atât cu
privire la conducerea şi administrarea societăţii comerciale, cât şi cu
privire la activităţile de lichidare a patrimoniului acesteia. Astfel, Legea
nr. 31/1990 stabileşte falimentul drept ipoteză a dizolvării societăţii
comerciale, iar Legea nr. 85/2006 desăvârşeşte dispoziţiile după care se
conduce ansamblul de operaţiuni pentru constatarea insolvenţei societăţii
comerciale şi procedura de lichidare a obligaţiilor sale sociale, dispoziţii
care, în raport de prevederile Legii nr. 31/1990, relative la lichidarea
societăţilor comerciale, au un regim special, aplicându-se după regula
lex specialia generalibus derogant1.
Fără a exclude unele acte normative completatoare ale legislaţiei
societare2, nu trebuie omise reglementările aparţinătoare altor domenii
ale juridicului, cărora societatea pe acţiuni trebuie să le asigure aplicarea,
întrucât astfel de reglementări susţin cadrul legal deplin al organizării şi
funcţionării societăţii comerciale.

34–38, ,,Dispoziţii relative la faliment”, din Regulamentul pentru punerea în aplicare a Codului comercial
român, publicat în M. Of., nr. 126 din 10 septembrie 1887. Toate aceste reglementări au fost abrogate prin
dispoziţiile art. 150 alin. (2) din Legea nr. 64/1995, abrogată, la rândul ei, prin Legea nr. 85/2006.
1
Relativ la problematica insolvenţei comerciale şi procedura falimentului, a se vedea: I. Turcu, Insolvenţa
comercială, reorganizarea judiciară şi falimentul, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000 ; I. Turcu, Falimentul.
Noua procedură, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2003; R. Bufan, Reorganizarea judiciară şi falimentul, Ed.
Lumina Lex, Bucureşti, 2001; V. Paşca, Unele consideraţii teoretice şi aspecte practice privind răspunderea
membrilor organelor de conducere ale societăţilor comerciale supusă procedurilor reglementate de Legea
nr. 64/1995, în Revista de drept comercial nr. 2/2004; I. Turcu, Consecinţele deschiderii procedurii
insolvenţei comercianţilor, în Revista de drept comercial nr. 1/2003 ; V. Pătulea, Sfera de aplicabilitate a
prevederilor Legii nr. 64/1995 privind procedura reorganizării judiciare şi a falimentului, în Revista Dreptul
nr. 2/2005 ; M.N Costin, I. Schiau, T. Precure, Reorganizarea şi lichidarea judiciară, Ed. Lumina Lex,
Bucureşti, 1997 ; R. Bufan, Drept falimentar român, Ed. Mirton, Timişoara, 1998.
2
A se vedea H.G nr. 1323/1990 privind unele măsuri pentru aplicarea Legii privind societăţile comerciale,
publicată în M.Of. nr. 149/1991 şi O.U.G nr. 92/1997 privind stimularea investiţiilor directe, publicată în
M.Of. nr. 386/1997.

126
 Fac parte din aceste reglementări cele cuprinse în Codul muncii1 şi
legislaţia muncii, Codul fiscal2, Codul de procedură fiscală3 şi Legea
contabilităţii nr. 82/19914.
a) Aplicarea Codului muncii şi legislaţiei raporturilor de muncă
rezultă din prevederile art. 284 din Legea nr. 31/1990, potrivit cărora
încadrarea salariaţilor la societăţile comerciale se face pe baza unui
contract individual de muncă, cu respectarea legislaţiei muncii şi
asigurărilor sociale.
b) Imperativul conformării societăţi comerciale unor dispoziţii din
legislaţia fiscală rezultă din împrejurarea că societatea comercială
desfăşoară activităţi producătoare de venituri pentru entitatea societară,
asociaţi, administratori, directori, cenzori, auditori financiari şi salariaţi,
deopotrivă.
Astfel, Codul fiscal atribuie societăţii comerciale (persoană juridică)
şi asociaţilor (persoane fizice sau persoane juridice asociate) calitatea de
contribuabili (art. 13) cărora le stabileşte obligaţia de a plăti impozit pe
profit, în ipoteza societăţilor comerciale (art. 15-35), sau impozit pe
dividende, în privinţa asociaţilor (art. 36). Alte dispoziţii ale Codului
fiscal privesc: impozitarea veniturilor din activităţi independente, cum
sunt remuneraţiile cenzorilor şi auditorilor financiari (art. 47) şi a
administratorilor (art. 53); impozitarea veniturilor din salarii (art. 56);
impozitarea veniturilor din cedarea folosinţei bunurilor (art. 65);
impozitarea veniturilor din investiţii incluzând aici dividendele şi
câştigurile rezultate din transferul titlurilor de valoare - acţiuni şi
obligaţiuni (art. 69-71); regimul juridic al taxei pe valoarea adăugată
(art. 127-158), al accizelor (art. 162 şi următoarele) şi al impozitelor şi
taxelor locale (art. 247 şi următoarele); modelul şi conţinutul
documentelor fiscale (art.159).
c) În aceeaşi manieră, Codul de procedură fiscală defineşte
contribuabilul ca fiind orice persoană care, potrivit Codului fiscal,
datorează impozite şi taxe (art. 15) după care statuează asupra obligaţiilor
fiscale ale contribuabililor, cum sunt: obligaţia de a declara bunurile şi
veniturile impozabile sau, după caz, impozitele şi taxele datorate;
1
Adoptat prin Legea nr. 53/2003, publicată în M.Of. nr. 72 din 5 februarie 2003, modificată prin Legea nr.
480/2003, publicată în M.Of. nr. 814 din 18 noiembrie 2003, Legea nr. 541/2003, publicată în M.Of. nr.913
din 19 decembrie 2003, Legea nr. 65/2005, publicată în M.Of. nr. 576 din 5 iulie 2005.
2
Adoptat prin Legea nr. 571/2003, publicat în M.Of. nr. 972 din 23 decembrie 2003.
3
Adoptat prin O.G. nr. 92/2003, publicat în M.O.f. nr. 941 din 29 decembrie 2003, republicat în M.Of. nr.
560 din 24 iunie 2004.
4
Publicată în M.Of. nr. 265 din 27 decembrie 1991, republicată în M.Of. nr. 629 din 26 august 2002.
Ultimele modificări asupra Legii contabilităţii s-au efectuat prin O.G nr. 70/2004 şi Legea nr. 420/2004 de
aprobare a acestei ordonanţe.

127
 obligaţia de a plăti, la termenele legale, impozitul şi taxa datorată;
obligaţia de a calcula şi de a înregistra în evidenţele contabile şi fiscale
impozitele şi taxele; orice alte obligaţii care revin contribuabililor,
persoane fizice sau juridice, în aplicarea legilor fiscale (art. 20).
Tot astfel, Codul de procedură fiscală reglementează instituţia juridică
a creanţelor fiscale, desemnând debitorul obligaţiei de plată a creanţei şi
cazurile de preluare a obligaţiei de plată în situaţia intervenirii divizării,
fuziunii, reorganizării judiciare sau falimentului debitorului principal (art.
23 şi 24), precum şi cazurile de răspundere solidară a asociaţilor,
administratorilor şi a oricăror persoane care au provocat insolvabilitatea
fiscală a societăţii comerciale (art. 25 şi 26).
Deosebit de importante sunt dispoziţiile Codului de procedură fiscală
relative la: domiciliul fiscal (art. 29); obligaţia societăţilor comerciale de
înregistrare fiscală în vederea atribuirii codului de identificare fiscală (art.
63-69); obligaţia de a conduce evidenţa fiscală, potrivit actelor normative
în vigoare (art. 71 şi 72); obligaţia de depunere a declaraţiilor fiscale în
forma şi conţinutul prevăzute de organul fiscal (art. 73 - 76).
d) Interferenţa reglementărilor Legii contabilităţii nr. 82/1991 în
materie societară este evidenţiată în dublu sens.
Astfel, Legea nr. 31/1990 dispune că situaţiile financiare anuale se vor
întocmi în condiţiile prevăzute de lege şi vor fi verificate sau auditate
potrivit legii (art. 182). Administratorii sunt obligaţi ca, în termen de 15
zile de la data adunării generale, să depună o copie de pe situaţiile
financiare anuale, însoţite de raportul lor, raportul cenzorilor sau raportul
auditorilor financiari, precum şi de procesul verbal al adunării generale
la oficiul registrului comerţului, precum şi la Ministerul Finanţelor, în
condiţiile prevăzute de Legea contabilităţii nr. 82/1991 (art. 185).
Situaţiile financiare ale societăţilor comerciale, care intră sub incidenţa
reglementărilor contabile armonizate cu directivele europene şi
standardele internaţionale de contabilitate1, vor fi auditate de către
auditori financiari în condiţiile prevăzute de lege2, iar la societăţile
comerciale care nu intră sub incidenţa acestor reglementări, adunarea
generală va hotărî contractarea auditului financiar sau numirea cenzorilor,
după caz (art. 160). În această ultimă ipoteză, societatea pe acţiuni va
avea cel puţin trei cenzori, şi tot atâţia supleanţi, iar unul din cenzorii
aflaţi în exercitarea mandatului trebuie să fie contabil autorizat în
condiţiile legii sau expert contabil (art. 159)3.
1
A se vedea Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital.
2
A se vedea O.U.G nr. 75/1999 privind activitatea de audit financiar, publicată în M.Of. nr. 256 din 4 iunie 1999.
3
A se vedea O.G nr. 65/1994 privind organizarea activităţii de expertiză contabilă şi a contabililor autorizaţi, publicată
în M.Of. nr. 243 din 30 august 1994.

128
 Pe de altă parte, Legea nr. 82/1991 statuează că societăţile
comerciale au obligaţia să organizeze şi să conducă contabilitatea
proprie, respectiv contabilitatea financiară potrivit prezentei legi şi
contabilitatea de gestiune adaptată la specificul activităţii (art. 1).
Răspunderea pentru organizarea şi conducerea contabilităţii revine
administratorului sau altei persoane care are obligaţia gestionării
societăţii comerciale [art. 11 alin. (1)].
Valoarea acţiunilor emise sau a altor titluri, precum şi vărsămintele
efectuate în contul capitalului social subscris se reflectă distinct în
contabilitate (art. 14).
Repartizarea profitului se înregistrează în contabilitate pe destinaţii,
după aprobarea situaţiilor financiare anuale [art.18 alin. (3)]. Pierderea
contabilă reportată se acoperă din profitul exerciţiului financiar şi cel
reportat, din rezerve şi capital social, potrivit hotărârii adunării generale a
asociaţilor [art. 18 alin. (4)].
În continuare, Legea contabilităţii reglementează registrele de
contabilitate obligatorii şi documentele necesare pentru efectuarea
verificărilor contabile ulterioare, inclusiv termenul de păstrare a acestor
evidenţe (art. 19-24). Deosebit de importante sunt dispoziţiile referitoare
la situaţiile financiare anuale a căror întocmire revine societăţilor
comerciale, după cum acestora le sunt aplicabile reglementările contabile
conforme cu Standardele Internaţionale de Raportare Financiară sau,
după caz, reglementările contabile conforme cu directivele europene (art.
26-29).

3.2.3. Actele constitutive ale societăţii comerciale

Actele constitutive ale societăţii comerciale sunt fie numai

contractul de societate, în cazul societăţii în nume colectiv şi societăţii în
comandită simplă, fie numai statutul societăţii în cazul societăţii cu
răspundere limitată cu un singur societar, fie contractul de societate şi
statutul în cazul societăţii pe acţiuni, societăţii în comandită pe acţiuni şi
societăţii cu răspundere limitată cu doi sau mai mulţi asociaţi.

3.2.3.1. Contractul de societate comercială

3.2.3.1.1. Concept. Caractere juridice

a) Definirea conceptului contract de societate.

129
 Contractul de societate comercială este acordul de voinţă
realizat între doi sau mai mulţi subiecţi de drept, persoane fizice şi/sau
persoane juridice, care convin să aducă aporturi sociale în numerar
şi/sau în natură şi să desfăşoare împreună activităţi comerciale
aducătoare de profit, în vederea împărţirii între ei a beneficiilor obţinute,
asumându-şi obligaţia de a suporta, tot astfel, pierderile rezultate.
b)Caracterele contractului de societate comercială sunt
următoarele:
- Caracter sinalagmatic imperfect. Astfel, are caracter
sinalagmatic deoarece generează drepturi şi obligaţii reciproce între
asociaţi, dar şi între aceştia şi societatea comercială. Pe de altă parte,
caracterul sinalagmatic este imperfect, întrucât efectele contractului se
produc în două planuri distincte, astfel: în planul raporturilor dintre
asociaţi şi în planul raporturilor dintre asociaţi şi societatea comercială
constituită de ei.
Datorită caracterului sinalagmatic imperfect al contractului de
societate comercială acesta nu generează decât unele dintre efectele
specifice contractelor sinalagmatice perfecte, astfel:
- în cazul contractului de societate comercială nu se poate invoca
excepţia de neexecutare a contractului (excoptio in non adimpleti
contractus), deoarece nici un asociat nu îşi poate motiva neîndeplinirea
obligaţiei sale de aport social invocând neîndeplinirea aceleiaşi obligaţii
de către un alt asociat;
- nici rezoluţiunea contractului de societate nu poate fi cerută de către
asociatul care şi-a îndeplinit propria prestaţie, pe considerentul că alt
asociat nu şi-a îndeplinit prestaţia asumată. Aceasta întrucât societatea
comercială nu poate fi periclitată în existenţa ei, prin reaua-credinţă sau
prin dezinteresul unui asociat; împotriva asociatului de rea-credinţă sau
care se dezinteresează de soarta societăţii pot fi aplicate sancţiuni
specifice, cum sunt: excluderea din societate sau obligarea prin justiţie a
asociatului la executarea aportului, anularea acţiunilor neliberate,
suspendarea dreptului de vot.
b) Contractul de societate comercială este un contract cu titlu oneros
întrucat fiecare asociat urmăreşte la intrarea in societate obţinerea unui
profit sau alt avantaj economic.
c) Contractul de societate comercială are caracter aleatoriu deoarece
conţine două elemente incerte (alea), respectiv: primul se concretizează
in aceea că realizarea de către societatea comercială a profitului este
incertă, pentru că depinde de circumstanţe ce ţin de aspecte interne ale
societăţii, precum corectitudinea managementului societăţii, interesul pe

130
 care şi-l dau asociaţii de a conlucra la realizarea scopului social, corecta
gestionare a patrimoniului social etc., precum şi de unele circumstanţe
exterioare societăţii comerciale, cum sunt conjunctura pieţii interne sau
externe, modul în care societatea îşi face cunoscute produsele către
marele public-publicitatea, situaţia monedei naţionale, gradul de
stabilizare a preţului în condiţii de inflaţie şi de instabilitate economică
etc.; al doilea element alea are ca obiect întinderea profitului obţinut de
fiecare asociat aflat în raport de intercondiţionare cu mărimea profitului
realizat de societatea comercială.
d) Contractul de societate comercială este un contract cu executare
continuă. Astfel, deşi obligaţia de aport social se execută de regulă uno
ictu printr-un singur act de executare (uno ictu), aceasta nu este singura
obligaţie a asociaţilor. Alături de obligaţia de aport, asociaţii se mai
obligă să conlucreze între ei la realizarea scopului societăţii, să nu facă
acte de concurenţă neloială pe toată durata de existenţă a societăţii, să-şi
exercite drepturile ce rezultă din calitatea de asociat cu bună-credinţă etc.
e) Contractul de societate comercială este un fapt de comerţ, pentru
că el reprezintă un act de organizare a unei întreprinderi comerciale care
este societatea comercială.
f) Contractul de societate comercială este un act juridic solemn.
Această apreciere se desprinde din dispoziţiile art. 5 din Legea nr.
31/1990, conform cărora actul constitutiv se încheie sub semnătură
privată cu dare de dată certă sau, după caz, în formă autentică. Întradevăr,
dacă printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren
ori societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică, respectiv,
când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită somplă
actul constitutiv se încheie în scris şi se autentifică de către un notar
public.
Opinăm, în plus, că prevederea ope legis a conţinutului obligatoriu a
actului constitutiv subliniază şi mai mult caracterul solemn al acestuia1.
În acelaşi sens s-a exprimat şi doctrina comercială2, atunci când a
arătat că cerinţa solemnităţii este pretinsă ad validitatem în scopul
atenţionării asociaţilor cu privire la consecinţele importante ale actului,
precum şi pentru asigurarea liberei exprimări şi a certitudinii
consimţământului. Mai mult, se susţine că prin efectul actului constitutiv
se creează o entitate colectivă care devine persoană juridică pe data
înmatriculării în registrul comerţului3.
1
A se vedea art. 8 din Legea nr. 31/1990.
2
I. Turcu, op.cit., p. 250.
3
M.N. Costin, C.A. Jeflea, op. cit., p. 114.

131
 Aşadar, pentru valabila încheiere a actului constitutiv nu este
suficientă doar manifestarea de voinţă a acţionarilor, acordul pentru
constituirea societăţii trebuind sa fie însoţit de vărsarea aporturilor
sociale. Sancţiunea neîndeplinirii acestei cerinţe legale este diferită, în
funcţie de momentul constatării sale: înainte de înmatriculare, sancţiunea
constă în respingerea cererii de înmatriculare a societăţii în registrul
comerţului (art. 46); după înmatriculare, sancţiunea prevăzută de lege
este nulitatea societăţii înmatriculate în registrul comerţului cu
încălcarea dispoziţiilor legale privind capitalul social, minim, subscris şi
vărsat [art. 56 lit. g)].
Apreciem, în final, că forma solemnă a actului constitutiv, ca o
condiţie ad validitatem, rezultă şi din sancţiunile prevăzute de lege în
cazul nerespectării formei şi conţinutului acestuia. Sancţiunile se referă la
lipsirea de efecte a actului constitutiv încheiat cu încălcarea cerinţelor
legale, şi constau în respingerea cererii de înmatriculare în registrul
comerţului.

