PAVILION

contemporary art & culture magazine #12

BEING HERE. MAPPING THE CONTEMPORARY.

READER OF BUCHAREST BIENNALE 3.
VOL. 1: TEXT BOOK
PAVILION #12 VOL. 1
BEING HERE. MAPPING THE CONTEMPORARY.
READER OF BUCHAREST BIENNALE 3 | 23 MAY - 21 JUNE 2008
VOL. 1: TEXT BOOK | VOL.2 DOCUMENTED BB3
www.pavilionmagazine.org / www.bucharestbiennale.org

BUCHAREST BIENNALE 3

Curators: Jan-Erik Lundström & Johan Sjöström

Participants: Kristoffer Ardeña, Lauri Astala, Milena Bonilla, Bureau DʼÉtudes, Renaud Auguste-Dormeuil,
Lukas Einsele, Buckminster Fuller, Atlas Linguarum Europae, Eduard Freudmann & Can Gülcü & Lorenz
Aggermann, Lucia Ganieva, Frances Goodman, hackitectura.net, Mona Hatoum, Brian Holmes, Ashley Hunt,
Karlo-Andrei Ibarra, Johan Jarnestad, Emma Kay, Maria Lantz, Cezar Lăzărescu, Philippe Rekacewicz/Le
Monde Diplomatique, Dinu Li, Armin Linke, Mikael Lundberg, Bertien van Manen, Adrian Matei, Christina
McPhee, Randa Mirza, Oliver Musovik, Karina Nimmerfall, Josh On, Yoko Ono, Lia Perjovschi, Arno Peters,
Sabine Réthoré, Arjen Van Susteren, Jan Svenungsson, Adriana Varejão.

Directors: Răzvan Ion & Eugen Rădescu

Assistant Curator: Felix Vogel
Design: Håkan Gustafson
Assistants of the Directors: Vlad Panait & Davina Bye
Educational Program & Parallel Events Coordinator: Andreea Grigore
Installation Team Coordinator: Alexandru Stamo-Bugnariu
Volunteers: Federica Bueti, Jacopo Candotti, George Călugăru, Andrei Crăciun, Mihaela Iacob, Ioana Iliescu,
Roxana Iordache, Radu Lesevschi, Ioana Niţu, Soline Pillet, Adinda Putri, Raluca Pop, Silvia Vasilescu, Elisa
Tosoni.

PAVILION

Editors: Răzvan Ion & Eugen Rădescu

Advisory Board: Dan Perjovschi, Marina Gržinić, Lia Perjovschi, Dana Altman, Johan Sjöström, Felix Vogel,
Alexandra Jivan.
Contributors: Jan-Erik Lundström, Johan Sjöström, Anne Alexander, Irina Aristarkhova, Jochen Becker,
Marina Gržinić, Alexandra Jidvan, Brian Holmes, Cosmin Marian, Achille Mbembe, Gunalan Nadarajan, Sina
Najafi, Gunnar Olsson, Khristin Scheucher
Photo: Răzvan Ion, Jan-Erik Lundström, Johan Sjöström, Eugen Rădescu
Translations: Radu Pavel Gheo
Web: Alexandru Enăchioaie

PAVILION is the producer of BUCHAREST BIENNALE

www.bucharestbiennale.org
Published by: Artphoto Asc.
Chairman: Eugen Rădescu

Email: pavilion@pavilionmagazine.org
Phone/Fax: +4 031 103 4131
Postal Address: P.O. Box 26-0390, Bucharest, Romania
Subscriptions: 1 year subscription 32€ [all countries by PayPal on website]
Printed at: Herris Print
Printed and bound in Romania
® PAVILION & BUCHAREST BIENNALE are a registered marks of Artphoto asc.
© 2000-2008 PAVILION & the authors. All rights rezerved in all countries.
No part of this publication may be reproduced or used in any form without prior written permission from the editor. The view
expressed in the magazine are not necessarily those of the publishers.

This publication is printed with the support of

[1]
 COLUMN
Jan-Erik Lundström & Johan Sjöström
7 Being Here. Mapping the Contemporary
10 Fiind aici. Topografia Contemporaneităii.

AROUND
Irina Aristarkhova
17 Moscow: Fortress City
24 Moscova, Ora[ul fort

Sina Najafi
34 The Language of the Bees: An Interview with Hugh Raffles
40 Limbajul albinelor: un interviu cu Hugh Raffles

Alexandra Jivan
48 My Globalized Family: Reflections on the Spatial Changes in the Contemporary World
54 Familia mea mondializat\: c`teva reflec]ii asupra schimb\rilor spa]iale `n contemporaneitate

Anne Alexander
62 Redrawing the Political Map: Nationalism, Islamism and Socialism in the Middle East
BB3 is proudly sponsored by: 78 Reconfigurarea peisajului politic – na]ionalism, islamism [i socialism în Orientul Mijlociu

Kristin Scheucher
96 The Becoming-space of Time Concepts of Space from Avant-garde to Digital Aesthetic
100 Devenirea spa]iului întru timp: conceptele de spa]iu de la avangardă la estetica digitală

Gunalan Nadarajan
106 Of Parasites and Wigs
112 Despre parazi]i [i peruci

BEING HERE. MAPPING THE CONTEMPORARY

Marina Gržinić
123 From Transitional Postsocialist Spaces to Neoliberal Global Capitalism
138 De la spa]iile de tranzi]ie postsocialiste la capitalismul global neoliberal

Cosmin Marian
154 Mapping... contemporaneity of course
156 Cartografiind...contemporanitatea, desigur

Achille Mbembe
160 Migration Of Peoples, Disintegration Of States - Africa’s Frontiers in Flux
170 Migra]ia popula]iilor [i dezintegrarea statelor - Fluxul frontierelor Africii

Brian Holmes
182 Imaginary Maps, Global Solidarities
190 Hăr]i imaginare, solidarită ]i globale

Gunnar Olsson
200 Mappae Mundi Medievalis
218 Mappae Mundi Medievalis

238 Biographies/Biografii
[2] [3]
 Map of Romania (the letter S from Socialist was erased after 1989), Botanical Museum, Bucharest, 2007 /
Harta României (cu litera S de la Socialistă, ștearsă după 1989). Muzeul Botanic, 2007.
[4] [5]
 Being Here.
Mapping the Contemporary

by Jan-Erik Lundström & Johan Sjöström

Never perfect, never complete or altogether

comprehensive, never final, but always ten-
tative, wanting, deficient, incomplete,
unnerving – representation is failure, repre-
sentation is loss - and yet capable, versatile,
illuminating, productive, and life-saving. The
map1 (let’s say, in order to have some kind of
definition, that maps are graphic representa-
tions which facilitate a spatial understanding
of objects, concepts, conditions, processes
or events in the human world) consistently
and insistently makes us aware of that
unrepresentable and unreachable whole.
Each and every map is pursuing its particu-

COLUMN
lar job, its specific incremental addition to the
world, its reading of specific elements, com-
ponents, details, of the world, its undoing of
those same elements, specificities, particu-
lars; while, simultaneously, pointing – insidi-
ously and exuberantly – to that always over-
determined totality of all measures and
things, that which we like to call reality.

In fact, maps are keen on upsetting or unset-

tling our faith in representations, stoutly
declaring the intractable and inexorable fact
that each map is a fragment, an exclusive
and limited narrative, a small piece of the
puzzle, a singular choice out of
infinite possibilities of how to perform the
task of mapping. Maps construct and decon-
struct realities, they are propositions, sug-
gesting certain paths, some possibilities,
some particular options, within and about
that vast glassy jumbled field which is our
present (even if the topic at hand is histori-
cal).
[6] [7]
Indeed, we still like to believe that mapping
is a mimetic exercise, a process of analogue
imitation which by way of reduction and
abstraction mimics supposed worlds, and
thereby acts as gatekeeper and host
towards the splendid and refractory lives of
copies and reproductions. However, map-
ping is not the road to mimesis, is not resem-
blance, not imitation or copy. Maps are par-
allel worlds, rich and powerful out of their
own specific properties, producers of new
and other spaces, of alternative and
unprecedented geographies. Exactly
because of this: resourceful, productive and
beautiful instrumentalities for the contempo-
rary moment, for navigation – or withdrawal -
in these strange times in the midst of the
landscapes of terror, fear and loss, of the ter-
ritories of restricted movement, control and
surveillance, of borders which are walls, of
globalization with its promises and defeats.
Maps and cartographic practices are per-
haps more correctly rendered as heterotopic
projects, dealing with or seeking or suggest-
ing counter-worlds, other territories, new
spaces. Contemporary geography and car-
tography knows that maps create space,
that maps generate the territory, that maps
produce or generate the real; this is the pre-
cise modality of contemporary cartography.
Gilles Deleuze asks2 for a mode of investiga-
tion or of writing, which seeks not to trace
representations of the real, but to produce
maps and mappings that refigure the real,
that configure relations in ways that make
alternative worlds possible. The map creates
the territory; this is equal to the starting point
for a critical contemporary geography.3
However, significantly, each map is also a
kind of novel representational or method-
ological proposal. Let us view the world this
way and not that. Let us propose such a
particular construction; every map is self-
representational, self-reflexive; it clarifies its
own properties, conditions, qualities and
method. While attending to a map we do not
[8]
only approach its data, we also venture to its
own equation of knowledge, its set-up and
its infrastructure, its methodology towards
producing new knowledge, even its episte-
mology and ontology. The map collates
method and result…and thus we learn not
only to ask: What new world is it that each
map creates? What is being produced as we
engage with this particular map? Who is the
human being introduced to this specific
map? Also: What is the way of knowing the
world suggested by this map? What is the
method of creation proposed here? What
are the productive and generative powers of
this particular cartographic practice?
Current issues regarding mobility, territoriali-
ty, borders, and the seemingly infinite pro-
duction of exiled populations across the
globe, the flux of peoples in permanent tran-
sit, overall variations on a spatial problemat-
ic, are all indicators of a surge of thinking,
practicing, engaging with geography, cartog-
raphy, processes and methods of mapping.
The metaphors of globalization, in these
early years of the 21st century, have often
spoken of a borderless world of free move-
ment of goods, capital and people, of flows
of people and goods travelling incessantly
across regions and nations, of networks
reaching more and more of the entire globe.
While these metaphors have many elements
of truth, it has become increasingly clear
today that ‘globalization’ is as much about
erecting borders, monitoring or restricting
movement as it is about a borderless world.
Whether it be the international phenomena
of gated communities, or the deepening mil-
itarization of North-South borders such as
EU-Africa or US-Mexico, to the walled and
policed border of Israel-Palestine, it is obvi-
ous that there is a global map of entrenched
borders to observe – or make.
Without simplifying or suggesting some kind
of grand single answer, we would like to
claim that issues, problems and questions
facing us in this present rushing forward are
increasingly narrated or conceived or dealt
with within a framework of critical cartogra-
phy. It is, in other words, not a coincidence
that many artists, activists, researchers, and
thinkers today are engaged in cartographic
projects, are turning towards maps and map-
ping as central means and methods.
Towards critically cartographic practices in
search of proposals or propositions in terms
of understanding or intervening in the con-
stantly mutating forces of global capitalism,
as of now so enmeshed in spatial and border
and territory issues. Could we even suggest
a geographical or spatial turn in contempo-
rary thought, parallel to the two previous and
decisive turns in 20th century thought, the
linguistic turn and, then, the visual turn? In
any case, no history of the 20th and 21st
centuries can ignore geography and cartog-
raphy, the map, the map-makers and the
map-readers.
In this context, it is then also crucial to note
that mapping, cartographic production,
processes of mapmaking, is in our present
no longer an exclusive practice of territorial
or institutional platforms. Given develop-
ments such as the availability of GPS data or
Internet-based map archives such as
Google Earth, as well as on-line cartograph-
ic tools, it is a central crucial feature of the
present that cartography and mapmaking is
no longer strictly an expert or disciplinary
issue. It exists and is possible through much
more popular or vernacular platforms and is
available and accessible on a broader scale
than ever. This is altogether a decisive shift
regarding the conditions of mapmaking and
cartography.
BB3, the 3rd Bucharest Biennial, under the
theme of Being Here. Mapping the
Contemporary, attends to this geographical
turn in contemporary creativity and repre-
sentational practices. Promoting cartograph-
ic literacy, imagining the map as a problem-
atic, unpredictable, productive, liberating
instrument and tool for the present. BB3
invites map-makers, cartographers and
map-readers of all varieties to what might
with equal validity be described as an exhibi-
tion, a project, a resource centre and a state-
ment. Given the map as the axis of concen-
tration, BB3 offers a consistently trans- or
cross- interdisciplinary approach to its sub-
ject matter. The presented selection is not
dependent on a particular medium or disci-
pline, but engages instead in the act of re-
presenting projects found in a powerful inter-
face between contemporary culture and con-
temporary creativity, works that chart and
address the contemporary moment. Thus
artistic practices are encountered alongside
with the work of alternative cartographers,
geographers, political scientists, artists
standing in as cartographers, and so forth.
Contemporary artists are re-contextualised
as original mapmakers, remapping the disci-
pline of cartography itself from the inside.
Other projects apply cartography and maps
towards resisting particular policies and
oppressive systems. Or towards redrawing
the given and known maps, inventing alter-
native cartographies, acknowledging fully
that mapping is also a politics of knowledge.
Notes
1.The map is – in order to have some kind of def-
inition – a graphic representation which suggest
or facilitate a spatial understanding of objects,
concepts, processes or events in the (human)
world.
2. Capitalisme et schizophrénie. By Deleuze and
Félix Guattari. Paris: Minuit, Mille plateaux. Vol. 2.
1980. (A Thousand Plateaus: Capitalism and
Schizophrenia. Trans. Brian Massumi. Minneapolis:
U of Minnesota P, 1987.)
3."A critical philosophy is one in which people
constantly and restlessly strive to know and to
challenge authority." Immanuel Kant.
[9]
Fiind aici.
Topografia contemporaneitatii
˘¸
de Jan-Erik Lundström & Johan Sjöström
Niciodat\ perfect\, niciodat\ abso-
lut complet\ sau atotcuprinz\toare, ci
mereu provizorie, lacunar\, imperfect\,
incomplet\ [i fragil\, reprezentarea
înseamn\ e[ec, înseamn\ pierdere – [i
totu[i ea este eficace, proteic\, revelatoa-
re, productiv\ [i mîntuitoare. Harta1 ([i
vom accepta aici, din nevoia unui soi de
defini]ie, c\ h\r]ile sînt ni[te reprezent\ri
grafice care faciliteaz\ comprehensiunea
spa]ial\ a obiectelor, conceptelor,
condi]iilor, proceselor sau evenimentelor
din lumea oamenilor) ne face con[tien]i în
mod consistent [i insistent de acest întreg
imposibil de reprezentat [i de conceptua-
lizat. {i, ce-i drept, fiecare hart\ î[i
urm\re[te propria sa func]ie, propriul s\u
adaos de valoare în lume, propria sa lec-
tur\ asupra elementelor, componentelor
[i detaliilor specifice ale lumii, demonta-
rea acelora[i elemente, specificit\]i [i par-
ticularit\]i, dar, simultan, ea eviden]iaz\ –
în mod insidios [i expansiv – acea perma-
nent\ totalitate supradeterminat\ a tuturor
dimensiunilor [i a tuturor lucrurilor, pe
care ne place s\ o numim realitate.
De fapt h\r]ile se str\duiesc din
toate puterile s\ ne submineze sau s\ ne
destabilizeze credin]a în reprezent\ri, afir-
mînd cu fermitate o realitate insolubil\ [i
inexorabil\, aceea c\ fiecare hart\
[10]
înseamn\ un fragment, o istorie exclusiv\
[i limitat\, o buc\]ic\ dintr-un puzzle, o
alegere unic\ dintr-un num\r infinit de
posibilit\]i de realizare a muncii de carto-
grafiere. H\r]ile construiesc [i deconstru-
iesc realitatea. Ele sînt propuneri ce
sugereaz\ anumite trasee, anumite posi-
bilit\]i, anumite op]iuni individuale din
interiorul acestui imens [i încîlcit cîmp
ce]os care este prezentul nostru [i la care
se [i refer\ ele (chiar dac\ subiectul sau
problema în discu]ie ar putea fi [i de ordin
istoric).
Adev\rul e c\ ne place în conti-
nuare s\ credem c\ opera]iunea de carto-
grafiere este un exerci]iu mimetic, un pro-
ces de imita]ie analogic\ care, prin redu-
cere [i simplificare, imit\ lumi prezumate,
ac]ionînd astfel ca un fel de p\zitor [i
gazd\ a splendidelor [i refractarelor vie]i
ale cópiilor [i ale reproducerilor. Dar car-
tografierea nu reprezint\ o cale spre
mimesis [i nu înseamn\ nici asem\nare,
nici imita]ie sau copiere. H\r]ile sînt ni[te
lumi paralele pline de o bog\]ie [i o for]\
proprii, date de propriet\]ile lor specifice,
sînt produc\toarele unor spa]ii noi, diferi-
te, [i ale unor geografii alternative [i ine-
dite. Iar motivul îl constituie exact mijloa-
cele de realizare productive, frumoase [i
creative existente în momentul actual,
mijloace de naviga]ie – sau de retragere –
utilizabile în mijlocul peisajelor terorii, ale
fricii [i ale r\t\cirii din vremurile contem-
porane, ale îngr\dirii teritoriilor [i libert\]ii
de mi[care, ale controlului [i supraveghe-
rii, ale grani]elor sub form\ de ziduri [i ale
globaliz\rii, cu toate promisiunile [i
dezam\girile sale. Poate c\ ar fi mai
corect dac\ am considera h\r]ile [i practi-
cile cartografice drept ni[te proiecte hete-
rotopice, al c\ror centre de interes, de
cercetare sau de sugestie îl reprezint\
contra-lumile, noile spa]ii, lumile alternati-
ve. În geografia [i cartografia contempo-
rane este [tiut faptul c\ h\r]ile creeaz\
spa]iu, c\ h\r]ile nasc teritorii, c\ h\r]ile
produc sau genereaz\ realul. Exact
aceasta este tr\s\tura definitorie a carto-
grafiei contemporane. În Mille Plateaux
(„O mie de platouri”) Gilles Deleuze
afirm\2 nevoia unui mod de investigare
sau de scriere care s\ nu urm\reasc\ o
conturare a reprezent\rilor realului, ci s\
produc\ h\r]i [i cartografii care s\ remo-
deleze realul [i s\ configureze raporturile
existente în moduri care s\ fac\ posibile
lumile alternative. Harta creeaz\ teritoriul
– iat\ punctul de plecare al unei geografii
critice contemporane.3
Semnificativ este totu[i faptul c\
fiecare hart\ este în acela[i timp [i un fel
de roman reprezenta]ional sau de propu-
nere metodologic\. Haide]i s\ vedem
lumea în felul \sta [i nu altfel. Haide]i s\
propunem o construc]ie de genul acesta.
Fiecare hart\ este, ca s\ spunem a[a,
autoreprezenta]ional\ [i autoreflexiv\. Ea
î[i clarific\ propria sa metod\, propriile
sale condi]ii, propriet\]i [i calit\]i definito-
rii. Atunci cînd abord\m o hart\ sau alta,
nu apel\m doar la datele pe care le
con]ine, ci p\trundem [i în interiorul pro-
priei sale ecua]ii a cunoa[terii, în structu-
ra [i infrastructura sa, în tainele metodolo-
giei utilizate de ea pentru a produce noi
cuno[tin]e, ba chiar [i în epistemologia [i
ontologia ei. Harta confrunt\ metoda cu
rezultatul. Astfel ajungem s\ înv\]\m nu
numai s\ ne întreb\m „Ce fel de lume
nou\ creeaz\ fiecare hart\ în parte?”,
„Care este rezultatul în cazul în care ne
asum\m o hart\ anume?” sau „Ce fel de
fiin]\ uman\ este adus\ în scen\ de harta
respectiv\?”, ci [i „În ce fel putem
cunoa[te lumea sugerat\ de harta de
fa]\?”, „Ce metod\ de crea]ie ni se propu-
ne aici?” [i „Care sînt for]ele productive [i
creatoare ale acestei practici cartografice
specifice?”
[11]
 Problemele actuale legate de
mobilitate, teritorialitate, grani]e, apari]ia
neîntrerupt\ [i, aparent, nesfîr[it\ de
popula]ii exilate pe tot cuprinsul globului
p\mîntesc, fluxul de grupuri popula]ionale
aflate într-un tranzit permanent [i toate
varia]iile posibile referitoare la problemati-
ca spa]ial\ reprezint\ indicatorii unei
resurgen]e a gîndirii, practicii [i implic\rii
în domeniul geografiei [i al cartografiei,
precum [i în procesele [i metodele carto-
grafice. În ace[ti ani de început ai secolu-
lui 21 metaforele globaliz\rii s-au referit
adesea la o lume lipsit\ de grani]e, în care
bunurile, capitalul [i oamenii s\ beneficie-
ze de libertatea de mi[care, la fluxurile de
oameni [i bunuri care c\l\toresc f\r\ înce-
tare între toate regiunile [i na]iunile lumii,
la re]ele care acoper\ din ce în ce mai
mult întreaga suprafa]\ a globului. De[i
respectivele metafore includ multe ele-
mente de adev\r, a devenit din ce în ce
mai limpede c\ în ziua de azi „globaliza-
rea” se refer\ nu doar la o lume f\r\ fron-
tiere, ci, în egal\ m\sur\, [i la crearea
grani]elor, la monitorizarea sau res-
tric]ionarea deplas\rii pe glob. Fie c\ e
vorba de fenomene de nivel interna]ional,
cum sînt comunit\]ile închise, de militari-
zarea tot mai profund\ a grani]elor dintre
Nord [i Sud, cum e cazul cu cele dintre
Uniunea European\ [i Africa sau cu fron-
tiera dintre Statele Unite [i Mexic, ca s\
nu mai vorbim de zidul p\zit de poli]ie
care reprezint\ grani]a dintre Israel [i
Palestina, se vede clar c\ exist\ o hart\
global\ pe care ar trebui s-o studiem –
sau s\ o tras\m – [i anume cea a
grani]elor persistente în timp.
F\r\ a simplifica lucrurile [i f\r\ a
dori s\ suger\m vreun r\spuns unic [i
profund, sus]inem totu[i c\ temele, pro-
blemele [i întreb\rile cu care ne con-
frunt\m în acest prezent tot mai accelerat
sînt narate, concepute sau tratate din ce
[12]
în ce mai mult în cadrul delimitat de carto-
grafia critic\. Cu alte cuvinte, nu e deloc o
coinciden]\ faptul c\ numero[i arti[ti,
activi[ti, cercet\tori [i gînditori contempo-
rani se implic\ în proiecte cartografice,
v\d în h\r]i [i în cartografiere principalele
mijloace [i metode de lucru [i folosesc cri-
tic practicile cartografice pentru c\utarea
unor sugestii sau propuneri legate de
în]elegerea sau influen]area for]elor
mereu schimb\toare ale capitalismului
global, care ast\zi sînt implicate într-un
mod din ce în ce mai complex în proble-
mele legate de spa]iu, de grani]e [i de
teritorialitate. Am putea sugera oare chiar
existen]a unei direc]ii spa]iale sau geogra-
fice în gîndirea contemporan\, similar\ cu
cele dou\ – hot\rîtoare – direc]ii din gîndi-
rea secolului 20, cea lingvistic\ [i, apoi,
cea vizual\? Oricum ar fi, nici o istorie a
secolelor 20 [i 21 nu va putea ignora geo-
grafia [i cartografia [i nici h\r]ile, laolalt\
cu creatorii [i utilizatorii lor.
În contextul dat, este a[adar
esen]ial s\ spunem c\ în momentul actual
produc]ia cartografic\, cartografierea,
procesele de creare a h\r]ilor nu mai
reprezint\ o practic\ exclusiv\ a platfor-
melor teritoriale sau institu]ionale. Date
fiind evolu]iile din ultima vreme, cum ar fi
larga disponibilitate a informa]iilor GPS
(tehnologia de orientare global\ – global
positioning technology) sau a arhivelor de
h\r]i existente pe Internet, cum ar fi
Google Earth, precum [i a instrumentelor
cartografice on-line, o caracteristic\ defi-
nitorie [i fundamental\ a epocii prezente
este aceea c\ nici cartografia, nici elabo-
rarea h\r]ilor nu mai reprezint\ o pro-
blem\ de expertiz\ sau specializare disci-
plinar\. Ele exist\ [i devin posibile prin
intermediul unor platforme mult mai acce-
sibile sau mai populare, fiind disponibile [i
accesibile pe o scar\ mai mare ca nicio-
dat\. Iat\ o transformare radical\ în ceea
ce prive[te condi]iile definitorii ale ela- Note
bor\rii h\r]ilor [i ale cartografiei.
1.Harta este - pentru a avea o defini]ie - o
BB3, a treia Bienal\ de la
reprezentare grafic\ care sugereaz\ sau
Bucure[ti, cu o tem\ intitulat\ Fiind aici. faciliteaz\ `n]elegerea spa]ial\ a obiectelor, con-
Topografia contemporaneit\]ii î[i concen- ceptelor, proceselor sau evenimentelor `n lume
treaz\ aten]ia asupra acestei schimb\ri (uman\).
geografice în creativitatea [i practicile
2. Capitalisme et schizophrénie. By Deleuze and
reprezenta]ionale din momentul actual.
Félix Guattari. Paris: Minuit, Mille plateaux. Vol. 2.
Prin încurajarea alfabetiz\rii cartografice, 1980. (A Thousand Plateaus: Capitalism and
prin reprezentarea h\r]ii ca instrument [i Schizophrenia. Trans. Brian Massumi. Minneapolis:
unealt\ problematic\, imprevizibil\, crea- U of Minnesota P, 1987.)
tiv\ [i eliberatoare a prezentului, BB3 îi
invit\ pe creatorii de h\r]i, pe cartografi [i 3.”Filozofia critic\ este aceea `n care oamenii
constant [i far\ odihn\ lupt\ pentru cunoa[tere [i
pe utilizatorii h\r]ilor de toate tipurile la pentru provocarea autorit\]ii.” Immanuel Kant.
ceea ce ar putea fi descris la fel de înte-
meiat drept o expozi]ie, un proiect, un
centru de resurse [i un manifest. Avînd ca
ax central problematica h\r]ii, BB3 ofer\ o
consistent\ abordare trans- sau interdisci-
plinar\ a subiectului în discu]ie. Selec]ia
prezentat\ nu este dependent\ de un
anumit mediu de comunicare sau de o
anumit\ disciplin\, ci se lanseaz\ în
ac]iunea de re-prezentare a unor proiecte
plasate în puternica interfa]\ ce pune în
contact cultura contemporan\ [i creativi-
tatea contemporan\, dar [i a unor lucr\ri
care cartografiaz\ [i trateaz\ momentul
prezent. A[a se face c\ practicile artistice
apar aici laolalt\ cu crea]iile alternative
ale cartografilor, geografilor [i politologi-
lor, c\ arti[tii îi înlocuiesc pe cartografi [i
a[a mai departe. Arti[tii contemporani sînt
recontextualiza]i în chip de creatori origi-
nali de h\r]i, care retraseaz\ din interior
îns\[i disciplina cartografiei. Alte proiecte
utilizeaz\ cartografia [i h\r]ile ca forme de
rezisten]\ la anumite tipuri de politici sau
sisteme politice oprimante, redeseneaz\
h\r]i date [i cunoscute ori imagineaz\ car-
tografii alternative, acceptînd faptul c\ în
realitate ac]iunea de cartografiere repre-
zint\ [i o politic\ a cunoa[terii.
[13]
 Statues of V.I. Lenin and dr. Petru Groza -- former Romanian comunist leader-- (moved in december 1989
from initial places), backyard of Mogoșoaia Palace, Bucharest, 2007. / Statuile lui V.I. Lenin și dr. Petru
Groza mutate după 1989 în grădina Palatului Mogoșoaia, București, 2007.
[14] [15]
 Moscow: Fortress City

Тише, тише, тише, век мой громкий!

by Irina Aristarkhova
За меня потоки – и потомки.
– Марина Цветаева, 1931

Quiet, quiet, my loud age,

By me, floods – and coming generations.
– Marina Tsvetaeva, 1931
I am the place of your birth the birth of the
New World the only world.