3.2.3.1.2. Conţinutul contractului de societate

Legea nr. 31/1990 stabileşte un conţinut minimal şi obligatoriu pentru

contractul de societate. Ceea ce prevede legea ca fiind obligatoriu să se
menţioneze în cuprinsul contractului am numit clauze necesare, pentru că
fără ele contractul este lipsit de valabilitatea juridică. Distinct de clauzele
necesare, care sunt obligatoriu de stipulat în contract, legea nu interzice
asociaţilor să stipuleze orice alte clauze ar dori, prin care s-ar putea aduce
clarificări raporturilor juridice dintre ele. Aceste clauze pe care părţile le
pot stipula, distinct de clauzele necesare, se numesc clauze opţionale.
Prin urmare, conţinutul contractului de societate este format din clauze
necesare şi clauze opţionale.
Clauzele necesare pe care trebuie să le conţină contractul de societate
sunt:
a) datele de identificare ale asociaţilor; în cazul asociaţilor persoane
fizice se vor menţiona numele, prenumele, data şi locul naşterii, domiciliul
stabil, cetăţenia; în cazul asociaţilor persoane juridice se vor consemna
denumirea, sediul principal, forma juridică (dacă sunt societăţi comerciale),
naţionalitatea;

132
 b) datele de identificare ale societăţii comerciale care se constituie, şi
anume: denumirea, sediul principal, eventualele sedii secundare, forma
juridică, durata pentru care se înfiinţează;
c) date privind capitalul social al societăţii comerciale, arătându-se:
mărimea capitalului social, aceasta exprimându-se printr-o cifră ce indică
valoarea lui; structura capitalului social, precizându-se elementele din care
este format, (numerar / numerar şi bunuri în natură, alte aporturi dacă sunt
admise), fracţiunile valorice şi titlurile societare care le reprezintă.
Structura capitalului social, sub aspectul împărţirii lui în fracţiuni
valorice depinde de forma juridică a societăţii comerciale ce se
constituie, astfel:
- în cazul societăţii pe acţiuni şi în comandită pe acţiuni, capitalul social este
împărţit în fracţiuni egale denumite acţiuni;
- în cazul societăţii cu răspundere limitată, capitalul social este divizat în
fracţiuni egale numite părţi sociale;
- în cazul societăţii în nume coletiv şi în comandită simplă, capitalul social
este împărţit în fracţiuni numite părţi de interes, care în realitate sunt
similare părţilor sociale.
În contractul de societate se va preciza în câte acţiuni, respectiv părţi
sociale este împărţit capitalul social şi ce valoare are fiecare dintre acestea.
Tot în legătură cu capitalul social în contractul de societate, se va
menţiona: valoarea capitalului social subscris şi valoarea capitalului social
vărsat, la constituirea societăţii.
Nu este obligatoriu ca asociaţii să verse efectiv întregul capital social
subscris la constituirea societăţii. Ei au obligaţia să verse o cotă parte din
acest capital, diferenţa urmând a fi adusă în patrimoniul societăţii în
termenul stabilit în actul constitutiv.
d) date privind obiectul de activitate al societăţii comerciale. Se va
preciza un obiect principal de activitate şi, după caz, unul sau mai multe
obiecte secundare de activitate. date referitoare la administrarea societăţii. Se
va preciza modul cum urmează a se înfăptui administrarea societţii, precum
şi persoanele care sunt abilitate să împlinească acte de administrare (numele
şi prenumele administratorilor, puterile conferite acestora, dacă ei pt decide
individual sau dacă pot decide numai împreună, durata mandatului lor,
precum şi faptul dacă sunt remuneraţi pentru munca prestată).
e) participarea asociaţilor la împărţirea beneficiilor şi la suportarea
pierderilor înregistrate de societatea comercială. În cuprinsul contractului
trebuie să se înscrie procentele în care participă la împărţirea beneficiilor şi la
suportarea pierderilor fiecare asociat. De regulă aceste procente sunt egale cu
procentele în care asociaţii participă la formarea capitalului social.

133
 f) sucursalele şi filialele. În actul constitutiv trebuie să se menţioneze dacă
la constituire societatea înfiinţeaă sucursale sau filiale. În caz afirmativ, se va
arăta localitatea unde se înfiinţează aceste structuri societare, sediul lor,
numele administratorului lor, puterile pe care acesta le are.
g) dizolvarea şi lichidarea societăţii comerciale. În cuprinsul contractului
de societate se va preciza în ce împrejurări societatea se dizolvă şi care sunt
regulile după care se va desfăşura lichidarea ei.
În afară de aceste clauze necesare, asociaţii au libertatea să stipuleze şi
clauze opţionale, cum ar fi: clauze prin care să stabilească organele de
conducere ale societăţii comerciale, anumite detalii în legătură cu modul
cum se gestionează patrimoniul societăţii, cum se va întocmi bilanţul etc.

3.2.3.1.3. Modificarea contractului de societate

Contractul de societate, fiind un act juridic ce exprimă acordul de voinţă

al părţilor, poate fi modificat prin voinţa comună a acestora. Această
posibilitate reprezintă un reflex al principiului simetriei actelor juridice.
În armonie cu acest principiu, orice act juridic poate fi modificat în
aceleaşi condiţii şi cu respectarea aceloraşi forme ce au fost avute în vedere
la încheierea lui. Dacă raportăm exigenţele acestui principiu la contractul de
societate, vom constata că pentru modificarea acestui contract sunt necesare
cel puţin două condiţii:
- acordul de voinţă al tuturor asociaţilor, deoarece însuşi contractul de
societate reprezintă în esenţa lui, acordul de voinţă al tuturor asociaţilor;
- forma scrisă. Aceasta pentru că şi contractul de societate a fost redactat în
formă scrisă.
Contractul de societate poate fi modificat oricând, chiar mai înainte ca
procedura de constituire a societăţii să fi fost finalizată. Însă, dat fiind că
acest contract reprezintă elementul esenţial în procedura de constituire a
societăţilor comerciale, modificările lui ulterioare vor fi publicate în
Monitorul Oficial.
În cazul în care actul constitutiv al societăţii este format din contract de
societate şi statut, modificările operate în conţinutul contractului trebuie
operate şi în conţinutul statutului, pentru că între cele două părţi ale actului
constitutiv trebuie să existe o deplină concordanţă, sub aspectul conţinutului.

3.2.3.2. Statutul societăţii

134
 Statutul se încheie atunci când lege îl prevede, fie ca o componentă a
actului constitutiv al societăţii, fie ca singurul act constitutiv al societăţii
comerciale.
Ca şi componentă a actului constitutiv al societăţii comerciale,
statutul reprezintă un act dezvoltător al contractului de societate, un
instrument juridic pentru detalierea şi explicitarea clauzelor contractului
de societate. El se poate înfăţişa în această postură la societatea pe
acţiuni, la societatea în comandită pe acţiuni şi la societatea cu
răspundere limitată cu pluralitate de asociaţi. În aceste cazuri, statutul
poate fi redactat împreună cu contractul de societate formând conţinutul
unui singur documen intitulat act constitutiv sau ca act distinct de
contractul de societate, sub forma unui script separat de înscrisul
constatator al contractului de societate.
În ambele cazuri, împreună cu contractul, statutul societăţii formează
actul constitutiv şi, din punct de vedere al formei juridice trebuie să fie
constatat printr-un înscris.
În ipoteza prezenţei statutului alături de contractul de societate, legea
nu prevede, ca şi în cazul contractului de societate, un set de clauze
necesare pe care să le conţină statutul societăţii. Totuşi, legea societară
statuează că, în cazurile în care contractul de societate şi statutul
constituie acte distincte, acesta din urmă va cuprinde datele de
identificare ale asociaţilor şi clauze care să reglementeze organizarea,
funcţionarea şi desfăşurarea activităţii societăţii (art. 5 alin. 5 din Legea
nr. 31/1990).
În cea de-a doua ipoteză, în care statutul este singurul act constitutiv
al societăţii – avem în vedere societăţile unipersonale – în mod
obligatoriu, în cuprinsul statutului vor trebui să se regăsească toate
clauzele necesare prevăzute de lege pentru contractul de societate, care
vor putea fi completate şi cu clauzele opţionale.

3.2.4. Elementele specifice actului constitutiv al societăţii

comerciale

În literatura juridică s-a apreciat că alături de elementele generale,

comune oricărui act juridic (capacitatea părţilor, consimţământul părţilor,
o cauză licită şi un obiect determinat)1, actul constitutiv al societăţii

1
D.A. Popescu, op. cit., p. 147-180; G. Ripert, R. Roblot, op. cit., vol. I, p. 608 şi următoarele; M. de Juglart, B.
Ippolito, Cours de droit commercial, vol. I, Ed. Montchrestien, 1978, p. 69 şi următoarele.

135
 comerciale trebuie să conţină, în esenţă, anumite elemente care îi sunt
specifice, astfel1:
a) aportul asociaţilor la constituirea capitalului social;
b) scopul exercitării în comun a unei activităţi comerciale (affectio
societatis);
c) participarea tuturor asociaţilor la beneficii şi pierderi2.
Dacă în actul constitutiv nu se regăsesc aceste elemente, actul nu va fi
nul, însă nu va mai avea semnificaţia de act juridic care stă la baza
constituirii, organizării şi funcţionării societăţii comerciale.

3.2.4.1. Aportul social al asociaţilor la constituirea capitalului

social
A. Obligaţia de aport social
În sens juridic, prin aport se înţelege obligaţia pe care şi-o asumă
fiecare asociat de a aduce în societate un anumit bun, o valoare
patrimonială3. Operaţiunea este analizată astfel, ca un contract încheiat
între asociaţi şi viitoarea societate comercială4.
Sub aspect etimologic, noţiunea de aport desemnează chiar bunul adus
în societate de către asociat5.
Obligaţia de aport la capitalul social al societăţii comerciale se
realizează în două etape: prin subscrierea aportului, respectiv prin
vărsarea acestuia.
Aportul subscris reprezintă manifestarea de voinţă a asociatului prin
care se obligă să contribuie la constituirea capitalului social6.
Aportul vărsat constă în predarea aportului subscris. Aportul poate fi
vărsat dintr-o dată, simultan cu încheierea actului constitutiv, sau prin
două ori mai multe acte de executare. Este necesară, însă, observarea
dispoziţiilor imperative din legea care reglementează actul constitutiv al
societăţii pe acţiuni, în funcţie de obiectul de activitate al acesteia.
Cu titlu derogator, pentru unele societăţi pe acţiuni, legile speciale
aplicabile acestora impun ca aportul subscris şi cel vărsat să fie identic în
chiar momentul încheierii actului constitutiv7.
1
I.L. Georgescu, op. cit. p. 24.
2
I. Turcu, op. cit., p. 251.
3
St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 146.
4
Y. Guyon, Droit des affaires, vol. I, ed. a 8-a, Ed. Economica, Paris, 1994, p. 95.
5
A se vedea I. Băcanu, Capitalul social al societăţilor comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1999, p. 63 şi
următoarele.
6
I. Turcu, op. cit., p. 251.
7
A se vedea, O.U.G. nr. 51 din 28 august 1997, privind operaţiunile de leasing şi societăţile de leasing, aprobată şi
modificată prin Legea nr. 90/1998 publicată în M.Of. nr. 170 din 30 aprilie 1998; Legea nr. 32 din 10 aprilie 2000
privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, publicată în M.Of. nr. 148 din 10 aprilie, modificată prin
Legea nr. 76 din 12 martie 2003, publicată în M.Of. nr. 193 din 26 martie 2003 şi O.U.G. nr. 61/2005, publicată în

136
 Asumarea obligaţiei de aport se realizează în modalităţi diferite, şi
anume:
- prin semnarea actului constitutiv, ca regulă generală a constituirii
oricărei societăţi comerciale;
- prin subscrierea prospectului de emisiune, ca regulă specială a
constituirii societăţii pe acţiuni prin subscripţie publică.
Obligaţia de aport trebuie să fie fermă, irevocabilă, necondiţionată şi
să se refere la valori sau bunuri care pot constitui obiectul dreptului de
dispoziţie juridică a asociatului.
În acest sens, Curtea Supremă de Justiţie, în prezent Înalta Curte de
Casaţie şi Justiţie a statuat că aportul trebuie să aparţină persoanei
subscriitoare şi să se afle în circuitul civil (decizia nr. 176/6 octombrie
1992).
În virtutea asumării obligaţiei de aport, asociatul este răspunzător
pentru neefectuarea vărsămintelor la care s-a angajat.
Aportul social la capitalul unei societăţi comerciale se materializează
în primul rând în numerar şi numai complementar în bunuri sau în
creanţe.
Într-adevăr, Legea nr. 31/1990 cuprinde o dispoziţie cadru, care
prevede obligativitatea aportului în numerar [art. 16 alin. (1)].
Aşa cum s-a arătat în doctrină 1, cerinţa este firească, întrucât în absenţa
numerarului societatea se află în stare de insolvenţă.
Mai mult, societăţile din domeniile bancar, al asigurărilor şi pieţei de
capital îşi pot constitui capitalul social numai prin aporturi în numerar.
B. Tipuri de aport social admis
În sens larg, poate constitui aport la capitalul social al societăţii
comerciale orice bun cu valoare economică aparţinând asociatului, dacă
prezintă interes pentru activitatea economică a societăţii2.
Din prevederile art. 16 din Legea societăţilor comerciale, rezultă că, în
general, în societatea comercială sunt admise următoarele tipuri de aport
la capitalul social: aportul în numerar, aportul în natură şi aportul în
creanţe.
a) Aportul în numerar are ca obiect o sumă de bani pe care asociatul
se obligă să o transmită societăţii3.

M.Of. nr. 562 din 30 iunie 2005; O.U.G. nr. 99 din 6 decembrie 2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea
capitalului, publicată în M.Of. nr. 1027 din 27 decembrie 2006.
1
I. Turcu, op. cit., 252.
2
St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 147.
3
Radu I. Motica, L. Bercea, op. cit., p. 97.

137
 În doctrină1 s-a pus problema dacă sintagma „aport în numerar” se
referă doar la bani lichizi sau la orice instrument de plată cu numerar.
Opinăm că trebuie făcută distincţie între obiectul aportului şi mijlocul
de realizare a acestuia. Astfel, aportul în numerar are ca obiect doar sume
de bani, însă modalitatea de transmitere a aportului o poate constitui
CEC-ul sau viramentul bancar, acestea din urmă rămânând în sfera
instrumentelor de plată cu numerar şi nu se constituie în aporturi de sine-
stătătoare la capitalul social.
Numerarul ce face obiectul aportului social se exprimă întotdeauna în
lei, chiar dacă vărsământul s-a efectuat în monedă străină.
Aportul în numerar se depune în contul societăţii la CEC ori la o
societate bancară. Potrivit art. 68 din Legea nr. 31 din 1990, aportul
asociaţilor la capitalul social nu este purtător de dobânzi.
b) Aportul în natură poate consta în bunuri mobile sau imobile,
corporale sau incorporale, precum: clădiri, terenuri, construcţii speciale,
maşini, utilaje, fonduri de comerţ, drepturi de proprietate industrială etc. 2.
Obiectul aportului în natură cuprinde, practic, orice bun care prezintă
interes economic pentru societate, sfera acestor bunuri fiind limitată doar
de următoarele deziderate:
- bunul constituit aport să aparţină asociatului3, deoarece aceste
aporturi se realizează prin transferarea drepturilor corespunzătoare şi prin
predarea efectivă către societate a bunurilor;
- bunul să se afle în stare de utilizare;
- bunul să se afle în circuitul civil şi să nu fie grevat de sarcini. Apreciem
că nu pot face obiect al aportului în natură bunurile mobile sechestrate
sau bunurile imobile în privinţa cărora este notată interdicţia de
înstrăinare şi grevare, deoarece dreptul de dispoziţie al asociatului asupra
acestor bunuri este condiţionat de radierea pe viitor a sarcinii de care este
grevat bunul.
În principiu, aporturile în natură trebuie acoperite integral înainte de
înmatricularea societăţii comerciale. Aceasta, întrucât, odată cu
solicitarea înmatriculării societăţii, legea prevede necesitatea depunerii
actelor privind proprietatea asupra aporturilor în natură [art. 36 alin. 1 lit.
d)]4.
Acoperirea integrală a aporturilor în natură nu se confundă cu
operaţiunea realizării acestor aporturi. În timp ce prima operaţiune

1
E. Cârcei, op. cit., p. 49
2
În acelaşi sens, I. Băcanu, op. cit., p. 76, E. Cârcei, op. cit., p. 49.
3
Curtea Supremă de Justiţie, decizia nr. 84 din 14 aprilie 1992, banca de date SIJROM.
4
În acelaşi sens I. Băcanu, op. cit., p. 79.

138
 semnifică actul juridic de dispoziţie şi predarea către societate a
documentelor ce atestă drepturile acţionarului asupra bunurilor ce fac
obiectul acestui aport, cea de-a doua operaţiune materializează însăşi
transferul bunului şi a drepturilor corespunzătoare din patrimoniul
acţionarului în cel al societăţii1.
Bunurile ce formează aporturile în natură sunt supuse evaluării.
Această necesitate decurge din dispoziţiile art. 26 alin. 1, art. 27 şi art. 38
alin. 1 din Legea societăţilor comerciale, indiferent dacă bunurile sunt noi
sau folosite, şi fără deosebire de modalitatea de constituire a capitalului
social. Evaluarea se efectuează de către experţi numiţi de judecătorul
delegat pe lângă oficiul registrului comerţului după înregistrarea cererii
de înmatriculare a societăţii. Experţii întocmesc un raport cuprinzând
descrierea şi modul de evaluare a fiecărui bun aportat, evidenţiind dacă
valoarea acestuia corespunde numărului şi valorii acţiunilor acordate în
schimb, precum şi alte elemente indicate de judecătorul delegat. Pentru
bunurile noi se va lua în considerare factura.
Relativ la aportul în natură se cuvine evidenţierea unor particularităţi
ce însoţesc bunurile şi drepturile corespunzătoare constituite cu acest titlu
la formarea capitalului social. Avem în vedere, sub acest aspect, analiza
aporturilor în proprietate sau numai în folosinţă, a transmiterii riscurilor
precum şi a răspunderii debitorului obligaţiei de aport.
1. Ipoteza aportului în proprietate
Legea societăţilor comerciale enunţă, cu titlu de regulă, că în lipsă de
stipulaţie contrară, bunurile constituite ca aport în societate devin
proprietatea acesteia din momentul înmatriculării ei la registrul
comerţului (art. 65)2. Această prevedere instituie o prezumţie relativă,
juris tantum3, conform căreia societatea comercială este declarată
proprietarul bunurilor aduse cu titlu de aport la capitalul său social.
Prezumţia are caracter relativ deoarece se poate stipula contrariul, adică
transmiterea doar a unui sau a unor drepturi deţinute de asociat asupra
bunului, excluzând dreptul de proprietate. Răsturnarea prezumţiei este în
sarcina asociatului. Totodată, prezumţia nu poate fi înfrântă prin orice
mijloc de probă ci numai prin înfăţişarea unei stipulaţii sau clauze
contrare, deci a unei dovezi scrise. Mai mult, dacă aportul priveşte un
teren, dovada scrisă trebuie să îmbrace forma autentică, pentru că în
această ipoteză însăşi actul constitutiv este supus condiţiei ad
1
D.A. Popescu, op. cit., p. 191 ”aportul în societate constituie o veritabilă vânzare”.
2
Art. 83 C. com. (abrogat în prezent) prevedea, într-un mod asemănător, că „în lipsă de stipulaţiune contrarie, lucrurile
vărsate devin proprietatea societăţii”. Pe acest temei s-a arătat în doctrină că „ori de câte ori (acţionarii n.n.) vor să facă
un aport numai în folosinţă, trebuie să menţioneze această clauză în mod expres”. I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 30.
3
A se vedea O. Căpăţână, op. cit., p. 195.

139
 solemnitatem, ad validitatem1. Situaţia este identică pentru orice aport în
natură atunci când societatea s-a constituit prin subscripţie publică2.
Stipulaţia contrară trebuie să se regăsească în raportul juridic
intrasocietar intervenit între asociat şi societate, indiferent că se constată
printr-o clauză conţinută în actul constitutiv sau într-un act adiţional.
Aportul în proprietate se efectuează prin transferul dreptului de
proprietate asupra bunului şi predarea efectivă a acestuia la dispoziţia
societăţii comerciale3. Drept urmare, „bunul intră în patrimoniul
societăţii, iar asociatul nu va mai avea nici un drept asupra lui” 4. Bunul
nu va putea fi urmărit de creditorii personali ai asociatului, iar la
dizolvarea şi lichidarea societăţii, asociatul nu va avea dreptul la
restituirea bunului în natură, ci a contravalorii sale5.
În doctrină6 s-a apreciat că în cazul unor aporturi în frauda creditorilor
personali ai asociatului este admisibilă acţiunea în revocarea aportului, în
măsura îndeplinirii condiţiilor prevăzute de dreptul comun pentru
acţiunea pauliană7.
Relativ la regimul juridic aplicabil aportului în proprietate, doctrina
noastră a considerat potrivit a se opri la echivalarea acestuia cu cel
aplicabil vânzării de bunuri mobile sau imobile8, cu diferenţa că locul
preţului este luat de acţiunea din capitalul social atribuită asociatului.
Doctrina franceză consideră, în acelaşi sens, că aportul în proprietate
se asimilează transmisiunii cu titlu oneros, asemănătoare vânzării 9. Unii
autori susţin, totuşi, că există o diferenţă esenţială între actul aportului şi
cel al vânzării, în sensul că în timp ce în cazul vânzării, bunul trece din
patrimoniul vânzătorului în cel al cumpărătorului în schimbul unui preţ,
în mod definitiv, în cazul aportului, bunul este afectat de aportor

1
Conform art. 5 alin. (6) din Legea nr. 31/1990, astfel cum a fost modificată prin Legea nr. 161 din 2003, forma
autentică a actului constitutiv este obligatorie atunci când printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află
un teren.
2
Ibidem, art. 5 alin. (6) lit. c).
3
C. Roşu, M.L. Tec, op. cit., p. 38, Ph. Merle, op. cit., p. 35.
4
A se vedea Radu I. Motica, L. Bercea, op. cit., p. 79. În acest sens, instanţa a decis că actul de dispoziţie prin care se
transmite dreptul de proprietate de la acţionar la societate, are un caracter ireversibil, deoarece ca efect al actului de
dispoziţie se schimbă regimul juridic al bunului ce face obiectul aportului (C.S.J., Secţia comercială, decizia nr. 11/18
ianuarie 1994, publicată în Revista Dreptul nr. 12/1994, p. 76).
5
Pe durata societăţii, creditorii asociatului pot să-şi exercite drepturile lor numai asupra părţii din beneficiile cuvenite
asociatului după bilanţul contabil, iar după dizolvarea societăţii, asupra părţii ce i s-ar cuveni prin lichidare. Creditorii
pot totuşi popri, în timpul duratei societăţii, părţile ce s-ar cuveni asociaţilor prin lichidare sau pot sechestra şi vinde
acţiunile debitorului lor (art. 66 Legea nr. 31/1990).
6
I.L.Georgescu, op. cit., vol. II, p. 30, Ph. Merle, op. cit., p. 36.
7
Asupra acţiunii pauliene, a se vedea L. Pop, Drept civil român, Teoria generală a obligaţiilor, Ed. Lumina Lex, 1998,
p. 415 şi următoarele.
8
A se vedea în acest sens I.L.Georgescu, op. cit., vol. II, p. 27; O. Căpăţână, op. cit., p. 198; D.A. Popescu, op. cit., p.
191.
9
L. Godon, op. cit., p. 36; M. Cozian, A. Viandier, op. cit., p. 55.

140
 interesului societăţii pe durata funcţionării acesteia, nefiind abandonat
definitiv ci, dimpotrivă, la dizolvare, bunul se poate strămuta din nou în
patrimoniul aportorului1. Tot astfel, se arată că aportorul nu este ţinut faţă
de societate aşa cum este ţinut vânzătorul în raport cu achizitorul, întrucât
aportorul nu beneficiază de privilegiile legale ale vânzătorului şi nu poate
invoca resciziunea actului de aport pentru leziune în cazul aportării unui
imobil. În sfârşit, dacă vânzătorul, în schimbul proprietăţii cedate,
primeşte o sumă de bani, aportorul primeşte părţi sociale sau acţiuni a
căror valoare variază în funcţie de rezultatele activităţii societăţii2.
În ceea ce ne priveşte, apreciem că actul de dispoziţie asupra
aportului în proprietate este guvernat de dispoziţiile legale speciale
referitoare la societăţile comerciale, de cele ale Codului comercial
relative la contractul de vânzare comercială şi, în completare, după caz,
în măsura în care acestea nu sunt suficiente, se aplică regulile de drept
comun compatibile3.
În consecinţă, nu putem califica, ab initio, operaţiunea aportului în
proprietate ca având natura juridică a actului civil translativ de
proprietate4, operaţiunea având un caracter comercial aparţinând
domeniului societar. Argumentăm această poziţie prin următoarele
considerente: obligativitatea executării aportului, deci a strămutării
dreptului de proprietate asupra bunului de la asociat către societate,
modalitatea de predare a bunului, evaluarea acestuia, avantajele
economice primite în schimbul aportului de către asociat şi răspunderea
pentru neexecutarea sau executarea necorespunzătoare a obligaţiei de
aport sunt elemente esenţiale ale operaţiunii analizate. Toate aceste
aspecte sunt reglementate prin dispoziţii societare izvorând din legea
comercială şi actul constitutiv. Desigur că nu era locul potrivit ca
legiuitorul societăţilor comerciale să prevadă cvasi-totalitatea ipotezelor
referitoare la specificul bunurilor ce pot face obiectul aportului în
proprietate sau la particularităţile răspunderii asociaţilor pentru riscul
pieirii bunului aportat ori pentru evicţiunea societăţii sau riscul
intervenirii insolvabilităţii asociatului obligat la aport. Pe de altă parte,
inter partes, ţinând seama de particularităţile societăţii ce se constituie,
de structura capitalului social, de natura specifică a unor bunuri, nimic nu
se opune ca prin actul constitutiv să se acopere, prin clauze precise,
1
G. Ripert, R. Roblot, op. cit., p. 441.
2
Ph. Merle, op. cit., p. 36.
3
„Sunt aplicabile regulile dreptului comun privitoare la transmisiunea bunului, la drepturile şi îndatoririle părţilor, cu
particularităţile rezultând din reglementarea specială a Codului de comerţ”. I.L.Georgescu, op. cit., vol. II, p. 27.
4
A se vedea Radu I. Motica, F. Moţiu, Contractele civile speciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2001, Fr. Deak, St.D.
Cărpenaru, Contracte civile şi comerciale, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993.

141
 reglementarea acestor situaţii, astfel încât, cum nexum faciet
mancipiunque, uti lingua nuncupasset, ita ius esto1. În lipsa acestor
clauze se va recurge, în ordine cronologică, la regulile speciale aplicabile
bunului aportat, la cele ale dreptului comun comercial şi, în final, la cele
ale dreptului comun general2.
2. Ipoteza aportului în folosinţă
Aportul în folosinţă constă în punerea la dispoziţia societăţii a unui bun
fără a transfera societăţii dreptul de proprietate3.
În doctrina franceză s-a arătat că: „L`apport en jouissance d`un bien
en nature se différencie de l`apport en propriété par la nature des droits
transfèrés, puisqu`il consiste dans la mise d`un bien á la disposition de la
société pour un temps déterminé sans transfert de propriété. Un tel
apport se caractérise donc d`abord par son caractère non translatif de
propriété, puisque l`apporteur demeure propriétaire du bien”4.
Poate constitui obiect al aportului în folosinţă orice bun susceptibil de
aport în proprietate.
Aportul în folosinţă este analizat ca aport în uz, între asociat şi
societate stabilindu-se raporturi analoge locaţiunii5. În consecinţă,
asociatul are dreptul să reprimească bunul la dizolvarea societăţii,
întrucât aportul în folosinţă nu are caracter definitiv. Dacă în timpul
funcţionării societăţii se produce pierderea fortuită a bunului, fără culpa
societăţii, asociatului pierde şi el dreptul de a obţine restituirea bunului6.
Aportul în folosinţă poate lua forma uzufructului.
Într-adevăr, atât doctrina noastră7, cât şi cea franceză8 tratează distinct
aportul în folosinţă sau în uz de aportul în uzufruct. În schimb, doctrina
italiană tratează într-un singur termen (in godimento) aportul în folosinţă,
definindu-l astfel: „il socio transferisce alla societa, per un tempo
determinato o per tutta la durata della societa stessa, il diritto di
utilizzazione economica del bene di cui pero rimane il titolare”9.
Aportul în uzufruct constă în transferul de către asociat către
societatea comercială a unui drept real derivat, esenţialmente temporar,
1
Text din Legea celor XII table, V. Hanga, Adagii juridice latineşti, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1998, p. 28.
2
În acelaşi sens, a se vedea O. Căpăţână, op. cit., p. 51 şi următoarele.
3
C. Roşu, M.L. Tec, op. cit., p. 39, preluând din Memento Lefebre, 1999, p. 60.
4
A se vedea L. Godon, op. cit., p. 30.
5
A se vedea I.L. Georgescu,Drept comercial român, vol. II, Ed. All Beck, Bucureşti, 2002, p. 35.
6
Obligaţia de restituire diferă, după cum aportul are ca obiect un bun cert (res certa) sau bunuri determinate generic
(res genera). În prima ipoteză, societatea are obligaţia de a restitui bunul individual determinat. În a doua ipoteză,
societatea va restitui bunuri de acelaşi gen, în aceeaşi cantitate, de aceeaşi calitate şi de aceeaşi valoare. În acelaşi sens
a se vedea C. Roşu, M.L. Tec, op. cit., p. 40, L. Godon, op. cit., p. 39, O. Căpăţână, op. cit., p. 209 şi următoarele.
7
E. Cârcei, op. cit., p. 54, I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 35, C. Roşu, M.L. Tec, op. cit., p. 39-40.
8
Ph. Merle, op. cit., p. 37, L. Godon, op. cit., p. 39 - 40, M. Cozian, A. Viandier, op. cit., p. 56-57.
9
M. Capiluppi, Diritto commerciale, Ed. Tramontana, Milano, 1993, p. 142.

142
 asupra unui bun sau universalităţi de bunuri, care se află şi rămâne în
proprietatea asociatului, iar societăţii comerciale, în calitate de
uzufructuar, i se conferă, pe un timp determinat, atributele de posesie şi
folosinţă cu obligaţia de a conserva substanţa bunurilor şi de a le restitui
asociatului proprietar la încetarea uzufructului1.
În literatura franceză se arată, în acelaşi sens, că aportul în uzufruct
constă în transferul, de o manieră instantanee, către societate a unui drept
real2. Totuşi asociatul păstrează proprietatea supra bunurilor în calitate de
nud-proprietar; societatea nu poate aşadar dispune de lucru şi nu are
decât un drept de a uza de acesta şi de a beneficia de fructele sale3.
Aplicând regulile uzufructului în raportul intra-societar având ca
obiect un astfel de aport, s-a enunţat următorul raţionament :
- societatea dispune de toate drepturile pe care le conferă uzufructul
asupra bunurilor aportate; aportorul obţine în schimb drepturile sociale în
deplină proprietate, judecând după valoarea uzufructului;
- chiar dacă uzufructul priveşte drepturile sociale, această circumstanţă
nu are nici o incidenţă asupra societăţii însăşi4.
În principiu, aporturilor în uzufruct sau uz li se aplică aceleaşi reguli, cu
efecte mai puţin extinse, ca şi aportului în proprietate5.
Deosebirile enunţate de doctrină, relativ la cele două tipuri de aport în
natură sunt următoarele:
- în cazul aportului în uz, asociatul transmite societăţii numai dreptul
de folosinţă a bunului, ca drept de creanţă 6 ; raporturile dintre asociat şi
societate sunt asimilate raporturilor de locaţiune7 reglementate de Codul
civil; asociatul garantează societatea în aceleaşi condiţii în care locatorul
garantează pe locatar; pe durata uzului, asociatul are obligaţia de a nu
face nimic de natură a tulbura folosinţa bunului, are obligaţia de
întreţinere a bunului şi obligaţia de a garanta societatea împotriva

1
În acelaşi sens, a se vedea L. Pop, op.cit., p. 187; M.N. Costin, Marile instituţii ale dreptului civil român, Ed. Dacia
Cluj-Napoca, 1982, vol. I, p. 297, C. Stătescu, C. Bârsan, Drept civil. Teoria generală a drepturilor reale, Universitatea
din Bucureşti, 1988, p. 245.
2
A se vedea Ph. Merle, Sociétés commerciales, ed. a 6-a, p. 492.
3
A se vedea L. Godon, Les obligations des associés, p. 40.
4
A se vedea M. Cozian, A. Viandier, op. cit., p. 57. Autorii susţin că „există în schimb dedublarea calităţii”, ce urmează,
în privinţa acţionarului, să se reglementeze prin actul constitutiv.
5
I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 35.
6
În acelaşi sens s-a pronunţat Curtea Supremă de Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 476/29 iunie 1995, în Revista
de Drept Comercial nr. 6/1996, p. 136. A se vedea de asemenea, St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea,
op. cit., p. 163; C. Roşu, L.M. Tec, op. cit., p. 39.
7
Ph. Merle, op. cit., p. 37: „L`apporteur est donc garant envers la société comme un bailleur envers son preneur” [art.
1843-3, alin. (4) Cod civil francez].

143
 evicţiunii şi viciilor bunului1 ; aportul în uz poate avea ca obiect orice
bunuri, inclusiv bunuri determinate generic (res genera)2;
- în cazul aportului în uzufruct, asociatul transmite societăţii un drept
real derivat din dreptul de proprietate; atributele conferite societăţii
prin transmiterea acestui drept real sunt posesia şi folosinţa asupra
bunului3; obiect al aportului în uzufruct îl poate constitui „unul sau
mai multe bunuri individuale determinate, ori o fracţiune dintr-o
universalitate sau chiar o întreagă universalitate” 4 ; aportul în uzufruct
este reglementat expres de prevederile Codului civil, nefiind necesar
să se apeleze la analogia legii; aportul în uzufruct nu poate dura mai
mult de 30 de ani5, ceea ce are importante consecinţe pentru asociat şi
societate.
Apreciem că la expirarea acestui termen asociatul poate opta între a
transforma aportul în uzufruct în una din celelalte două forme de aport în
natură, şi anume: în aport în uz sau în aport în proprietate. În caz contrar,
aportul în uzufruct se stinge6, iar asociatul pierde acţiunile sau părţile
sociale emise de societate în schimbul acestui aport.
Pe lângă dreptul de posesie şi folosinţă, societatea are dreptul de a culege
fructele bunului aflat în uzufruct şi de a constitui asupra uzufructului său
un alt drept de uzufruct7. Asociatul nud-proprietar are faţă de societatea
comercială–uzufructuar, atât obligaţii pozitive8, cum ar fi: de a preda
bunul, de a despăgubi societatea în cazul în care, prin fapta sa, a micşorat
valoarea uzufructului şi de a garanta societatea contra evicţiunii ori
viciilor bunului, cât şi o obligaţie negativă – de a se abţine de la orice act
sau fapt juridic prin care ar împiedica sau tulbura societatea comercială în
exerciţiul liber şi deplin al drepturilor născute din aportul în uzufruct 9.
Societatea are obligaţia de a conserva substanţa bunului şi de a restitui
asociatului la expirarea termenului acelaşi bun, în starea în care l-a
primit10; în timpul exercitării dreptului de uzufruct, societatea are
obligaţia de a se folosi de obiectul aportului ca un bun proprietar (de a
efectua acte de conservare şi întreţinere a bunului, de a aduce la
cunoştinţa asociatului orice tulburare sau uzurpare a dreptului de
1
A se vedea în acest sens, I. Lulă, Drept civil. Drepturi reale, Ed. Orizonturi Universitare, Timişoara, 1999, p. 168.
2
Dreptul francez statuează că atunci când aportul are ca obiect bunuri de gen, aportorul are obligaţia de a garanta
societatea în aceleaşi condiţii ca şi vânzătorul [art. 1843-3 alin. (4), Codul civil francez].
3
L. Pop, op. cit., p. 187.
4
„De aceea în categoria uzufructului universal amintim (…) uzufructul unui fond de comerţ”, ibidem, p. 189.
5
A se vedea art. 708 C. civ.
6
L. Pop, op. cit., p. 194.
7
Ibidem, p. 193.
8
L. Godon, op. cit., p. 40.
9
A se vedea art. 545-546 C. civ.
10
Dacă obiect al aportului îl constituie bunuri consumptibile, se aplică regulile cvasiuzufructului (art. 526 C. civ.)

144
 proprietate, de a suporta sarcinile bunului aflat în uzufruct, cum ar fi:
impozitele, cheltuielile de judecată ocazionate de litigiile născute în
legătură cu folosinţa bunului etc.)1.
3. Regimul juridic al transmiterii drepturilor şi riscurilor în materie
de aport în natură.
Aportul în natură poate să îmbrace forma aportului în proprietate, în
uzufruct sau în uz. Rezultă, aşadar, că fiecărei forme de aport în natură îi
este aplicabil un regim juridic distinct.
În doctrina naţională2, dar şi în cea franceză3, se susţine că aportului
în proprietate îi sunt incidente regulile contractului de vânzare-
cumpărare, aportului în uzufruct cele ale Codului civil, iar aportului în uz
i se aplică, prin analogie, regulile locaţiunii.
Până a ajunge la această concluzie, apreciem că trebuie avute în
vedere dispoziţiile Legii societăţilor comerciale.
Într-adevăr, art. 16 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 conţine o
dispoziţie ce are rolul de cheie de boltă în rezolvarea problemei privind
transmiterea bunurilor ce fac obiectul aportului. Potrivit normei enunţate,
aporturile în natură se realizează prin transmiterea drepturilor
corespunzătoare şi prin predarea efectivă către societate a bunurilor aflate
în stare de utilizare. până în momentul predării bunului, acesta rămâne
în rizico-pericolul asociatului-debitor a obligaţiei de aport.
Drept urmare, indiferent de forma aportului în natură, se constată,
aşadar, că legea societară derogă de la principiul res perit domino
aplicabil în dreptul civil în materia riscurilor în actele juridice translative
de drepturi4.
A fortiori, art. 65 alin. (1) din Legea 31/1990 statuează, cu valoare de
principiu, asupra momentului intrării societăţii în proprietatea bunurilor
constituite ca aport. Acest moment este cel al înmatriculării societăţii la
registrul comerţului, iar nu momentul încheierii actului constitutiv.
Apreciem că regula menţionată este valabilă şi pentru transferul bunurilor
ce constituie aport în uzufruct sau în uz. Tot astfel, această regulă se
aplică atât pentru aporturile în natură vărsate înainte de înmatricularea
societăţii, cât şi pentru cele ce se vor vărsa în termenul de executare a
aporturilor, prevăzut în actul constitutiv.
Stabilirea prin lege a datei înmatriculării societăţii la registrul
comerţului ca dată a transmiterii dreptului de proprietate sau a drepturilor
1
L. Pop, op. cit., p. 193.
2
A se vedea St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, op. cit., p. 162; I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 33;
E. Cârcei, op. cit., p. 51.
3
A se vedea M. Cozian, A. Viandier, op. cit., p. 55; Ph. Merle, op. cit., p. 35; L. Godon, op. cit., p. 36.
4
În acelaşi sens C. Roşu, M.L. Tec, op. cit., p. 38.