Writing is auto-bio-graphy, auto-matically,

physically. Does a city have such autobi-
ography? Does it write? Does it leave
marks? Has the place of your birth left
marks on your body? Marked you out?
Marked you inside out?

AROUND
Is your mother a place…?

Desire to desire, forgetting and remember-

ing, playing fort/da – you just know that you
cannot take another step as soon as you
have realised that you are THERE forever.
Either UP there, or DOWN there, as they
say. You can only confirm it. And you do.
Just recollect your dreams…

I know I can help you to move, for I do it

every day and every night. When I read
that you are “not able to return” from
Moscow, Berlin, New York; from
HOME/birthplace/mother tongue; that you
are travelling, fleeing, running, writing, col-
lecting – struggling – I tell myself: yes, you
are still MINE, and mine forever. Do I have
a choice in having you or freeing you?
Yes... yes, I do.

Do I still want you? Want you inside

[16] [17]
myself? This question is with me, you
know. If I leave you just for a while, just to
give birth to you, just to teach you to take
your first step, to walk, I know I leave you
in-between birth and death. I even help
you in teaching you how to substitute the
word “birth” with the word “life”, so that you
are left between “life” and “death”, and you
think both belong to you. I made you think
that way.
Always in place? In my body. Now... GO.
Walk away. Find out for yourself. And by
the way, call me not “yours” or “my birth-
place”. Too many of you do it. I contain the
army. I contain the nation. I contain all past
and future heroes, the people, the matter,
the air you breathe. If you want to be spe-
cial, different, not the same– and this is
what you have always asked for – if you
want to be the chosen one then this is the
way to weave the words of the new world.
“New World”: is there something more triv-
ial for the Muscovite ear? Trust me: I’ve
imagined this world for you, and each day
you continue to rename me and yourself –
anew, obsessed with the past.
Do not call me your “Mother”. Do not call
me “Mother-Russia”. Do not call me
“Mother-land”. Do not call me “Mother-
Earth”. Unlearn these words before coming
back – to your senses. This is my last les-
son as a mother. I am your first word and
your last word; never mind what is written
in your sacred texts. Calm down. Sleep.
Eat, darling, eat. Sleep is good for you,
food is good for you. I am good for you.
*****
In Russia everyone wants to belong to
Moscow. Everyone wants to be able to
claim: “I live in Moscow”. Even though after
such claims some are as ready to disclaim
the use of it, its importance, and try to
[18]
“purify” themselves of what I call
“Москвоцентризм (Moscow-centrism)”.
How many times you read: in “Moscow,
Russia”? Let’s face it: Moscow = Russia.
When you write of Moscow, you write of
Russia by default. Many non-Muscovite
Russians hate Moscow and Muscovites.
Till they become Muscovites themselves.
However, here again birth is significantly
different from life. It is true that those who
live in Moscow already lay claim to rights to
write about the city. But they are still only
partly Muscovites. In Moscow these things
mean a lot: whether you are born a
Muscovite or you have only become a
Muscovite. That is, which generation immi-
grant are you?
You must be already wondering: what
about this author? Does she have the right
to write about Moscow because her name
sounds Russian? Because she is
Russian? Let me assure you: I have full
right to write about Moscow. I WAS BORN
IN MOSCOW. I WAS BORN IN RUSSIA. I
WAS BORN IN THE USSR.
Moscow is mine through and through. Full
stop. Those who were not born in this
place will always be haunted by a desire to
possess it, in one way or another.
Something that is given (as a birthright) is
experienced differently from something
that is conquered. It means that one and
one’s parents do not need “to make it” to
Moscow. One has Moscow. One has the
Muscovite attitude. One does not need to
learn it, to mimic it, to wear it. Performance
is natural, given by and absorbed through
mother’s milk. Muscovites can identify
each other by smell, by gaze, by being the
makers and the centre of the universe
called the “Russian empire”. Muscovites
have that famous Muscovite accent that
betrays me anywhere. Actually, that privi-
leges me, marks me out as special, as
some ‘chosen one’, as the lucky one. One
cannot buy an accent, one can only spend
years or hours of hard work on trying to
speak (with) what Russians call “without
accent”, that is, in the Muscovite accent,
just as many Russian actresses and actors
had to in order to work in Moscow. In order
to call Moscow “theirs”. However, it is
mine. By birthright. Mother, thank you.
Moscow is my Mother-land. It is my
Mother-tongue. It is the place I was born,
the place I live in; the place I love.
*****
Do not take me seriously. I am not expect-
ing it. You know that when woman writes,
she writes from her heart, pure emotions
speak through her. Being Russian, woman
doubles her lack. Lack of sense. Lack of
reason. And if you want me/her... to remain
“Russian woman” – as you know her – let
me kill you, or let me sacrifice myself, or let
me suffer. But remember: Русские не
здаются (Russians do not surrender). So
you have to let me remain certain, remain
standing in my holiness. Or I would lose
my identity, therefore you would lose
yours. Do you want that? Think again, how
many hopes and pleasures would be lost.
Do not give me your questions. Just enjoy
me, just experience me. I do not speak
your language, and you cannot speak
mine, even if both of us seem to speak the
same language. Translations are strong
aphrodisiacs. Let yourself go and do not
feel guilty: I grant you permission.
Come to me, Moscow, Russia...
You must excuse me – I forgot another
important part of my Muscovite existence,
one that is becoming crucial in the next mil-
lennium. Let me introduce myself properly
to ease our communication. I am Russian.
I am not just a Russian citizen, not just
Muscovite. I am ACTUALLY Russian. One
hundred per cent. Though some of my
Moscow friends claimed that my eyes are
a bit Mongoloid, but much less than those
of Yeltsin or Lenin, of course. Yet others
were suspicious of my nose: it was sug-
gested within earshot that my nose was
slightly Jewish.
With the latest Chechen wars, this ques-
tion has acquired a stronger meaning, and
I am proud to assure you that I am not just
ethnically Russian (I hope you believe me
by now). I am... BLONDE. I am naturally
blonde, almost blindingly. Trust me – this is
my real colour (I was asked many times). I
am really white though I am not using any
whitening lotions. My skin is delicate, prop-
erly white, naturally white skin. To help you
to understand, let me emphasise that my
skin does not tolerate sun. As a test,
observe yourself. If your skin does tolerate
sun, you are not completely white by
Muscovite standards. Among my school
friends, those of not completely white skin
were called “Gypsy-likes”. My eye colour is
grey-green; depending on the colour of my
clothes and mascara it becomes greyer or
greener. But of course the point about my
eyes is that their colour is not dark; it is not
brown. It is light.
When I was young and slim, I sometimes
looked like Botticelli’s Venus.
And you…?
It is often said that ‘logos’ and rationality do
not operate in Moscow, Russia, especially
in our ‘irrational’ post-Soviet era. We are
‘senseless’, we are losing our sense!
There are claims that we lack a tradition of
metaphysics and ‘proper’ phenomenology.
We are “naturally” not reasonable. We do
not make sense, we can prove this to you
on demand. Hence we must work on our
[19]
reason urgently, otherwise we could be
completely consumed by our “essential”
passion for the “strong hand”, our love for
terror, for blood, for power. That is why we
do not have anything to deconstruct. No,
no! We are scared to even think of doing
so – isn’t this obvious? We speak your lan-
guage, we call ourselves your ‘Great
Other’ (a child of ‘Big Brother’). We can
deconstruct you – but take your hands off
us! You cannot possibly understand what it
means to live here, to experience it, to pos-
sess a “Russian soul”. It is irrational, it is
maternal, eternally feminine. Today, more
than ever, it needs ‘borders’, ‘reason’, it
needs a strong frame of metaphysics and
rationality. At the end of the day, we say
that the Soviet period was alien to great
Russia, holy Russia. What those commu-
nists had committed was ‘sin’. What can
save us now? God / The Russian Orthodox
church and solid, steady thought. Thought
that must survive centuries.
However the mode of steady thought
needs ‘a man’, a hero, a thinker and a pro-
tector of Russian culture. All cultural aspi-
rations today are directed towards exactly
this: a great man, a new Russian hero. You
just wait, wait, you will see. He will be
strong, he will be a genius, he will be
blonde, he will be Russian, and... he will, of
course, live in Moscow (perhaps I could be
HIM if I were not HER?).
Before we can think through heterogeneity
and diversity, before we can think with
Chechnya, with Tatarstan, with Kolyma,
with you, WE NEED ANOTHER RUSSIAN
HERO.
See for yourself: it takes eight centuries to
deliver into the world the Union of Soviet
Socialist Republics. They will all see, I will
show them what we can deliver. Finally
they all saw. Moscow has never felt more
[20]
fertile and potent. It wanted more. It want-
ed to swallow the whole world. It was the
mother of all poor and abandoned children.
What’s next? Today we, Moscovites, do
not try to protect everyone, do not claim to
love everyone who agrees with us. In the
new millennium I want to protect my own
children. They are in danger. We are in
danger. The danger hovers at our thresh-
old. She/death is dark-skinned, she is
fecund. Our kin might disappear. I must
bear more children with my blood, with my
skin, with my eyes. I must be a responsible
citizen. Once again, my sons, my children:
behind you – Moscow, behind you –
Russia. Fighting, you defend your mother,
your coming generations, your bright
future.
Can you ever come back/to/from home,
mother(land), Moscow, the USSR, Russia
– from ME?
/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/
Fortress City
… in many places Moscow looks as tightly
sealed as a fortress.
Walter Benjamin 1927
The Kremlin is not like any other palace, it
is a city in itself; a city that forms the root of
Moscow, and that serves as a fortress
between two quarters of the world…
Marquis De Custine 1839
Moscow acted out the primal scene of the
20th century, the place where it all started.
A womb or birthplace that citizens of the
world will never be able to experience with-
out some sort of reactive bowel movement.
As an abject mother of the ‘Soviet mon-
ster’, an embodiment of the spectre of
communism, totalitarianism, terror, etc.,
Moscow realised its dream of immaculate
conception – of delivering the third Rome,
the holy city, the New World.
From the early years of Moscow and its
fortress the Kremlin, subsequent genera-
tions had been left with fortress conscious-
ness. The Kremlin multiplied obsessively,
expanding and enclosing in successive
concentric circles, like a матрешка
(the Russian doll) into the surrounding
regions. Every major Russian city was
striving to have a Kremlin, or one sem-
blance of it. Fortification also became a pri-
mary operation in the domestication of
conquered territory. For example, the
Russian appropriation of the Siberian
‘body politic’ started in 1571 with Ivan the
Terrible’s system of fortifications. It was a
series of southern остроги (forts) to defend
off Tartar attacks, behind which Ivan the
Terrible established peasant слободы (set-
tlements). Fortifications were used to estab-
lish the boundaries of what was conceived
to be Russia and Russian. Then, in addi-
tion to serving as places to deport “the
depopulated” of Russia, these fortification
towns and villages helped to clarify spatial-
ly and politically what constituted Russia.
Catherine the Great’s Russification policy
used the fortress logic to build up identifi-
able borders of the Russian national iden-
tity using the language of the French
Enlightenment. It is noteworthy that in the
first указ (edict) of 1764, this policy was
articulated as a means of assimilating the
Cossacks into the Russian population, and
bringing them to “acceptable cultural stan-
dards”, since “they lacked social discipline
and intellectual sophistication”. At the
same time, the issue of the protection and
defence of Russians within an ever-grow-
ing Russian territory was addressed. It was
estimated that the ‘original’ Russian state
covered approximately 15,000 square
miles in 1462, but had since then expand-
ed at a rate of some fifty square miles a
day over a period of four hundred years,
creating a vast empire of about 8,660,000
square miles (constituting one-seventh of
the total land surface of the earth) by 1914.
Inscribing the borders of the ‘Russian way’
or the ‘Russian soul’ meant that those who
were incompatible with these were to be
expelled from within fortress-Russia.
It is in the Kremlin that one finds the roots
of the Gulag. To claim that the Gulag is the
result of Bolshevism or communism, as
argued by Solzhenitsyn among others, is
to be blind to Russian history, and espe-
cially to the way in which Russian national
identity has been historically implied in this
process. Up to today, the expression
“сотый километр (100th kilometre)”
remains familiar to Muscovites. It refers to
the distance of 100 kilometres from the
official borders of Moscow. A circle with
Moscow in the centre, it is an area that for-
mer convicts and other officially prohibited
citizens were not to enter. Russian identity
with Moscow at its centre has been fortify-
ing itself in many different ways, and it
seems many of those practices and dis-
courses have been utilised for building
Russia and the USSR.
The fortification logic of Moscow, that has
been essential for the constitution and ter-
ritorial consolidation of the Russian nation,
is of dual nature. On the one hand, it
guards its borders and imagines itself to be
in constant danger, ever vigilant to aliens
of all sorts. On the other hand, Moscow
propels itself outwards, feeding off its inter-
nal turbulence (after all, etymology of
‘Moscow’, mosk, translates as ‘turbulent’).
This momentum is realised in the cen-
[21]
tripetal expansion of Russia. Kremlin walls
absorbed urbanisation in 1147, once and
forever. The rest of Moscow, as many
have insisted, is a “big village”. No matter
how many Stalinist stone buildings have
been erected, and how eloquently Moscow
parades its current construction work, it
ultimately fails to be simply a city, one of
world’s capitals. It is the city. The rest of
Russia is destined to being a means of
ensuring that only Kremlin embodies
Russia as such. The rest of Russia, as a
whole, is residue, excess, discharge, is
‘the rest’. Today more than ever. Anyone
who valorises excess and margins must
feel suffocated in this territory: all space
outside Kremlin is negative; it is a shadow.
So many domains, so many cultures and
civilisations, have been systematically
swallowed for this one to claim a special
destiny, to claim its red purity, to ‘surprise
the world’.
To let THIS go, in order to wake up from a
thousand-year-old dream of wholeness
and holiness, is in the Russian imaginary
tantamount to treason. The dream clears
all charges of responsibility.
Entrances into fortresses are always
ambivalent, as any other вход в укрытие
(entrance to shelter): what makes a
fortress a fortress is its simultaneous elici-
tation and frustration of the desire of those
outside it. In Russia ‘fortress’ has been
translated into mythology, into law, into
language and culture, into national identity:
most clearly exemplified by the fortress
city, “Kremlin”. Russians feel compelled to
constantly defend themselves, being in a
permanent state of anxiety of all sorts and
kinds. However, to not be desirable any-
more is Kremlin’s ultimate nightmare. If the
fortress cannot sustain its attractiveness
by all means at its disposal, those who
belong within it lose more than those rele-
[22]
gated outside. Defence of one’s own ‘way
of life’ does not know the boundaries of the
word ‘enough’. For this rationale, defence
is the way to make sense of the world. It is
not to say that somehow this siege mental-
ity marks out Russia as a special case, but
certainly, in the “Mother-land” it took on
monstrous forms.
Anyone who lives in Moscow or comes into
Moscow for more than three days knows
this word: (прописка) propiska or
(регистрация) registrastiya. To be a
Muscovite (temporary or permanently) is to
have propiska – best translated as inscrip-
tion or ‘writing through’. This practice today
has at least two dimensions: spatial and
legal. The former is characterised by being
allocated to a particular space, by being
localised in a particular home, being fixed
into a space and also being granted a
space in which to place one’s body. So it is
a spatio-corporeal inscription. It provides
control over the body and its movements in
city space. To be a Muscovite in this sense
is written through one’s body; it is to have
a Muscovite body.
It is well known that Russians – to sustain
their identity as spatially and ethnically sta-
ble and homogenous – have historically
employed movings, re-movings, deporta-
tions and re-placements of peoples. In the
early period, the main target of this activity
was an ‘exchange’ of the wealthiest native
people with Russian merchants and the
deportation of conquered citizens to the
interior of Moscow principality. For exam-
ple, in 1486 merchants from Moscow
‘replaced’ a few thousand people from
Livonia. In 1656 ‘pro-Swedish’ subjects
from Ingria, Finland and Karelia (about
8,000 families from the latter two coun-
tries) were driven out of their homelands.
Peter the Great continued to use this poli-
cy in 1708 when, following his invasion of
Dorpat in the Baltic region, its German cit-
izens were forcibly relocated in long cara-
vans to Vologda (their descendants are
today known as “поволжские немцы,
Volgian Germans”). Russian national iden-
tity, based on the principle of homogeneity
to be defended by fortification, found its
earliest instantiation in the (such) strate-
gies of exile and deportation. Propiska is
one of more modern means to keep
нежелательные элементы (undesirable
elements) from places of strategic impor-
tance, specifically Moscow.
Thus, those without propiska are to be
constantly removed from Moscow,
checked on, shifted around, deported,
imprisoned, tracked, categorised and
marked out in ethnic, racial, sexual and
class terms: mainly prostitutes, non-whites
(what in official Russian is defined as “per-
sons with non-Slavic appearance”),
vagrants, migrants and refugees. This
topographic inscription has an embodied
power only if it exists as a stamp in a valid
identity document – for Russian citizens,
this means their passport. This stamp in its
own turn is supported/backed by papers in
local registration offices. Identity papers,
inscriptions, pictures and stamps within
them discursively mark out the ‘sexualised’
and ‘ethnicised’ bodies of non-Muscovites,
and the exclusive bodies of Muscovites. It
is also important to note that from the time
of the break-up of the Soviet Union and the
introduction of the new Constitution of the
Russian Federation, the practice of
propiska has become unconstitutional. It
remains in force only in Moscow, and is
today defined as “registration” instead of
“inscription”, most probably with intent to
neutralise the terminology. The Moscow
municipal government continues with it,
despite constitutional and court orders.
Moscow protects its own privileged status
of exclusivity and desirability, making sure
that the rest of Russia remains THE REST.
Let’s imagine that this bureaucratic bastion
of Moscow, propiska, soon falls. Will it
change things? Only to a certain extent:
Muscovites (therefore, Russians) have
learned that the only way to keep fortress
identity alive and impregnable is to keep it
expanding, innovative, to generate new
“others”, “them” as opposed to “us”.
Historically it was the West or Asia; today it
is “Islamic terrorism”, “blacks from the
Caucasus”, and even uncompromising
sociological facts such as declines in the
birthrates of ethnic Russians. Muscovites
are “всегда готовы (always prepared)”,
like students-scouts in Soviet schools, to
defend our Mother-land and Fatherland, to
defend our women and children, to defend
ourselves. Fortress Kremlin-Moscow-
Russia still guards its limits.
I dream: Moscow will lose its identity, it
will fail holy Russia, it will fail to sur-
prise, to protect, to attract, and deliver
“them”.
/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\/\
I am home. I am fortress.
That’s all I am. Da?
An earlier version of this text was originally published
in German as “Festung Moskau”, in Traumstadtbuch:
New York, Berlin, Moskau, ed. R. Bont, et al, Rowohlt
Verlag: Literaturmagazin 2001:46, P. 114-124.
[23]
Moscova: Orasul
’
fortăreată
’ mergi, [tiu c\ te las suspendat între
Тише, тише, тише, век мой громкий!
de Irina Aristarkhova
За меня потоки – и потомки.
– Марина Цветаева, 1931
Lini[te[te-te, lini[te[te-te, vîrst\ g\l\gioas\!
Trece]i peste mine, potopuri – [i genera]ii
viitoare!
- Marina }vetaeva, 1931
Eu s`nt locul na[terii tale al na[terii
Lumii Noi – a unicei lumi.
Scrisul este auto-bio-grafie, auto-mat,
material. Un ora[ are [i el o astfel de
autobiografie? Scrie [i el? Las\ [i el
semne? Locul na[terii î]i las\ semne pe
trup? Te înseamn\ cumva? Te înseamn\
din\untru?
E oare mama ta un loc...?
Dorin]\ din dorin]\, uitare [i rememo-
rare, joaca de-a fort/da... [tii c\ nu mai
po]i înainta nici un pas din clipa în care ]i-
ai dat seama c\ e[ti ACOLO pentru tot-
deauna. Fie acolo SUS, fie acolo JOS,
cum se spune. Nu po]i decît s-o confirmi.
{i o faci. Rememoreaz\-]i totu[i visele.
{tiu c\ nu te pot ajuta s\ te deplasezi,
fiindc\ o fac în fiecare zi [i în fiecare
noapte. Cînd citesc c\ nu e[ti „în stare s\
te întorci” din Moscova, Berlin, New York,
de ACAS| de la locul na[terii/ de la limba
matern\, c\ zbori, fugi, c\l\tore[ti, scrii,
colec]ionez – lup]i –, îmi spun: da, tot mai