145
 corespunzătoare asupra aportului în natură, „s-a impus nu numai pentru a
se asigura o mai mare certitudine în legătură cu momentul efectuării
operaţiei, ci mai ales, pentru că numai de la data înmatriculării, societatea
dobândeşte personalitate juridică şi devine subiect de drept” 1.
Fixând data transferului drepturilor corespunzătoare aportului în
natură, rămâne de analizat momentul transferului riscurilor şi a
identificării persoanelor care vor suporta aceste riscuri.
Legea 31/1990 nu conţine, in concreto, astfel de prevederi, dar
suprimă principiul de drept comun res perit domino2 în schimbul
certitudinii realizării aporturilor3.
Într-adevăr, asociatul este liberat de obligaţia de aport numai în
condiţiile în care, pe lângă transferul drepturilor corespunzătoare,
purcede şi la predarea efectivă a bunului4.
În consecinţă, asociatul-debitor răspunde atât pentru neexecutarea
sau pentru executarea necorespunzătoare ori cu întârziere a obligaţiei de
aport, cât şi pentru pieirea fortuită a bunului apărută între momentul
transferului drepturilor corespunzătoare şi cel al predării efective, în stare
de utilizare, a bunului către societate. Soluţia priveşte, atât bunurile
determinate individual (res certa), cât şi bunurile determinate generic
(res genera)5.
Relativ la neexecutarea, executarea necorespunzătoare sau cu
întârziere a obligaţiei de predare, se aplică clauzele actului constitutiv
(pacta sunt servanda), iar în completare dispoziţiile Legii nr. 31/1990.
În caz de neexecutare a obligaţiei de predare a bunului în termenul
convenit prin actul constitutiv, societatea pe acţiuni îi va invita pe
acţionari să îşi îndeplinească această obligaţie printr-o somaţie colectivă
publicată de două ori, la un interval de 15 zile, în Monitorul Oficial al
României, Partea a IV-a, şi într-un ziar de largă răspândire. Când, nici în
urma acestei somaţii, acţionarii nu vor efectua vărsămintele, consiliul de
administraţie, respectiv directoratul va putea decide, fie urmărirea
acţionarilor pentru vărsămintele restante, fie anularea acţiunilor emise în
schimbul acestor aporturi (art. 100)6.
1
A se vedea St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, G. Piperea, op. cit., p. 162.
2
Principiul este enunţat de art. 971 C. civ.: „în contractele ce au de obiect translaţia proprietăţii, sau unui alt drept real,
proprietatea sau dreptul se transmite prin efectul consimţământului părţilor, şi lucrul rămâne în rizico-pericolul
dobânditorului, chiar când nu i s-a făcut tradiţiunea lucrului”.
3
Raţionamentul Legii nr. 31/1990 concretizează şi în materia societăţilor comerciale practica uzanţelor statornicite în
materie de vânzare comercială de mărfuri. În acelaşi sens, O. Căpţână, op. cit., p. 209.
4
A se vedea St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Ghe. Piperea, op. cit., p. 163.
5
În acelaşi sens St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, op. cit., p. 163.
6
În locul acţiunilor anulate vor fi emise noi acţiuni purtând acelaşi număr, care vor fi vândute. Sumele obţinute din
vânzare vor fi întrebuinţate pentru acoperirea cheltuielilor de publicare şi de vânzare, respectiv a vărsămintelor
neefectuate; restul va fi înapoiat acţionarilor. Dacă preţul obţinut nu este îndestulător pentru acoperirea tuturor sumelor

146
 Acţionarul care întârzie să depună aportul social este, totodată,
răspunzător de daunele pricinuite societăţii [art. 65 alin. (2)] 1. În cazul
celorlalte forme juridice ale societăţii comerciale (societatea în nume
colectiv, societatea în comandită simplă şi societatea cu răspundere
limitată) neexecutarea obligaţiei de aport atrage excluderea asociatului
răspunzător din societatea comercială.
În cazul executării necorespunzătoare a obligaţiei de aport în
natură, societatea este îndreptăţită să solicite asociatului executarea
întocmai a obiectului prestaţiei. Avem în vedere acele ipoteze în care
asociatul predă un alt bun decât cel convenit prin actul constitutiv sau un
bun care nu este în stare de utilizare. Dreptul societăţii de a solicita
executarea fidelă a obligaţiei de aport are o natură contractuală şi se
corelează cu dispoziţiile art. 1516 C. civ., „Creditorul are dreptul de a
dobândi îndeplinirea integrală, exactă şi la timp a obligaţiei”, dar şi cu
prevederile art. 16 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, conform cărora
bunurile trebuie predate societăţii în stare de utilizare. Sintagma folosită
de legiuitor pentru bunuri „în stare de utilizare” are atât o conotaţie de
fapt cât şi una cu caracter juridic. Drept urmare, nu vor putea fi
considerate astfel bunurile defecte sau degradate, respectiv, bunurile
indisponibilizate prin sechestru, gaj sau ipotecă.
Răspunderea asociatului-debitor pentru executarea
necorespunzătoare a obligaţiei de aport se conturează în acelaşi mod ca şi
în ipoteza neexecutării aportului, astfel: obligarea asociatului la predarea
bunului subscris, în obiect şi în stare de exploatare, iar în cazul în care
prin această faptă s-au cauzat societăţii daune, obligarea asociatului la
suportarea acestora.
Problema suportării riscului pieirii fortuite a bunului a fost
rezolvată în mod diferit de doctrină. Astfel, în timp ce unii autori
consacră regula excepţiei de la principiul res perit domino2, alţi autori
sunt de părere că se aplică regulile dreptului comun 3.
Ne raliem primei categorii de opinii, considerând că asociatul-debitor
este răspunzător pentru riscul pieirii bunului din momentul transferului
drepturilor corespunzătoare aportului în natură şi până în momentul
datorate societăţii sau dacă vânzarea nu are loc din lipsă de cumpărători, societatea va putea să se îndrepte împotriva
subscriitorilor şi cesionarilor ulteriori, în ipoteza în care au avut loc astfel de operaţiuni [art. 100 alin. (5) şi (6)].
„Urmărirea acţionarilor sau subscriitorilor şi a cesionarilor ulteriori se face după regulile dreptului comun. Cel urmărit,
la rândul lui, se va putea întoarce cu acţiune în regres împotriva acţionarului în întârziere care este debitorul principal”.
I.L. Georgescu, Drept comercial român, Ed. Socec and Co SRL, Bucureşti, 1947, vol. II, p. 632, preluat din C. Roşu,
M.L. Tec, op. cit., p. 37.
1
„Când asociatul întârzie să verse aportul, el este răspunzător de daune interese faţă de societate ”. I.L. Georgescu, op.
cit., vol. II, p. 32.
2
A se vedea St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, op. cit., p. 65.
3
A se vedea M. Şcheaua, op. cit., p. 145; E. Cârcei, op. cit., p. 52.

147
 predării efective a bunului. Drept urmare, dacă bunul care a făcut
obiectul aportului în natură a pierit înainte de predare, asociatul rămâne
obligat să predea un alt bun sau echivalentul bănesc al bunului.
Raţionamentul are drept temei dispoziţia art. 16 alin. (2) din Legea nr.
31/1990 care, apreciem, că derogă de la prevederile art. 1274 C. civ.
Drept urmare, se aplică principiul lex specialia generalibus derogant.
Astfel, pe câtă vreme Codul civil consacră suficienţa principiului
consensualismului în transmiterea oricărui drept real, fără a fi necesară
predarea bunului sau plata preţului1, Legea societăţilor comerciale
condiţionează însăşi validitatea operaţiunii aportului de transferul
drepturilor asupra aportului în natură şi de predarea efectivă a bunului
către societate. Aportorul se găseşte astfel în faţa unei obligaţii de
rezultat, nefiind suficient doar actul de subscriere a aportului, ci este
necesar şi un act material de remitere a bunului la dispoziţia societăţii.
În doctrină s-a făcut nuanţarea între momentul transmiterii dreptului
şi cel al predării bunului, arătându-se că până în momentul înmatriculării
societăţii la registrul comerţului, bunul rămâne în rizico-pericolul
asociatului, după care acest risc se transmite societăţii comerciale
deoarece, potrivit dispoziţiei art. 65 alin. (1) din Legea nr. 31/1990, din
acest moment are loc şi transmiterea drepturilor în persoana societăţii 2.
„Astfel, în situaţia în care bunul piere înainte de înmatricularea societăţii,
indiferent dacă se efectuase sau nu vărsământul, riscul este suportat de
asociat, în calitate de proprietar. În cazul în care bunul piere după
înmatricularea societăţii, riscul ar trebui să fie suportat de către aceasta,
potrivit regulii res perit domino”3. Totuşi, se apreciază că riscul va fi
suportat de către asociat în situaţia în care el nu a efectuat vărsământul în
termenul convenit prin actul subscrierii sau prin contractul de societate.
În acest caz, asociatul va suporta riscul în conformitate cu art. 1274 alin.
(2) C. civ., fiind în întârziere. În aceeaşi opinie se arată că, dacă bunul
individual determinat piere în intervalul dintre înmatricularea societăţii şi
data stabilită pentru vărsământ, riscul va fi suportat de societate, ca
proprietar. „Astfel, asociatul va avea toate drepturile ce decurg din
această calitate fără ca, în realitate, să fi contribuit cu ceva la formarea
capitalului social”.4
Apreciem că această opinie nu poate fi primită, nefiind în concordanţă
cu regulile speciale pe care legea comercială le instituie în anumite

1
Pentru dezvoltări, a se vedea L. Pop, op. cit., p. 29 şi următoarele.; Fr. Deak, op. cit., p. 9 şi următoarele.
2
A se vedea M. Şcheaua, op. cit., p. 145.
3
Ibidem.
4
Ibidem.

148
 materii1. Pe de altă parte, aşa cum s-a arătat în doctrină, soluţia întemeiată
pe dispoziţiile art. 16 alin. (2) din Legea societăţilor comerciale, diferă de
cea consacrată de principiile dreptului comun, prin disocierea
momentului transferului riscurilor de momentul transferului proprietăţii
asupra bunurilor; dreptul de proprietate se transmite pe data
înmatriculării societăţii, iar riscurile se transmit o dată cu predarea
bunului. În felul acesta, transferul riscurilor este legat de predarea
bunului2. Astfel, în patrimoniul societăţii va intra o valoare care va
asigura protecţia creditorilor societăţii şi va justifica drepturile societare
ale asociatului.
După predarea bunului către societate, riscul pieirii fortuite a acestuia
este supus unor reguli diferite, după cum bunul a intrat în proprietatea
societăţii sau asociatul a transmis doar dreptul de uzufruct sau de uz.
În ipoteza aportului în proprietate, riscul pieirii fortuite trece asupra
societăţii comerciale, conform regulii res perit domino, din momentul
predării efective a bunului de către asociat.
În ipoteza uzufructului, suportarea riscului pieirii fortuite a bunului
după predarea acestuia către societate se analizează în mod diferit în
funcţie de natura bunurilor ce au făcut obiectul aportului3.
În cazul bunurilor determinate generic (res genera), acestea devin
proprietatea societăţii comerciale4, iar cum bunurile de acest fel nu pier
(res genera non pereunt), riscul pieirii fortuite este suportat de societate
conform regulii res perit domino, astfel că societatea are obligaţia de a
restitui la încetarea uzufructului bunuri de acelaşi gen către asociat. În
consecinţă, asociatului nu îi sunt diminuate drepturile societare în nici un
mod, atât pe durata calităţii de asociat, cât şi la încetarea acestuia.
În cazul bunurilor individual determinate (res certa), întrucât aceste
bunuri rămân în proprietatea asociatului în calitate de nud-proprietar,
riscul pieirii fortuite a unui astfel de bun este suportat de asociat, conform
regulii res perit debitori5, având în vedere că potrivit obligaţiilor asumate
în cadrul uzufructului, asociatul este debitorul obligaţiei imposibil de
executat, şi anume de a asigura societăţii comerciale beneficiare
exercitarea drepturilor de posesie şi folosinţă asupra bunului şi de
1
Amintim în acest sens, spre exemplu: transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul bunurilor determinate generic
care circulă de pe o piaţă pe alta prin intermediul cărăuşului; transmiterea proprietăţii şi a riscurilor în cazul bunurilor
determinate generic aparţinând vânzătorului ori procurate de acesta (art. 62 C. com.); transmiterea proprietăţii şi a
riscurilor în cazul mărfurilor care se transportă pe apă (art. 63 C. com.).
2
A se vedea St.D. Cărpenaru, S. David, C. Predoiu, Gh. Piperea, op. cit. p. 163; I. Băcanu, op. cit., p. 72.
3
În acelaşi sens L. Godon, op. cit., p. 39 şi următoarele.
4
„În acest caz uzufructuarul dobândeşte nu numai posesia şi folosinţa bunului, ci însăşi dreptul de proprietate”. L. Pop,
op. cit, p. 189.
5
A se vedea L. Godon, op. cit., p. 40.

149
 culegere a fructelor. Consecinţele pieirii fortuite a bunului sunt
următoarele: diminuarea drepturilor societare ale asociatului în proporţie
egală cu valoarea bunului pierit1 şi exonerarea societăţii de a restitui
asociatului la încetarea uzufructului bunul adus ca aport.
În ipoteza bunurilor cu privire la care s-a transmis dreptul de uz
societăţii comerciale, se aplică acelaşi regim juridic al suportării
riscurilor ca şi în cazul uzufructului2.
c) Aportul în creanţe este admis de Legea nr. 31/1990 pentru
majoritatea societăţilor comerciale, cu excepţia societăţii pe acţiuni care
se constituie prin subscripţie publică. Aceste aporturi trebuie însă
liberate, astfel încât societatea să poată obţine plata sumei pentru care au
fost aduse. Dacă plata nu s-a putut obţine prin urmărirea debitorului
cedat, asociatul, în afară de daune, răspunde de suma datorată cu dobânda
legală din ziua scadenţei creanţelor (art. 84).
Aportul unei creanţe reprezintă o cesiune de creanţă3 şi urmează
regulile aplicabile acestui mod de transmitere a obligaţiilor, reguli
instituite de art. 1566-1592 C. civ.
Cu toate acestea, pe drept cuvânt s-a arătat în doctrină 4 că, legea
comercială a impus asociatului a cărui aport constă într-o creanţă,
obligaţii mai întinse decât cele din dreptul comun. În timp ce în dreptul
civil, cedentul unui drept de creanţă garantează doar existenţa şi
validitatea creanţei la data cesiunii, Legea societăţilor comerciale, prin
art. 84, impune, în plus, că asociatul care a adus cu titlu de aport una
sau mai multe creanţe nu este liberat cât timp societatea nu a obţinut plata
sumei pentru care au fost aduse. Dacă plata nu s-a putut obţine de către
societate de la debitorul cedat, asociatul răspunde în continuare pentru
suma datorată, deci şi în caz de insolvabilitate a debitorului. Mai mult,
asociatul răspunde şi de daunele pricinuite prin nerealizarea creanţei, la
care se adaugă dobânda legală aplicată asupra valorii creanţelor, din ziua
scadenţei acestora5.
Procedura instituită de art. 100 din Legea nr. 31/1990 este aplicabilă şi
pentru urmărirea acţionarilor care au subscris aporturi în creanţe.

1
„L`apporteur en jouissance d`un corps certain demeurant propriétaire, l`inexécution de son obligation devenue
impossible est, en vertu de la règle res perit debitori, á sa charge et il risque de perdre ipso facto la qualité d`assoc ié”,
L. Godon, op. cit., p. 40.
2
„Drepturile de uz şi de abitaţie sunt în realitate drepturi de uzufruct restrânse”, L. Pop, op. cit., p. 198.
3
„Cesiunea de creanţă este contractul prin care un creditor transmite dreptul său de creanţă, cu titlul oneros sau cu titlu
gratuit unei alte persoane”. L. Pop, op. cit., p. 458.
4
A se vedea I. Băcanu, op. cit., p. 84.
5
A se vedea St.D. Cărpenaru, C. Predoiu, S. David, Gh. Piperea, op. cit., p. 165.

150
 Opinăm că aporturile în creanţe nu pot fi apreciate ca aporturi în
natură1, pentru bunul motiv că, în timp ce primele conţin drepturi de
creanţă pe care le are de dobândit asociatul la scadenţă, secundele se
referă la drepturi reale aflate deja în patrimoniul asociatului. Desigur că
nimic nu îi împiedică pe asociaţi să supună aporturile în creanţe
regimului juridic al evaluării aporturilor în natură.
În obiect, aporturile în creanţe pot consta în: titluri de credit, cum ar fi
biletul la ordin sau cambia; în instrumente de credit, precum un certificat
de depozit pentru economii băneşti; în titluri societare (acţiuni,
obligaţiuni, părţi sociale)2.
Aportul în creanţe nu poate fi inclus în cota de capital social pentru
care legea sau actul constitutiv prevede obligativitatea vărsământului în
momentul subscrierii, şi nu poate substitui aportul în numerar3.
Creanţele ce fac obiectul aportului trebuie să îndeplinească condiţiile
generale ale oricărei creanţe: să fie certe, lichide şi exigibile4.
C. Aporturi sociale neadmise
Identificarea unor categorii de aporturi sociale neadmise societăţii pe
acţiuni este necesară pentru cunoaşterea tuturor resurselor susceptibile a
fi destinate de către acţionari constituirii capitalului social. Avem în
vedere, pe de o parte, că însăşi Legea societăţilor comerciale cuprinde
unele dispoziţii derogatorii pentru capitalul social al societăţii pe acţiuni,
iar, pe de altă parte, că în privinţa unor societăţi pe acţiuni primesc
incidenţă unele legi speciale care se abat chiar de la dreptul societar
comun.
În acest context, urmează a fi analizate regula neadmiterii aportului în
industrie şi cazurile de neadmitere a aportului în natură, respectiv a
aportului în creanţe.
a) Regula neadmiterii aportului în industrie.
Terminologie. Sintagma „aport în industrie” aparţine doctrinei şi tot
doctrina a pus semnul egalităţii între aportul în industrie şi „prestaţiile în
muncă” sau „aportul în muncă”. Această juxtapunere a celor două noţiuni
se datorează vechiului Cod civil român, care în reglementarea societăţii
1
„Se consideră, în general, că aportul unei creanţe este un aport în natură. În consecinţă, creanţa trebuie evaluată prin
experţi, în condiţiile art. 37 din Legea nr. 31/1990. În acest fel se poate preveni aportarea unor creanţe dubioase sau de
o valoare incertă datorită situaţiei financiare dificile a societăţii debitoare. Creanţele asupra terţilor urmează acest
regim”. I. Băcanu, op. cit., p. 86.
2
„Suntem de părere că aportul în drepturi sociale (părţi de interes, părţi sociale, acţiuni) este un aport în creanţe, fiind
supus regimului acestora”, M. Şcheaua, op. cit., p. 49, cu trimitere şi la o altă lucrare: P. Lamy, Sociétés commerciales,
1992, p. 101.
3
În acest sens, jurisprudenţa a decis că societatea este nelegal constituită întrucât, întregul capital social s-a format din
drepturi de creanţă (părţi sociale – s.n.) fără a se vărsa efectiv vreo sumă (decizia civilă nr. 89/17 februarie 1992,
Tribunalul Judeţean Maramureş, banca de date SIJROM).
4
Ibidem.

151
 civile face referire la „asociaţii care s-au îndatorat a pune în comun
industria lor”1. Literatura juridică a considerat în unanimitate că termenul
de „industrie” are semnificaţia de servicii sau prestaţii în muncă efectuate
de asociaţi cu titlul de aport social, constând în acte sau fapte ce depăşesc
cadrul activităţii comune obişnuite şi care sunt de natură să aducă foloase
societăţii, în virtutea aptitudinilor speciale sau a profesiei asociatului
respectiv2.
Doctrina comercială a evoluat, în sensul epocii moderne, definind
aportul în industrie ca fiind angajamentul asociatului de a pune la
dispoziţia societăţii cunoştinţele sale tehnice, serviciile sale sau munca
sa3. Asociatul se obligă să pună la dispoziţia societăţii întreaga sau o parte
din activitatea sa, precum şi rezultatele ei, iar coasociaţii acceptă acest
aport, în considerarea cunoştinţelor tehnice şi profesionale ale
asociatului, a experienţei, corectitudinii şi renumelui său4.
Aşadar, aportul în industrie constă în obligaţia asociatului, asumată în
temeiul actului constitutiv al societăţii comerciale, de a pune la dispoziţia
acesteia, în mod succesiv, serviciile, prestaţiile sau activitatea asociatului,
cunoştinţele, însuşirile sau experienţa acestuia, contribuind astfel la
realizarea unor câştiguri, în schimbul participării sale la împărţirea
beneficiilor şi a activului social.
Prin urmare, apreciem că reducţiunea aportului în industrie la o simplă
prestaţie în muncă este susceptibilă de a crea confuzii între obligaţia de
aport a asociatului şi angajamentul salariaţilor sau colaboratorilor
societăţii5.
Regula. Legea nr. 31/1990 consacră, totuşi, noţiunea de „prestaţii în
muncă” dispunând că asemenea prestaţii nu pot constitui aport la
formarea sau majorarea capitalului social, regula fiind valabilă pentru
toate societăţile comerciale [art. 15 alin. (4)]6.
În consecinţă, aportul în industrie sau prestaţii în muncă nu poate
constitui aport social pentru formarea capitalului social al societăţilor
comerciale.
b) Cazuri de neadmitere a aportului în natură.
1
Art. 1505 C. civ.: „Asociaţii care s-au îndatorat a pune în comun industria lor vor trebui să dea seamă de toate
câştigurile făcute prin acel fel de industrie, ce este obiectul societăţii”. Dispoziţia copiază fidel prevederea conţinută de
art. 1843-3 alin. (6) din Codul civil francez.
2
A se vedea F. Deak, op. cit., p. 370.
3
A se vedea Ph. Merle, op. cit., p. 37.
4
A se vedea I. Băcanu, op. cit., p. 82.
5
„L`apporteur ne peut pas l`effecteur dans un lieu de subordination avec la société, sans á en devenir salarie”, Ph.
Merle, op. cit., p. 37.
6
Prin excepţie, asociaţii în societatea în nume colectiv şi asociaţii comanditaţi se pot obliga la prestaţii în muncă cu
titlu de aport social dar care nu pot constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social [art. 16 alin. (4) Legea
nr. 31/ 1990].

152
 De la regula admiterii aportului în natură la capitalul social al
societăţii comerciale se cunosc câteva excepţii. Legiuitorul comercial a
considerat necesar ca, în raport de obiectul activitate al unor societăţi pe
acţiuni, capitalul social să se constituie numai din aporturi în numerar.
Raţiunea legii în derogarea de la principiul libertăţii aporturilor,
apreciem că îşi găseşte justificarea în interesul sporit în a oferi o garanţie
consistentă terţilor, dar şi pentru a asigura, într-o manieră impusă,
securitatea creditului comercial, în cazul unor societăţi pe acţiuni care,
prin natura obiectului de activitate, administrează sume mari de bani
aparţinând participanţilor la operaţiuni bancare, tranzacţii cu valori
mobiliare sau servicii de asigurare.
Excepţiile vizate sunt conţinute, aşadar, în legislaţia specială ce
reglementează operaţiunile enunţate, şi nu în Legea nr. 31/1990.
- Cazul societăţii pe acţiuni al cărei obiect de activitate îl constituie
operaţiunile bancare1.
Într-adevăr, potrivit art. 12 alin. (2) din O.U.G. nr. 99/2006 privind
instituţiiele de credit, capitalul social al unei bănci trebuie vărsat integral
şi în formă bănească, la momentul subscrierii. În consecinţă, aporturile la
formarea capitalului social al societăţii pe acţiuni din domeniul bancar
sunt numai în numerar, fiind excluse aporturile în natură, chiar şi în
varianta aportului în proprietate, precum şi aporturile în creanţe.
Mai mult, băncile pot majora capitalul social numai prin utilizarea
unor resurse băneşti, astfel: 1) noi aporturi în numerar; 2) prime de
emisiune sau de aport şi alte prime legate de capital, integral încasate,
rămase după acoperirea cheltuielilor neamortizate cu astfel de operaţiuni,
precum şi rezervele constituite pe seama unor astfel de prime; 3)
dividende din profitul net cuvenit acţionarilor, după plata impozitelor pe
dividende; 4) rezerve constituite din profitul net, existente în sold,
potrivit ultimului bilanţ contabil.
- Cazul societăţii pe acţiuni având ca obiect de activitate operaţiuni de
asigurare, asigurare-reasigurare şi de reasigurare, precum şi
intermedierea în asigurări2.

1
Activitatea bancară în România se desfăşoară prin instituţii de credit autorizate, în condiţiile legii, de B.N.R. Instituţia
de credit reprezintă: a) entitatea care desfăşoară cu titlul profesional activitate de atragere de depozite sau alte fonduri
rambursabile de la public şi de acordare de credite în cont propriu; b) entitatea emitentă de monedă electronică, alta
decât cea prevăzută la lit a). În România instituţiile de credit se pot constitui şi funcţiona ca bănci, organizaţii
cooperatiste de credit, instituţii emitente de monedă electronică şi case de economii pentru domeniul locativ. Băncile
sunt persoane juridice române ce se constituie sub forma juridică de societate comercială pe acţiuni. A se vedea pentru
detalii I. Turcu, Operaţiuni şi contracte bancare. Tratat de drept bancar, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2004.
2
Societăţile de asigurare, sunt societăţi pe acţiuni supuse autorizării Comisiei de Supraveghere a Asigurărilor, prealabil
înmatriculării la registrul comerţului. Activitatea de asigurare mai poate fi exercitată de societăţii mutuale şi de filiale
sau sucursale ale unor asiguratori străini, persoane juridice constituite, după caz, în România sau în străinătate.

153
 Potrivit art. 16 alin. (4) din Legea nr. 32/2000 privind societăţile de
asigurare şi supravegherea asigurărilor, aşa cum a fost modificată prin
Legea nr. 76/2003, capitalul social al unei societăţi de asigurare trebuie să
fie vărsat integral în formă bănească atât la constituirea cât şi la
majorarea capitalului social1.
Tot astfel, conform art. 35 alin. (5) lit. b) din Legea nr. 32/2000, orice
broker de asigurare trebuie să aibă un capital social vărsat în formă
bănească, a cărui valoare nu poate fi mai mică de 150 milioane lei ROL.
Această valoare va fi actualizată prin norme de Comisia de Supraveghere
a Asigurărilor.
În consecinţă, legislaţia specială din domeniul asigurărilor impune,
sub sancţiunea respingerii cererii de autorizare de către Comisie 2,
formarea capitalului social numai cu aporturi în numerar.
- Cazul societăţilor din domeniul pieţei de capital.
Legea nr. 297/2004 privind piaţa de capital cuprinde dispoziţii exprese
din care rezultă fără echivoc că societăţile de servicii de investiţii
financiare (S.S.I.F.)3, societatea „Fondul de compensare a investitorilor” 4,
societăţile de administrare a investiţiilor (S.A.I.) 5, societăţile de investiţii6
şi societăţile „Casa de compensare şi contrapartea centrală” 7 îşi constituie
capitalul social numai în numerar.
Majorarea capitalului social al acestor societăţi este strict
supravegheată de Consiliul Naţional al Valorilor Mobiliare (C.N.V.M.) şi
se poate realiza numai cu fonduri proprii, tot în numerar, conform
reglementărilor emise periodic de C.N.V.M.
c) Cazuri de neadmitere a aportului în creanţe.
Aceste excepţii sunt prevăzute atât în dreptul societar comun conţinut de
Legea nr. 31/1990, cât şi în legislaţia specială.
- Cazul neadmiterii aportului în creanţe pentru constituirea societăţii
pe acţiuni prin subscripţie publică.
Într-adevăr, potrivit art. 16 alin. (3) din Legea nr. 31/1990 asemenea
aporturi nu sunt admise pentru societăţile pe acţiuni care au apelat la
subscripţia publică pentru formarea capitalului social. Interdicţia priveşte
societatea aflată în constituire şi drept urmare, capitalul social al unei

1
Capitalul social vărsat se actualizează periodic prin norme emise de Comisia de Supraveghere a Asigurărilor.
2
A se vedea în acest sens prevederile art. 12 din Legea nr. 32/2000.
3
Ibidem, art. 7 şi 8 alin. (1) lit. c) din Legea nr. 279/2004.
4
Ibidem, art. 99 alin. (1) lit. a) şi b).
5
Ibidem, art. 57 şi 58 alin. (1) lit. e).
6
Ibidem, art. 92 alin. (1), art. 97 alin. (1) şi art. 119 alin. (1).
7
Ibidem, art. 159 alin. (1).

154
 astfel de societăţi pe acţiuni se va putea forma numai din aporturi în
numerar sau în numerar şi în natură.
Dar după constituirea unei asemenea societăţi, sunt posibile aporturile
în creanţe?
Răspunsul este negativ, şi priveşte atât societatea constituită prin
subscriere integrală şi simultană a capitalului social, cât şi pe aceea
constituită prin subscripţie publică.
Astfel, potrivit art. 210 alin. (1) din Legea nr. 31/1990 capitalul social
se poate majora prin emisiunea de acţiuni noi sau prin majorarea valorii
nominale a acţiunilor existente, în schimbul unor noi aporturi în numerar
sau/şi în natură. Aceste dispoziţii se corelează cu cele conţinute de art.
220 alin. (1) şi (2) referitoare la modul de plată a acţiunilor noi, după cum
reprezintă aporturi în numerar sau natură.
Alte modalităţi de majorare a capitalului social privesc liberarea
acţiunilor noi prin încorporarea rezervelor statutare, cu excepţia celor
legale, a beneficiilor sau primelor de emisiune ori prin compensarea unor
creanţe lichide şi exigibile asupra societăţii cu acţiuni ale acesteia [art.
210 alin. (2) din Legea nr. 31/1990].
Prin consecinţă, majorarea capitalului social prin subscrierea de noi
acţiuni reprezentând aporturi în creanţe nu este prevăzută de normele
special consacrate acestei materii.
Opinăm că, neincluderea aportului în creanţe în categoriile legale de
majorare a capitalului social este opera voită a legiuitorului, dincolo de
care orice comentariu este de prisos1.
În doctrină s-a exprimat şi un punct de vedere contrar, care consideră
că cel puţin în cazul societăţii constituită simultan cu subscrierea
integrală a capitalului social, este admis aportul în creanţe la majorarea
capitalului, întrucât acest aport este admis şi la constituire2.
Nu subscriem acestei opinii întrucât încalcă, succesiv, două principii de
interpretare a normelor juridice, şi anume: norma specială derogă de la
norma generală (lex specialia generalibus derogant); acolo unde legea nu
distinge nici interpretul nu trebuie să distingă.
- Cazuri de neadmitere a aporturilor în creanţe prevăzute în legi
speciale.
De la început se impune o precizare: în toate situaţiile în care legea
specială exclude aporturile în natură, interzice, totodată, şi aporturile în
creanţe.

1
În acelaşi sens a se vedea M. Şcheaua, op. cit., p. 431.
2
A se vedea I. Băcanu, op. cit., p. 151.

155
 Bunăoară, am arătat că în privinţa societăţilor bancare, de asigurare şi
de servicii de investiţii financiare aporturile în natură nu sunt posibile. În
acelaşi mod se analizează şi aporturile în creanţe, deoarece legislaţia
specială, expusă deja, exclude expresis legis astfel de aporturi, referindu-
se numai la aporturi în numerar.
Se constată astfel că legiuitorul este consecvent în a limita aporturile
în creanţe la capitalul social al unor societăţi comerciale, măsură menită
să creeze premisele certitudinii formării şi majorării capitalului social, în
special în privinţa societăţilor cu acţionari multipli sau cu obiect de
activitate supus unor norme de autorizare, control şi supraveghere, prin
anumite autorităţi având anumite competenţe în domeniul vizat: Banca
Naţională a României pentru societăţile comerciale bancare, Consiliul
Naţional al Valorilor Mobiliare pentru societăţile deţinute public, Comisia
de Supraveghere a Asigurărilor pentru societăţile de asigurare-
reasigurare.
D. Vărsământul aporturilor sociale
a) Definirea conceptului vărsământului.
Dacă actul subscrierii este interpretat ca obligaţie asumată de
subscriitor de a contribui la formarea capitalului social, vărsământul sau
eliberarea aportului este calificat act de executare a obligaţiei de aport.
Un asemenea deznodământ îşi are originea în actul subscrierii, dar se
ordonează după prescripţiile actului constitutiv, întrucât acesta din urmă
constată subscrierile asumate, vărsămintele efectuate şi cele ce urmează a
se realiza, termenul acordat în acest sens, felul aporturilor, suma valorii
aporturilor care trebuie să fie egală cu cifra capitalului social, acţiunile
sau părţile sociale acordate asociaţilor în schimbul aporturilor eliberate
etc.
Din această perspectivă, vărsământul la capitalul social apare ca o
obligaţie contractuală asumată de fiecare asociat prin semnarea actului
constitutiv al societăţii sau, după caz, al subscrierii prospectului de
emisiune.
Pe acest temei, în cazul societăţii pe acţiuni, acţionarii care nu şi-au
executat obligaţia de vărsământ în termenul prevăzut în actul constitutiv,
vor putea fi urmăriţi pentru efectuarea vărsămintelor restante sau
societatea va putea decide anularea acţiunilor reprezentând vărsămintele
neonorate.
În cazul celorlalte societăţi comerciale, neexecutarea obligaţiei de
vărsământ constituie motiv de excludere a asociatului din cadrul
societăţii comerciale.

156
 Actul juridic al vărsământului, indiferent că intervine în momentul
subscrierii aportului sau ulterior acestuia, semnifică un act de dispoziţie
prin care asociatul transferă drepturile sale asupra unui bun sau asupra
unei sume de bani în patrimoniul societăţii, în scopul constituirii
capitalului social real.
Consecinţele juridice ale calificării operaţiunii vărsământului ca act de
dispoziţie asupra unor bunuri sau valori, la finele căruia societatea va
avea puteri discreţionare, sunt următoarele :
- bunurile sau sumele de bani ies din patrimoniul asociatului şi intră în
patrimoniul societăţii pe toată durata de funcţionare a acesteia;
- în schimbul acestor aporturi, asociatul va primi, după caz, acţiuni/părţi
sociale/părţi de interes, care, însă, nu reprezintă aporturile eliberate în
materialitatea lor, ci numai valoarea acestora;
- aportul transferat în patrimoniul societăţii îşi pierde autonomia şi devine
o componentă a capitalului social, astfel că, în caz de retragere a
asociatului din societate, acesta nu va avea dreptul la a obţine restituirea
bunului aportat, ci numai valoarea acţiunilor/părţilor sociale/părţilor de
interes emise în schimbul acestuia;
- în temeiul vărsământului integral al aportului, asociatul devine creditor
al societăţii, având dreptul de a participa la împărţirea profiturilor
rezultate din activitatea acesteia1 şi dreptul la o cotă-parte din activul
patrimonial al societăţii, în caz de dizolvare.
b)Trăsăturile vărsământului.
Calificând astfel conceptul vărsământului constatăm, totodată, şi
trăsăturile esenţiale ale acestuia: obligativitatea şi realitatea.
a) Obligativitatea vărsământului aportului rezultă ex lege. Astfel, în
cazul societăţilor pe acţiuni, Legea societăţilor comerciale prevede
necesitatea vărsării în numerar a unui minim de capital social cu ocazia
subscrierii acestuia, şi anume: cel puţin 30% din valoarea acţiunilor
subscrise de fiecare acţionar, dacă prin lege nu se prevede altfel 2, în cazul
constituirii societăţii prin subscrierea integrală şi simultană a capitalului
social [art. 9 alin. (2)]; jumătate din valoarea acţiunilor subscrise în
numerar de către fiecare acceptant, în ipoteza constituirii societăţii prin
apel la subscripţia publică [art. 21 alin. (1)]. Consecinţele încălcării
obligaţiei de vărsământ, rezultând din lege, sunt: respingerea cererii de
înmatriculare a societăţii de către judecătorul delegat la oficiul registrului
1
Potrivit art. 67 alin. (2) din Legea nr. 31/1990, dividendele se vor plăti asociaţilor proporţional cu cota de participare
la capitalul social vărsat, dacă prin actul constitutiv nu s-a prevăzut altfel.
2
Unele legi speciale prevăd obligativitatea subscrierii şi vărsării integrale a capitalului social, deci a aporturilor, înainte
de înmatricularea societăţii comerciale (O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit, Ordonanţa Guvernului nr.
51/1997 privind societăţile de leasing, Legea nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare).

157
 comerţului (art. 46); dacă aceste neregularităţi au fost observate după
înmatriculare, nulitatea societăţii comerciale, declarată de tribunal [art.
56 lit. g)]. În cazul celorlalte societăţi comerciale, legea permite
constituirea acestora fără afi necesar un minim de vărsământ din
capitalul social subscris, însă, stabileşte interdicţia începerii oricăror
operaţiuni din obiectul de activitate înaite de vărsarea integrală a
capitalului social subscris.
Obligativitatea vărsământului decurge, mai apoi, din actul subscrierii
capitalului social şi încheierii contractului de societate. Până la vărsarea
integrală a aportului promis, asociatul este debitor al societăţii
comerciale, iar în temeiul acestei prerogative, societatea poate decide
urmărirea acţionarilor pentru plata vărsămintelor restante [art. 100 alin.
(2)] sau, după caz, excluderea asociatului. Asociatul care întârzie să
depună aportul social, este răspunzător de daunele pricinuite, iar dacă
aportul a fost stipulat în numerar este obligat şi la plata dobânzilor legale
din ziua în care trebuia să se facă vărsământul [art. 65 alin. (2)].
Sancţiunile societare aplicabile acţionarilor rău platnici sunt:
suspendarea exerciţiului dreptului de vot [art. 101 alin. (3)] şi anularea
acţiunilor neplătite [art. 100 alin. (2)], aceasta din urmă echivalând cu
îndepărtarea acţionarului din societate.
În sfârşit, obligativitatea efectuării vărsământului la capitalul social
priveşte atât pe acţionarul care a subscris aportul, cât şi pe subscriitorii şi
cesionarii ulteriori, aceştia fiind răspunzători solidar de plata acţiunilor
timp de 3 ani, socotiţi de la data când s-a făcut menţiunea de transmitere
în registrul acţionarilor [art. 98 alin. (3)]. Aceeaşi răspundere solidară
revine şi acţionarilor care dobândesc în proprietate indiviză o acţiune [art.
102 alin. (4)].
b) Realitatea vărsământului semnifică transferul material a întregului
aport subscris din patrimoniul asociatului în patrimoniul societăţii
comerciale şi consemnarea în evidenţele societăţii a bunurilor şi valorilor
puse la dispoziţia sa.
Realitatea vărsământului nu are conotaţia unui act juridic, ci a unei
obligaţii de rezultat1 îndeplinită de asociat potrivit clauzelor actului
constitutiv şi dispoziţiilor legale aplicabile societăţii comerciale din care
face parte. Din acest raţionament rezultă că vărsământul, cu toată
obligativitatea sa, ar fi lipsit de conţinut dacă nu ar avea un obiect şi o
valoare determinate, ceea ce se asigură prin constatarea realităţii
vărsământului. Cu alte cuvinte, vărsământul real al capitalului social
constituie baza capitalului social real al societăţii.
1
L. Godon, op. cit., p. 29.

158
 Necesitatea „realităţii vărsământului” este prevăzută în diferite texte
ale Legii societăţilor comerciale din 19901, astfel: în actul constitutiv se
va menţiona capitalul social subscris şi vărsat, precum şi restul de capital
social ce va trebui vărsat în termen de 12 luni, când priveşte aportul în
numerar, sau 2 ani în cazul aportului în natură de la înmatriculare [art. 9
alin. 2 lit. a), b)]; de asemenea, se va menţiona valoarea bunurilor
constituite ca aport în natură, modul de evaluare şi numărul acţiunilor
acordate pentru acestea [art. 8 lit. e)]; aporturile în numerar sunt
obligatorii [art. 16 alin. (1)]; aporturile în creanţe sunt liberate numai
după obţinerea de către societate a plăţii acestora [art. 16 alin. (3) şi art.
84]; aporturile în creanţe nu sunt admise la societăţile care se constituie
prin subscripţie publică [art. 16 alin. (3)]; prestaţiile în muncă nu pot
constitui aport la formarea sau majorarea capitalului social [art. 16 alin.
(4)]; dacă subscrierile publice depăşesc capitalul social prevăzut în
prospect sau sunt mai mici decât acesta, fondatorii sunt obligaţi să supună
aprobării adunării constitutive majorarea sau, după caz, reducerea
capitalului social la nivelul subscripţiei (art. 22); acţiunile ce reprezintă
aporturi în natură vor trebui acoperite integral [art. 21 alin. (2)];
aporturile în natură sunt supuse evaluării de către experţi (art. 26 şi art.
38); dacă valoarea aporturilor în natură stabilită de experţi, este inferioară
cu o cincime aceleia prevăzută în prospect, orice acceptant se poate
retrage [art. 27 alin. (2)]; fondatorii şi primii administratori sunt
răspunzători în mod solidar, din momentul constituirii societăţii, faţă de
societate şi de terţi pentru efectuarea vărsămintelor stabilite de lege sau
de actul constitutiv şi de existenţa aporturilor în natură [art. 31 alin. (1)].
Prin urmare, efectuarea vărsămintelor în mod real are ca scop
protecţia primelor resurse financiare şi materiale ale societăţii, dar şi a
investitorilor de eventualele acte frauduloase ale fondatorilor şi
administratorilor. Protecţia este asigurată atât prin mijloacele juridice
cunoscute dreptului comercial2 (cum ar fi acţiunea în justiţie pentru
obligarea subscriitorilor la plata vărsămintelor şi, după caz, a daunelor
pricinuite societăţii), precum şi prin sancţiuni penale aplicabile
fondatorilor şi administratorilor în condiţiile săvârşirii infracţiunilor
prevăzute de art.271-273 din Legea nr. 31/19903.