e[ti AL MEU, al meu pentru vecie. Pot s\
hot\r\sc dac\ s\ te p\strez sau s\ te eli-
berez. Da... da, pot.
Te mai vreau? Vrei s\ vii în\untrul
meu? {tii, problema e cu mine. Dac\ te las
doar pu]in timp, doar ca s\-]i dau na[tere,
[24]
doar ca s\ te înv\] s\ faci primul pas, s\
na[tere [i moarte. Te ajut pîn\ [i cînd te
înv\] cum s\ înlocuie[ti cuvîntul „na[tere”
cu cuvîntul „via]\”, astfel c\ r\mîi între
„via]\” [i „moarte” [i crezi c\ ambele î]i
apar]in. Eu te-am f\cut s\ gînde[ti a[a.
Întotdeauna la locul potrivit? În corpul
meu. Acum... PLEAC|. Du-te. Descurc\-
te acolo, afar\. {i, apropo, nu m\ numi „a
ta” sau „locul na[terii mele”. O face]i prea
mul]i. Eu con]in armata. Eu con]in
na]iunea. Eu con]in to]i eroii trecu]i [i vii-
tori, oamenii, materia, aerul pe care îl res-
piri. Dac\ vrei s\ fii special, diferit, altfel –
[i asta e ceea ce ai cerut dintotdeauna –,
dac\ vrei s\ fii alesul, atunci a[a trebuie
s\ ]e[i cuvintele lumii noi. „Lumea nou\”:
exist\ ceva mai banal pentru urechea
moscovit\? Crede-m\: am închipuit
lumea asta pentru tine [i în fiecare zi tu
continui s\ m\ redenume[ti – pe mine [i
pe tine însu]i, iar [i iar, obsedat de trecut.
Nu m\ numi „Mama” ta. Nu m\ numi
„Mama Rusia”. Nu m\ numi „p\mînt
natal”. Nu m\ numi „P\mîntul-Mam\”. S\
te dezve]i de cuvintele astea pîn\ ce revii
– la normal. E ultima lec]ie pe care ]i-o
dau ca mam\. Eu sînt cuvîntul t\u cel din-
tîi [i cel de pe urm\. Nu conteaz\ ce e
scris în textele sacre. Lini[te[te-te.
Dormi. M\nînc\, dragule, m\nînc\.
Somnul î]i face bine, mîncarea î]i face
bine. Eu î]i fac bine.
****
În Rusia toat\ lumea vrea s\ apar]in\
de Moscova. To]i vor s\ poat\ afirma: „Eu
tr\iesc la Moscova”. Asta chiar dac\ dup\
astfel de afirma]ii unii sînt gata s\ se
lepede de utilitatea ei, de importan]a ei, [i
încearc\ s\ se „purifice” de ceea ce eu
numesc “ Москвоцентризм (mosco-cen-
trism)”. De cîte ori ai citit: în „Moscova,
Rusia”? S-o recunoa[tem: Moscova #
Rusia. Prin defini]ie, cînd scrii despre
Moscova, scrii despre Rusia. Mul]i ru[i
nemoscovi]i ur\sc Moscova [i pe mos-
covi]i. Pîn\ ajung ei în[i[i moscovi]i.
Oricum, aici na[terea este iar\[i semnifi-
cativ diferit\ de via]\. E adev\rat c\ aceia
care locuiesc în Moscova emit deja pre-
ten]ii s\ scrie despre ora[. Dar ei sînt în
continuare doar par]ial moscovi]i. În
Moscova astfel de lucruri înseamn\ mult:
dac\ te-ai n\scut moscovit sau doar ai
devenit moscovit. Adic\ a cîta genera]ie
de imigran]i e[ti?
Probabil c\ te întrebi deja: dar autoa-
rea? Are ea dreptul s\ scrie despre
Moscova fiindc\ numele ei sun\ ruse[te?
Pentru c\ e rusoaic\? D\-mi voie s\ te
asigur c\ am toate drepturile s\ scriu des-
pre Moscova. M-AM N|SCUT ÎN MOS-
COVA. M-AM N|SCUT ÎN RUSIA. M-AM
N|SCUT ÎN U.R.S.S.
Moscova e a mea cu tot ce are ea.
Punct. Cei care nu s-au n\scut aici vor fi
întotdeauna bîntui]i de dorin]a de a o
poseda într-un fel sau altul. Ceva dat
(cum este un drept din na[tere) e perce-
put altfel decît ceva cucerit. Asta
înseamn\ c\ p\rin]ii lor nu trebuie „s\-[i
croiasc\ drum” spre Moscova. C\ odra-
slele au Moscova. Au atitudinea moscovi-
tului. Nu trebuie s-o înve]e, s-o imite, s-o
etaleze. Comportamentul le e natural,
d\ruit [i asimilat odat\ cu laptele mamei.
Moscovi]ii se pot identifica unii pe al]ii
dup\ miros, dup\ privire, dup\ faptul c\
sînt creatorii acestui centru al universului
numit „Imperiul Rusesc”. Moscovi]ii au
faimosul accent moscovit care m\ d\ de
gol oriunde a[ merge. De fapt e ceva care
m\ avantajeaz\, m\ eviden]iaz\ ca fiind
special\, cumva „aleas\”, norocoas\. Nu
po]i cump\ra un accent; po]i doar s\-]i
[25]
petreci ani sau ore în [ir trudindu-te s\
pronun]i (cu) ceea ce ru[ii numesc „f\r\
accent”, adic\ folosind accentul moscovit
– lucru pe care trebuie s\-l fac\ neap\rat
mul]i actori [i multe actri]e ca s\ poat\
veni s\ lucreze în Moscova. Ca s\ poat\
numi Moscova „a lor”. În fine, a mea este.
Prin dreptul meu din na[tere. Î]i
mul]umesc, mam\. Moscova e pentru
mine Mama-P\mînt. E limba mea
matern\. E locul unde m-am n\scut, locul
unde tr\iesc. Locul pe care îl iubesc.
****
Nu m\ lua în serios. Nu m\ a[tept s-o
faci. {tii c\ atunci cînd o femeie scrie, ea
scrie din adîncul inimii, c\ prin ea vorbesc
emo]iile pure. Dac\ e rusoaic\, femeia î[i
dubleaz\ lipsa. Lipsa de sens. Lipsa de
ra]iune. Iar dac\ vrei ca eu/ea s\ r\mîn/\
„femeia rusoaic\” – a[a cum o [tii – d\-mi
voie s\ te omor, d\-mi voie s\ m\ sacrific
sau d\-mi voie s\ suf\r. Aminte[te-]i
numai: Русские не здаются (Ru[ii nu se
predau). A[a c\ va trebui s\-mi dai voie
s\ r\mîn sigur\, s\ r\mîn ferm\ în
sfin]enia mea. Altfel mi-a[ pierde identita-
tea [i, în consecin]\, [i tu ]i-ai pierde-o pe
a ta. Vrei a[a ceva? Gînde[te-te bine cîte
speran]e [i pl\ceri se vor pierde. Nu-mi
da mie întreb\rile tale. Bucur\-te cu mine,
tr\ie[te cu mine. Atît. Nu î]i vorbesc limba
[i nici tu n-o vorbe[t]i pe a mea, chiar
dac\ amîndoi p\rem s\ vorbim aceea[i
limb\. Traducerile sînt afrodisiace puter-
nice. Dezl\n]uie[te-te [i nu te sim]i vino-
vat: eu î]i acord permisiunea.
Vino la mine, la Moscova, la Rusia...
Scuz\-m\ – am uitat de o alt\ parte
important\ a existen]ei mele moscovite,
una care o s\ devin\ fundamental\ în
noul mileniu. D\-mi voie s\ m\ prezint
cum se cuvine, pentru a u[ura comunica-
[26]
rea noastr\. Eu sînt rusoaic\. Nu sînt
doar cet\]ean al Rusiei, nu sînt doar mos-
covit\. Sînt CU ADEV|RAT rusoaic\.
Sut\ la sut\. Cu toate c\ unii dintre prie-
tenii mei moscovi]i sus]in c\ ochii mei par
u[or mongoloizi – dar, bineîn]eles, mult
mai pu]in decît cei ai lui El]în sau Lenin.
Iar al]ii au b\nuieli legate de nasul meu:
s-au auzit ni[te zvonuri cum c\ nasul meu
ar fi un pic evreiesc.
Dup\ ultimele r\zboaie cecene pro-
blema asta a c\p\tat o semnifica]ie mai
acut\ [i sînt mîndr\ c\ pot s\ te asigur c\
nu sînt rusoaic\ numai din punct de vede-
re etnic (sper c\ deja m\ crezi). Sînt...
BLOND|. Sînt blond\ natural\, aproape
orbitor de blond\. Crede-m\ – asta e
culoarea mea natural\ (am fost întrebat\
de nenum\rate ori). Sînt într-adev\r alb\,
de[i nu folosesc nici un fel de lo]iuni de
decolorare. Pielea mea e de un alb deli-
cat, adecvat. E piele alb\ natural\. Ca s\
te ajut s\ în]elegi, d\-mi voie s\ subliniez
c\ pielea mea nu suport\ razele soarelui.
Ca s\ verifici, urm\re[te-te pe tine. Dac\
pielea ta suport\ soarele, nu e[ti complet
alb dup\ standardele moscovite. În ga[ca
mea de prieteni de la [coal\ cei care nu
aveau pielea absolut alb\ erau numi]i
„]ig\no[i”. Ochii mei sînt de culoare gri-
verzuie. În func]ie de culoarea hainelor [i
a rimelului, pot deveni fie mai gri, fie mai
verzui. Dar, desigur, ce vreau s\ spun
despre ochii mei e c\ nu sînt de culoare
închis\. Nu sînt c\prui. Sînt de culoare
deschis\.
Cînd eram tîn\r\ [i zvelt\, sem\nam
uneori cu Venus a lui Botticelli.
Dar tu?...
Se spune adesea c\ „logos-ul” [i
ra]ionalitatea nu func]ioneaz\ în
Moscova, în Rusia [i în special în epoca
noastr\ „ira]ional\” postsovietic\. Sîntem
„lipsi]i de logic\”, ne piere orice logic\!
Exist\ unii care sus]in c\ ne lipse[te
tradi]ia metafizicii [i a fenomenologiei
„propriu-zise”. Noi sîntem „naturali”, nu
ra]ionali. Nu avem prea mult\ ra]iune [i ]i-
o pot dovedi oricînd vrei. Prin urmare, tre-
buie s\ ne rezolv\m rapid problema cu
ra]iunea, altfel o s\ fim mistui]i complet de
pasiunea noastr\ „fundamental\” pentru
„mîna de fier”, de dragostea noastr\ pen-
tru teroare, sînge [i putere. De aceea noi
nu avem nimic de deconstruit. Nu, nu! Ne
sperie pîn\ [i gîndul c\ am putea face a[a
ceva... Nu se vede? V\ vorbim limba [i ne
spunem singuri „Marele Cel\lalt” (o
odrasl\ a „Marelui Frate”). Noi v\ putem
deconstrui pe voi – dar lua]i mîinile de pe
noi! N-ave]i cum s\ pricepe]i ce înseamn\
s\ tr\ie[ti aici, s\ sim]i [i s\ posezi un
„suflet rusesc”. E ira]ional, e matern, e
ve[nic feminin. Azi, mai mult ca niciodat\,
îi trebuie „grani]e”, „ra]iune”, îi trebuie un
cadru solid de metafizic\ [i ra]ionalitate.
La sfîr[itul zilei vedem c\ perioada sovie-
tic\ a fost ceva str\in de Rusia cea mare,
de Rusia cea sfînt\. Ceea ce au comis
comuni[tii \ia se cheam\ „p\cat”. Cine ne
poate mîntui acum? Dumnezeu / Biserica
Ortodox\ Rus\ [i gîndirea solid\ [i ferm\.
Gîndirea care trebuie s\ supravie]uiasc\
peste secole.
Numai c\ stilul de gîndire ferm\ are
nevoie de „un b\rbat”, de un erou, de un
gînditor [i un protector al culturii ruse.
Toate aspira]iile culturale de azi se
îndreapt\ exact în direc]ia aceea: un
b\rbat m\re], un nou erou rus. A[teapt\
numai, a[teapt\ [i-ai s\ vezi. O s\ fie
puternic, o s\ fie genial, o s\ fie blond, o
s\ fie rus [i... bineîn]eles, o s\ tr\iasc\ la
Moscova (poate c\, dac\ n-a[ fi EA, a[
putea fi EL?).
Înainte s\ ne apuc\m s\ medit\m la
eterogenitate [i diversitate, înainte s\ ne
apuc\m s\ medit\m împreun\ cu
Cecenia, împreun\ cu Tatarstan,
împreun\ cu Kolîma, împreun\ cu tine,
AVEM NEVOIE DE UN NOU EROU
RUS.
Gînde[te-te [i tu: au fost necesare opt
secole pîn\ ca lumea s\ dea na[tere
Uniunii Republicilor Socialiste Sovietice.
O s\ vad\ ei cu to]ii, o s\ le ar\t eu lor la
ce pot eu s\ dau na[tere. {i pîn\ la urm\
au v\zut cu to]ii. Moscova nu s-a sim]it
niciodat\ mai fertil\ [i mai puternic\ decît
acum. Vrea mai mult. Vrea s\ înghit\
lumea întreag\. A fost mama tuturor
copiilor s\raci [i p\r\si]i. Ce vine dup\
asta? Ast\zi noi, moscovi]ii, nu trebuie s\
încerc\m s\-i ap\r\m pe to]i, nu trebuie
s\ pretindem c\ îi iubim pe to]i cei care ne
aprob\. În noul mileniu eu vreau s\-mi
ap\r propriii mei copii. Ei sînt în pericol.
Noi sîntem în pericol. Pericolul ne
pînde[te din pragul u[ii. Ea/moartea are
pielea întunecat\. Ea e prolific\. Neamul
nostru ar putea disp\rea. Trebuie s\ nasc
mai mul]i copii care s\ aib\ sîngele meu,
culoarea pielii mele, culoarea ochilor mei.
Trebuie s\ m\ dovedesc un cet\]ean res-
ponsabil. Înc\ o dat\, fiii mei, copiii mei:
în spatele vostru e Moscova, în spatele
vostru e Rusia. Cînd lupta]i, v\ ap\ra]i
propria mam\, ap\ra]i genera]iile viitoare,
ap\ra]i viitorul vostru luminos.
Ai putea s\ vii vreodat\ înapoi / de
acas\, înapoi la / de la Mama(-P\mînt),
înapoi în / din U.R.S.S., înapoi în / din
Rusia – de la MINE?
/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@
Ora[ul-fort\rea]\
…în multe locuri Moscova pare a fi
ferecat\ la fel de solid ca o fort\rea]\...
(Walter Benjamin, 1927)
[27]
 Kremlinul nu e un palat obi[nuit, ci e
un ora[ în sine, un ora[ ce constituie
temelia Moscovei [i o fort\rea]\ ce
separ\ dou\ lumi...
(marchizul de Custine, 1839)
Moscova s-a manifestat pe marea
scen\ a secolului 20, locul unde a început
totul. Un pîntece sau un loc de na[tere pe
care cet\]enii planetei nu vor reu[i s\-l
perceap\ f\r\ s\ simt\ o reac]ie oarecare
în stomac. Ca mam\ abject\ a „monstru-
lui sovietic”, întrupare a spectrului comu-
nismului, totalitarismului, terorii etc.,
Moscova [i-a dus la îndeplinire visul
z\mislirii neprih\nite: de a da na[tere
celei de-a treia Rome, Ora[ului Sfînt,
Lumii Noi.
Din primii ani de existen]\ ai
Moscovei [i ai fort\re]ei sale, Kremlinul,
genera]ii succesive au tr\it f\r\ con[tiin]a
fort\re]ei. Kremlinul s-a multiplicat obse-
siv, extinzîndu-se [i închizîndu-se în spa-
tele unor cercuri concentrice succesive,
ca o матрешка (matrio[ka) în regiunile
din jur. Fiecare ora[ rusesc important se
str\duia s\ aib\ un Kremlin sau ceva
asem\n\tor. Ridicarea fortifica]iilor a
devenit [i ea o activitate esen]ial\ pentru
îmblînzirea teritoriilor cucerite. De exem-
plu, luarea în posesie de c\tre Rusia a
„cet\]enilor” siberieni a început în 1751,
odat\ cu sistemul de fortifica]ii construit
de Ivan cel Groaznic. Acesta era format
dintr-o serie de остроги (forturi) plasate în
sud, pentru a ap\ra ]ara de atacurile
t\tarilor, în spatele c\rora Ivan cel
Groaznic a împ\mîntenit слободы a[ez\ri
de ]\rani liberi). Fortifica]iile aveau ca
scop delimitarea grani]elor a ceea ce se
considera a fi Rusia [i ru[ii. Ulterior, pe
lîng\ faptul c\ au servit ca locuri în care
erau expedia]i „deporta]ii” din Rusia,
ora[ele [i satele fortificate de aici au aju-
[28]
tat – la nivel geografic [i politic – la defi-
nirea mai clar\ a Rusiei.
Politica de rusificare dus\ de
Ecaterina cea Mare a utilizat logica
fort\re]ei pentru a cl\di frontiere identifi-
cabile ale identit\]ii na]ionale ruse[ti cu
ajutorul limbajului iluminismului francez.
Merit\ remarcat faptul c\ în primul ei указ
(edict) din 1764 politica respectiv\ era
elaborat\ ca o form\ de asimilare a caza-
cilor în cadrul popula]iei ruse[ti [i de adu-
cere a acestora la ni[te „standarde cultu-
rale acceptabile”, deoarece „le lipsea dis-
ciplina social\ [i rafinamentul intelectual”.
Concomitent, aceast\ tactic\ urm\rea s\
rezolve [i problema protej\rii [i ap\r\rii
ru[ilor din interiorul teritoriului tot mai
mare al Rusiei. S-a estimat c\ statul rus
„original” se întindea în 1462 pe o supra-
fa]\ de aproximativ 39.000 km2, dar ulte-
rior s-a extins cu un ritm de vreo 130 de
kilometri p\tra]i pe zi vreme de patru sute
de ani, ajungînd ca în 1914 s\ constituie
un imperiu imens, de aproximativ
2.243.000 de kilometri p\tra]i (ceea ce
înseamn\ a [aptea parte din întreaga
suprafa]\ solid\ a planetei). Marcarea
grani]elor „stilului rusesc” sau ale „sufle-
tului rusesc” însemna c\ to]i cei care nu
erau compatibili cu ele aveau s\ fie
expulza]i din fort\rea]a Rusia.
R\d\cinile Gulagului aici sînt de g\sit
– în Kremlin. A sus]ine c\ Gulagul e un
produs al bol[evismului sau al comunis-
mului – a[a cum sus]ine, printre al]ii, [i
Soljeni]în – înseamn\ s\ nu pricepi o iot\
din istoria Rusiei [i în special din felul în
care a fost implicat\ în proces identitatea
na]ional\ ruseasc\. Expresia “сотый
километр”(“kilometrul 100”) este bine-
cunoscut\ [i azi moscovi]ilor. Ea se refer\
la distan]a de o sut\ de kilometri de la
grani]ele oficiale ale Moscovei. Un cerc
de o asemenea dimensiune, cu Moscova
în centrul lui, este o zon\ în care nu
aveau voie s\ intre nici fo[tii de]inu]i [i
nici al]i cet\]eni cu antecedente penale.
Identitatea ruseasc\, cu Moscova în cen-
trul ei, s-a fortificat în nenum\rate [i felu-
rite moduri [i se pare c\ multe din practi-
cile [i discursurile respective au fost utili-
zate pentru edificarea Rusiei [i a
U.R.S.S.-ului.
Logica fortifica]iei, ce define[te
Moscova [i a fost esen]ial\ pentru consti-
tuirea [i consolidarea teritorial\ a na]iunii
ruse, are o natur\ dual\. Pe de o parte
ap\r\ grani]ele [i imagineaz\ prezen]a
unei amenin]\ri permanente, men]inînd
mereu vigilen]a fa]\ de orice fel de str\ini.
Pe de alt\ parte Moscova se împinge
înspre exterior [i se hr\ne[te din propria
ei turbulen]\ intern\ (la urma urmei, eti-
mologic numele de Moscova vine de la
„turbulent”, mosk). Acest gen de mi[care
se manifest\ în expansiunea centripet\ a
Rusiei. Zidurile Kremlinului au asimilat
urbanizarea în 1147 [i de atunci situa]ia a
r\mas neschimbat\. Restul Moscovei,
dup\ cum au subliniat mul]i comentatori,
este un „sat imens”. Indiferent cîte cl\diri
staliniste din piatr\ au fost ridicat [i cît de
conving\tor î[i etaleaz\ proiectele arhi-
tecturale aflate în lucru, în cele din urm\
Moscova nu reu[e[te s\ fie pur [i simplu
un ora[, una dintre capitalele lumii. Ea
este ora[ul. Restul Rusiei este menit s\
fie un mijloc prin care s\ ne asigur\m c\
numai Kremlinul întruchipeaz\ cu
adev\rat Rusia. Restul Rusiei, luat\ ca
întreg, este un reziduu, un surplus, o
povar\ – este „restul”. Azi mai mult ca
niciodat\. Probabil c\ oricine valorizeaz\
surplusul [i marginile se simte sufocat pe
teritoriul rusesc: tot spa]iul din exteriorul
Kremlinului este negativ. Este o umbr\.
Atît de multe teritorii, atît de multe culturi
[i civiliza]ii au fost înghi]ite sistematic de
cea de aici numai pentru a sus]ine ideea
unui destin special, pentru a îi sus]ine
puritatea ro[ie, pentru a „[oca lumea”.
Pentru imaginarul rusesc a renun]a la
A{A CEVA, a ne trezi din visul plenitudi-
nii [i al sfin]eniei, care dureaz\ de o mie
de ani, este ceva apropiat de tr\dare.
Visul elimin\ orice form\ de responsabili-
tate.
Intr\rile în fort\re]e sînt întotdeauna
ambivalente, ca orice fel de вход в
укрытие (intrare într-un ad\post). Ceea
ce face ca o fort\rea]\ s\ fie fort\rea]\
este admira]ia [i frustrarea stîrnite simul-
tan de dorin]a celor din exteriorul ei. În
Rusia „fort\rea]a” a fost transpus\ în
mitologie, în drept, în limb\ [i cultur\, în
identitatea na]ional\, iar exemplul cel mai
evident îl ofer\ ora[ul-fort\rea]\,
„Kremlin”. Ru[ii se simt obliga]i s\ se
apere constant [i sînt într-o permanent\
stare de team\, ce îmbrac\ toate formele
[i toate felurile posibile. De altfel, cel mai
teribil co[mar al Kremlinului este acela de
a nu mai fi dorit. Dac\ fort\rea]a nu-[i
poate men]ine atractivitatea prin toate
mijloacele pe care le are la dispozi]ie,
atunci cei din interiorul ei pierd mult mai
mult decît cei exila]i în exterior. Ap\rarea
propriului „mod de via]\” nu cunoa[te
grani]ele cuvîntului „destul”. În aceea[i
logic\ argumentativ\, ap\rarea este
modul în care lumea cap\t\ sens. Nu
vreau s\ spun c\, într-un fel sau altul,
mentalitatea de asediat face din Rusia un
caz special, dar e evident c\ pe „p\mîntul
natal” ea îmbrac\ forme monstruoase.
Oricine locuie[te în Moscova sau
ajunge s\ stea în Moscova mai mult de
trei zile [tie cuvîntul propiska (прописка)
sau cuvîntul reghistra]ia (регистрация). A
fi moscovit (temporar sau permanent)
înseamn\ a avea propiska – cuvînt care
s-ar putea traduce prin înscris. Practica
[29]
amintit\ are cel pu]in dou\ dimensiuni:
una spa]ial\ [i cealalt\ juridic\. Cea dintîi
este caracterizat\ de amplasarea într-un
anumit spa]iu, a[ezarea într-o cas\
anume, fixarea într-un spa]iu [i, concomi-
tent, acordarea unui spa]iu în care s\-]i
amplasezi trupul. A[adar, e vorba de un
înscris spa]io-corporal. Te doteaz\ cu
puterea de control asupra trupului [i asu-
pra mi[c\rilor lui în spa]iu. A fi moscovit în
acest sens al cuvîntului înseamn\ s\ ai
trupul înscris, s\ ai un trup moscovit.
E bine-cunoscut faptul c\, pentru a-[i
men]ine identitatea stabil\ [i omogen\
atît din punct de vedere spa]ial, cît [i
etnic, de-a lungul istoriei ru[ii au
declan[at deplas\ri, înlocuiri, deport\ri [i
reloc\ri de popula]ii. În perioada de înce-
put principalul scop al unei astfel de acti-
vit\]i îl reprezenta „schimbarea” celor mai
boga]i cet\]eni originari dintr-un loc
anume cu negustori ru[i [i deportarea
cet\]enilor cuceri]i spre interiorul princi-
patului Moscovei. De exemplu, în 1486
negustorii din Moscova au „înlocuit” cîte-
va mii de oameni din Livonia. În 1656
supu[ii „pro-suedezi” din Ingria, Finlanda
[i Karelia (aproximativ 8.000 de familii
numai din ultimele dou\ ]\ri) au fost
expulza]i din ]\rile lor de ba[tin\. Petru
cel Mare a utilizat aceea[i tactic\ în 1708,
cînd, ca urmare a invad\rii de c\tre arma-
ta sa a Dorpatului (azi Tartu – n.tr.), în
regiunea baltic\, cet\]enii germani de
acolo au fost expedia]i cu for]a, în cara-
vane lungi, [i reloca]i în Vologda (iar
urma[ii lor sînt cunoscu]i ast\zi sub
numele de „поволжские немцы” („nem]i
de pe Volga”). Identitatea na]ional\
ruseasc\, ce se bazeaz\ pe ap\rarea
principiului omogenit\]ii prin intermediul
fortifica]iei, [i-a g\sit înc\ de la începuturi
concretizarea în strategia exil\rii [i cea a
deport\rii. Propiska reprezint\ unul din
[30]
mijloacele moderne prin care
“нежелательные элементы” (elementele
indezirabile) î[i v\d blocat\ intrarea în
locuri de importan]\ strategic\ [i mai ales
în Moscova.
Astfel, cei care nu au propiska trebu-
ie sco[i în mod constant din Moscova,
apoi verifica]i, brusca]i, deporta]i, închi[i,
urm\ri]i, eticheta]i [i însemna]i în termeni
etnici, rasiali, sexuali [i de clas\: în prin-
cipal prostituate, ne-albi (ceea ce în lim-
bajul oficial din Rusia înseamn\ „persoa-
ne ce nu au aspect slav”), vagabonzi,
imigran]i [i refugia]i. O astfel de inscrip]ie
topografic\ e înzestrat\ cu putere de
manifestare doar dac\ exist\ sub form\
de [tampil\ într-un act de identitate vala-
bil – adic\, pentru cet\]enii ru[i, în
pa[aport. {tampila, la rîndul ei, este
sus]inut\/autentificat\ de documentele
existente în birourile de eviden]a popu-
la]iei. Actele de identitate, înscrisurile,
fotografiile [i [tampilele de pe ele evi-
den]iaz\ corpurile „sexualizate” [i „etnici-
zate” ale ne-moscovi]ilor, precum [i cor-
purile selecte ale moscovi]ilor. E impor-
tant s\ remarc\m [i faptul c\ din momen-
tul destr\m\rii Uniunii Sovietice [i a
intr\rii în vigoare a unei noi Constitu]ii a
Federa]iei Ruse, propiska a devenit un
act neconstitu]ional. Ea î[i men]ine legali-
tatea numai în Moscova [i este definit\
azi ca „înregistrare” în loc de „înscriere”,
cel mai probabil pentru a-i da termenului
un caracter mai neutru. Guvernul munici-
pal al Moscovei continu\ practica, în
ciuda deciziilor constitu]ionale [i a celor
judec\tore[ti. Moscova î[i protejeaz\ pro-
priul s\u statut privilegiat, de loc exclusi-
vist [i rîvnit, asigurîndu-se c\ restul
Rusiei r\mîne tot RESTUL.
S\ ne imagin\m acum c\ propiska,
acest bastion birocratic al Moscovei, o s\
dispar\ în curînd. Se vor schimba astfel
lucrurile? Numai într-o oarecare m\sur\.
Moscovi]ii ([i, în consecin]\, ru[ii) au des-
coperit c\ singura cale de a men]ine vie [i
impenetrabil\ identitatea fort\re]ei este
de a o extinde [i înnoi, de a genera
mereu noi „al]ii”, noi „ei” – opu[i „nou\”. În
cursul istoriei ace[tia au fost reprezena]i
de Occident sau de Asia. Azi vorbim de
„terorismul islamic”, de „întuneca]ii din
Caucaz” [i chiar de realit\]i sociologice
ferme, cum e sc\derea ratei na[terilor în
rîndul etnicilor ru[i. Moscovi]ii, asemeni
pionierilor din [colile sovietice, sînt
„всегда готовы”(„întotdeauna gata”) s\
apere p\mîntul natal, solul matern [i
patern, s\ ne apere femeile [i copiii, s\ ne
apere pe noi în[ine. Fort\rea]a Kremlin-
Moscova-Rusia î[i ap\r\ în continuare
frontierele.
Visul meu: Moscova î[i va pierde
identitatea, nu va reu[i s\ apere sfînta
Rusie, nu va reu[i s\ surprind\, s\
apere, s\ atrag\ [i s\ ne salveze de
„ei”.
/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@/@
Eu sînt casa. Eu sînt fort\rea]a.
Asta sînt eu. Da?
O versiune anterioar\ a textului de fa]\ a
fost publicat\ ini]ial în Germania cu titlul
„Festung Moskau” în Traumstadtbuch: New
York Berlin Moskau coord. R. Bont et. al.
Rowohlt Verlag: Literaturmagazin nr. 46
2001 pp. 114-124.
[31]
 Bucharest as balkan bazaar. Behind the building on the left is the studio of Lia and Dan Perjovschi. /
Bucureștiul ca balkan bazaar. În spatele clădirii din stînga se află studioul lui Lia și Dan Perjovschi.

[32] [33]
The Language of the Bees:
An Interview with Hugh Raffles
by Sina Najafi
The western honeybee, misnamed Apis
mellifera (“honey-carrier”) by Linnaeus who
erroneously thought bees simply cull honey
produced by flowers, is probably the most
loved of all insects. And as one of the few
“social insects,” it has been incorporated
into folklore, mythology, poetry, and even
political paradigms. Although the Egyptians
were already keeping bees by the third mil-
lennium BCE, it was not until 1788 that the
dance bees perform in the hive after finding
a food source was finally observed. That the
dance indicates precisely the location of
food often miles away was not understood
until the Austrian zoologist Karl von Frisch
deciphered its meaning in the 1940s. In
1973, von Frisch was awarded the Nobel
Prize for his work.
Hugh Raffles, professor in the Department
of Anthropology at the New School, is cur-
rently writing The Illustrated Insectopedia
(forthcoming, Pantheon), an ambitious book
in the form of an abecedarium exploring our
variegated relationship with insects. The
chapter on “L” is dedicated to “Language,”
specifically to von Frisch’s work on decoding
the dance of the bees. Sina Najafi met with
Raffles to discuss his research.
What is happening in animal behavior
studies when Karl von Frisch starts to do
his work on how bees communicate?
[34]
Ethology is a soft science in the way ecolo-
gy is a soft science, so it has always been a
little suspect as “real science.” And when
von Frisch starts out, the mood was one of
heightened skepticism. Part of this was
because of Clever Hans, the German cele-
brity horse who was a bit of a math whiz. He
would tap his foot to indicate the answers to
problem sets. All sorts of celebrities and
scientists came to witness this. Eventually in
1907, a psychologist called Oskar Pfungst
recognized that Hans’s talent lay not in mat-
hematics but in his uncanny sensitivity to the
nonverbal cues of his unwitting trainer.
But even that is already pretty impressi-
ve!
It was a debunking, and it discredited the
entire idea of animal intelligence. But, like
you say, you can look at this and think about
other kinds of intelligence, and the sensitivi-
ty here is something we can only aspire to.
Though that wasn’t how it was read then. So
when von Frisch gets going, it’s in an atmos-
phere in which the idea of animals having
reasoning abilities has been seriously called
into question.
To make it worse, the great figure in animal
behavior studies before von Frisch was
Jean-Henri Fabre, the popularizing French
naturalist. Fabre, who died in 1915, became
a celebrity at the end of his life, but he was
a literary celebrity, not a scientific one. He
was an advocate of what we’d now call
Intelligent Design and militantly hostile to
Darwinism. Most scientists refused to take
him seriously and—apart from in Japan—he
fell into obscurity after his death. That said,
he pioneered life-studies of animal behavior.
He’d done outdoor experiments and obser-
vations since the 1850s, and was very good
at developing field methods to study beha-
vior. But again, it was a very compromised
intervention. When von Frisch and others
come along, they try to establish ethology on
a strongly objectivist, scientific basis. Von
Frisch is especially interesting because his
scientific approach is undercut by the way
he gets seduced by his bees.
I’d like to come back to the nature of this
seduction. Can you first tell us about von
Frisch’s experiments?
In 1914, von Frisch demonstrated that
honey bees—whose livelihood after all
depends on flowering plants—are able to
discriminate by color, despite being red-
blind. A few years later, he worked on bees’
sense of smell. His work on the “language of
bees” starts in the 1920s at the Institute for
Zoology at Munich University, where he
became a professor in 1925. Although bee-
keepers and naturalists had known for cen-
turies that bees communicated the location
of food sources to each other, no one knew
how. Von Frisch was the first to make the
distinction between what he called the “cir-
cle dance” and the “waggle dance” perfor-
med by bees returning to the hive. He trac-
ked the movements of their bodies and rea-
lized that communication of some kind was
taking place. Initially, he thought that bees
used the dances to indicate different kinds of
food, but when he resumed his experiments
in 1944, he realized that both dances com-
municate location. When the food was more
than 100 meters away, the bees used the
waggle dance to indicate the far more com-
plex information of location. This communi-
cation required a bee to register the details
of its flight, recall its content hours after-
wards, and, of course, translate and perform
its significant information to a comprehen-
ding audience. It’s a complex and beautiful
thing. The bee has to figure out how to use
the sun as her directional reference while
dancing in complete darkness inside the
hive!
Von Frisch’s experiments were truly ele-
gant. He developed observation hives, fee-
ding stations, and special food dispensers.
He devised an ingenious coding scheme
[35]
that allowed him to identify hundreds of indi-
vidual bees, marking them with colored lac-
quer while they fed from his sugar water. He
even put different kinds of obstacles in their
way or attached weights to them to figure
out if their experience of distance was linked
to time or to actual physical distance.
If you see footage of the dances, you reali-
ze at once how difficult it is to see the things
von Frisch describes. He was patient, self-
critical, and tremendously methodical as
well as creative. But most of all, he had this
natural-historical eye for bee ecology, tem-
perament, and habit, and this deep affinity
with what I’d call bee ontology. He talked
about his bees as personal friends, but he
thought of them also as profoundly myste-
rious. He warmed them in his cupped hands
when the cold stiffened their wing muscles.
They were his bees in the same way an ant-
hropologist of the past may have fancied the
remote tribe amongst which he lived to be
his tribe—the same mix of science, senti-
ment, and proprietorial pride. So even as he
took such care over their welfare, he had lit-
tle hesitation about snipping their antennae,
clipping their wings, slicing their torsos, sha-
ving their eye-bristles, and painting shellac
over their eyes. Whatever the experiment
demanded.
What happens to von Frisch’s work on
bees after the Nazis come to power?
The bees become his refuge. He gets
caught up in the Nazi remaking of the uni-
versities, and the Nazis’ attempt to appro-
priate the language of science and scientific
ideology. Under the Civil Service Laws, aca-
demics had to produce documentary proof
of their Aryan ancestry. One of von Frisch’s
grandparents was Jewish. At first, you
couldn’t teach in the university if you were a
quarter Jewish, then it moved to one eighth.
He was shielded for a while, in part because
he was an important scholar but also becau-
[36]
se there was a lot of protection within the
university. In October 1941, he was finally
forced out. The campaign against him was
led by Ernst Bergdolt, a lecturer in botany at
the Institute, who wrote to the Ministry of
Education calling for von Frisch’s dismissal
on grounds of his failure to make his
research on bees do ideological work for the
Nazis.
Part of this was fairly standard professional
jealousy, but part was also because von
Frisch really did refuse to extrapolate from
bee society to human society. You can think
of how hives have historically been interpre-
ted in terms of order, conformity, hierarchy,
leadership—all elements that could easily
be employed to provide naturalistic support
for National Socialist ideology. Ethologists
like Konrad Lorenz, who was an active
member of the Nazi Party and a key figure in
its Office for Race Policy, were making argu-
ments about the relationship between race
and species that appealed to the Nazis but
which von Frisch just ignored. Lorenz, in
particular, was arguing at the time for
instinct to be understood as the engine of
racial progress.
Going back to the Nazis’ desire to draw
parallels between bees and themselves,
you would have to contort things quite a
bit to get Nazism out of the bees. For one
thing, the supposed leader is female, and
decision-making is quite decentralized.
How did the Nazis deal with these pro-
blems?
By simply not paying attention to any of
those aspects and by operationalizing those
other aspects, like order, social organiza-
tion, hierarchy, strict division of labor, and
sacrifice on behalf of the greater good. I
think that we could sit here and write it for
them. It’s not so different from the hive des-
cribed by the sociobiologists actually.
The question of instinct in Lorenz is inte-
resting because I can imagine all the dif-
ferent ways that it could run as far as the
needs of the Nazi party are concerned.
Instinct could mean a machine-like, non-
thinking set of responses, or it could
mean an inborn, inalienable way of res-
ponding, and be used to claim that Aryan
instincts are different from others’ and
cannot be learned or copied. How did the
question of instinct play itself out?
Instinct was a key question for all these
people. Fabre is very important in terms of
setting the agenda, and of course Darwin is
crucial in this because of his work on animal
behavior. We tend to think now that the criti-
cal distinction is between instinct and lear-
ned behavior, nature and nurture. But in the
mid-nineteenth century, the central debate
was whether instinct is innate or learned.
For Darwin, instincts were inherited but they
were inherited learned behavior. He claims
that the most developed instincts would be
found in the most intelligent animals, mea-
ning that instinct wasn’t automatic behavior
but was the expression of intelligence, flexi-
bility, and the ability to learn. You can see
how this becomes important now in relation
to Intelligent Design. For instance, one of
the great trophies for the proponents of
Intelligent Design is the mammalian eye, the
claim being that the eye couldn’t evolve in
stages because it would be functionally use-
less unless it was perfect. This is demons-
trably untrue, but the same argument is
often used (also erroneously) to claim that a
given behavior couldn’t evolve through trial
and error. Fabre’s favorite example of this
was the ability of a parasitic wasp to paraly-
ze the prey it provides for its larva with just
enough force to make it immobile but not so
much that it dies and becomes inedible.
This is the tradition that Lorenz draws on.
He experiments with birds, and, as for
Fabre, complex repetitive acts suggest to
him that instinct works through a sequence
of preprogrammed, inflexible, codified beha-
viors. In fact, both Lorenz and Fabre draw a
rigid distinction between instinct and lear-
ning. This isn’t so surprising in Fabre the
Creationist, but it’s more complicated in
Lorenz who was fully committed to natural
selection.
And does von Frisch’s work on bees
show them as having a certain kind of
adaptability? Is that part of the distinc-
tion?
Yes. To me, a good reason to look closely
again at von Frisch’s work is his emphasis
on the bees’ flexibility and adaptability. Von
Frisch, and the many people who’ve follo-
wed him down this road, are able to identify
all kinds of complex mental operations not
only in bees but in many insects. People are
often nervous about using terms like intelli-
gence or rationality in relation to animals,
and perhaps rightly because you can see
where that leads—to the kinds of research
where people struggle for decades to prove
that gray parrots can learn to spell, or that
chimps can use sign language.
What notion of language operates in
those kinds of research projects?
The question is, why would language be
taken as the index of some kind of interior
life at all? And why does that interior life
have to be on the model of our own? If we
imagine our intelligence as being language-
based, why do we ask other beings to
demonstrate that particular capacity as a
sign of intelligence? It just points to how our
dependence on language has limited our
imaginative capacity.
I’m struck in all this by our constant impulse
to interpret in terms that are already intelligi-
ble to us. Of course, this raises the question
of what other terms are possible for us to
think in anyway. But let’s start from the posi-
tion that we have certain limitations in our
[37]
capacity to understand, rather than that
these other beings have limitations in their
capacity to become us. Then maybe we can
begin to think productively about our rela-
tionships with them based around some
kinds of difference which aren’t—like lan-
guage, at least as we define it—distinctively
human.
It’s a really straightforward question, and it
derives from a basic anthropological one
about how to understand other beings. For
many people this is an epistemological que-
stion about finding and accessing the truth
of an object or the truth of another person.
But there are other ways of approaching this
through thinking about what it is that things
do—a more ontological set of questions.
Thinking of other things—it could be a table
or a cup or it could be you or me, or a bee—
you can think about what it is that gets con-
tained in those things at a particular
moment, not in a trans-historical, trans-geo-
graphical, trans-cultural kind of way, but
what gets contained in those things at the
particular moment that you are paying atten-
tion to it. And then what happens through it
and in relation to it, what it does in the world.
So if you’re thinking about von Frisch and
his bees, what is contained there includes
the Nazi party at that moment in the 1940s,
it includes his collaborators, and it includes
the affect that he brings to his research. And
it also includes all the things the bees are
doing to inflect all that and to create a world
around them that brings all these people in
to pay attention to them in their own particu-
lar ways—people like us sitting here talking
about them!
In what sense do the bees inflect all this?
Well, it’s clear that without the bees none of
it would happen in the way that it does. And
the bees’ capacities create the possibilities
for certain types of activities and analyses,
and close off others. I like to think that these
other beings are able to constrain the rather
[38]
imperial power that humans like to think they
exercise over them. For instance, von
Frisch’s experiments evolved in the way
they did because of certain capacities of
bees. They were extremely sensitive, say, to
individual researchers and would form con-
nections to them. They could smell them
and recognize them, so that meant von
Frisch had to be very cautious about trying
to make sure they didn’t bond with himself or
any of his collaborators in some way. The
bees were able to think through the experi-
ment, and so von Frisch was always having
to think beyond their thinking. The bees con-
strain his experiments and push him to do
them better! The bees—and this goes for
any animal—are not always going to do
what he wants them to. They might have
other ideas. We don’t really have a langua-
ge for this. We can’t necessarily call it inten-
tionality, even though there’s something
parallel going on.
Would switching from epistemology and
the questions of language and con-
sciousness toward ontology allow us to
change our material practices toward
animals away from what you call the
imperial mode?
It is important to acknowledge the astonis-
hing violence that people inflict on animals,
but I don’t think we should let that fact limit
our analysis. What strikes me over and over
again, even with insects, is the level of ambi-
valence in our relationships to them. Part of
the reason I chose to work on insects—apart
from their fabulousness!—was because,
with the exception of bees (and perhaps
ants), they’re so hard to domesticate in an
intellectual sense. Von Frisch is an interes-
ting person in that respect because he’s
utterly torn. But he’s torn in a direction that
most of us aren’t. He’s committed to insects
as equivalent beings, but he also lets him-
self be professionally constrained not to
reveal these feelings too explicitly. I don’t
think these feelings are that unusual, but
von Frisch allows them to guide his work in
ways that others don’t. Take Thomas Hunt
Morgan’s work on fruit flies described by
Robert Kohler. Between 1919 and 1923,
Morgan’s lab “processed” between twenty
and thirty million fruit flies to develop the fruit
fly genome, and they developed a whole pri-
vate language around these animals, refer-
ring to them as “noble beasts,” etc.
Are we capable of taking animals, insects
for example, to be absolutely Other to us,
and imagine a huge chasm between us
and them without wanting to fill that void
with symbolic meaning and without con-
tinuing our devastating material practi-
ces toward them. Is that a viable position
for you?
The Werner Herzog view of nature! For me,
no, because I’d say that rather than making
that kind of programmatic statement, I would
rather think about the ways in which people
refuse that chasm: through the language of
science, through our histories of approxima-
tion to animals, in their treatment in literatu-
re, and so on. We have various stock moda-
lities of understanding difference. They are
all thoroughly problematic, which is why it’s
useful to make the distinction between thin-
king about this epistemologically and thin-
king about it ontologically.
Which shifts the question of language
completely.
Exactly. The question of the gap, and what
kind of gap it is and how we overcome it—
that is a question that leads nowhere.
Because actually that’s a question that just
leads to annihilation; for one thing, it enables
us to put other people out of the category of
the human. We have Rwanda, Nazi
Germany, and so on. In one of his essays on
animals written soon before he died,
Jacques Derrida tries to clear the ground on
which to establish something like cross-spe-
cies sympathy. And for him the question to
ask about animals is, Do they suffer? Which
of course is the same question that is asked
by the animal rights people. It’s a hopeful
question, but I’m not convinced it’s a helpful
one.
I know that question from Bentham, and
Peter Singer also uses it as his point of
departure. It assumes that you’re in a
position to read that suffering and then
that you will sympathize. After all the
genocides of the last century, you might
be skeptical that witnessing suffering
would prevent us from imposing our will
on another living being.
How would we know they suffer? What if
they don’t have a central nervous system
resembling ours? So, yes, I agree, it doesn’t
really solve anything. For one thing, at best,
it’s fundamentally paternalistic.
At one point in your book, you table a
position that you describe as a huma-
nism that would be large enough to inclu-
de animals in fact. Can you elaborate?
That would be, with some ambivalence, the
kind of position that I would move towards if
I had to work at this level of abstraction. It’s
a position that would ask for a certain equi-
valence so that the kinds of analytical and
affective ways of making sense of these ani-
mals would be similar to the ones we might
use to make sense of other people. Bees
have a difference that we’ll refuse to structu-
re hierarchically. Well assume its a differen-
ce, an interesting difference. And well
accept that this difference indexes a limit to
our understanding, possibly long-term.
There’s a lot to be said for beginning from a
position of humility.
Published for the first time in Cabinet, issue
25, Spring 2007.
[39]
Limbajul albinelor:
un interviu cu Hugh Raffles
de Sina Najafi
Albina occidental\, numit\ nepotrivit
Apis mellifera („purt\toarea de miere”) de
c\tre Linnaeus, care a crezut – în mod eronat
– c\ albinele nu fac altceva decît s\ colecte-
ze mierea produs\ de flori, e, probabil, cea
mai iubit\ insect\. {i, fiind una dintre pu]inele
„insecte sociale”, ea a fost inclus\ în folclor,
mitologie, poezie [i chiar în paradigme politi-
ce. De[i prin mileniul al treilea î.Hr. egiptenii
cre[teau deja albine, dansul albinelor la stup
dup\ reperarea unei surse de hran\ a fost
observat abia în 1788. Faptul c\ dansul ar\ta
cu precizie amplasamentul hranei, chiar dac\
era vorba de o distan]\ de cî]iva kilometri, a
fost în]eles abia în anii 1940, cînd zoologul
austriac Karl von Frisch i-a descifrat semnifi-
ca]ia. În 1973 von Frisch a primit Premiul
Nobel pentru întreaga sa activitate [tiin]ific\.
Hugh Raffles, profesor în cadrul
Catedrei de Antropologie de la New School
University din New York, elaboreaz\ în pre-
zent The Illustrated Insectopedia (care
urmeaz\ s\ apar\ la editura Pantheon), o
carte ambi]ioas\, ale c\rei capitole sînt ordo-
nate dup\ literele alfabetului [i în care e ana-
lizat\ varietatea raporturilor existente între
oameni [i insecte. Capitolul de la litera „L”
este dedicat „Limbajului” – mai exact, muncii
de cercetare desf\[urate de von Frisch pen-
tru decodificarea dansului albinelor. Sina
Najafi s-a întîlnit cu Raffles pentru a discuta
despre studiul s\u.
Care era situa]ia studiilor comporta-
mentului animal în momentul cînd Karl von
Frisch [i-a început cercetarea asupra felului
în care comunic\ albinele?
Etologia e o [tiin]\ soft, a[a cum eco-
[40]
logia e o [tiin]\ soft, astfel c\ a fost întotdeau-
na b\nuit\ c\ nu e tocmai o „[tiin]\
adev\rat\”. Iar cînd von Frisch [i-a început
munca, atmosfera era una de scepticism pro-
nun]at. Par]ial, asta se întîmpla din cauza lui
Hans cel De[tept, faimosul cal german cu
talent la matematic\. El b\tea cu copita [i
d\dea rezolv\ri la problemele care i se
puneau. Au venit s\ îl vad\ tot soiul de cele-
brit\]i [i de oameni de [tiin]\. În cele din urm\,
în 1907, un psiholog pe nume Oskar Pfungst
[i-a dat seama c\ talentul lui Hans nu ]inea
de matematic\, ci de o sensibilitate
neobi[nuit\ la comenzile nonverbale date
incon[tient de instructorul s\u.
Dar chiar [i a[a, tot e deja impresio-
nant!
A fost un act de demitizare [i a dis-
creditat cu totul ideea de inteligen]\ animal\.
Dar, dup\ cum spunea]i, cînd vezi a[a ceva,
te po]i gîndi la alte tipuri de inteligen]\, iar
sensibilitatea respectiv\ e ceva la care noi nu
putem decît s\ vis\m. Numai c\ atunci lucru-
rile n-au fost interpretate astfel. A[a c\ atunci
cînd von Frisch s-a apucat de treab\, a f\cut-
o într-o atmosfer\ general\ în care ideea c\
animalele au abilitatea de a ra]iona era pus\
zdrav\n la îndoial\.
Ca [i cum lucrurile nu st\teau sufi-
cient de r\u, cea mai important\ personalita-
te din domeniul studiilor comportamentului
animal de dinainte de von Frisch a fost
cunoscutul naturalistul francez Jean-Henri
Fabre. Fabre, care a murit în 1915, a devenit
faimos c\tre sfîr[itul vie]ii, dar el a fost o per-
sonalitate literar\, nu una [tiin]ific\. A fost
sus]in\torul a ceea ce noi numim ast\zi „pro-
iectul inteligent” (varianta modern\ a „proiec-
tului divin” – n.tr.) [i s-a opus în mod activ
darwinismului. Majoritatea oamenilor de
[tiin]\ au refuzat s\ îl ia în serios [i – dac\
l\s\m la o parte Japonia – dup\ moarte omul
a c\zut în uitare. Dar trebuie spus c\ el a
ini]iat studiile asupra comportamentului ani-
mal. A f\cut experimente [i observa]ii pe
teren începînd cu anii 1850 [i a fost foarte
bun la elaborarea metodelor de teren pentru
studierea comportamentului animal. Dar a
fost iar\[i o ac]iune compromis\. Atunci cînd
au ap\rut von Frisch [i al]ii asemenea lui, ei
au încercat s\ fundamenteze etologia pe
ni[te baze extrem de obiective [i cît mai
[tiin]ifice. Von Frisch este interesant mai ales
pentru c\ abordarea sa [tiin]ific\ e subminat\
de felul în care s-a l\sat fermecat de albine.
A[ vrea s\ ne întoarcem la caracterul
acestei seduc]ii. Pute]i s\ ne vorbi]i mai întîi
despre experimentele lui von Frisch?
În 1914 von Frisch a demonstrat c\
albinele – a c\ror supravie]uire depinde, la
urma urmei, de plantele cu flori – sînt capabi-
le s\ disting\ culorile, de[i sînt daltoniste.
Dup\ cî]iva ani a început s\ studieze sim]ul
mirosului la albine. Cercetarea sa asupra
„limbajului albinelor” a început în anii 1920 la
Institutul de Zoologie de la Universitatea din
München, unde a devenit profesor în 1925.
Cu toate c\ apicultorii [i naturali[tii [tiau de
sute de ani c\ albinele î[i transmit una alteia
amplasamentul surselor de hran\, nimeni nu