1
Alăturat Legii nr. 31/1990, trebuie amintite legile speciale care reglementează capitalul social al societăţilor din
domeniile pieţii de capital, societăţilor bancare şi societăţilor de asigurare.
2
Doctrina franceză susţine răspunderea întemeiată pe dreptul comun al neexecutării obligaţiilor contactuale, Y. Guyon,
Traité des contrats. Les Sociétés, ed. a 4-a, Librairie Générale de Droit et de Jurisprudence, EJA, 1999, Paris, p. 67, L.
Gordon, Les obligations des associés, Paris, 1999.
3
A se vedea, în acest sens, Gh. Diaconescu, op cit., p. 242 şi următoarele.

159
 Caracterul real al vărsămintelor priveşte, aşadar, atât pe investitori cât
şi pe fondatori, respectiv pe primii administratori. Din realitatea
vărsămintelor decurg numeroase consecinţe pozitive pentru: capitalul
social real al societăţii; raportul dintre valoarea aportului depus şi
valoarea acţiunilor liberate sau părţilor sociale ori de interes atribuite;
dreptul asociaţilor de a participa la împărţirea profitul societăţii.
Răspunderea pentru realitatea vărsămintelor revine, în primul rând,
asociaţilor începând cu etapa constitutivă şi continuând pe întreaga
durată a termenului convenit prin actul constitutiv. Aceeaşi răspundere o
au şi dobânditorii ulteriori de acţiuni neliberate 1. În cazul aportului în
creanţe, asociatul rămâne debitor al societăţii atât timp cât aceasta nu a
obţinut plata sumei pentru care au fost subscrise astfel de creanţe.
Răspunderea subscriitorilor, acţionarilor şi cesionarilor ulteriori are o
natură contractuală2 şi se ordonează după prescripţiile actului constitutiv,
iar în drept, conform dispoziţiilor Legii societăţilor comerciale şi ale
Codului civil.
Acţiunea în justiţie se exercită de fondatori până în momentul
înmatriculării societăţii, iar ulterior de societatea comercială însăşi, sau,
după caz, de asociaţii care şi-au onorat obligaţiile de aport social.
În ipoteza societăţii pe acţiuni, cererea de chemare în judecată are ca
obiect obligaţia de a face, şi anume de obligare a subscriitorului sau
acţionarului la depunerea aportului subscris, în obiectul său şi, după caz,
la plata dobânzilor de întârziere3 şi a daunelor pricinuite societăţii4. În
ipoteza societăţilor de persoane şi a celei cu răspundere limitată, acţiunea
în justiţie poate vea ca obiect, alternativ obligaţiei de predare a aportului
social, excluderea asociatului debitor din societate.
Pe de altă parte, răspunderea pentru efectuarea vărsămintelor
prevăzute de actul constitutiv şi de lege, respectiv, pentru existenţa
aporturilor în natură revine, totodată, fondatorilor şi primilor
administratori. De această dată, legea instituie o răspundere solidară a
fondatorilor şi primilor administratori, faţă de societate şi de terţi.
Aceasta este o veritabilă răspundere pentru existenţa reală şi evidenţa
corespunzătoare a vărsămintelor, indiferent că privesc aporturi în
numerar, aporturi în natură sau în creanţe.

1
Subscriitorii şi cesionarii ulteriori sunt răspunzători solidar de plata acţiunilor timp de 3 ani, socotiţi de la data când s-
a făcut menţiunea de transmitere în registrul acţionarilor [art. 98 alin. (3) Legea nr. 31/1990].
2
Obligarea acţionarilor la plata dobânzilor de întârziere rezultă prin interpretarea a pari a dispoziţiilor art. 100 din
Legea nr. 31/1990 şi art. 43 C. com.
33
A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., p. 238.
4
A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., p. 238.

160
 Atât doctrina, cât şi jurisprudenţa s-au preocupat de formele
răspunderii juridice a fondatorilor şi primilor administratori pentru erori
sau fraude săvârşite cu privire la realitatea vărsămintelor1.
Apreciem că răspunderea acestor categorii de persoane este, în primul
rând, una de drept civil, sub componenta sa societară, şi, în al doilea
rând, de drept penal.
Pe tărâm comercial, răspunderea fondatorilor poate avea ca obiect
acţiunea în constatare a efectuării vărsământului şi obligării fondatorilor
la consemnarea acestei operaţiuni în evidenţele societăţii sau acţiunea în
restituire a aporturilor nelegal încasate de către fondatori.
Primii administratori poartă aceeaşi răspundere, atât pentru
vărsămintele efectuate până în momentul constituirii, cât şi pentru cele ce
urmează a se efectua după înmatricularea societăţii. Acţiunea în justiţie
aparţine subscriitorilor, înainte de constituirea societăţii, iar mai apoi
poate fi exercitată de asociaţi/acţionari şi de cesionarii ulteriori, precum
şi de societate şi terţi. Răspunderea fondatorilor se întemeiază pe
prevederile documentului de subscripţie şi actului constitutiv, aceste
înscrisuri constituind şi în acest caz legea părţilor.
Răspunderea administratorilor2decurge din lege3 şi din actul
constitutiv, fiind aplicabile dispoziţiile referitoare la mandat 4.
Răspunderea penală a administratorilor poate fi angajată în condiţiile
săvârşirii unor infracţiuni prevăzute de Legea nr. 31/19905, cum ar fi:
prezentarea, cu rea credinţă, în prospecte, rapoarte şi comunicări adresate
publicului, de date neadevărate asupra constituirii societăţii ori asupra
condiţiilor economice ale acesteia sau ascunderea, cu rea credinţă, în tot
sau în parte de asemenea date; prezentarea, cu rea credinţă, acţionarilor
un bilanţ contabil inexact sau date inexacte asupra condiţiilor economice
ale societăţii, în vederea ascunderii situaţiei ei reale; refuzul de a pune la
dispoziţia experţilor, în cazurile şi condiţiile prevăzute de art. 26 şi art.

1
Doctrina franceză remarcă în conţinutul legilor din 1966 şi 1967, un număr de patru delicte sancţionate penal, referitor
la operaţiunea de subscriere: falsul în declaraţia de subscriere şi de vărsământ; simularea subscrierii şi vărsământului;
publicarea de date false; falsul în publicarea numelor persoanelor ce au iniţiat constituirea societăţii pentru a promova
subscripţia, (G. Ripert, R. Roblot, op. cit., p. 617, preluat din V. Gavaldo, Le droit pénal des sociétés anonymes). Într-o
altă opinie, făcându-se referire la dispoziţiile Codului penal francez, dar şi la legislaţia specială a societăţilor
comerciale, se concluzionează că dreptul penal este mult prea prezent în dreptul societăţilor, apreciindu-se pozitivă
abrogarea, prin Legea NRE din 15 mai 2001, unui număr de 15 infracţiuni. S. Schiller, Les limites de la liberté
contractuelle en droit des societes, Les connexions radicales, Ed. Montchrestien, 2002, p. 465.
2
A se vedea, în acest sens O. Căpăţână, op. cit., p. 324 şi următoarele.
3
Administratorii sunt solidar răspunzători faţă de societate pentru realitatea vărsămintelor [art. 73 lit. a), Legea
31/1990].
3
„Obligaţiile şi răspunderea administratorilor sunt reglementate de dispoziţiile referitoare la mandat şi de cele speciale
prevăzute de prezenta lege” (art. 72 Legea nr. 31/1990).
44
Gh. Diaconescu, op. cit., p. 242 şi următoarele.
5

161
 38, documentele necesare (art. 271 pct. 1-3); folosirea, cu rea-credinţă, a
bunurilor şi creditului societăţii, într-un scop contrar intereselor acesteia
sau în folosul personal al fondatorului ori administratorului (art. 272 pct.
2); emiterea de noi acţiuni în schimbul aporturilor în numerar, înainte ca
acţiunile precedente să fi fost achitate în întregime; emiterea de acţiuni la
purtător fără a fi achitate integral; nerespectarea dispoziţiilor legale
referitor la anularea acţiunilor neachitate (art. 273 pct. 1, 4 şi 5);
îndeplinirea hotărârii adunării generale referitoare la reducerea capitalului
social, fără ca asociaţii să fi fost executaţi pentru efectuarea
vărsământului datorat ori fără hotărârea adunării generale care îi scuteşte
de vărsămintele datorate (art. 274 pct. 2).
Acţiunea penală, în ipoteza săvârşirii unor asemenea infracţiuni, se
pune în mişcare la plângerea ori sesizarea societăţii comerciale sau a
oricărei persoane interesate, precum şi din oficiu.
Realitatea vărsământului poate fi afectată de eroare, dol sau
fictivitate.
Eroarea poate rezulta din greşita evaluare a aporturilor în natură sau
neobservarea impedimentelor de realizare a aporturilor în creanţe. De
asemenea, eroarea se poate datora acceptării aporturilor în numerar
materializate în instrumente de plată invalide (spre ex. CEC-ul). Într-un
alt plan, eroarea se poate datora greşelilor de consemnare a aportului în
declaraţia de subscriere, în actul constitutiv sau în evidenţele de încasare
a vărsămintelor. O asemenea eroare poate fi îndreptată oricând prin
mutuum consensus, înlăturându-se inadvertenţele strecurate.
Dolul semnifică întrebuinţarea de mijloace viclene de către una dintre
părţi, fondator sau asociat/acţionar, pentru a determina cealaltă parte să
contracteze.
În doctrină s-a arătat că „acest viciu se întâlneşte mai frecvent în cazul
constituirii succesive a societăţii pe acţiuni”1. Aceasta întrucât, „adeseori
fondatorii caută prin mijloace dolosive, care depăşesc simpla reclamă
comercială, să atragă pe micii capitalişti, inserând în prospectele de
emisiune date false asupra obiectului societăţii, asupra fondatorilor care
inspiră încredere etc., date fără de care părţile nu ar fi luat parte la
încheierea contractului de societate”2.
Autorii citaţi se referă la dolul întrebuinţat de fondatori şi conchid că
asociatul victimă a dolului poate exercita o acţiune în răspundere direct
împotriva autorului3.
1
A se vedea E. Cârcei, op. cit., p. 33.
2
A se vedea I.L. Georgescu, op. cit., p.53.
3
Ibidem, p. 54.

162
 Doctrina elveţiană, pornind de la prevederile conţinute în Codul
obligaţiilor (C.O.) remarcă trei categorii de circumstanţe în care poate fi
angajată răspunderea fondatorului, printre care se regăseşte şi dolul 1. Art.
753 din Codul obligaţiilor permite angajarea răspunderii nu numai a
fondatorului dar şi a oricărei persoane care a colaborat la fondarea
societăţii (membru al consiliul de administraţie, avocatul, notarul sau
bancherul)2.
Dolul poate fi întrebuinţat de către fondatori, într-adevăr, în procedura
de constituire a societăţii prin apel la subscrierile publice de capital şi mai
puţin în ipoteza constituirii simultane a societăţii. În primul caz,
fondatorii, prin faptul gestionării tuturor demersurilor pentru constituirea
societăţii, au posibilitatea recurgerii la acte sau fapte dolosive de natură a
omite cu bună ştiinţă unele aporturi sau de a le încasa fără a întocmi o
evidenţă corespunzătoare, având în vedere, pe de o parte, varietatea şi
numărul mare de subscrieri la capitalul social, iar pe de altă parte, lipsa
unui organ de control asupra acestor activităţi în perioada constitutivă. În
al doilea caz, fondatorii sunt, totodată, şi acţionari, având posibilitatea de
a cunoaşte exact aporturile fiecăruia, la care se adaugă numărul mic de
persoane ce participă, îndeobşte, la constituirea simultană a societăţii.
Dolul poate fi întrebuinţat, de asemenea, de către subscriitori,
asociaţi/acţionari şi cesionarii ulteriori. Ipoteza nu trebuie exclusă de
plano. Astfel, în contextul analizării realităţii vărsământului, putem
constata că dolul subscriitorului sau asociatului/acţionarului poate consta
în promisiunea, cu bună ştiinţă, a unui aport în natură care se dovedeşte
ilicit sau în afara circuitului civil. Tot astfel se pune problema în cazul
aporturilor în numerar, având ca scop spălarea de bani sau transmiterea
unor instrumente de plată fără acoperire sau nule.
Indiferent că dolul este săvârşit de fondator sau de subscriitor,
asociat/acţionar ori cesionar ulterior, sancţiunea constă în anularea actului
subscrierii încheiat între părţile aflate în raportul juridic afectat de dol şi
obligarea făptuitorului la daune–interese3. În consecinţă, nu va fi lovit de
nulitate în întregime prospectul de emisiune sau actul constitutiv, ci

1
„On indiquant de manière inexacte ou trompeuse, en dissimulant ou en déguisant intentionnellement ou par
négligence, des apports en nature (…), dans les statuts, dans un rapport de fondation ou d`augmentation du capital
action, ou en agissant de quelque autre manière illégale lors de l`approbation d`une telle mesure ”. P. Montavon, A.
Wermelinger, C. Favre, Droit et pratique de la Société anonyme, Editions Juridiques AMC ALPHA, Lausanne, 1994, p.
316.
2
Ibidem.
3
Pe larg, despre efectele nulităţilor, a se vedea Gh. Beleiu, Drept civil român, Introducere în dreptul civil. Subiectele
dreptului civil, Casa de editură şi presă „Şansa” SRL, Bucureşti, 1993, p. 187 şi următoarele.

163
 numai acel act de subscripţie sau de vărsământ cu privire la care s-a
constatat întrebuinţarea manoperelor dolosive1.
Dacă dolul provine de la toţi fondatorii trebuie invalidat întregul act
juridic, fie el prospect sau act constitutiv.
Fictivitatea realizării vărsământului, fără a se confunda cu dolul, are
ca obiect înregistrarea în patrimoniul societăţii ce se constituie sau după
constituirea sa, a unor aporturi inexistente, nereale sau având o valoare
nereală2.
Inexistenţa vărsământului denotă împrejurarea că acesta a făcut
obiectul aportului subscris, şi chiar s-a consemnat punerea sa la dispoziţia
societăţii, însă faptul material al predării nu a avut loc.
Nerealitatea vărsământului se referă la materializarea aportului, dar în
alţi termeni decât a fost subscris, fie sub aspectul tipului de aport, fie al
identităţii obiectului aportului, fie al gradului de folosinţă. În prima
ipoteză avem în vedere subscrierea unui anumit tip de aport şi vărsarea în
realitate a altor aporturi. În a doua ipoteză, aportul subscris priveşte un
bun determinat, iar vărsământul are ca obiect alt bun. În fine, a treia
ipoteză semnifică subscrierea unui aport în natură în stare de exploatare
iar vărsământul constă într-un aport inutil, uzat sau defect.
Valoarea nereală a vărsământului se realizează sub două aspecte:
subevaluarea şi supraevaluarea3. Pot face obiectul acestor operaţiuni doar
aporturile în natură, indiferent că sunt bunuri mobile sau imobile, bunuri
mobile corporale sau incorporale, precum şi drepturile de proprietate
industrială sau intelectuală.
Tendinţa constatată în practica constituirii societăţilor comerciale este
aceea a supraevaluării aporturilor în natură de către asociaţi/acţionari,
făcută cu scopul de a obţine o valoare nominală cât mai consistentă
asupra acţiunilor/părţilor sociale emise în schimbul acestor aporturi 4.
Această tendinţă este împiedicată de prevederile Legii nr. 31/1990, care
instituie obligativitatea evaluării aporturilor în natură de către unul sau
mai mulţi experţi de pe lista celor autorizaţi de către judecătorul delegat
pe lângă oficiul registrului comerţului (art. 38). Subevaluarea aportului în
1
„Operând numai faţă de părţile contractante, numai în raport cu persoana care s-a servit de manoperele dolosive, dolul
nu va putea fi opus creditorilor sociali şi nici celorlalţi asociaţi, străini de aceste maşinaţiuni. Dacă, prin urmare, la un
contract de societate au luat parte mai mulţi contractanţi, contractul de societate neputând fi considerat valabil pentru
unii şi nevalabil pentru alţii, va rămâne valabil, rămânând ca asociatul, victimă a dolului, să exercite o acţiune în
răspundere, direct împotriva autorului”. I.L. Georgescu, op. cit., vol. II, p. 53 şi următoarele.
2
Cu privire la realitatea aporturilor şi vărsămintelor, respectiv, aporturile fictive, a se vedea I. Băcanu, op. cit. p. 73.
3
Potrivit art. 7 din Directiva a II-a a CEE, capitalul subscris poate fi constituit numai din elemente de activ susceptibile
de evaluare economică. Prevederea a fost preluată în dreptul naţional de art. 16 alin. (2) din Legea nr. 31/1990:
„Aporturile în natură trebuie să fie evaluabile din punct de vedere economic”.
4
Interes în supraevaluarea aporturilor în natură pot să aibă şi fondatorii pentru a demonstra subscrierea integrală a
capitalului social prevăzut în prospectul de emisiune.

164
 natură, ar putea avea ca scop sustragerea obiectului aportului din zona de
interes a creditorilor personali ai asociatului/acţionarului sau, în cazul
societăţilor cu capital integral sau parţial de stat supuse privatizării, în
interesul vânzării pachetelor de acţiuni ce reprezintă astfel de aporturi la
un nivel inferior celui real1.
Realitatea aporturilor şi vărsămintelor condiţionează realitatea
capitalului social şi realizarea funcţiilor sale2. Vărsământul este real când
corespunde întru-totul cu bunul sau suma de bani ce face obiectul
promisiuni de aport social, şi constituie, la data realizării, o creştere
efectivă a patrimoniului societăţii.