[tia cum o fac. Von Frisch a fost cel dintîi care
a f\cut distinc]ia între ceea ce el a numit
„dansul în cerc” [i „dansul ondulator”, ambele
practicate de albine atunci cînd se întorc la
stup. El a urm\rit mi[c\rile pe care albinele le
fac cu corpul [i [i-a dat seama c\ acolo are
loc un act de comunicare de un fel sau altul.
Mai întîi a crezut c\ albinele danseaz\ ca s\
indice diferitele tipuri de hran\, dar în 1944,
cînd [i-a reluat experimentele, a în]eles c\
ambele dansuri comunic\ locul unde se afl\
ea. Cînd hrana e la mai mult de o sut\ de
metri de stup, albinele folosesc dansul ondu-
lator ca s\ transmit\ informa]ii mult mai com-
plexe despre locul respectiv. Acest gen de
comunicare presupune c\ o albin\ re]ine
am\nuntele zborului ei, [i le reaminte[te cîte-
va ore mai tîrziu [i, bineîn]eles, traduce [i
transmite prin dans informa]iile semnificative
unui public ce le în]elege. E o ac]iune com-
plex\ [i încînt\toare. Albina trebuie s\ [tie s\
foloseasc\ soarele ca reper de orientare în
timp ce danseaz\ în interiorul stupului, într-o
bezn\ complet\!
Experimentele lui von Frisch erau cu
adev\rat elegante. El a f\cut stupi de obser-
[41]
va]ie, sta]ii de alimentare [i dispozitive de
hr\nire speciale. A elaborat [i un ingenios
sistem codificat, ce îi permitea s\ identifice
individual sute de albine, pe care le-a însem-
nat cu lac colorat în timp ce acestea se
hr\neau cu apa cu zah\r pus\ de el. A plasat
chiar [i diverse tipuri de obstacole în calea lor
[i le-a ata[at greut\]i pe corp, pentru a-[i da
seama dac\ perceperea distan]ei de c\tre
albine este legat\ de timp sau de distan]a
concret\ parcurs\.
Dac\ o s\ vede]i fragmente de peli-
cul\ cu dansurile respective, o s\ v\ da]i
seama imediat de lucrurile pe care le descrie
von Frisch. A fost un om înzestrat cu r\bdare
[i spirit autocritic, teribil de metodic [i de
creativ. În primul rînd îns\ a avut acel sim]
specific, de naturalist, fa]\ de ecologia, tem-
peramentul [i comportamentul albinelor, pre-
cum [i o afinitate profund\ cu ceea ce eu a[
numi ontologia albinelor. Vorbea despre albi-
ne ca despre ni[te prieteni apropia]i, dar, în
acela[i timp, vedea în ele ceva extraordinar
de misterios. Le înc\lzea în mîinile f\cute
c\u[ atunci cînd frigul le în]epenea mu[chii
aripilor. Erau albinele lui, în acela[i fel în care
un antropolog din trecut ar fi putut s\ conside-
re tribul izolat în mijlocul c\ruia tr\ia drept tri-
bul lui – cu acela[i amestec de [tiin]\, emo]ie
[i mîndrie posesiv\. A[a se face c\ pîn\ [i
atunci cînd avea atîta grij\ de bun\starea lor,
nu ezita deloc s\ le smulg\ antenele, s\ le
reteze aripile, s\ le sec]ioneze trupurile, s\ le
rad\ peri[orii de la ochi [i s\ le acopere ochii
cu [elac. F\cea tot ce trebuia pentru a-[i rea-
liza experimentele.
Ce s-a întîmplat cu cercet\rile lui von
Frisch asupra albinelor dup\ ce au venit
nazi[tii la putere?
Albinele au devenit refugiul s\u. S-a
trezit prizonierul procesului de restructurare a
universit\]ilor, ini]iat de nazi[ti, [i al încerc\rii
nazi[tilor de a controla limbajul [tiin]ei [i ideo-
logia [tiin]ific\. Conform legii de organizare a
func]ionarilor civili, cadrele universitare trebu-
iau s\ aduc\ acte care s\ demonstreze c\
sînt de origine arian\. Unul dintre bunicii lui
von Frisch era evreu. La început nu mai aveai
[42]
voie s\ predai la universitate dac\ erai pe un
sfert evreu, iar apoi propor]ia a sc\zut la o
optime. Von Frisch a fost l\sat în pace o
vreme, în parte pentru c\ era un om de [tiin]\
important, dar [i pentru c\ beneficia de mult\
protec]ie în interiorul universit\]ii. În cele din
urm\, în octombrie 1941, a fost silit s\ plece.
Campania împotriva lui a fost condus\ de
Ernst Bergdolt, un lector de botanic\ de la
institut, care a trimis o scrisoare la Ministerul
Educa]iei [i a cerut ca von Frisch s\ fie con-
cediat, pe motiv c\ acesta nu reu[ise s\
transforme cercet\rile sale asupra albinelor
într-o lucrare ideologic\ în folosul nazi[tilor.
Par]ial, motivul real a fost pura [i
banala invidie profesional\, dar o alt\ parte
din explica]ie o constituie faptul c\ von Frisch
a refuzat s\ fac\ extrapol\ri de la societatea
albinelor la societatea uman\. Gîndi]i-v\
numai la felul în care a fost interpretat\ de-a
lungul istoriei societatea albinelor din per-
spectiva ordinii, a supunerii, a respect\rii
ierarhiilor, a structurii conducerii – elemente
ce puteau fi utilizate foarte u[or pentru a fur-
niza un sprijin [tiin]ific pentru ideologia
na]ionalist-socialist\. Etologi precum Konrad
Lorenz, care a fost un membru activ al
Partidului Nazist [i un personaj important în
Biroul de Politici Rasiale al acestuia, elaborau
teorii pe placul nazi[tilor despre rela]ia exis-
tent\ între ras\ [i specie, teorii pe care von
Frisch pur [i simplu le-a ignorat. La acea
vreme Lorenz sus]inea c\ instinctul trebuie
considerat motorul progresului rasial.
Revenind la dorin]a nazi[tilor de a
face paralele între albine [i ei în[i[i, problema
e c\ ar trebui s\ deformezi destul de mult
lucrurile ca s\ ajungi la nazism pornind de la
albine. În primul rînd presupusul lider al albi-
nelor este o femel\, iar procesul decizional
este extrem de descentralizat. Cum au rezol-
vat nazi[tii aceste probleme?
Pur [i simplu ignorînd toate aspecte-
le respective [i utilizîndu-le pe celelalte, cum
ar fi ordinea, organizarea social\, ierarhia,
diviziunea stric\ a muncii [i sacrificiul pentru
binele suprem. M\ gîndesc c\ am putea s\
st\m a[a, aici, [i s\ le scriem. Nu difer\ chiar
foarte mult de stupul descris de biologii
sociali.
Chestiunea instinctului la Lorenz e
interesant\, fiindc\ îmi pot imagina diversele
moduri în care ar putea fi folosit\ pentru a
sluji nevoilor partidului nazist. Instinctul ar
putea fi în]eles ca un set de reac]ii mecanice,
necalculate, sau un mod de reac]ie înn\scut
[i imuabil [i ar putea fi folosit pentru a sus]ine
ideea c\ instinctele ariene sînt diferite de cele
ale altor oameni [i c\ nu pot fi înv\]ate sau
imitate. Cum s-a desf\[urat discu]ia pe pro-
blema instinctului?
Pentru to]i ace[ti oameni instinctul
reprezenta o problem\ esen]ial\. Fabre e
foarte important pentru stabilirea termenilor
de lucru [i, desigur, Darwin joac\ [i el un rol
fundamental prin cercet\rile sale asupra
comportamentului animal. Azi avem tendin]a
s\ ne imagin\m c\ diferen]a esen]ial\ este
cea dintre instinct [i comportamentul dobîn-
dit, dintre natur\ [i educa]ie. Dar la mijlocul
secolului al nou\sprezecelea problema cen-
tral\ în discu]ie era dac\ instinctul este
înn\scut sau dobîndit. Darwin credea c\
instinctele se mo[tenesc, dar c\ ele sînt un
comportament înv\]at [i apoi mo[tenit. El
sus]ine c\ cele mai dezvoltate instincte se
g\sesc la cele mai inteligente animale, ceea
ce înseamn\ c\ instinctul nu este un compor-
tament automat, ci o expresie a inteligen]ei,
flexibilit\]ii [i capacit\]ii de înv\]are. Î]i dai
seama ce important\ devine acum concep]ia
sa în ceea ce prive[te „proiectul inteligent”.
De exemplu, unul dintre cele mai importante
trofee ale ap\r\torilor „proiectului inteligent”
este ochiul mamiferelor, despre care se
sus]ine c\ nu ar fi putut evolua în etape,
deoarece ar fi fost nefunc]ional atîta timp cît
n-ar fi fost perfect. Se poate demonstra c\ nu
e adev\rat, dar acela[i tip de argumenta]ie e
folosit adesea ([i tot în mod gre[it) pentru a
sus]ine c\ un comportament dat nu putea
evolua prin încerc\ri [i erori. În acest sens,
exemplul preferat al lui Fabre era capacitatea
unei viespi parazite de a-[i paraliza prada pe
care i-o ducea larvei doar atît cît s-o imobili-
zeze, dar nu pîn\ într-acolo încît s\ moar\ [i
s\ devin\ necomestibil\.
Iat\ tradi]ia din care se trage Lorenz.
El face experimente pe p\s\ri [i, ca [i în cazul
lui Fabre, actele repetitive complexe îi suge-
reaz\ c\ instinctul ac]ioneaz\ prin intermediul
unui [ir de comportamente preprogramate,
codificate [i inflexibile. De fapt atît Lorenz, cît
[i Fabre fac o distinc]ie strict\ între instinct [i
înv\]are. În cazul lui Fabre nu ne suprinde atît
de tare, dar lucrurile sînt mai complicate cu
Lorenz, care era partizanul necondi]ionat al
selec]iei naturale.
{i cercet\rile lui von Frisch asupra
albinelor dovedesc c\ ele ar fi înzestrate cu
vreun anumit gen de adaptabilitate? Face [i
asta parte din distinc]ia aceea?
Da. În opinia mea, un motiv bun pen-
tru a analiza înc\ o dat\ cu aten]ie opera lui
von Frisch este importan]a pe care a acordat-
o flexibilit\]ii [i adaptabilit\]ii albinelor. Von
Frisch [i numero[i al]i oameni care l-au urmat
în aceast\ direc]ie de cercetare pot s\ identi-
fice tot felul de opera]iuni mentale complexe
nu numai la albine, ci [i la multe alte insecte.
Oamenii folosesc întotdeauna cu re]inere ter-
meni precum inteligen]\ sau ra]ionalitate
atunci cînd e vorba de animale [i poate c\ au
dreptate, fiindc\ vezi [i dumneata unde ne
poate duce asta – la genul de cercet\ri în
care oamenii se chinuie decenii în [ir s\
demonstreze c\ papagalii cenu[ii pot înv\]a
s\ pronun]e cuvinte sau c\ cimpanzeii pot
folosi limbajul semnelor.
Ce concep]ie asupra limbajului se uti-
lizeaz\ în astfel de proiecte de cercetare?
Întrebarea e de ce trebuie s\ consi-
der\m c\ limbajul ar fi dovada existen]ei unei
forme oarecare de via]\ interioar\. {i de ce
acea via]\ interioar\ trebuie s\ fie una dup\
modelul nostru? Dac\ ne imagin\m c\ inteli-
gen]a noastr\ este una întemeiat\ pe limbaj,
de ce le pretindem [i altor fiin]e s\ ne
demonstreze c\ au aceast\ abilitate, care le-
ar dovedi inteligen]a? Asta nu dovede[te
decît m\sura în care dependen]a noastr\ de
limbaj ne-a îngr\dit puterea imaginativ\.
Ceea ce m\ uime[te foarte tare în
toat\ povestea asta este impulsul nostru per-
[43]
manent de a interpreta lucrurile în termeni
care ne sînt deja inteligibili. Desigur, aici se
pune problema dac\ mai exist\ [i al]i termeni
în care putem gîndi. Dar hai s\ pornim de la
ideea c\ exist\ anumite limite ale capacit\]ii
noastre de în]elegere [i nu de la aceea c\ la
celelalte fiin]e exist\ anumite limite ale capa-
cit\]ii lor de a deveni asemeni nou\. Poate c\
atunci am putea începe s\ judec\m mai efi-
cient rela]iile noastre cu ele, pornind de la
anumite genuri de diferen]\ care – ca [i lim-
bajul, cel pu]in în felul în care îl definim noi –
nu-i sînt specifice omului.
Chestiunea e absolut clar\ [i î[i are
originea într-o problem\ antropologic\ funda-
mental\, legat\ de felul în care în]elegem alte
fiin]e vii. Pentru mul]i oameni este o problem\
epistemologic\, ce ]ine de descoperirea [i
în]elegerea adev\rului despre un obiect sau a
adev\rului despre o alt\ persoan\. Dar mai
exist\ [i alte moduri de abordare a ei, pornind
de la judecata ra]ional\ asupra a ceea ce fac
lucrurile – adic\ de la un set de întreb\ri cu un
caracter mai ontologic. Cînd te gînde[ti la alte
lucruri – fie c\ e vorba de o mas\, o can\, fie
c\ e vorba de mine, de dumneata sau de o
albin\ –, te gînde[ti la ce implic\ acele lucruri
într-un moment anume [i nu într-un gen de
perspectiv\ transistoric\, transgeografic\ sau
transcultural\, ci într-un moment temporal
anume, pe care îl studiezi atunci. Iar atunci
ce se întîmpl\ prin intermediul lor [i în raport
cu ele define[te rostul lor în lume.
Prin urmare, dac\ te gînde[ti la von
Frisch [i la albinele lui, aici e implicat la un
anumit moment, prin anii 1940, partidul
nazist, sînt implica]i colaboratorii lui [i e impli-
cat [i impulsul care l-a împins la studiu. {i mai
e implicat tot ce fac albinele ca s\ influen]eze
lucrurile [i ca s\ construiasc\ în jurul lor o
lume care s\-i fac\ pe oamenii \[tia s\ î[i
abat\ aten]ia asupra lor în stilul lor specific –
oameni ca noi, care stau aici [i discut\ des-
pre ele...
În ce sens influen]eaz\ albinele lucru-
rile?
P\i, e limpede c\ f\r\ albine nimic din
ce s-a întîmplat nu s-ar fi întîmplat la fel.
[44]
Abilit\]ile albinelor creeaz\ posibilitatea
apari]iei altor tipuri de activit\]i [i analize, blo-
cînd în schimb calea altora. Vreau s\ cred c\
aceste alte f\pturi sînt în stare s\ constrîng\
puterea oarecum imperial\ pe care oamenilor
le place s\ î[i imagineze c\ [i-o exercit\ asu-
pra lor. De exemplu, experimentele lui von
Frisch au evoluat în direc]ia în care au f\cut-
o din cauza anumitor abilit\]i ale albinelor. Ele
erau extrem de sensibile, ca s\ zic a[a, la
cercet\torii individuali [i au stabilit leg\turi cu
ei. Îi puteau mirosi, îi puteau recunoa[te –
ceea ce înseamn\ c\ von Frisch trebuia s\
aib\ foarte mare grij\ ca nu cumva albinele s\
ajung\ s\ se ata[eze în vreun fel de el sau de
colaboratorii s\i. Albinele erau capabile s\
ra]ioneze pe parcursul experimentului, a[a c\
von Frisch trebuia s\ ra]ioneze permanent cu
un pas înaintea ra]ionamentului lor. Albinele îi
condi]ionau experimentele, îl sileau s\ le fac\
mai bine! Albinele nu f\ceau întotdeauna ce
voia el – lucru valabil pentru orice animal. S-
ar putea ca ele s\ aib\ alte idei. Nu avem un
limbaj pentru astfel de situa]ii. Nu îi putem
spune neap\rat inten]ionalitate, chiar dac\ e
vorba de ceva oarecum similar.
Deplasarea de la epistemologie [i de
la problemele limbajului [i ale con[tiin]ei spre
ontologie ne permite s\ ne modific\m practi-
cile concrete fa]\ de animale, renun]înd la
ceea ce numi]i atitudinea imperial\?
E important s\ recunoa[tem violen]a
uimitoare cu care oamenii trateaz\ animalele,
dar nu cred c\ acest lucru ar trebui s\ ne
îngr\deasc\ analiza. Ceea ce m\ uime[te
neîncetat, chiar [i în cazul insectelor, e nive-
lul de ambivalen]\ existent în rela]iile noastre
cu ele. O parte din motivul care m-a f\cut s\
lucrez cu insectele – pe lîng\ faptul c\ sînt
extraordinare! – a fost c\, dac\ nu lu\m în
calcul albinele ([i, poate, furnicile), sînt ni[te
creaturi foarte greu de domesticit în sens
intelectual. Din aceast\ perspectiv\ von
Frisch este un personaj interesant, deoarece
este complet rupt în dou\. Doar c\ într-un fel
în care nu sînt foarte mul]i. S-a dedicat insec-
telor, considerîndu-le creaturi egale, dar con-
strîngerile profesiei l-au determinat s\ nu-[i
dezv\luie foarte clar sentimentele. Nu cred c\
astfel de sentimente sînt rar întîlnite, îns\ von
Frisch le-a permis s\-i direc]ioneze opera de
cercetare într-un mod pe care al]ii nu îl fac.
S\ lu\m, de exemplu, cercet\rile lui Thomas
Hunt Morgan asupra musculi]ei de o]et, a[a
cum sînt prezentate de Robert Kohler. Între
anii 1919 [i 1923 laboratorul lui Morgan a
„procesat” între dou\zeci [i treizeci de milioa-
ne de mu[te pentru a stabili genomul acestei
insecte, iar cercet\torii [i-au dezvoltat un
întreg limbaj despre creaturile respective, pe
care le numeau „animale nobile” [i a[a mai
departe.
Sîntem noi în stare s\ vedem anima-
lele – cum ar fi,,de exemplu, insectele – ca pe
un Cel\lalt absolut [i s\ ne închipuim c\ ne
desparte de ele un gol imens, f\r\ s\
încerc\m s\ umplem acel gol cu o semnifi-
ca]ie simbolic\ [i f\r\ s\ ne continu\m dis-
trug\toarele practici concrete asupra lor? Vi
se pare o pozi]ie viabil\?
Perspectiva lui Werner Herzog asu-
pra naturii! În cazul meu nu, pentru c\ a[ pre-
fera s\ nu fac o astfel de declara]ie progra-
matic\, ci s\ m\ gîndesc la moduri în care
oamenii pot s\ resping\ existen]a acelui gol:
cu ajutorul limbajului [tiin]elor, prin istoriile
despre asem\narea noastr\ cu animalele,
prin felul în care sînt tratate în literatur\ etc.
Noi avem diverse modalit\]i standard de
în]elegere a diferen]ei. Toate se dovedesc
foarte problematice [i de aceea e nevoie s\
facem diferen]a dintre o judecare epistemolo-
gic\ [i una ontologic\ a problemei.
Ceea ce modific\ integral chestiunea
limbajului.
Exact. Problema rupturii, a tipului de
ruptur\ [i a felului în care o putem dep\[i –
iat\ o problem\ care nu duce nic\ieri. Fiindc\
de fapt e o problem\ care nu duce decît la
anihilare, din simplul motiv c\ ne d\ voie s\ îi
scoatem pe al]ii din categoria umanului.
Avem cazul Rwandei, pe cel al nazi[tilor [i
a[a mai departe. Într-unul din eseurile sale
despre animale, scrise cu pu]in timp înainte
de a muri, Jacques Derrida încearc\ s\
cure]e terenul pe care s\ se constituie ulterior
un fel de în]elegere inter-specii. Iar întrebarea
pe care [i-o punea el despre animale era
„Oare ele sufer\?” Bineîn]eles, e întrebarea
pe care o pun [i cei de la organiza]iile pentru
drepturile animalelor. E o întrebare încuraja-
toare, dar nu sînt convins c\ e [i una util\.
Cunosc problema din opera lui
Bentham, iar Peter Singer o utilizeaz\ [i el ca
punct de plecare. E de presupus c\ dumnea-
voastr\ sînte]i capabil s\ vede]i acea sufe-
rin]\ [i c\ o în]elege]i. Dup\ toate genociduri-
le din ultimul secol, probabil c\ v\ îndoi]i c\
vederea suferin]ei o s\ ne împiedice s\ ne
mai impunem voin]a asupra altor fiin]e vii.
De unde s\ [tim c\ sufer\? Dar dac\
nu au un sistem nervos central asem\n\tor
cu al nostru? A[a c\ da, sînt de acord c\ o
asemenea abordare nu rezolv\, practic,
nimic. Iar un motiv solid este acela c\, în
esen]\, e una paternalist\.
În cartea dumneavostr\ prezenta]i la
un moment dat o atitudine pe care o numi]i
umanism [i care de fapt pare a fi suficient de
cuprinz\toare ca s\ includ\ [i animalele.
Pute]i s\ dezvolta]i pu]in ideea?
Acesta ar fi genul de atitudine pe care
a[ promova-o dac\ a[ lucra la un asemenea
nivel de abstractizare – de[i a[ face cu o
oarecare re]inere. E o atitudine care ar impu-
ne o anumit\ echivalen]\, astfel ca tipurile de
percep]ie analitic\ [i sintetic\ aplicate asupra
animalelor s\ fie similare cu cele aplicate
asupra celorlal]i oameni. În cazul albinelor
exist\ o diferen]\ pe care noi refuz\m s-o
structur\m ierarhic. Urmeaz\ s\ accept\m c\
aceast\ diferen]\ exist\ [i c\ e vorba de o
diferen]\ interesant\. {i mai trebuie s\
accept\m [i c\ diferen]a respectiv\ stabile[te
– poate chiar pe termen lung – o limit\ pentru
în]elegerea uman\. Mai sînt multe de spus în
favoarea unei abord\ri ini]iate cu mai mult\
modestie.
Interviul a ap\rut ini]ial în revista Cabinet, nr.
25,,prim\vara 2007.
[45]
 “Radio House” area, Bucharest, 2008. / Zona “Casa Radio”, București, 2008.
[46] [47]
My Globalized Family: Reflections on the
Spatial Changes in the Contemporary World
by Alexandra Jivan
Last April, my 86 years old grandmother
rediscovered, thanks to the Internet, her
brother, after an absence of over 50
years. He left Romania after the Second
World War and finished by settling down
in Australia, at the beginning of the 50’s.
The mail censorship practiced by the
Communist regime silenced abruptly their
brotherly relation. She was therefore sure
that he was no longer alive. Still, she
insisted that I help her find his descen-
dants. Since then, I witness her desire
and stubborn willingness to recover this
memory hole. Thus, I have learned that a
letter travels for about 8 days between
the town where my uncle lives, some-
where in the New South Wales, and the
home city of my grandmother, in the
Southwest of Romania.
I have an aunt in Austria and another in
London, UK. I have an uncle settled in
Frankfurt and another one who lives with
his family in New York State. I have rela-
tives in Romania, in Resita, Bucharest,
Timisoara, and Miercurea-Ciuc. This
would be my mother’s side of the family.
On my father’s side, a cousin of mine
lives in Florida and there are some others
in the former Soviet Union that my grand-
mother left after the Second World War
when she fled to Romania.
[48]
Did that stop my family to exist? The
answer is, of course, not. I am and will be
my mother’s daughter, here and any-
where else. My aunt from London will
continue to be my aunt, even if we have
not seen each other for ten years now,
maybe more. But the old family rituals
and lifestyle were radically transformed.
Nowadays, the spatial scattering of the
family members changed the referential
system and the family exists mainly
through the individuals that form it: we
talk more in terms of “me, you, and
him/her” than of “us”. The e-mail, the
webcams, and even Google Earth (that
my grandmother uses to actually “see”
where his Australian brother lives)
replaced the long visits on Sunday after-
noons. Christmas dinners were substitut-
ed by phone conferences. And my moth-
er knows anytime what the temperature
in Montreal or Bucharest is.
If I started by describing my family “map”,
it’s not because I wanted to show a spe-
cial condition, for I am convinced that my
situation is far from being unique. From
the beginning of the last century, people
are moving. Economic immigrants, politi-
cal or war refugees, temporary workers,
ecologic refugees, populations are mov-
ing across the borders. Simultaneously,
the borders are changing, too. Some dis-
appear; others appear, whether because
of the fall of the Iron Curtain, the Balkans
War, the European Union expansion or
the terrorism threat. The old lieux de
m_moire are vanishing; new ones will
come to see the daylight. But nothing of
that will prevent the migratory flows from
growing and multiplying. New Diaspora
communities appear and multiply their
practices; the communication channels
change and adapt themselves to the new
conditions of life and to the new trans-
border needs; a language universalizes
itself and other “small” languages fade
away.
Although the new technologies facilitate
the trans-border communication, it
appears that, in the same time, they are
restricting it. The family secrets, the fam-
ily’s big events are not anymore
announced during dinner at someone’s
place, but online; the new family mem-
bers are welcomed especially by sending
an e-card; the family albums were
replaced by Flickr’s accounts. For some
years now the diaries have been substi-
tuted by the blogs; Family, friends, and
Diaspora groups strengthen their ties in
the virtual space; hot-spots’ coffee shops
are more and more silent, people prefer-
ring to discuss online than engaging in a
conversation with others, sitting at the
next table. At the office, the private-public
separation is more and more visible. The
old debates places (e.g. colleges or uni-
versities) are transferred to the virtual
space (online courses, etc). Last but not
least, the “traditional” neighbourhoods
are changing day by day and we don’t
know anymore our neighbours by their
name.
This dichotomy, this lack of dialogue in a
world of communications translates also
to yet another level, of the space reorgan-
isation: the old peripheries become new
centers. This does not mean that periph-
eries disappear. On the contrary, the
globalization creates new ones. The
North descends to the South, the East
comes to the West, the downtowns are
inhabited by homeless, and the suburbs
are transformed into elegant neighbour-
[49]
hoods. And with this physical and archi-
tectural reorganization, we can remark
that the space struggle seems to be more
and more powerful, translating, in the
same time, a radical fight for life and
recognition.
For instance, one of the interviewees that
Philippe Bourgois quotes in “Homeless in
El Barrio” declares: “I don’t want anymore
to survive, I want to live!” (1993: 322)1.
Since always, the survival question has
been associated with the more divest
people, living in precarious conditions:
the ghettos, the camps, the totalitarian
regimes, and the problematical suburbs.
In our days, the whole world seems to
face the old suburb problems. The fear
(of terrorist attacks, of otherness, dis-
eases, unemployment, etc.) is ubiqui-
tous, invading all types of spaces: public
and private, Western and Eastern, urban
and rural, centers and margins. The
result is a complex fight for space and
place: individual (spatial mobility, intra- or
inter-generations) and collective (social
dwelling, chic neighbourhoods). These
mutations are even more terrible when
they generate important conflicts, either
within the families or within the social
perimeter. Thus, new limits are being
drawn and new walls are being erected.
On one hand, as we saw it recently in
Europe, with the conflicts between the
economical immigrants in the Western
countries and the local populations, the
peripheries are facing the same historical
problems. They represent a fertile land
for rumours, urban legends, and crime
histories. They make us think of death,
diseases, obscurantism, and roving.
These places are characterized by a big
absence: the one of the State (Bourdieu
[50]
1993). But, in the same time, the space is
more than ever politicized.
On the other hand, State-in-State-like
spaces are coming to life. Such would be
the case of the gated communities, these
closed communities, framed by walls,
and under permanent surveillance.
These luxurious spaces, generally popu-
lated by the middle class, can be formed
by one hundred to twenty thousand per-