3.2.4.2. Affectio societatis

În doctrină, definirea acestui element specific al actului constitutiv a

primit accepţiuni numeroase3.
Astfel, s-a arătat că affectio societatis constă în colaborarea voluntară,
activă, interesată şi egalitară a asociaţilor4.
În fine, mai mulţi autori consideră că affectio societatis exprimă intenţia
care îi animă pe asociaţi de a colabora la desfăşurarea activităţilor
comerciale ce fac obiectul societăţii, de a lucra în comun, suportând toate
riscurile unui asemenea demers5.
Apreciem că affectio societatis are o dublă semnificaţie6:
- de element psihologic care dezvăluie intenţia fiecărui asociat de a
conlucra sau colabora în vederea desfăşurării de către societate a unor
activităţi comerciale determinate prin actul constitutiv (animus
personae);
- de voinţă societară, manifestată colectiv de către asociaţi pe toată
durata de existenţă a societăţii comerciale, având ca obiect buna

1
Totuşi, în interesul urgentării privatizării unor societăţi, art. 5 alin. (2) din Legea nr. 137 din 28 martie 2002, publicată
în M. Of. nr. 215 din 25 martie 2002, prevede că „pentru fiecare societate comercială stabilită prin hotărâre a
Guvernului, în raport de domeniul de activitate, mărimea capitalului social, situaţia financiară, numărul de salariaţi,
gradul de dezvoltare industrială şi de rata şomajului zonei unde îşi desfăşoară activitatea societatea comercială,
vânzarea pachetului de acţiuni deţinut de către instituţia publică implicată se va face la preţul simbolic reprezentând
echivalentul unui euro”.
2
A se vedea I. Băcanu, op. cit., p. 73.
3
A se vedea Y. Guyon, op. cit., p. 124-130; M. de Juglart, B. Ippolito, op. cit., tome II, p. 86-90; St.D. Cărpenaru, op.
cit., p. 175, M.Ş. Minea, op. cit., p. 60; O. Căpăţână, op. cit. p. 175; I. Bălan, Noţiunea de „affectio societatis” şi
aplicaţiile sale în materie comercială, în Dreptul nr. 9/1999, p. 51 şi următoarele.; C. Sassu, S. Golub, Affectio
societatis, Revista de Drept Comercial nr. 10/2001, p. 74 şi urm.; C. Roşu, M. L. Tec, op. cit., p. 60 şi urm.
4
A se vedea O. Căpăţână, op. cit., p. 159; D.A. Popescu, op. cit., p. 210, Radu I. Motica, L. Bercea, op. cit., p. 99.
5
Despre concepţia pluralistă asupra semnificaţiei noţiunii de affectio societatis, a se vedea C. Roşu, M.L. Tec, op. cit.,
p. 64 şi urm.; Y. Guyon, Affectio societatis, Ed. Juris-Classeur, 2000; R.P. Vonica, Dreptul societăţilor comerciale, ed. a
4-a, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 2000, p. 60.
6
A se vedea C. Gheorghe, Societăţi comerciale, voinţa asociaţilor şi voinţa socială, Ed. All Beck, Bucureşti, 2003.

165
 organizare şi funcţionare a entităţii juridice constituite (animus
societatis).
Argumentele care pledează pentru o astfel de conceptualizare a noţiunii
de affectio societatis sunt următoarele:
- actul constitutiv reprezintă sediul expunerii, atât a intereselor particulare
ale fiecărui asociat, cum ar fi participarea la beneficiile societăţii, cât şi a
intereselor sau dezideratelor comune ale asociaţilor, acest ultim domeniu
formând voinţa societăţii. Voinţa colectivă se manifestă îndeosebi în
luarea deciziilor ce privesc în mod direct organizarea şi funcţionarea
societăţii comerciale;
- affectio societatis nu este doar domeniul de animaţie a asociaţilor, ci şi
al entităţii juridice nou create, şi anume societatea comercială însăşi;
- dacă la unele tipuri de societăţi comerciale, îndeosebi societăţile de
persoane1, elementul affectio societatis constituie o obligaţie a fiecărui
asociat, sancţionată cu excluderea din societate, la societăţile de
capitaluri2 elementul psihologic al acţionarilor se manifestă doar în
anumite momente, cu prilejul constituirii societăţii, iar în cursul
funcţionării acesteia, în cadrul adunărilor generale. De asemenea,
colaborarea sau conlucrarea acţionarilor la desfăşurarea în comun de
activităţi comerciale se reduce la exercitarea drepturilor de decizie şi
control asupra societăţii. La aceste societăţi este mai important interesul
particular al fiecărui acţionar decât abnegaţia comună de a participa la
viaţa comercială a societăţii. De altfel, lipsa de „afectivitate” a
acţionarului manifestată prin neparticiparea la adunările generale sau
abţinerea de la a conlucra sau colabora cu ceilalţi acţionari în
desfăşurarea obiectului de activitate al societăţii nu este sancţionată de
lege. De aceea este necesar ca, în ipoteza societăţii pe acţiuni, affectio
societatis să surprindă, atât voinţa particulară a fiecărui acţionar în cadrul
societăţii, cât şi voinţa comună (societară) a acestora, cele două
componente neavând aceeaşi consistenţă de la o formă de societate la
alta3.
Dispariţia elementului affectio societatis, datorată neparticipării
asociaţilor la viaţa societăţii comerciale sau ca urmare a unor grave
animozităţi între asociaţi, paralizează funcţionarea societăţii şi poate
conduce la dizolvarea acesteia4.
1
Societatea în nume colectiv, societatea în comandită simplă şi, într-o anumită măsură, societatea cu răspundere
limitată.
2
Societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni.
3
„L`affectio societatis souvent très forte chez les associés de société de petite taille est inexistante chez l`immense
majorité des actionnaires des sociétés cotées en bourse”, Ph. Merle, Droit commercial. Sociétés commerciales, ed. a 2-
a, Ed. Précis Dalloz, Paris, 1990, p. 47.
4
A se vedea M. Cozian, A. Viandier, op. cit., p. 65.

166
 3.2.4.3. Participarea tuturor asociaţilor la beneficii şi pierderi

Al treilea element specific actului constitutiv al societăţii comerciale

este participarea asociaţilor la beneficii şi pierderi.
Într-adevăr, art. 8 lit. k) din Legea nr. 31/1990 menţionează printre
clauzele necesare pe care trebuie să le cuprindă actul constitutiv al
societăţii pe acţiuni, „modul de distribuire a beneficiilor şi de suportare a
pierderilor”.
Pe acest temei, Curtea de Casaţie s-a pronunţat în sensul că „ceea ce
este de esenţa contractului de societate e participarea tuturor asociaţilor
atât la beneficii cât şi la pierderile rezultate din operaţiunile care
formează obiectul contractului”1.
Atât doctrina naţională,2 cât şi cea străină3 au afirmat că „vocaţia la
beneficii, la economii şi la pierderi este inclusă în chiar definiţia
contractului de societate”4. Această vocaţie nu are semnificaţia de
participare egalitară a tuturor asociaţilor la beneficii, economii sau la
pierderi, asociaţii având posibilitatea de a recurge la clauze statutare prin
intermediul cărora unii asociaţi beneficiază de avantaje economice mai
mari, contribuind, însă, în acelaşi timp, într-o măsură mai redusă la
pierderi.
În doctrină s-a apreciat că regula participării asociaţilor la beneficii şi
pierderi nu este de ordine publică,5 având un caracter subsidiar6, din
moment ce însăşi legiuitorul lasă la libera apreciere a asociaţilor
determinarea părţii de câştig sau pierdere, intervenind doar în caz de
tăcere a contractului de societate7.
În ce ne priveşte, opinăm că raţionamentul adoptat de doctrină este
valabil numai pentru societatea civilă. În schimb, pentru ipoteza societăţii
comerciale se remarcă obligativitatea prevederii în actul constitutiv a
unor clauze care să reglementeze „partea fiecărui asociat la beneficii şi la
pierderi” [art. 7 lit. f) din Legea nr. 31/1990] 8 sau „modul de distribuire a
beneficiilor şi de suportare a pierderilor” [art. 8 lit. k) din Legea nr.

1
Decizia nr. 1522/6 noiembrie 1929, Buletin de decizii, vol. II, 1929, p. 579.
2
A se vedea C. Roşu, M.L. Tec, op. cit. p. 46 şi urm.; E. Cârcei, op. cit. p. 69 şi urm.
3
A se vedea F.X. Lucas, Théorie des bénéfices et des pertes, Edition de Juris-Classeur, 2001.
4
A se vedea M. Cozian, A. Viandier, op. cit., p. 62.
5
A se vedea C. Roşu, M.L. Tec, op. cit., p. 46, F.-X. Lucas, op. cit., p. 12.
6
A se vedea E. Cârcei, op. cit., p. 70.
7
A se vedea M. Cozian, A. Viandier, op. cit., p. 62, St.D. Cărpenaru, op. cit., p. 155.
8
A se vedea art. 7 din Legea nr. 31/1990 reglementează conţinutul obligatoriu al actului constitutiv pentru societăţile în
nume colectiv, în comandită simplă şi cu răspundere limitată.

167
 31/1990]1. Sancţiunea nerespectării acestor dispoziţii este prevăzută de
art. 46 din Legea societăţilor comerciale, astfel: „Când actul constitutiv
nu cuprinde menţiunile prevăzute de lege ori cuprinde clauze prin care se
încalcă o dispoziţie imperativă a legii (…), judecătorul delegat, din oficiu
sau la cererea oricărui asociat ori a altor persoane interesate, va respinge,
prin încheiere, motivat, cererea de înmatriculare, în afară de cazul în care
asociaţii înlătură asemenea neregularităţi. Judecătorul delegat va lua act
în încheiere de regularizările efectuate”.
În consecinţă, apreciem imperativă dispoziţia legii referitoare la
includerea în actul constitutiv al societăţii comerciale a clauzei referitoare
la modul în care asociaţii/acţionarii vor participa la beneficii şi vor
suporta pierderile societăţii. Lipsa acestei clauze este sancţionată cu
respingerea cererii de înmatriculare a societăţii în registrul comerţului, de
către judecătorul delegat. Aşadar, regula prevederii în actul constitutiv al
societăţii comerciale a participării tuturor acţionarilor la beneficii şi la
pierderi, are caracter dirimant, fiind de ordine publică.
Regulile după care se vor conduce asociaţii în vederea stabilirii
modului de distribuire a beneficiilor, sub forma dividendelor, şi de
suportare a pierderilor înregistrate de societate sunt lăsate la libera lor
apreciere2. Mai mult, asemenea reguli se pot stabili prin hotărâri ale
adunării generale a asociaţilor/acţionarilor sau prin convenţii extra-
statutare3. Astfel de reguli nu sunt de ordine publică, odată ce vocaţia
participării la beneficii şi la pierderi este prevăzută pentru toţi asociaţii
prin actul constitutiv. Asemenea reguli nu sunt limitate decât de
interdicţia recurgerii la clauzele leonine4.
În măsura în care acţionarii nu au prevăzut prin actul constitutiv,
hotărâre a adunării generale sau convenţie extra-statutară modalitatea de
repartizare a dividendelor sau de suportare a pierderilor, se aplică
normele supletive conţinute de Legea nr. 31/1990, astfel:
- dividendele se vor plăti proporţional cu cota de participare la capitalul
social vărsat [art. 67 alin. (2)]5;
1
Art. 8 din Legea nr. 31/1990 statuează asupra conţinutului obligatoriu al actului constitutiv pentru societăţile pe
acţiuni.
2
Cu privire la posibilitatea renunţării unor acţionari la anumite drepturi sociale, inclusiv la dreptul de partaj a
beneficiilor, proporţional cu valoarea aportului adus la capitalul social. A se vedea S. Schiller, op. cit., p. 58 şi
următoarele.
3
A se vedea Y. Guyon, Traité des contrats, Les sociétés. Aménagements statutaires et conventions entre associés, ed. a
4-a; LGDJ, Paris, 1999, p. 295 şi următoarele; V. Mircea, Convenţiile extra-statutare ale acţionarilor în dreptul
românesc, Revista de Drept Comercial, nr. 3/2002, p. 66.
4
„L`égalité n`est pas l`âme du contrat de société, d`ou la validité des clauses d`inégalité de traitement; certaines limites
ne sauraient toutefois être franchies, d`ou la prohibition des clauses léonines”, M. Cozian, A. Viandier, op. cit., p. 62.
5
A se vedea V. Mircea, Distribuirea dividendelor – aspecte teoretice şi practice, Revista de Drept Comercial nr. 2/1999,
p. 108 şi următoarele, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie, Secţia comercială, decizia nr. 2182/22 iunie 2004, Buletinul de
Casaţie nr. 2/2005, p. 44.

168
 - pierderile vor fi suportate până la concurenţa capitalului social subscris
[art. 3 alin. (3)].

3.2.5. Structura actului constitutiv al societăţii comerciale

În concepţia Legii nr.31/1990, societatea pe acţiuni, în comandită pe

acţiuni şi societatea cu răspundere limitată cu doi sau mai mulţi asociaţi
se constituie prin contract de societate şi statut, care pot fi încheiate şi
sub forma unui înscris unic, denumit act constitutiv. Aşadar „în cuprinsul
prezentei legi, denumirea act constitutiv desemnează atât înscrisul unic,
cât şi contractul de societate şi/sau statutul societăţii” (art.5 alin. 4)1.
Societatea în nume colectiv şi societatea în comandită simplă se
constituie numai prin contract de societate, iar societatea cu răspundere
limitată cu un singur societar se constituie numai prin statut,care, de
asemenea, pot fi denumite act constitutiv.
Aducerea la un numitor comun a categoriilor de înscrisuri necesare
pentru constituirea societăţii comerciale are efecte benefice, din
perspectiva analizării actului constitutiv sub accepţiunea de document
unic ce stă la baza întemeierii unor astfel de entităţi juridice, şi care
reglementează, totodată, raporturile juridice dintre asociaţi sau dintre
aceştia şi societatea comercială2.
Astfel, se constată, pe de o parte, că existenţa societăţii comerciale se
datorează actului de voinţă manifestat prin actul constitutiv, indiferent de
înfăţişarea înscrisului pe care o adoptă actul voliţional. Pentru asemenea
considerente, apreciem că Legea nr.31/1990, ca urmare a modificării
aduse prin OUG nr.32/1997, lasă la aprecierea acţionarilor încheierea, în
mod distinct, a două înscrisuri, purtând denumirea de contract de
societate şi statut, sau a înscrisului unic, având în componenţă atât
conţinutul contractului de societate, cât şi, după caz, al statutului, sub
denumirea de act constitutiv.
Nu este mai puţin important de observat, pe de altă parte, că actul
constitutiv, desemnând înscrisul unic, trebuie să cuprindă, într-un mod
unitar, menţiunile obligatorii prevăzute de Legea nr.31/1990. În schimb,
în ipoteza constituirii societăţii prin contract de societate şi statut,
constatăm dispunerea dihotomică a clauzelor actului constitutiv, astfel:
1
. Sintagma „act constitutiv” desemnează actul de voinţă prin care una sau mai multe persoane hotărăsc constituirea
unei societăţi comerciale. Actul constitutiv are valenţele literale conferite de denumirea înscrisului prevăzut de legiuitor
pentru fiecare formă de societate comercială, astfel: statut în cazul societăţii cu răspundere limitată având un singur
societar; contract de societate, în ipoteza societăţii în nume colectiv sau în comandită simplă; contract de societate şi
statut, în cazul societăţii pe acţiuni, în comandită pe acţiuni sau cu răspundere limitată. Terminologia a fost introdusă în
Legea nr. 31/1990 prin O.U.G. nr. 32/1997, publicată în M. Of. al României, nr. 133 din 27 iunie 1997.
2
. A se vedea, în acest sens, M. N. Costin, C. A. Jeflea, op. cit., p. 126 şi urm.; D. A. Popescu, op. cit., p. 32 şi urm.

169
 statutul societăţii va cuprinde menţiunile prevăzute de art.5 alin.5 1, iar
contractului de societate îi vor fi rezervate clauzele prevăzute, după caz,
de art.7 sau art. 82.
Sub aspectul analizat, structura actului constitutiv se înfăţişează, fie în
mod unitar, când se reflectă în înscrisul unic, fie dihotomic, când trebuie
să rezulte din cele două acte distincte: contract şi statut. Aceasta este
structura exterioară sub care se poate prezenta actul constitutiv.
Din punct de vedere al conţinutului, structura actului constitutiv se
analizează ţinând seama de obiectul comun al unor clauze sau menţiuni.
Astfel, identificăm o primă componentă constitutivă din date şi clauze
reglementând organizarea, funcţionarea şi desfăşurarea activităţii
societăţii, toate specifice statutului societăţii3. A doua componentă este
alcătuită din menţiuni şi clauze ce reglementează constituirea societăţii
comerciale, aporturile la capitalul social, drepturile şi obligaţiile
asociaţilor/acţionarilor, titlurile emise de societate, modul de distribuire a
beneficiilor şi de suportare a pierderilor rezultate din activitatea societăţii,
avantajele rezervate fondatorilor, operaţiunile încheiate de asociaţi în
cadrul societăţii ce se constituie şi pe care aceasta urmează să le preia şi
sumele ce trebuie plătite pentru acele operaţiuni, modul de dizolvare şi de
lichidare a societăţii, toate aceste menţiuni fiind specifice, de regulă,
contractului de societate. Cele două componente dezvăluie structura
internă a actului constitutiv.
În fine, din punct de vedere al caracterului, imperativ sau dispozitiv, al
normelor ce prefigurează conţinutul actului constitutiv, constatăm alte
două componente ale acestuia: prima este alcătuită din menţiuni şi clauze
obligatorii dictate de norme imperative (art.5 alin.5, art.7 şi art.8 din
Legea nr.31/1990)4; a doua este formată din clauze opţionale, facultative,
permise de numeroase prevederi ale Legii societăţilor comerciale. Aceste
două componente reflectă structura normativă a actului constitutiv.
Relativ la structura exterioară, precum şi la cea normativă, apreciem
că se impun unele observaţii extrase din compararea dreptului societar
naţional cu cel străin.

1
.Această dispoziţie a fost introdusă prin Legea nr. 161/2003, publicată în M. Of. al României, Partea I, nr. 279 din 21
aprilie 2003.
2
.Art. 8 din Legea nr. 31/1990 se referă la cuprinsul actului constitutiv şi nu la cel al contractului de societate. Cu toate
acestea, din moment ce legiuitorul a prevăzut printr-o altă dispoziţie conţinutul statutului societăţii (art. 5 alin. 5)
rezultă că pentru contractul de societate sunt obligatorii dispoziţiile art. 8.
3
. Constatarea este desprinsă din prevederile art. 5 alin. 5 din Legea nr. 31/1990.
4
. A se vedea, în acest sens: E. Cârcei, op. cit., p. 76 şi urm.; O. Căpăţână, op. cit., p. 149, Radu I. Motica, L. Bercea,
op. cit, p. 105 şi urm.

170
 Reglementări asemănătoare se regăsesc în dreptul societar spaniol 1,
italian2 şi englez3, în sensul că actele constitutive legale sunt contractul de
societate şi statutul, normele de drept instituind necesitatea includerii
unor menţiuni şi clauze obligatorii pentru fiecare document.
În schimb, dreptul societar francez4, elveţian5 şi german6 se rezumă la
un singur act constitutiv, denumit „le statut” în Franţa şi Elveţia sau
„Satzung” în Germania.7

3.2.6. Condiţiile de formă ale actului constitutiv

Indiferent de modul de expunere a actului constitutiv, condiţiile de

formă8 prevăzute de Legea societăţilor comerciale pentru valabilitatea
actului juridic al constituirii societăţii comerciale sunt: necesitatea
încheierii în scris a actului constitutiv, semnarea actului constitutiv de
către persoanele prevăzute de lege, autorizarea, înregistrarea şi
publicitatea actului constitutiv.
a) Forma scrisă este prevăzută imperativ de art. 5 alin. (6) din
Legea nr. 31/1990. Astfel, „actul constitutiv se încheie sub semnătură
privată” ca regulă generală, iar „forma autentică a actului constitutiv este
obligatorie” în anumite cazuri prevăzute de acelaşi text. Necesitatea
formei scrise mai rezultă şi din prevederea conform căreia „actul
constitutiv dobândeşte dată certă şi prin depunerea la oficiul registrului
comerţului” [art. 5 alin. (7)].
Din economia textelor legale menţionate rezultă că, în mod invariabil,
actul constitutiv se încheie în scris, fie sub semnătură privată, fie în formă
autentică.
Când îmbracă forma înscrisului sub semnătură privată, actul
constitutiv va fi investit cu dată certă 9, iar dacă aceasta lipseşte legea
asimilează înregistrarea actului la oficiul registrului comerţului cu
îndeplinirea acestei formalităţi.
1
. A se vedea Legea din 1989 privind societatea anonimă spaniolă, secţiunile 8 şi 9.
2
. A se vedea art. 2328 şi urm. din Codul civil italian.
3
. A se vedea Legea societăţilor comerciale din 1985 şi modificările aduse acesteia în 1989.
4
. A se vedea Legea nr. 66-537 din 24 iulie 1966 cu modificările ulterioare şi Decretul nr. 67-236 din 23 martie 1967.
5
. A se vedea art. 626 şi urm. din Codul obligaţiilor elveţian.
6
. A se vedea Legea societăţilor pe acţiuni din 1965 modificată şi completată prin legile din 1969 şi 1990. Dreptul
societar german se remarcă prin răspândirea normelor sale în diferite acte normative: Codul civil, Codul comercial şi
numeroase legi speciale. Pentru completări a se vedea Commmercial Laws of Europe, 1990, Ed. N. M. Hunnings,
Sweet & Maxwell Ltd. London - U.K.
7

8
Asupra condiţiilor de formă ale actului constitutiv în reglementarea Codului comercial, a se vedea I.L. Georgescu, op.
cit, p. 57-68, p. 180. Pentru condiţiile de formă prevăzute de Legea nr. 31/1990, a se vedea St.D. Cărpenaru, op. cit., p.
174 şi următoarele, I. Turcu, op. cit., p. 268 şi următoarele.
9
Cu privire la procedura de investire cu dată certă a înscrisurilor, a se vedea Legea nr. 54/1995.