sons (Le Goix 2005). The golf courses
and the country clubs distinguish them
from the secured buildings where people
often share only the parking lots. Neither
private company, nor public local group,
it’s more a form of voluntary segregation,
of a local sovereignty. Noticed for the first
time at the end of the 60’s, these segre-
gations represent a very obvious phe-
nomenon since the late 80’s2.
Nevertheless, in our time, the gated com-
munities are an illustration of the fear cul-
ture: fear of the other, of the cultural
diversity, fear of social changes3.
Furthermore, they represent a new form
of cultural intimacy, a new type of com-
munitarianism: on one hand, there is “the
good”, those that are part of the commu-
nity, on the other, “the mean”, outside the
walls.
Subsequently, the frontiers seem to be
drawn a second time. It is obvious that
these voluntary or involuntary “deporta-
tions”, which are, by the way, more and
more frequent, will have visible conse-
quences on the people’s – adults and
children - behaviour, on the social rela-
tions, briefly, on all the aspects which
can, in one way or another, touch an indi-
vidual4.
Identifications and de-identifications,
imaginary and illusory, identity redefini-
tions, memorial repositioning, represen-
tation crisis, glocalization, mcdonaldiza-
tion, individualism and individualization,
trans-global and trans-territorial issues,
various translations and transcriptions
distinguish a world crumbled more than
ever. All these dimensions would charac-
terize the new social map of the contem-
porary world.
In order to better understand the new
place phenomena and all the implications
that transformation would have on the
people’s life style and individuals/groups
relations, the social should be always
imagined _ la Bourdieu, in connection
with the physical space, and the habitus
in connection with the body. For instance,
in this context, an author like Bauman
(1998) invokes the impossibility to find a
chez soi; the impossibility to stop, to take
a break; a sort of a universal, real or
imagined, nomadization5.
Hence, everybody is a traveller: on one
hand, those who can travel even without
papers and visas, on the other hand,
those who are not able to do it, for they
are “without-papers”. The first ones live in
a temporal dimension, the second ones
in a spatial context. The first ones travel
when they wish to, the latter are con-
strained to do it (ibid.). Bauman identify
them, metaphorically, as “tourists” and
“vagabonds”. The “tourists” will leave
their places when they want to; the
“vagabonds” know that they cannot
remain a long time in one place, because
they are not welcome anywhere. The
society, in lato sensu, points the author,
needs the two categories, since the
“tourists” cannot exist without the recur-
rent picture of the “vagabonds”.
Facing individuals that seem more stan-
dardized than ever, maybe the statement
of the anthropologist and psychoanalyst
Pierre Legendre (2004) is just accurate:
we are living in a world that seems to
have lost its fathers. What is the meaning
of “losing the fathers”? It’s losing the ref-
erences; it’s losing the significant. The
individual no longer knows who he really
is or what the society/family wants him to
be, but persists in wanting to be by iden-
tifying with something/somebody else
that he will not necessarily be or want to
be. Consequently, the fragility of “being
as” produces a fragmentation of the sub-
ject, from which a representation crisis;
so a supra-identification or multiple iden-
tifications can result.
Thus, on one hand, this is about an alter
subjectivity. On the other hand, it could
be an inclusion strategy, based on an
unawareness of the other: one tries to
include the other, one becomes a mirror
for an other (ibid.). There is no doubt that
the symbolic dimensions and their real
consequences are huge and generate so
many (new) forms of representation.
Actually, the French anthropologist Marc
Aug_ (1994) speaks about this dichotomy
that seems to characterize the super-
modernity, between places and non-
places. As he points out, the place refers
to an identity, a relation, and a history;
the non-place will be defined by the
absence of these three dimensions. The
airports, the malls, and the new technolo-
gies of communication are such non-
places because they permit the coexis-
tence or cohabitation without actually liv-
ing together.
This being said, we can discern that in
[51]
the postmodern context who promotes –
at least ideologically and in speeches –
the otherness and the culture of the
other, more than ever, its subjects are
centered on themselves. The exclusion
forms are multiplied, even if it appears
that the other needs to be included for a
better self-identification (or self-inclu-
sion).
Secondly, in the absence of a clear sys-
tem of references, the individuals will
construct new ones, but without actually
arriving to identify themselves in an irrev-
ocable way, since all forms of identifica-
tion are followed by a de-identification.
It’s not in terms of “good” or “bad” that
this process must be considered. All that
is to remark is that this identification
processes sometimes seem endless and
they are witnessing once again the fragili-
ty of the existence and of the social rela-
tions in the contemporary world.
Finally, the space/time compression
makes in sort that the new family and
social “maps”, these new places depend
on the new technologies and involve new
rituals and different representations. So,
the fragmentation of the world system is
also present in the families, in the individ-
ual’s lifestyle. Being used to travel
between Bucharest and London,
Melbourne and Montreal, the people are
more and more in a hurry and have trou-
ble to find their place. Actually, the places
are substituted by the non-places;
“tourists” or “vagabonds”, we are living
more and more in the airports or their
images, we prefer Internet communica-
tion to the old agora debates, and the
grandmothers are learning how to use
the Yahoo Messenger.
[52]
Some are travelling in the real world, oth-
ers in an imaginary one. Whatever the
case may be, we have to notice that a
reorganized space signifies a reorgan-
ized body, another body, another self.
Once again, more than ever, we are
under the influence of Rimbaud’s state-
ment: “Je est un autre”. Actually, even
more than that, because in the same let-
ter in which the French poet stated the “I
is an other”, he writes: “It’s false to say: I
think. One should say: one thinks me”6.
A first version of this text was presented to the
“Contemporary Debates in Anthropology” course
at Laval University (October 2005).
Acknowledgments: My special thanks to Simona
Dumbravă, Sebastian Jivan, and Felix Vogel for
their comments on this text.
Notes
1.
Original text in French: “J’veux plus survivre,
j’veux vivre!”
2.
The causes of their multiplication is due to
the recapitalization explained by the economi-
cal major changes during those years and to
the need to build a “fortress” in places as
Nairobi and Mexico City, because of the risks
involved by the militarization of these cities (Le
Goix 2005).
3.
In fact, in the interviews made by Setha Low
(2003) in the gated communities of New York
and San Antonio, the fear shows through the
recordings in an evident way: the subjects
speak about the fear to take useless risks, fear
of death and diseases, etc.
4.
See, for example, the recent report of the
Romanian Soros Foundation, on the migration
effects on children’s behaviour in Romania
(Toth, Toth et al. 2007).
In this very sense, one of the authors of the
5.
last “Urbania”, a Montreal magazine, writes:
“You can do the tour of the world; see all the
cities of the universe. But this is not so impor-
tant. What really counts is where you will stop”.
Original text in French: “Tu peux faire le tour
du monde, voir toutes les villes de l’univers.
Mais c’est pas tellement important. Ce qui
compte, c’est o_ t’arr_tes” (Simard 2007).
Original text in French: “C’est faux de dire: Je
6.
pense. On devait dire: On me pense.”
References
Augé M., 2003, „Nouveaux mondes”: 127-175 [i
193-195, in M. Augé, Pour une anthropologie
des mondes contemporains. Paris,
Flammarion.
Bauman Z., 1998, „Tourists and vagabonds”:
77-102, in Z. Bauman, Globalization: The
Human Consequences. New York, Columbia
University Press.
Bourdieu P., 1993, „Effets de lieu”: 249-261, in
P. Bourdieu (dir.), La misère du monde. Paris,
Seuil.
Bourgois P., 1993, „Homeless in El Barrio”:
317-336, in P. Bourdieu (dir.), La misère du
monde. Paris, Seuil.
Legendre P., 2004, Ce que l’Occident ne voit
pas de l’Occident. Paris, Mille et une nuits.
Le Goix R., 2005, „La dimension territoriale des
gated communities aux Etats-Unis. La clôture
par contrat”, Cercles, 13: 97-121.
Low S. M., 2003, „The Edge and the Center:
Gated Communities and the Discourse of
Urban Fear”: 385-407, in S. M. Low [i D.
Lawrence-Zuniga (eds.), The Anthropology of
Space and Place. Oxford, Blacckwell.
Matache A., 2007, „Vecin\tatea `n limitele
ansamblurilor reziden]iale `nchise tip gated
communities”, Eurobarometru vizual, un proiect
al Centrului Interna]ional pentru Art\
Contemporan\. Document consultat on-line,
www.icca.ro, `n noiembrie 2007.
Rimbaud A., 1975, „Lettre à Georges Izambard
du 13 mai 1871”: 112-114, in G. Schaeffer,
Lettres du voyant (13 et 15 mai 1871). Genève,
Droz.
Simard M., 2007, „Tu peux frencher un gars à
Memphis”, Urbania, 17: 25.
Toth G., A. Toth et al., 2007, Efectele migra]iei:
copiii r\ma[i acas\, un proiect al Funda]iei
Soros Rom=nia. Document consultat on-line,
www.osf.ro, `n noiembrie 2007.
[53]
Familia mea mondializata:˘ câteva reflectii
¸ Sovietic\, pe care bunica patern\ a p\r\sit-
asupra schimbarilor
˘ spatiale
¸ în
contemporaneitate
de Alexandra Jivan
~n luna aprilie a acestui an, bunica mea, `n
v=rst\ de optzeci [i [ase de ani, [i-a
redescoperit, gra]ie Internetului, un frate,
dup\ o jum\tate de secol. El a p\r\sit
Rom=nia la sf=r[itul celui de-al Doilea
R\zboi Mondial [i, dup\ un periplu `n
Europa, s-a stabilit `n Australia, c=ndva pe
la `nceputul anilor ’50. Din p\cate, cenzu-
rarea coresponden]ei private practicat\ de
regimul comunist a pus cap\t leg\turii lor,
bunica fiind, de altfel, sigur\, `n to]i ace[ti
ani, c\ el nu mai este `n via]\. De c=nd a
`n]eles ce `nseamn\ Internetul, m-a rugat
s\-i caut eventualii descenden]i. {i iat\ c\
i-a r\spuns `nsu[i fratele! De atunci, sunt
martor\ a obstinen]ei lor de a completa
rapid p\r]ile absente din istoriile de via]\
respective. Am aflat, de exemplu, c\ o
scrisoare face opt zile lucr\toare `ntre
localitatea `n care tr\ie[te unchiul meu,
undeva `n regiunea australian\ New South
Wales, [i ora[ul `n care locuie[te bunica, `n
sud-vestul Rom=niei.
Am o m\tu[\ `n Austria [i o alta `n Londra.
Am un unchi care tr\ie[te de ni[te ani buni,
deja, la Frankfurt [i altul `n statul american
New York. Am rude `n Rom=nia, la Re[ita,
Bucure[ti, Timi[oara [i Miercurea-Ciuc.
Aceasta ar fi portretul geografic al familiei
din partea mamei. ~n ceea ce prive[te
familia tat\lui meu, am o veri[oar\ `n
Florida [i ni[te rude `n fosta Uniune
[54]
o `n timpul r\zboiului, c\ut=nd refugiu `n
Rom=nia.
Faptul c\ suntem at=t de `mpr\[tia]i ne
`mpiedic\ oare s\ fim, `n continuare, o fam-
ilie? R\spunsul este, bine`n]eles, nu! Sunt
[i voi continua s\ fiu fiica mamei mele, aici
[i oriunde altundeva pe planet\. M\tu[a
mea din Londra este, `n continuare,
m\tu[a mea, chiar dac\ nu ne-am v\zut de
vreo zece ani, poate chiar mai mult. ~ns\,
este evident c\ vechile ritualuri de familie [i
modul nostru de via]\ s-au transformat rad-
ical. Astfel, distan]ele spa]iale care ne
separ\ au schimbat, printre altele, sistemul
nostru de referin]\, familia afirm=ndu-se `n
prezent `n special prin individualit\]ile care
o compun. Vorbim, a[adar, atunci c=nd o
facem, mai degrab\ `n termeni de „eu, tu,
el, ea” dec=t de „noi”. Mesajele electron-
ice, camerele web [i chiar Google Earth
(pe care bunica l-a folosit s\ vad\ exact
unde locuie[te fratele ei din Australia)
suplinesc vizitele `nt=rziate de duminic\
dup\-amiaz\, mesele de Cr\ciun au fost
`nlocuite cu conferin]e telefonice, iar mama
[tie `n orice moment cum e vremea la
Montreal [i `n Rom=nia.
Dac\ am `nceput prin a descrie „harta”
familiei mele, nu am f\cut-o `n inten]ia de a
scoate `n eviden]\ eu [tiu ce caracteristic\
singular\, fiindc\ sunt convins\ c\ nu
form\m o excep]ie. De la `nceputul secolu-
lui trecut, lumea c\l\tore[te [i se mut\. Fie
c\ este vorba de imigran]i economici sau
politici, de refugia]i de r\zboi, de cei care
se duc s\ lucreze pentru o perioad\ deter-
minat\, de refugia]i ecologici, nenum\ra]i
oameni traverseaz\ frontiere. ~n acela[i
timp `ns\, frontierele se schimb\ [i ele.
Unele dispar, altele apar, fie c\ ne g=ndim
la c\derea Cortinei de Fier, la r\zboaiele
din fosta Iugoslavie, la extinderea Uniunii
Europene sau la amenin]\rile terorismului,
devenit planetar. Fostele locuri de memo-
rie se estompeaz\ sau dispar, altele le iau
locul, uneori de pe o zi pe alta. Nimic `ns\
nu pare s\ stopeze cre[terea [i multipli-
carea fluxurilor de migra]ie, ceea ce con-
duce, printre altele, la apari]ia unor noi
grupuri diasporice [i, `n consecin]\, la
`nmul]irea practicilor lor identitare. ~n acest
context, canalele de comunicare se
schimb\, adapt=ndu-se noilor condi]ii [i
moduri de via]\ transfrontaliere. O anumit\
limb\, ba chiar, am putea spune, un
anume limbaj se universalizeaz\, `n vreme
ce multe altele, mai „mici”, se estompeaz\.
Noile tehnologii ale informa]iei ajut\, f\r\
doar [i poate, comunicarea transfrontal-
ier\. Pe de alt\ parte `ns\, `n acela[i timp,
ele par s\ o dilueze. Astfel, secretele de
familie, marile evenimente ale familiei nu
se mai anun]\ `n timpul unei cine la unul
dintre noi acas\, ci on-line. Noii membri ai
familiei sunt saluta]i prin trimiterea unei
felicit\ri electronice, iar albumele de familie
sunt `nlocuite de conturile Flickr. De ni[te
ani deja, blogurile au luat locul
tradi]ionalelor jurnale intime, iar grupurile
din diaspora, prietenii, colegii, familiile se
`nt=lnesc mai ales `n spa]iul virtual. ~n
cafenele, devenite hot-spot, se tace din ce
`n ce mai mult, lumea prefer=nd, la o adic\,
s\ stea pe chat dec=t s\ vorbeasc\ cu cei
a[eza]i la masa de al\turi. La serviciu, dis-
tinc]ia dintre privat [i public devine tot mai
clar\, iar fosturile locuri de dezbatere, cum
ar fi, de exemplu, universit\]ile, s-au mutat,
[i ele, `n lumea virtual\, pe forumuri de
discu]ii, cursuri on-line etc. Nu `n ultimul
r=nd, rela]iile de vecin\tate „tradi]ional\” se
transform\ v\z=nd cu ochii, nefiind rare
situa]iile `n care nici nu mai [tim cum `i
cheam\ sau cine sunt cei care locuiesc
l=ng\ noi.
Aceast\ dihotomie, lipsa aceast\ ciudat\
de dialog `ntr-o lume a comunic\rii, se tra-
[55]
duce [i la un alt nivel, [i anume cel al reor-
ganiz\rii spa]iului. Astfel, vechile periferii
devin noi centre, ceea ce nu `nseamn\
neap\rat c\ ele dispar. Dimpotriv\, mondi-
alizarea creeaz\ noi periferii. Nordul
coboar\ `nspre sud, estul se mut\ la vest,
prezen]a oamenilor str\zii [i a celor s\raci
este tot mai vizibil\ `n centrele urbane, iar
suburbiile `n care ace[tia obi[nuiau s\
locuiasc\ se transform\ `n cartiere [ic. ~n
acest context, este relativ u[or de observat
c\ aceast\ reorganizare arhitectural\ [i
fizic\ aduce cu ea o lupt\ tot mai puternic\
pentru spa]iu, care se traduce adeseori
printr-o lupt\ radical\ pentru tr\it, (dreptul
la) via]\ [i recunoa[tere.
De exemplu, unul dintre intervieva]ii lui
Philippe Bourgois (1993: 322), citat de
autor `n „Homeless in El Barrio”, afirma:
„Nu mai vreau s\ supravie]uiesc, vreau s\
tr\iesc!”1. Dintotdeauna, chestiunea
supravie]uirii a fost asociat\ cu persoanele
cele mai n\p\stuite, cu cei care tr\iau `n
condi]ii extrem de precare, `n ghetouri,
lag\re de concentrare, regimuri totalitare,
periferii-problem\. ~n zilele noastre, lumea
`ntreag\ pare a se lovi de acela[i subiect al
supravie]uirii. Frica – de atacuri teroriste,
de str\ini, de cel\lalt, de boli, de perspecti-
va [omajului etc. – este ubicu\, invad=nd
astfel toate tipurile de spa]ii: public [i pri-
vat, Occident [i Orient, urban [i rural, cen-
tru [i margine. Una dintre consecin]ele cele
mai vizibile este, dup\ cum am sugerat mai
sus, o lupt\ complex\ pentru spa]ii [i locuri:
fie c\ este individual\ [i vizeaz\ mobilitatea
spa]ial\, intra- sau inter-genera]ional\, fie
c\ este colectiv\ [i implic\ subiecte ca
locuin]ele sociale, cartierele [ic etc. Aceste
muta]ii vor fi cu at=t mai teribile c=nd
genereaz\ conflicte, `n interiorul familiei
sau `n zona rela]iilor sociale. Prin urmare,
`ntr-o prim\ faz\, putem nota deja c\
spa]iul-timp contemporan se poate dis-
tinge printr-o important\ tendin]\ de a
[56]
impune limite noi [i a ridica alte ziduri.
Pe de o parte, dup\ cum am v\zut recent
`n Europa, cu conflictele dintre imigran]ii
economici din ]\rile occidentale [i popu-
la]iile locale, periferiile se lovesc de ace-
lea[i probleme ca `n timpurile ancestrale:
terenuri propice pentru rumori, legende
urbane, pove[ti cu crime, ele trimit cu
g=ndul la boli, obscurantism, hoin\real\ [i
moarte. Practic, aceste locuri se caracter-
izeaz\ printr-o mare absen]\, [i anume cea
a statului (Bourdieu 1993). ~n acela[i timp
`ns\, spa]iul contemporan este, mai mult
dec=t ori[ic=nd, politic [i politizat.
Pe de alt\ parte, din ce `n ce mai multe
locuri care adopt\ forma [i organizarea
unui stat `n stat par s\ vad\ lumina zilei.
Este cazul, de exemplu, ansamblurilor
reziden]iale `nchise.2 Cartiere sau zone cu
case de lux, `ncadrate de ziduri, aflate sub
supraveghere video, aceste comunit\]i pot
avea `ntre o sut\ [i dou\zeci de mii de
locuitori (Le Goix 2005). Serviciile oferite `n
interiorul zidurilor le disting de blocurile cu
interfon sau cele supravegheate, `n care
locuitorii au, poate, `n comun, parcarea
sau faptul c\ frecventeaz\ acela[i magazin
de la parterul cl\dirii. Nici companii private,
nici organiza]ii locale, ansamblurile rezi-
den]iale `nchise reprezint\ mai degrab\ o
form\ de segregare voluntar\, de suveran-
itate local\. Observate pentru prima oar\ la
sf=r[itul anilor ’60, `n localit\]i militarizate
ca Nairobi sau Ciudat de Mexico, ele au
devenit un fenomen curent `n Statele Unite
[i alte ]\ri occidentale `n anii ’80 (ibid.). Pe
l=ng\ faptul c\ apari]ia lor `n Occident a
fost ajutat\, probabil, de cre[terea eco-
nomic\ din acei ani, `n zilele noastre, aces-
te comunit\]i ilustreaz\, de asemenea, o
cultur\ a fricii: frica de str\ini, de cel\lalt,
cel diferit, frica de diversitate cultural\, de
schimb\ri sociale etc.3 Ele reprezint\ deci,
f\r\ prea mari dubii, o nou\ form\ de intim-
itate cultural\ ([i social\), un nou tip de
comunitarism: pe de o parte, `n interior,
sunt cei „buni”, pe de alta, `n afara
zidurilor, cei „r\i”.
Prin urmare, grani]ele par a se stabili o
dat\ `n plus, `n interiorul frontierelor statale
[i ale celor imaginate ale ora[ului. Este evi-
dent c\ aceste „deport\ri”, voluntare sau
nu, care sunt, de altfel, din ce `n ce mai
frecvente, au [i vor avea consecin]e viz-
ibile asupra comportamentelor popula]iei –
adul]i [i copii -, asupra rela]iilor sociale, pe
scurt, asupra tuturor aspectelor care pot
privi [i atinge o anumit\ persoan\ 4.
Identific\ri si dezidentific\ri, imaginar [i ilu-
zoriu, redefiniri identitare sau crize ale
reprezent\rii, glocalizare, mcdonaldizare 5,
individualism [i individualizare, dimensiuni
trans-globale [i trans-teritoriale, translat\ri
[i transcrieri diverse caracterizeaz\ harta
social\ a spa]iului contemporan [i `mpart o
lume care pare, iat\, mai fragmentat\ ca
niciodat\.
Pentru a observa cu precizie acest nou
fenomen al diviz\rii spa]iului [i locurilor,
dar, mai ales, implica]iile pe care acest tip
de transform\ri le poate avea asupra mod-
ului de via]\, respectiv asupra rela]iilor
`ntre indivizi [i/sau grupuri, spa]iul social ar
trebui s\ poat\ fi imaginat, à la Bourdieu, `n
leg\tur\ cu spa]iul fizic, iar habitus-ul `n
conexiune cu corpul individual [i/sau
social. ~ntr-o asemenea perspectiv\, un
autor precum Bauman (1998) ar invoca
imposibilitatea indivizilor de a g\si, de a-[i
defini un acas\, neputin]a de a se opri, de
a face o pauz\, altfel spus, un soi de
nomadism universal, fie c\ este real sau
imaginat - `ns\ cu consecin]e reale6.
~n acest context, avanseaz\ autorul,
oricine poate fi un c\l\tor: pe de o parte,
sunt cei care pot c\l\tori oriunde [i oric=nd,
f\r\ a avea nevoie de prea multe acte [i
documente, pe de alta, cei care nu pot s\
o fac\, tocmai pentru c\ le lipsesc aceste
acte [i documente. Primii se raporteaz\
mai ales la o dimensiune temporal\, ceilal]i
la un context spa]ial. Prima categorie va
c\l\tori atunci c=nd dore[te, cea de-a doua
fiindc\ este constr=ns\ s\ o fac\ (ibid.).
Bauman `i nume[te, metaforic, „turi[ti” [i
„vagabonzi”. „Turi[tii” pleac\ dintr-un loc `n
momentul `n care vor; „vagabonzii” [tiu c\
nu pot r\m=ne prea mult `ntr-un loc,
fiindc\, `n general, nu sunt bineveni]i nici-
unde. Societatea, `n sens larg, indic\
autorul, are nevoie de ambele categorii,
deoarece „turi[tii” nu pot exista, practic,
f\r\ imaginea recurent\ a „vagabonzilor”.
~n fa]a unor indivizi care par mai standard-
iza]i dec=t oric=nd, poate c\ pozi]ia
antropologului [i psihanalistului Pierre
Legendre (2004) este corect\: tr\im `ntr-o
lume care las\ impresia c\ [i-ar fi pierdut
ta]ii. Ce `nseamn\, `n acest context, „a-[i
pierde tat\l”? A pierde sistemele de
referin]\, a pierde `n]elesul. Altfel spus,
individul nu mai este sigur de ceea ce este
ori de ceea ce societatea/familia a[teapt\
de la el s\ fie, `ns\, evident, continu\ s\
vrea s\ existe, identific=ndu-se, a[adar, cu
ceva/altcineva care nu este `n mod nece-
sar sau nu vrea neap\rat s\ fie. De unde
rezult\ fragilitatea lui „a fi ca”, ceea ce pro-
duce o fragmentare a subiectului, de unde
[i criza reprezent\rii. Prin urmare, supra-
identificarea sau identific\rile multiple nu
sunt rare.
A[adar, pe de o parte, ar fi vorba despre o
alter-subiectivare. Pe de alta, ar putea fi
cazul unei strategii de includere, bazat\ pe
ignorarea alterit\]ii, situa]ie `n care se
`ncearc\ includerea celuilalt, sinele
devenind astfel oglind\ pentru altul (ibid.).
Dimensiunile simbolice [i consecin]ele
reale ale unui astfel de demers trebuie,
[57]
f\r\ `ndoial\, luate `n seam\, mai ales dac\
ne g=ndim c\ pot genera (noi) forme de
reprezentare. De altfel, antropologul
francez Marc Augé (1994) vorbe[te de
aceast\ dihotomie care pare s\ caracter-
izeze hiper-modernitatea, [i anume `ntre
locuri [i non-locuri. Conform autorului,
locurile au identitate, au o istorie, se carac-
terizeaz\ printr-o rela]ie ancestral\; non-
locurile ar fi cele `n care aceste trei dimen-
siuni sunt absente. Aeroporturile, marile
spa]ii comerciale, noile tehnologii ale
comunic\rii ar fi astfel de non-locuri, fiindc\
faciliteaz\ coexisten]a, coabitarea, f\r\ a
implica `ns\, neap\rat, [i tr\itul `mpreun\.
Acestea fiind spuse, putem nota c\, `ntr-un
context postmodern care promoveaz\ –
cel pu]in `n ideologie [i discurs – alteri-
tatea, cultura celuilalt, subiec]ii par a
`mbr\]i[a mai mult dec=t oric=nd egocen-
trismul. Formele de excludere sunt multipli-
cate, chiar dac\, la o prim\ vedere, cel\lalt
pare a trebui fi inclus, pentru a face astfel
posibil\ auto-identificarea (sau auto-
includerea).
~n al doilea r=nd, `n absen]a unui sistem de
referin]e stabil, indivizii construiesc altele
noi, f\r\ a ajunge `ns\ s\ se autoidentifice
`ntr-un mod irevocabil, `ntruc=t, practic,
oric\rui proces de identificare `i core-
spunde unul de dezidentificare. Nu este `n
inten]ia mea s\ vorbesc aici `n termeni de
„bun” [i „r\u”. Cred `ns\ c\ trebuie notat c\
aceste procese de identificare par uneori
f\r\ sf=r[it [i c\ demonstreaz\, o dat\ `n
plus, fragilitatea tr\irii [i a rela]iilor sociale
`n lumea contemporan\.
~n cele din urm\, compresiunea spa]io-
temporal\ face ca noile „h\r]i” familiale [i
de grup s\ depind\ de noile tehnologii ale
comunic\rii [i s\ implice astfel ritualuri noi
[i forme de reprezentare diferite de ceea
ce am cunoscut p=n\ `n urm\ cu c=]iva ani.
[58]
Fragmentarea lumii-sistem `[i face,
a[adar, sim]it\ prezen]a [i `n interiorul
familiilor, marc=nd modurile de via]\ indi-
viduale [i colective. Obi[nui]i s\
c\l\toreasc\ `ntre Bucure[ti [i Londra,
Melbourne [i Montreal, oamenii se arat\
din ce `n ce mai gr\bi]i [i au dificult\]i `n a-
[i g\si un loc al lor. Locurile sunt `nlocuite
tot mai des prin non-locuri, indivizii -
„turi[ti” sau „vagabonzi” - raport=ndu-se
din ce `n ce mai mult la aeroporturi, spa]ii
comerciale sau la imaginile acestora.
Prefer\m comunicarea pe Internet fostelor
agore, chiar [i bunicile `nva]\ s\ foloseasc\
Yahoo Messenger.
Unii dintre noi c\l\toresc `n lumea real\,
al]ii `n imaginar. ~n ambele situa]ii `ns\,
asist\m la o reoganizare radical\ a
spa]iului. {i s\ nu uit\m c\ un spa]iu reor-
ganizat `nseamn\, de cele mai multe ori,
un corp (individual [i/sau) social reorgani-
zat, un alt corp, de ce nu, un alt sine. Iat\-
ne, deci, `n plin\ er\ rimbaudian\ a lui: „Je
est un autre”. De fapt, chiar mai mult de
at=t, dac\ ]inem seama c\, `n acela[i text,
poetul francez spunea c\ nu mai este
potrivit s\ afirm\m: „G=ndim”, fiind mai
degrab\ convenabil s\ anun]\m c\ suntem
g=ndi]i7.
O versiune final\ a acestui text a fost prezentat\
la cursul “Contemporary Debates in
Anthropology” de la Laval University (Octombrie
2005).
Mul]umirile mele lui Simona Dumbrav\, Sebastian
Jivan, [i lui Felix Vogel pentru comentariile lor.
Note
1
Text original `n limba francez\.
2
„Gated communities” `n englez\. Sintagma `n
limba rom=n\ `mi este inspirat\ de textul arhi-
tectei Andreea Matache (2007).
3
De altfel, `n interviurile realizate de Setha Low
(2003) `n dou\ comunit\]i `nchise nord-ameri-
cane, din New York [i San Antonio, teama
transpare `ntr-un mod evident, fie c\ subiec]ii
invoc\ frica de a-[i asuma riscuri inutile, de a fi
ataca]i pe strad\ sau `n fa]a casei sau de a se
`mboln\vi intr=nd `n contact cu str\inii.
A se vedea, de exemplu, raportul recent al
4
Funda]iei Soros, av=nd ca tem\ efectele
migra]iei asupra comportamentului copiilor din
Rom=nia (Toth, Toth et al. 2007).
5
Din neologismele din limba englez\ „glocaliza-
tion”, generat de termenii „globalization” [i
„localization”, respectiv „mcdonaldization”.
6
~n acest sens, unul dintre autorii ultimului
num\r al revistei montrealeze „Urbania”,
noteaz\: „Po]i s\ faci turul lumii, s\ vezi toate
ora[ele de pe planet\. Dar acest lucru nu este
at=t de important. Ceea ce conteaz\ cu
adev\rat este unde te opre[ti” (Simard 2007:
25). Text original `n limba francez\.
(7) Pentru versiunea exact\ `n limba rom=n\, se
poate consulta traducerea lui Mihail Neme[,
ap\rut\ la Polirom, `n 2003. ~ntruc=t nu am volu-
mul la `ndem=n\, am preferat s\ utilizez
parafraza. Textul original `n francez\ este:
„C’est faux de dire: Je pense. On devait dire: On
me pense” (Rimbaud 1975).
Referin]e
Augé M., 2003, „Nouveaux mondes”: 127-175 [i
193-195, in M. Augé, Pour une anthropologie
des mondes contemporains. Paris,
Flammarion.
Bauman Z., 1998, „Tourists and vagabonds”:
77-102, in Z. Bauman, Globalization: The
Human Consequences. New York, Columbia
University Press.
Bourdieu P., 1993, „Effets de lieu”: 249-261, in
P. Bourdieu (dir.), La misère du monde. Paris,
Seuil.
Bourgois P., 1993, „Homeless in El Barrio”:
317-336, in P. Bourdieu (dir.), La misère du
monde. Paris, Seuil.
Legendre P., 2004, Ce que l’Occident ne voit
pas de l’Occident. Paris, Mille et une nuits.
Le Goix R., 2005, „La dimension territoriale des
gated communities aux Etats-Unis. La clôture
par contrat”, Cercles, 13: 97-121.
Low S. M., 2003, „The Edge and the Center:
Gated Communities and the Discourse of
Urban Fear”: 385-407, in S. M. Low [i D.
Lawrence-Zuniga (eds.), The Anthropology of
Space and Place. Oxford, Blacckwell.
Matache A., 2007, „Vecin\tatea `n limitele
ansamblurilor reziden]iale `nchise tip gated
communities”, Eurobarometru vizual, un proiect
al Centrului Interna]ional pentru Art\
Contemporan\. Document consultat on-line,
www.icca.ro, `n noiembrie 2007.
Rimbaud A., 1975, „Lettre à Georges Izambard
du 13 mai 1871”: 112-114, in G. Schaeffer,
Lettres du voyant (13 et 15 mai 1871). Genève,
Droz.
Simard M., 2007, „Tu peux frencher un gars à
Memphis”, Urbania, 17: 25.
Toth G., A. Toth et al., 2007, Efectele migra]iei:
copiii r\ma[i acas\, un proiect al Funda]iei
Soros Rom=nia. Document consultat on-line,
www.osf.ro, `n noiembrie 2007.
[59]
 Along Dâmboviţa river, Bucharest, 2008. / În zona rîului Dâmboviţa, București, 2008.
60] [61]
Redrawing the political map: nationalism,
Islamism and socialism in the Middle East
by Anne Alexander
The wave of protests which swept the
Arab world in the wake of the Israeli inva-
sion of the West Bank on 29 March 2002
marked a turning point for an entire gen-
eration. Demonstrations pulled first thou-
sands, then hundreds of thousands, then
finally millions, onto the streets. In coun-
try after country rage at the butchery in
Ramallah, Bethlehem and Jenin became
an explosion of anger at Israel's imperial-
ist backers and their local clients--the
Arab regimes. Although several govern-
ments tried to channel anger into charity
telethons, blood donation campaigns and
official demonstrations as the weeks
went by,1 the protest movement was a
spontaneous explosion of anger from
below. An important article in the
Egyptian paper Al-Ahram Weekly argued
in mid-April:
The political map, 'stagnant' as it is,
seemed until now to consist of the NDP
[the ruling nationalist party], a number of
left and right wing parties, and the out-
lawed Muslim Brotherhood. But when
thousands across the nation went out on
massive Palestine solidarity, anti-Israeli
and anti-American demonstrations over
the past three weeks, it began to seem
like new and different forces might well
be redrawing the map.2
[62]
This article attempts to chart the emer-
gence of this movement, and to assess
the extent to which the existing political
traditions of nationalism and Islamism
can offer leadership to the protests.
Despite the fact that nationalist and
Islamist ideas are the common political
language of the solidarity movement,
both these currents face profound prob-
lems in trying to recreate the successes
of their pasts. The dilemmas faced by the
mainstream nationalist movements, such
as Fatah in Palestine, or the large
Islamist groups, such as the Muslim
Brotherhood, have not been solved. The
economic and political space which
allowed such movements to dominate the
political map of the Middle East is now
more restricted than ever before.
Leon Trotsky's theory of permanent revo-
lution, first written in response to the
events of the Russian Revolution of
1905, shows a different route out of the
crisis. Although the process of globalisa-
tion has reinforced the links between the
Arab bourgeoisie and the world ruling
class, it has also strengthened the Arab
working class. Unless the solidarity
movement with Palestine can harness
the power of the organised working class,
it risks repeating the failures of the
nationalist and Islamist movements of the
past.
A crucial feature of the demonstrations
across the Middle East in solidarity with
Palestine was the sheer scale of the
movement. On 30 March protests explod-
ed in Cairo, Beirut, Damascus and
Amman.3 Within a couple of days the
mainly student-led demonstrations had
spread from the capital cities to provincial
towns.4 The first few days of protests
were not important simply because of the
numbers involved. The largest marches
did not take place until the end of the first
week of April, and these were in many
cases either government approved or
called by the major political parties and
trade unions. The Syrian state media
claimed 1 million people had marched in
Damascus on 6 April.5 Sudanese govern-
ment ministers addressed the million-
strong march in Khartoum,6 while promi-
nent politicians took part in a similar sized
demonstration in Morocco's capital,
Rabat, on 7 April.7 The first protests,
although in many cases involving thou-
sands rather than tens of thousands, had
a profoundly radicalising effect on the sol-
idarity movement because they emerged
outside the framework of official politics.
This influence has been most prominent
in Egypt and Lebanon, but even in Syria
and Saudi Arabia the broad-based soli-
darity movement has created a new
space for political activism.
A new infrastructure of protest
The solidarity protests in Egypt have
given birth to a broad popular movement.
In addition to the demonstrations, other
forms of protest have pulled hundreds of
thousands of people into activities in sol-
idarity with the Palestinians. Boycott
campaigns targeting Israeli and US
goods have been spread by local com-
mittees, text messages, internet sites and
newspaper adverts. Fatemeh Farag, writ-
ing in Al-Ahram Weekly, describes the
changed atmosphere in Cairo:
Only the other day, my hitherto totally
apolitical brother walked in with a huge
Palestinian flag, demanding that I hang it
from my balcony. In the latest hit by pop
[63]
singer Mohamed Fouad, he asks God to
make him a martyr for Al-Aqsa... Get into
a cab and the driver will talk politics and
not the traffic. Walk into a cafeteria and
your friends are bound to make a fuss if
the waiter only has Coke on offer. 'What!
You serve products that are on the boy-
cott list!' is the usual rebuke.8
Even the state-run media in Egypt was
infected by the mood. The main govern-
ment newspapers, Al-Akhbar and Al-
Ahram, printed extensive reports on the
protests in Egypt, including pictures of
schoolgirls leading demonstrations in sol-
idarity with the Palestinians.9 Egyptian
president Hosni Mubarak was sufficiently
worried by this to call senior editors into
his office that week to give them a dress-
ing down for 'endangering national
unity'.10 However, this broad movement
has from the very beginning had a sharp
political edge. The initial demonstrations
were led by students at Cairo University.
On 1 April they broke through police lines
to lead a large and militant protest in the
street. One student was shot dead by
police after around 9,000 protesters
smashed their way out of the Alexandria
University campus on 9 April.11 A commu-
niqué from the Ministry of the Interior said
the trouble started when 'some left wing
elements steered demonstrators out of
the Alexandria University campus and
stoned police forces'.12 Chants on the
demonstrations regularly attack the
regime: 'Mubarak, you coward, you are
the client of the Americans' and 'We want
a new government because we've hit
rock bottom' are two favourites.13 There is
also a growing sense that the sponta-
neous explosion of anger has the poten-
tial to develop into a more permanent
movement:
[64]
Activists speak of a new infrastructure of
protest that has grown up since the
demonstrations, a network of contacts
between student leaders at both Cairo
and provincial universities, civil associa-
tions involved in the intifada solidarity
movement and the professional syndi-
cates. Activists even speak of a geo-
graphical centre in the Lawyers'
Syndicate, which has opened its doors to
students and the public for political semi-
nars, Palestinian nationalist sing-alongs
and other events, and is even jokingly
called 'Petrograd' in a reference to the
Russian Revolution.14
In Lebanon a similar infrastructure of
protest also emerged during the first few
days of the demonstrations. As in Egypt,
the independent left, activists from the
NGOs and large numbers of school and
university students set the pace of the
protests. The major student 'sit-in'--an
outdoor occupation in Martyrs' Square in
downtown Beirut--quickly became an
organising centre for many of the most
militant actions.15 The broad coalition,
which emerged as the most radical force
on the demonstrations, included not only
the Palestinian factions and existing left
wing groups such as the Communist
Party and the Progressive Socialist Party,
but also new layers of activists. When,
after nearly four weeks, the party activists
argued that the time had come to end the
sit-in, it was the independents who want-
ed to stay.16
Even Syria, where state-sponsored
demonstrations are routine but sponta-
neous protests very rare, saw the begin-
nings of a similar process of radicalisa-
tion. Pictures of the Syrian president,
Bashar al-Asad, were largely absent from
the protests of the first few days. Banned
left wing organisations were seen leaflet-
ing openly on the demonstrations in
which the Kurdish groups, Hezbollah, the
Nasserist organisations and the
Communists were the main organised
forces. As well as the usual slogans in
solidarity with Palestine, protesters raised
chants attacking the government and
calling for the release of political prison-
ers.17 Saudi Arabia meanwhile has seen
an explosion of activism around the cam-
paign to boycott US goods. A Saudi busi-
nessman told Jedda Arab News:
“I have never seen such an organised
anti-US campaign in the kingdom. It looks
as if everyone is involved, from school
students to religious scholars. Two days
ago, a carefully prepared 20-page file
was thrown into my house, containing all
the information about the US products we
should stop buying. They are well organ-
ised.”18
The pan-Arab daily Al-Hayat described
on 6 May how a teacher and students
from a girls' college in Jeddah organised
a picket of the Doughnut House
Company's local restaurant after the
company appeared on the boycott list.
The company has offered a reward of 1
million Saudi riyals to anyone who can
prove that it is not fully Saudi owned.19
Thousands attempted to march on the
US consulate in Dhahran on 12 April.20
The Palestinian newspaper Al-Quds al-
Arabi reported on 6 May that during seri-
ous disturbances in Sukaka in eastern
Saudi Arabia two protesters were arrest-
ed for opening fire on riot police.21
Arab nationalism reborn?
Although the protests have in general
emerged outside the framework of official
politics, the language of the demonstra-
tions in solidarity with Palestine has
expressed itself through borrowings from
the past, as with any new movement.
Alongside the bootleg cassettes and
smuggled cigarettes in Midan Ataba in
Cairo, stalls selling black and white pic-
tures of Gamal Abdul Nasser were doing
a roaring trade in the last week of March.
Instead of the usual bland mixture of Arab
and Western pop, almost every radio in
the market was tuned to speeches from
the Arab summit in Beirut, while cus-
tomers in cafes sat mesmerised by live
reports from the occupied cities of the
West Bank. When protests exploded onto
the streets a few days later, many reports
were quick to draw parallels with the
massive nationalist movements of the
1940s and 1950s. Nasser's old adviser,
the former editor of the Egyptian daily
paper Al-Ahram, Muhammad Hassanain
Haikal, appeared on satellite television to
argue that the huge protests showed that
the ideas of Arab nationalism still domi-
nate the Arab street.22
One of the visible signs of the revival of a
diffuse kind of Arab nationalism has been
the resurrection of Yasser Arafat as a
political symbol for the Palestinian strug-
gle. His picture was carried by hundreds
of thousands on protests around the Arab
world. Here the pan-Arab media has
played an important role. Arafat spoke to
millions across the Middle East from his
candle-lit office under siege in Ramallah.
Thanks to the satellite channels, his call-
-'A million martyrs for Jerusalem!'--
echoed through the streets of the Arab
[65]
capitals. After years of dead-end negotia-
tions and compromise Arafat's Fatah
movement seemed to have rediscovered
its radical soul. The re-emergence of
Fatah has not been confined to the level
of symbols. The Al-Aqsa Martyrs
Battalions, which are affiliated to Fatah,
are by a long way the most active and
effective of the Palestinian militia groups.
Over the past few years Fatah has rebuilt
its organisation in the refugee camps of
Lebanon and Syria, reopening offices
which were closed and paying for full time
organisers once again. Al-Sharq al-
Awsat reported in June 2001 that Fatah
officials had begun to rebuild militia units
in Lebanon and were re-establishing mil-
itary control of the country's Palestinian
refugee camps.23 For the first time in
years Fatah and the PLO organised
demonstrations of tens of thousands from
the camps into central Beirut during the
recent protests.24 The intensification of
the intifada, and in particular the rebirth of
the guerrilla struggle in Palestine have
also helped to revive the fortunes of the
other PLO factions, such as the PFLP.
For the first time in 30 years the PFLP-
General Command (a split from the main
PFLP) brought thousands of Palestinian
refugees out of the camps in Syria onto
the streets of Damascus.25
Yet the lifting of the siege on Ramallah
shows that Arafat is still vulnerable. His
desperate need to achieve a deal with the
US and Israel to allow him to rebuild the
Palestinian Authority has undermined his
new-found popularity among both
Palestinians and the wider solidarity
movement. Peter Ford, writing in Al-
Sharq al-Awsat, argued on 5 May that
Arafat had emerged from the siege of
Ramallah weaker, while the unity of the
[66]
Palestinian leadership showed signs of
splitting under pressure.26 Ghassan
Shirbil, writing in Al-Hayat, argued that
Arafat faced his real test as he emerged
from the ruins of the Muqat'aa Building in
Ramallah:
Every Arab and every Palestinian had
hoped that Arafat would emerge from the
siege to take up his dual role as
President of the Palestinian Authority and
leader of the intifada once again... He has
left the siege to return to his position as
President of the Authority, but in the con-
text of a return to negotiations with all
their limitations. This means that the next
big question will be the fate of the intifada
itself.27
At a rally of 40,000 in the Sidi Gaber
mosque in Alexandria called by the
Egyptian People's Committee for
Solidarity with the Intifada on 4 May pro-
testers chanted slogans opposing
Arafat's 'sell-out' deal with the US.28 The
Nasserist paper Al-Arabi reported that,
despite the frantic efforts of the Grand
Shaykh to calm the crowd, thousands at
prayers in the Al-Azhar Mosque in Cairo
began chanting the name of PFLP
General Secretary Ahmad Sa'dat, whom
Arafat handed over to British and US jail-
ers as the siege ended.29
The weight of the past
It is also clear that in a large number of
countries the major Islamist parties were
not in control of the emerging movement.
The Labour Party in Egypt was for many
years the legal outlet for the main Islamist
movement in the country, the Muslim
Brotherhood. Although the Brotherhood
and the Labour Party are now illegal, the
Islamists constitute the major force within
the Egyptian opposition to the Mubarak
regime. Magdi Hussein from the Labour
Party told Al-Ahram Weekly:
“The Brotherhood didn't really participate
in the demonstrations that we, as nation-
al political movements, organised.
They've always maintained a static rather
than dynamic posture, which is to main-
tain their organisational presence and not
clash with the government. So even if
there is a need to take action, as the sit-
uation entails now, the Brotherhood
doesn't take action.”30
The Muslim Brotherhood in Jordan is
even stronger than in Egypt. For many
years it was the only major political force
outside the regime, and some of its lead-
ing members have served in recent
Jordanian governments. Yet it neither ini-
tiated nor fully controlled the recent
protests. After several days of militant
student demonstrations, the government
effectively made a plea to the
Brotherhood to step in and take over the
movement, in order to rein it in. The inte-
rior ministry gave permission for a large
demonstration, which was led off by sen-
ior government officials. However, this
failed to halt the protests, and the
Brotherhood called a demonstration in
conjunction with the rest of the opposition
and several trade unions for 12 April after
Friday prayers. The government then
switched tack and banned the march.31
Troops and tanks moved into Amman to
stop protesters assembling and the gov-
ernment gave a clear signal that it was
prepared to use force to crush the
demonstration. At the last minute the
Brotherhood backed down from a head-
on collision with the government and can-
celled the demonstration.32
Both the nationalist and Islamist move-
ments are weighed down by a long histo-
ry of failure. The current corrupt, repres-
sive regimes in Syria, Iraq, Egypt and
Algeria are the direct successors of the
national liberation movements of the
1950s and 1960s. Nationalist parties are
still either completely subsumed by the
state or represent only a tiny oppositional
force. The contradictions of these move-
ments are probably best expressed by
the Palestinian national liberation move-
ment which, unlike its counterparts in
Egypt, Syria, Iraq and Algeria, still has
unfinished business with its colonial
oppressors. Despite the acute crisis over
Palestine, Arafat and the leadership of
Fatah see no other strategy than continu-
al compromise with Israel and the US.
Israel's overwhelming military superiority
means that the Palestinian national liber-
ation movement has only been able to
create at best a stunted bantustan of a
state. In order to start building this
Palestinian state in the West Bank and
Gaza, the PLO accepted a peace deal
with Israel which made the fulfilment of
even the basic national demands of
Palestinian people impossible. The Oslo
accords offered neither sovereignty nor
prosperity to the Palestinians, let alone
justice and democracy. Although the
infrastructure of the Palestinian state is
now buried under the mangled ruins of
Ramallah, Yasser Arafat is still prepared
to compromise with the US by trying
members of the PFLP for the assassina-
tion of the Israeli minister of tourism,
Rehavam Ze'evi.
As for the Islamists, they too are an old
movement. The revolution in Iran has
[67]
long lost its radical edge--the Iranian rul-
ing class is currently engaged in a
lengthy public debate about whether to
recognise the US. Members of the
Muslim Brotherhood have served in the
cabinet in Jordan, while the Islamists in
Algeria briefly controlled local govern-
ment. Even Hezbollah is not immune to
the pressure of events. Ironically, the
organisation's success in liberating the
south of Lebanon from Israeli occupation
has brought new pressures. Increasingly
Hezbollah has faced demands to inter-
vene in defence of Shi'ite workers' strug-
gles, for example during the occupation
of Middle East Airlines in 2001 and in a
recent taxi drivers' strike in Beirut.33 If the
economic crisis in Lebanon deepens,
Hezbollah is likely to find itself trapped
between the demands of the Lebanese
ruling class that it restrict its activities to
the south, and pressure from below to
defend the interests of the hundreds of
thousands of Lebanese who support the
movement.
Permanent revolution in the Middle East
The gap between rhetoric and reality is
not just a temporary result of organisa-
tional frailty. There are much broader rea-
sons why neither the nationalist nor
Islamist movements of the Middle East
can offer effective leadership to the
emerging mass movement in solidarity
with Palestine, let alone address the
deeper social and economic crisis devel-
oping across the region. The organisa-
tions where the contradictions are most
acute, such as Fatah in Palestine and the
Muslim Brotherhood in Jordan and Egypt,
have been tied to sections of the bour-
geoisie for decades. Fatah was founded
by Palestinians who had made fortunes
[68]
in the Gulf during the boom years of the
1960s--most famously Yasser Arafat him-
self--and has always looked towards
some of the most politically conservative
sections of the Arab bourgeoisie for sup-
port.34 These are precisely the layers
within the Arab bourgeoisie which have
the most to lose from a confrontation with
Israel, and by extension the US, and the
most to gain from a negotiated settle-
ment. Fatah's backers have long been
incapable of challenging US domination
of the Middle East. The Brotherhood in
Egypt developed a symbiotic relationship
with sections of the Egyptian ruling class.
Figures such as Uthman Ahmad Uthman,
founder of the Arab Contracting Co,
channelled profits from the Gulf construc-
tion boom of the 1970s back to the
Brotherhood, and served as a link with
sections of the Sadat regime.35 This
organic connection to Egyptian capital
has reinforced the Brotherhood's
reformist orientation. As the Egyptian
state has given ground to Islamist
demands for the 'Islamisation' of law and
government, the Brotherhood's leader-
ship has become ever more careful to
avoid confrontation with the regime.
The more radical Islamist and nationalist
movements have traditionally looked to a
thin layer of radical middle class intellec-
tuals as the driving force for social