171
 Neîncheierea actului constitutiv în formă scrisă, echivalează cu lipsa
acestuia.
b) Forma autentică1 este cerută de lege în următoarele cazuri: a) când
printre bunurile subscrise ca aport la capitalul social se află un teren; b)
când se constituie o societate în nume colectiv sau în comandită simplă ;
c) când societatea pe acţiuni se constituie prin subscripţie publică.
Încheierea în formă autentică a actului constitutiv se realizează prin
autentificarea acestuia de către un notar public2. La autentificarea actului
constitutiv se va prezenta dovada eliberată de oficiul registrului
comerţului privind disponibilitatea firmei [art. 17 alin. (1) din Legea nr.
31/1990].
Sancţiunea lipsei actului constitutiv precum şi a nerespectării formei
autentice a acestuia constă în respingerea cererii de înmatriculare în
registrul comerţului sau, după caz, în nulitatea societăţii comerciale
înmatriculate3.
c) Semnarea actului constitutiv al societăţii comerciale pe acţiuni
comportă unele particularităţi, în funcţie de modalitatea constituirii sale.
Astfel, în ipoteza constituirii simultane, actul constitutiv se semnează
de toţi asociaţii/acţionarii [art. 5 alin. (6) teza I din Legea nr. 31/1990].
Prevederea legii apare excesivă, în condiţiile în care la constituirea
societăţii participă un număr mare de asociaţi/acţionari. De altfel, aşa
cum vom constata, în cealaltă ipoteză, a constituirii prin subscripţie
publică, legiuitorul statuează că actul constitutiv se semnează numai de
către fondatori, al căror număr este îndeobşte restrâns, raţiunea legii
constând tocmai în reducerea acestei formalităţi. De lege ferenda,
propunem modificarea acestui text, în sensul aplicării în mod
corespunzător a prevederilor art. 28, privind atribuţiile adunării
constitutive în desemnarea persoanelor care vor semna actul constitutiv şi
vor îndeplini formalităţile cerute pentru constituirea societăţii.
În ipoteza constituirii societăţii comerciale prin subscripţie publică,
actul constitutiv se semnează numai de fondatori [art. 5 alin. (6) teza a II-
a] indiferent că fondatorii sunt, totodată, acţionari sau nu au această
calitate.
Se impune însă o precizare: ori de câte ori actul constitutiv se încheie
în formă autentică, semnarea documentului are loc în faţa notarului
public, întrucât operaţiunea autentificării semnifică tocmai atestarea
conţinutului actului şi persoanelor semnatare.
1
Restrângerea formei autentice a actului constitutiv s-a produs prin modificările introduse de O.U.G. nr. 32/1997.
Pentru studiu comparativ, a se vedea I. Turcu, op. cit., p. 268 şi următoarele.
2
Procedura autentificării înscrisurilor este prevăzută de Legea nr. 36/1995.
3
A se vedea prevederile art. 46 şi art. 56 alin. (1) lit. a) din Legea nr. 31/1990.

172
 d) Autorizarea actului constitutiv semnifică supunerea acestuia spre
aprobare, cenzură sau verificare unor autorităţi publice, înainte de
înregistrarea sa la oficiul registrului comerţului.
Într-adevăr, necesitatea autorizării actului constitutiv rezultă din
dispoziţiile speciale prevăzute în actele normative ce reglementează
anumite domenii de activitate sau, după caz, participarea statului la
constituirea de societăţi comerciale.
Astfel, actul constitutiv este supus autorizării Băncii Naţionale a
României, dacă societatea pe acţiuni va desfăşura activităţi din domeniul
bancar1, Comisiei de supraveghere a Asigurărilor, când obiectul de
activitate al societăţii a fost statuat în domeniul asigurărilor şi
reasigurărilor2, Comisiei Naţionale a Valorilor Mobiliare, dacă societatea
pe acţiuni va desfăşura operaţiuni specifice pieţelor de instrumente
financiare şi organismelor de plasament colectiv3.
În raport de participarea statului, în calitate de persoană juridică, la
constituirea unor societăţi comerciale, prin organele administraţiei
publice centrale sau locale, constatăm că în toate aceste cazuri este
necesar actul administrativ de autorizare, indiferent că un astfel de act
poartă denumirea de ordonanţă, hotărâre sau decizie 4. Un exemplu de
autorizare administrativă este înfiinţarea societăţilor comerciale cu
capital de stat, în temeiul Legii nr. 15/1990, în privinţa cărora era
necesară fie hotărârea Guvernului, fie decizia organului administraţiei
locale de stat (art. 16-18), după cum societatea era de interes republican
sau local.
e) Înregistrarea actului constitutiv desemnează operaţiunea de
depunere a acestuia la oficiul registrului comerţului în a cărui rază
teritorială se va afla sediul societăţii comerciale5, de către persoanele
desemnate în acest scop6.
Această formalitate se efectuează în contextul solicitării înmatriculării
societăţii comerciale în registrul comerţului [art. 36 alin. (1) din Legea nr.
31/1990], dar are semnificaţii juridice proprii, după cum urmează: a) prin
înregistrarea actului constitutiv acesta dobândeşte dată certă; b)
înregistrarea actului constitutiv conferă judecătorului delegat la oficiul
registrului comerţului competenţa de a se pronunţa asupra condiţiilor de
1
Art. 13 alin. (1) din O.U.G. nr. 99/2006. Pentru studiu complementar, a se vedea L. Bercea, Constituirea societăţilor
bancare, Revista de Drept Comercial nr. 12/2001, p. 100-125.
2
A se vedea prevederile art. 11-15 din Legea nr. 32/2000, cu modificările ulterioare.
3
A se vedea art. 1, art. 3, art. 6, art. 29, art. 35, art. 43, art. 44, art. 53, art. 69, art. 124, art. 146, art. 159 şi art. 173 din
Legea nr. 297/2004, publicată în M. Of. nr. 571 din 29 iunie 2004.
4
Cu privire la acest subiect, a se vedea V.I. Prisăcaru, Tratat de drept administrativ, Ed. Lumina Lex, Bucureşti, 1993.
5
A se vedea C. Roşu, M.L. Tec, op. cit., p. 75.
6
Aceste persoane sunt „fondatorii, administratorii ori un împuternicit al acestora”, I. Turcu, op. cit., p. 268.

173
 legalitate ale actului constitutiv; c) înregistrarea declanşează procedura
înmatriculării societăţii comerciale în registrul comerţului şi publicării
actului constitutiv în Monitorul Oficial al României [art. 40 alin. (2) din
Legea nr. 31/1990 şi art.14 din Legea nr. 359/2004].
Neînregistrarea actului constitutiv la oficiul registrului comerţului are
următoarele consecinţe juridice: a) liberarea asociaţilor de obligaţiile ce
decurg din subscripţiile lor, dacă prin actul constitutiv nu se prevede
altfel, în condiţiile în care nu s-a cerut înmatricularea sau societatea nu a
fost înmatriculată în termen de trei luni de la data încheierii actului
constitutiv (art. 47 din Legea nr. 31/1990); b) respingerea cererii de
înmatriculare pentru lipsa actului constitutiv1, dacă asociaţii nu au
acoperit această neregularitate.
f) Publicitatea actului constitutiv semnifică aducerea la cunoştinţa
publicului a constituirii societăţii comerciale2.
Publicitatea actului constitutiv se realizează, cumulativ, prin
intermediul înmatriculării societăţii în registrul comerţului şi publicării
actului constitutiv în Monitorul Oficial al României.
Formalitatea publicării actului constitutiv, conform procedurilor
prevăzute de lege, asigură opozabilitatea erga omnes a prevederilor
acestuia faţă de terţi.
De la această regulă distingem două excepţii: 1) în raporturile cu
terţii, societatea comercială este angajată prin actele organelor sale, chiar
dacă aceste acte depăşesc obiectul de activitate, în afară de cazul în care
societatea comercială dovedeşte că terţii cunoşteau sau, în împrejurările
date, trebuia să cunoască depăşirea acestuia; 2) clauzele actului
constitutiv care limitează puterile conferite de lege organelor de
conducere, administrare sau reprezentare a societăţii comerciale. Astfel
de situaţii juridice nu sunt opozabile terţilor, întrucât legiuitorul statuează
că, în primul caz, publicarea actului constitutiv nu poate constitui,
singură, dovada cunoaşterii de către terţi a depăşirii limitelor obiectului
de activitate [art. 55 alin. (1) Legea nr. 31/1990], iar în al doilea caz,
restrângerea răspunderii organelor societăţii comerciale în contra
dispoziţiilor legale ce reglementează o atare răspundere, nu beneficiază
de opozabilitate faţă de terţi, chiar dacă au fost publicate [art. 55 alin. (2)
Legea nr. 31/1990]3.
1
Lipsa actului constitutiv este totodată cauză de nulitate absolută a societăţii comerciale [art. 56 lit. a) Legea nr.
31/1990].
2
„Publicitatea actelor constitutive ale societăţilor comerciale poate fi definită ca un sistem organizat prin care se aduce
la cunoştinţa terţilor interesaţi datele şi informaţiile care privesc existenţa, funcţionarea, administrarea, reprezentarea şi
încetarea societăţii”, C. Roşu, M.L. Tec, op. cit, p. 74.
3
Cu privire la acest subiect, a se vedea I. Turcu, op. cit., p. 272; E. Cârcei, Societăţile comerciale pe acţiuni.., p. 151.

174
 O situaţie juridică aparte prezintă necorelarea textului actului
constitutiv depus la registrul comerţului cu cel publicat în Monitorul
Oficial al României sau în presă. Potrivit prevederilor art. 52 alin. (2) din
Legea nr. 31/1990, „în caz de neconcordanţă, terţii pot opune societăţii
oricare dintre texte, în afară de cazul în care societatea face dovada că ei
cunoşteau textul depus la oficiul registrului comerţului.
Întrucât cerinţele de publicitate sunt prevăzute de lege în favoarea
terţilor1, actele sau faptele pentru care nu s-a îndeplinit publicitatea, nu
pot fi opuse acestora2, în afară de cazul în care omisiunea publicităţii le
lipseşte de efecte [art. 51 Legea nr. 31/1990]. În fine, terţii pot invoca
inopozabilitatea operaţiunilor întreprinse de societate înainte de a 16-a zi
de la data publicării în Monitorul Oficial al României a încheierii
judecătorului delegat, dacă dovedesc că au fost în imposibilitate de a lua
cunoştinţă despre ele [art. 50 alin. (2) din Legea nr. 31/1990]3.
Opinăm că publicitatea actului constitutiv numai prin publicarea
acestuia în Monitorul Oficial al României nu asigură opozabilitatea
acestuia faţă de terţi, fiind necesară, totodată, înregistrarea actului în
registrul comerţului, în temeiul încheierii de înmatriculare a societăţii
comerciale, pronunţată de judecătorul delegat4.

1
Radu I. Motica, L. Bercea, op. cit., p. 112.
2
Cu privire la acest obiect, a se vedea St.D. Cărpenaru, Drept comercial român.., p. 179 şi p. 186.
3
Art. 50 alin. (2) din Legea nr. 31/1990 „constituie o încercare de transpunere în legislaţia naţională a art. 35 din
Directiva I nr. 68/151/CEE din 19 martie 1968”, textul fiind „asemănător celui al art. 4 - 1 alin. (1) din Legea franceză
din 24 iulie 1966”, M. Şcheaua, op. cit., p. 117.
4
Publicarea în Monitorul Oficial nu are efecte constitutive şi nici de opozabilitate faţă de terţi; are rolul de a informa
terţii despre constituirea societăţii pe acţiuni”, E. Cârcei, Formalităţile legale de constituire a societăţii pe acţiuni,
Revista de Drept Comercial nr. 2/1999, p. 71.

175
 CUPRINS

CAPITOLUL I
NOŢIUNI INTRODUCTIVE. CONCEPTUL, OBIECTUL ŞI
SPECIFICUL DREPTULUI COMERCIAL
1. Conceptul dreptului comercial……………………………………………2
2. Obiectul dreptului comercial……………………………………………..5
3. Specificul dreptului comercial…………………………………………….7
CAPITOLUL II
IZVOARELE DREPTULUI COMERCIAL
1. Dreptul comun general…………………………………………………10
2. Dreptul comun comercial……………………………………………….10
3. Legislaţia comercială specială…………………………………………..11
CAPITOLUL III
FAPTELE DE COMERŢ
1. Noţiunea faptelor de comerţ……………………………………………..13
2. Criteriile de de stabilire a caracterului comercial al faptelor de comerţ...13
3. Reglementarea faptelor de comerţ……………………………………….16
CAPITOLUL IV
PARTICIPANŢII LA COMERŢ

176
Preliminarii…………………………………………………………………17
1. Delimitări conceptuale ale reglementării NCC cu privire la categoria
persoanelor profesioniste, precum şi la raporturile lor juridice, în raport cu
vechea reglementare a Codului comercial şi legislaţiei comerciale………..18
1.1. Delimitări conceptuale relative la noţiunile de profesionist şi
comerciant………………………………………………………………….18
1.2. Delimitări conceptuale ale NCC referitoare la actele şi faptele juridice
săvârşite de persoanele profesioniste comerciante, în raport cu vechea
reglementare a Codului comercial…………………………………………21
2. Domeniul de aplicare al NCC asupra persoanei profesioniştilor
comercianţi…………………………………………………………………22
2.1. Publicitatea drepturilor, actelor şi faptelor juridice…………………23
2.2. Persoanele profesioniste comerciante…………………………………27
2.2.1. Dispoziţii generale privind persoanele profesioniste………………..27
2.2.2. Persoana fizică profesionistă comerciantă………………………….28
2.2.3. Persoana juridică profesionistă comerciantă………………………...29
2.2.3.1. Reglementări generale……………………………………………..30
2.2.3.2. Înfiinţarea persoanei juridice………………………………………32
2.2.3.3. Capacitatea civilă a persoanei juridice…………………………….35
2.2.3.4. Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea persoanei juridice……….37
2.2.3.5. Identificarea persoanei juridice……………………………………39
2.2.3.6. Reorganizarea persoanei juridice………………………………….40
2.2.3.7. Încetarea persoanei juridice……………………………………….42
3. Domeniul de aplicare al NCC cu privire la raporturile juridice rezultând
din exploatarea unei întreprinderi de către profesionistul comerciant……43

177
3.1. Domeniul de aplicare al NCC asupra raporturilor juridice dintre
profesioniştii comercianţi, precum şi dintre aceştia şi celelalte subiecte de
drept civil…………………………………………………………………..43
3. 2. Domenii de aplicare subsidiară şi complementară a NCC……………45
CAPITOLUL V
ÎNTREPRINDEREA ŞI FONDUL DE COMERŢ
1.Întreprinderea…………………………………………………………….49
2. Fondul de comerţ………………………………………………………..51
2.1. Definiţie……………………………………………………………..51
2.2. Caracterele fondului de comerţ……………………………………...51
2.3.Elementele componente ale fondului de comerţ……………………..51
2.4. Operaţiuni asupra fondului de comerţ……………………………….61
CAPITOLUL VI
EXERCITAREA COMERŢULUI ÎN LIMITELE CONCURENŢEI
LICITE
1. Noţiunea de concurenţă………………………………………………..62
2. Protecţia împotriva concurenţei neloiale………………………………62
3. Clasificarea faptelor de concurenţă neloială……………………………63
CAPITOLUL VII
COMERCIANTUL PERSOANĂ FIZICĂ
1. Definirea comerciantului persoană fizică………………………………66
2. Condiţiile privind dobândirea calităţii de profesionist comerciant de către
persoana fizică…………………………………………………………….66
CAPITOLUL VIII
SOCIETĂŢILE COMERCIALE
1. Societăţile comerciale – concept şi ipostaze……………………………72
2. Clasificarea societăţilor comerciale…………………………………….73

178
3. Reglementarea societăţilor comerciale în dreptul român……………….98
Precizări prealabile………………………………………………………98
3.1. Dreptul comun al societăţilor………………………………………….99
3.1.1. Condiţiile generale privind constituirea şi tipologia
societăţilor…...101
3.1.2. Societatea ca persoană juridică profesionistă comerciantă………...103
3.1.2.1. Reglementarea generală a societăţii ca persoană juridică……......104
3.1.2.2. Înfiinţarea societăţii persoană juridică…………………………...105
3.1.2.3. Capacitatea civilă a societăţii persoană juridică………………….108
3.1.2.4. Capacitatea de exerciţiu şi funcţionarea societăţii persoană
juridică…………………………………………………………………….109
3.1.2.5. Atributele de identificare a societăţii persoană juridică………….110
3.1.2.6. Reorganizarea societăţii persoană juridică………………………111
3.1.2.7. Încetarea societăţii persoană juridică…………………………….112
3.1.3. Societatea simplă…………………………………………………...113
3.2. Dreptul special aplicabil societăţilor comerciale……………………..121
3.2.1. Reglementări speciale referitoare la societăţile comerciale………..123
3.2.2. Reglementări complementare aplicabile societăţilor comerciale…..135
3.2.3. Actele constitutive ale societăţii comerciale……………………….142
3.2.3.1. Contractul de societate comercială……………………………….142
3.2.3.1.1. Concept. Caractere juridice…………………………………….142
3.2.3.1.2. Conţinutul contractului de societate……………………………145
3.2.3.1.3. Modificarea contractului de societate…………………………..146
3.2.3.2. Statutul societăţii…………………………………………………147
3.2.4. Elementele specifice actului constitutiv al societăţii comerciale…..148
3.2.4.1. Aportul social al asociaţilor la constituirea capitalului social……148
A. Obligaţia de aport social……………………………………………….148
B. Tipuri de aport social admis…………………………………………...150
1. Ipoteza aportului în proprietate………………………………………...152
2. Ipoteza aportului în folosinţă…………………………………………...154
3. Regimul juridic al transmiterii drepturilor şi riscurilor în materie de aport
în natură…………………………………………………………………...157
C. Aporturi sociale neadmise……………………………………………..164
D. Vărsământul aporturilor sociale……………………………………….169
3.2.4.2. Affectio societatis………………………………………………..178
3.2.4.3. Participarea tuturor asociaţilor la beneficii şi pierderi…………...179
3.2.5. Structura actului constitutiv al societăţii comerciale……………….181
3.2.6. Condiţiile de formă ale actului constitutiv…………………………184

179
180
181