change.36 Thus the PFLP, although it
appeals to 'the masses', relies in practice
on the armed struggle of a minority to
achieve liberation for Palestine.37 Islamic
Jihad in Palestine argues for an Islamist
version of the same strategy--Islamic
Palestine will be created by the revolu-
tionary struggle of an armed minority
against Israeli occupation.38 Hamas and
Hezbollah combine some of the features
of the Muslim Brotherhood, such their
links to either state patronage or conser-
vative Gulf capital, with features of the
radical nationalist and Islamist groups, in
particular their stress on the centrality of
the armed struggle and their radical criti-
cisms of the mainstream Palestinian
nationalist movement.39 For both the rad-
ical and mainstream nationalists and
Islamists the role of the state is crucial.
The Arab nationalist leaders of the 1950s
and the Islamist clergy of Iran after 1979
attempted to use the state to overcome
the uneven and contradictory nature of
economic development in the Middle
East. The conservative Islamist move-
ments such as the Muslim Brotherhood
measure their success by how far they
have managed to influence the state from
within.
The nationalists of the 1950s won the
support of millions of ordinary people by
promising that the entire nation could
benefit from economic growth, not simply
a privileged minority. Islamist rhetoric
about a just Islamic economic order has
the same kind of appeal today. In the
1950s that meant breaking the power of
European colonialism. Today's national-
ists and Islamists stress the need to com-
plete the process of national liberation in
Palestine and to destroy US economic
and military domination of the entire
region.
In the early 20th century socialists in
Russia faced a very similar set of eco-
nomic and political problems. Russian
capitalism had developed late. Advanced
industry existed side by side with a coun-
tryside still racked by catastrophic
famines. Foreign capital dominated the
Russian economy--investors from
Western Europe made huge profits while
the Tsarist autocracy used savage
repression against calls for democracy
and basic civil rights.40 Russian socialists
expected that the first stage of the revolu-
tion against the Tsarist state would bring
the Russian liberal bourgeoisie to power.
Just as in the English and French revolu-
tions of earlier centuries, the Russian
bourgeoisie would uproot the decaying
feudal system in order to lay the founda-
tions for a capitalist republic.41 By con-
trast, the Russian revolutionary Leon
Trotsky argued that the Russian bour-
geoisie, because it had developed far
later than its counterparts in Western
Europe, was incapable of carrying out
this task. Russia's uneven economic
development had created a weak and
stunted bourgeoisie, squeezed between
the domination of foreign capital on the
one hand, and the lingering power of the
feudal autocracy on the other, which
would not dare challenge for political
power.
He also argued that, despite the misery
and poverty in the Russian countryside,
the peasantry could not take independent
action in place of the bourgeoisie. Yet the
acute social contradictions in the Russian
countryside could not be solved unless
the Russian Revolution broke down the
entire system of bourgeois property rela-
tions. The young and small working class
was therefore the only class which could
play this revolutionary role.42 However,
although what Trotsky called 'the privi-
lege of backwardness' made late devel-
oping capitalist economies more vulnera-
ble to overthrow from below, the same
underdevelopment meant that attempts
to construct a socialist society on such
impoverished soil were bound to fail.
[69]
Without revolutions in the heartland of
advanced capitalism the Russian
Revolution would collapse. Trotsky
argued that the completion of the social-
ist revolution 'within national limits is
unthinkable...the socialist revolution
becomes a permanent revolution in a
newer and broader sense of the word; it
attains completion only in the final victory
of the new society on our entire planet'.43
By the mid-20th century many features of
Trotsky's analysis of Russian society
could be applied across the Middle East.
The central question in the Arab world
was not simply the overthrow of feudal-
ism as it had been in Russia, but also the
expulsion of the colonial powers. As in
Russia, one of the obstacles to achieving
both the democratic revolution and
national liberation was the cowardly
nature of the Arab bourgeoisie. In Egypt,
for instance, although the native capitalist
class was constrained by the British pres-
ence, it had neither the strength nor the
inclination to challenge the occupiers
directly. During the post-war period the
major nationalist party, the Wafd, played
a marginal role in the national liberation
movement. Both the industrial bour-
geoisie and the rural landowners who
supported the Wafd feared the rising
workers' movement and the spectre of
peasant revolution far more than they
feared the British.44
Trotsky's prediction that the working
class would play the central role in
smashing the old system was also con-
firmed. The driving force behind the mass
protests and strikes which broke the
British occupation in Egypt was the
alliance between the student movement
and the independent trade unions. The
[70]
textile workers of Shubra al-Khayma in
Cairo, Mahalla al-Kubra in the Delta and
Kafr al-Dawwar were the heart of the
nationalist movement of the 1940s.45 In
Iraq in 1958 the workers' movement
played a similar role in bringing down the
British-backed monarchy.46 The same
process was at work during the Iranian
Revolution of 1979. The organised work-
ing class played a vital role in smashing
the rule of the Shah.47
Yet neither Egypt in the 1940s nor Iran in
the 1970s confirmed the final part of
Trotsky's prediction--the victory of the
working class. The contradiction between
workers' participation in the national liber-
ation movements and the actual nature of
the regimes they produced was pro-
foundly disorientating for a generation of
socialists across the Middle East. The
Stalinist Communist parties, like some
sections of the Russian socialist move-
ment in the early 20th century, argued
that the working class could not seize
power while the national revolution was
incomplete. The leadership of the nation-
al liberation movement had to come from
the bourgeoisie--and if the big bour-
geoisie was too weak to challenge colo-
nialism, the Communists argued that the
decisive role fell on the nationalist intelli-
gentsia or radical army officers.48 It was
just such a small group of army officers,
led by Gamal Abdul Nasser, who seized
power in Egypt in 1952. The Free Officers
regime moved quickly to smash the inde-
pendent workers' movement--trade
unions were incorporated into the state
and strikes were banned. The Stalinist
Communist movement supported the
Free Officers coup, and even backed the
regime's attack on the workers' move-
ment--in the interest of completing the
'national revolution'.49 In Iraq ten years
later the Communist parties argued that
the class interests of workers had to
come second to the demands of national
unity.
In an important reassessment of
Trotsky's theory, Tony Cliff argued that
the problem was that, although 'the con-
servative, cowardly nature of a late devel-
oping bourgeoisie is an absolute law, the
revolutionary character of the young
working class is neither absolute nor
inevitable'. This meant that if the working
class movement lacked the independent
political leadership of a mass revolution-
ary party, other forces could win state
power. Cliff's analysis centred on the
experience of revolution in China and
Cuba, where intellectuals had led suc-
cessful peasant guerrilla movements to
seize control of the state. He argued that
where the working class was passive, or
a mass revolutionary party was lacking,
nationalist movements could use the
state to accelerate industrial develop-
ment following the model of Stalinist
Russia.50
Events in Iran in 1979 demonstrated
once again that in the absence of a revo-
lutionary party workers could play a lead-
ing role in a revolutionary crisis but still
not benefit from the outcome. The upris-
ing which overthrew the repressive US-
backed regime of the Shah involved fac-
tory occupations, general strikes and a
mass workers' movement. Until a rela-
tively late stage the radical clerics around
Ayatollah Khomeni played a marginal
role. Yet, partly because the Iranian left
did not offer any independent leadership
to the workers' movements, Khomeni and
the Islamist clergy were able to seize
power and turn the full force of the state
against the organised working class.51
They were also able to fulfil a role similar
to the nationalist leaders of a previous
generation in reorganising Iranian capital.
As Chris Harman puts it, the Islamist cler-
gy were not:
as many left wing commentators have
mistakenly believed, merely an expres-
sion of 'backward' bazaar-based tradi-
tional, 'parasitic', 'merchant capital'. Nor
were they simply an expression of classic
bourgeois counter-revolution. They
undertook a revolutionary reorganisation
of ownership and control of capital within
Iran even while leaving capitalist relations
of production intact, putting large scale
capital that had been owned by the group
around the Shah into the hands of the
state and parastate bodies controlled by
themselves--in the interests of the
'oppressed' of course.52
The success of the nationalist and
Islamist movements of the past in seizing
control of the state, and using it as vehi-
cle for economic development and
national liberation, does not mean that
their 21st century successors can easily
use the same methods to solve the prob-
lems of the Middle East today. The eco-
nomic and political space in which these
movements now operate is far more con-
stricted.
Since the end of the long boom in the late
1960s there has not been enough slack
in the world economy to make the path of
independent state capitalist development
a practical option for the majority of Third
World countries. Rather than funding
infrastructure projects as they did in the
1960s, international financial institutions
[71]
such as the World Bank and International
Monetary Fund have for the past 25
years only rewarded governments which
cut their expenditure and seek to reduce
state intervention in the economy. With
the demise of the Soviet Union, Third
World governments seem to have little
choice but to submit to the demands of
IMF-style 'structural adjustment'. The
increasing internationalisation of trade
and production favours the strong rather
than the weak. Thus only small sections
of local capital in the Middle East, usual-
ly those closest to the state, have been
able to benefit from globalisation. This
select few have won lucrative franchises
from the multinationals to produce brand
name consumer goods and services,
which only a tiny minority can afford. In
the meantime the vast majority are facing
job losses, disintegrating basic services,
and spiralling prices and rents.53
There have always been limits on the
ability of any individual state to seriously
challenge the imperialist powers or to
develop the national economy in order to
raise living standards for the mass of
ordinary people. In the context of a world
economic crisis these two goals become
almost impossible to achieve. This is why
the national liberation movements which
came to power late have moved ever
more quickly to find an accommodation
with imperialism. The PLO was not alone
in making 'historic compromises' during
the 1990s. The Republican movement in
Northern Ireland also embarked on a
peace process. Even those national liber-
ation movements which came to power
on a wave of mass struggle, such as the
ANC in South Africa, quickly found that,
although the old rulers had been forced to
give up formal political control, they
[72]
retained their economic dominance.
Fifty years after Nasser took power in
Egypt and nearly a century after the 1905
revolution in Russia, we have come full
circle, back to Trotsky's theory of perma-
nent revolution. The only force which is
capable of achieving either a democratic
revolution against the Arab regimes or
national liberation for Palestine is the
working class. The Arab bourgeoisie, tied
as it is to imperialism, and increasingly
integrated into the world ruling class--
albeit two or three rungs below the rulers
of Europe, North America or Japan--has
long ceased to be a force for change.
Just as the process of globalisation has
speeded up the integration of the local
ruling classes of the Middle East into the
world economy, so too it has increased
the size and weight of the urban and rural
working class. The peasant economy of
the countryside is a distant memory. The
Egyptian government recently dismantled
the reforms of the 1950s and 1960s
which allowed a limited redistribution of
land in order to open the countryside up
to investment from multinational agribusi-
nesses.54 The result has been to force
hundreds of thousands of small peasant
farmers off the land. Meanwhile white col-
lar public sector workers have also seen
their living standards slide over the past
two decades. A job in state bureaucracy
used to offer a relatively secure future.
Now many office workers are paid less
than factory workers. Syrian economists
calculated that even those public sector
workers with a higher university degree
do not earn enough to feed a family.55
This relentless pressure on the peasantry
and the middle class increases both the
social weight of the working class and the
importance of its political role.
Previous mass movements against impe-
rialism in the Middle East have demon-
strated that general political radicalisation
over the question of national liberation
can feed into the confidence of the work-
ers' movement. This dynamic has the
potential to raise both the tempo of the
industrial struggle, and to create a more
powerful anti-imperialist movement.
Millions of people across the Middle East
understand perfectly well that
McDonald's is part of the same system as
the arms manufacturer McDonnell-
Douglas, and that Israel's war on the
Palestinians is fought in large part to
defend the interests of both. However, a
boycott of US multinationals will have a
limited effect, while Egyptian firms sell
cement to build Zionist settlements in the
West Bank, or the Egyptian government
agrees to supply Israel with natural
gas.56 The boycott campaigns in Saudi
Arabia have shown how difficult it is in
today's global economy to disentangle
national and international capital.
The conditions for an explosive upturn in
the class struggle exist in a number of
countries around the region. In Lebanon
the last few months have seen a rising
number of strikes by public sector work-
ers, and the government is preparing for
what will be a major battle to privatise
Electricite du Liban, the national power
supply company, which employs around
20,000 workers. In addition the price
rises caused by the imposition of VAT in
February sparked a huge confrontation
between the government and the trade
union movement including massive
demonstrations and a threatened general
strike.57 Although the trade union leaders
promptly came to a compromise and
called off the strike, the scale of the
protest movement showed that gener-
alised discontent can very quickly rise to
the surface. The Jordanian government
recently renewed a three-year IMF
restructuring programme, including the
introduction of a sales tax which pushed
up the cost of basic goods overnight.58
The Egyptian economy had to be bailed
out once again by a massive injection of
cash from the international donors in
February. Despite international aid the
Egyptian economy is still extremely vul-
nerable to external economic shock.59
The complete failure of Hosni Mubarak's
government to do anything to support the
Palestinians only adds to the unpopulari-
ty of the regime. The mass solidarity
movement with Palestine has greatly
sharpened the social tensions in all these
countries, despite the efforts of the
regimes to control the protests.
However, the fact that these objective
conditions exist does not mean the work-
ing class can automatically play the role
that Trotsky expected it would. Without
the independent leadership of a mass
revolutionary socialist party, workers'
movements on their own do not guaran-
tee victory for the working class. The
emerging forces of the left in the Middle
East have to immerse themselves in the
mass movements of the day. Unless
socialists are at the centre of events they
will remain trapped in isolated sects.
Building a mass movement accelerates
the process of political radicalisation.
Lessons which were learnt in years of
abstract discussion can be absorbed in
the space of a few weeks by new
activists. At the same time, however,
socialists have to argue that building an
[73]
independent revolutionary party is the
best way to ensure the ultimate victory of
those mass movements. Such a party
cannot be a replica of the old Stalinist
Communist parties of the region--it will
have to reject the idea that the fate of the
Arab working class can be mortgaged to
the Arab regimes, nor even to their more
radical nationalist critics.
The concept of a revolutionary socialist
party based on the power of the interna-
tional working class cuts through the idea
that somehow liberation can be achieved
within the confines of the nation state.
Socialism has never been achieved with-
in one country, and the idea that it could
be has always been, as Cliff put it, 'a nar-
row reactionary dream'.60 Thus it is not
enough simply to attack the US or
European capitalist class without leading
the struggle against their local represen-
tatives--such as the Bahgat Group and
Orascom in Egypt, or Rafiq al-Hariri's
business empire in Lebanon. It is also not
enough for revolutionary socialists in the
Middle East to call for the liberation of
Palestine-they have to actually build an
organisation which brings the fight
against imperialism into every factory and
office, and brings the working class into
the fight against imperialism. Only a rev-
olutionary party whose members are, in
Lenin's words, not merely trade union
secretaries but 'tribunes of all the
oppressed people', who would 'react to
every manifestation of tyranny and
oppression, no matter where it appears,
no matter what stratum or class of the
people it affects'.61 For the first time in a
generation, the audience for these ideas
is no longer confined to a tiny minority.
The radicalisation over Palestine has
opened up a space in the political map of
[74]
the Middle East which has been closed
for decades. Experience from the past
shows that, unless revolutionary social-
ists show how the organised working
class can fill that space, other forces will
take their place.
This text was published for the first time
in International Socialism no. 95.
Notes
1. For example, the Egyptian president's
wife, Suzanne Mubarak, led a convoy of
relief trucks to the Egyptian border with
the Gaza Strip. This was greeted with a
great fanfare by the state-run Egyptian
media, although the Egyptian Popular
Committee for Solidarity With the Intifada
has been organising similar convoys for
the past 18 months. For coverage of the
officially-sanctioned convoy see D
Hammouda, 'Border March', Al-Ahram
Weekly, 2-8 May 2002, and 'First Lady
Leads Huge Popular March to Rafah in
Support of the Palestinian People', Al-
Ahram, April 2002, p1.
2. A Howeidy, 'A New Political Map?', Al-
Ahram Weekly, 18-24 April 2002.
3. See, for example, Al-Ahram, Cairo, 2
April 2002, and Jordan Times, Amman,
April 2002.
4. Al-Ahram reported on 2 April that
demonstrations had spread to Cairo
University, Helwan University, the
American University in Cairo, Sixth
October University, Ain Shams
University, and outside the greater Cairo
area to Port Said, Minya, Tanta, Al-Arish,
Suez, Sohag and Assyut. The Jordan
Times on the same day described a gen-
eral strike in Amman, and reported that
shops and offices were closed in Karak,
Zarqa and Irbid.
5. Syrian Arab News Agency, Damascus,
7 April 2002.
6 . Al-Hayat, 9 May 2002.
7. T. Zemmouri, 'Un si proche Orient',
Jeune Afrique/l'Intelligent, 15-21 April
2002, p25.
8. F. Farag, 'The Many Faces of
Solidarity', Al-Ahram Weekly, 2-8 May
2002,
9. See, for instance, Al-Akhbar, 3 April
2002, and Al-Ahram, 3 April 2002.
10. Middle East News Agency, 4 April
2002.
11. P. Schemm, 'Sparks of Activist Spirit
in Egypt', MERIP Press Information Note
90, 13 April 2002, www.merip.org
12. MENA, 9 April 2002.
13. P. Schemm, op cit.
14. S. Negus, 'Apathy on the Wane?',
Middle East International, 3 May 2002,
p24.
15. J. Quilty, 'Convulsed over Palestine',
Middle East International, 19 April 2002,
p14.
16. Al-Safir, Beirut, 3 May 2002.
17. 'Civil Society Wakes Up', Middle East
International, 19 April 2002.
18. Jedda Arab News, 9 May 2002,
www.arabnews.com
19. Al-Hayat, 6 May 2002.
20. www.aljazeera.net, 12 April 2002.
21. Al-Quds al-Arabi, 6 May 2002.
22. A Howeidy, op cit.
23. K Al-Gharby, 'Fatah Moves to Regain
Security Control of the Palestinian
Camps in Lebanon', Al-Sharq al-Awsat,
18 June 2001.
24. Al-Safir, Beirut, 30 March 2002.
25. I. Hamidy, 'First Demonstration of its
Kind for Thirty Years: Syrian Authorities
Allow Thousands of Palestinian
Refugees to March on the Golan', Al-
Hayat, 6 April 2002.
26. P. Ford, 'After the Siege: A
Weakened Arafat Maintains his
Popularity in the Face of Israel,
International Pressure and Internal
Struggles', Al-Sharq al-Awsat, 5 May
2002.
27. G. Shirbil, 'After the Siege, the Real
Test', Al-Hayat, 2 May 2002, p5.
28 M. Salah, 'Protests in Egypt Oppose
Arafat's Policies', Al-Hayat, 5 May 2002,
p7.
[75]
29. J. Shahin, '30,000 Protested in
Alexandria, Chants Against Arafat in Al-
Azhar', Al-Arabi, Cairo, 5 May 2002.
30. A. Howeidy, op cit.
31. Al-Ayyam, Amman, 11 April 2002.
32. M Lynch, 'King Abdullah', MERIP
Press Information Note 94,
www.merip.org
33. On the MEA strike see A Alexander,
'The Crisis in the Middle East',
International Socialism 93 (Winter 2001).
For a report of the taxi drivers' march see
H Abdul-Hussain, 'Taxi Drivers March in
Protest at Diesel Law', Daily Star, Beirut,
30. April 2002.
34. P. Marshall, Intifada: Zionism,
Imperialism and Palestinian Resistance
(London, 1989), pp115-127.
35. G. Kepel, The Prophet and Pharoah
(London, 1985), p109.
36. For a full analysis of the Islamist
organisations of the Middle East and their
relationship to the nationalist movements
see C. Harman, 'The Prophet and the
Proletariat', International Socialism 64
(Autumn 1994), pp3-63. Also on the class
base of nationalist movements, see C
Harman, 'The Return of the National
Question', International Socialism 56
(Autumn 1992), p11.
37. See the PFLP website for English
translations of the movement's state-
ments and press releases, www.pflp-
pal.org
38. See Islamic Jihad's website,
www.qudsway.com
39. The Palestine Information Centre car-
ries Hamas's statement and gives
detailed background information on the
movement, www.palestine-info.info
40. L. Trotsky, History of the Russian
Revolution (New York, 1992), ch 1.
41. T. Cliff, Deflected Permanent
Revolution (London, 1986), pp7-8.
[76]
42 . L. Trotsky, op cit, p11.
43. Quoted in T Cliff, op cit, p10.
44. See D Renton and A Alexander,
'Imperialism, Globalisation and Popular
Resistance in Egypt: 1881-2000', in L
Zeilig (ed), Class Struggle and
Resistance in Africa (Bristol, 2002, forth-
coming).
45. J. Beinin and Z Lockman, Workers
on the Nile: Nationalism, Communism,
Islam and the Egyptian Working Class
1882-1954 (Princeton, 1987), pp340-342.
46. P. Marshall, 'The Children of
Stalinism', International Socialism 68
(Autumn 1995), p119.
47. A. Bayat, Workers and Revolution in
Iran (London, 1987), pp100-102. See
also M. Poya, 'Iran 1979', in C Barker
(ed), Revolutionary Rehearsals (London,
1987), pp123-169.
48. As an internal Communist Party doc-
ument from the 1950s put it, 'The peo-
ple's democracy we want to establish in
Egypt is not a form of the dictatorship of
the proletariat. We aim to establish a
democratic dictatorship if all the classes
struggling against imperialism and feu-
dalism.' 'CP/CENT/INT/56/03--Note on
Communist Policy for Egypt', Communist
Party Archives, National Museum of
Labour History, Manchester.
49. See R Bianchi, 'The Corporatization
of the Egyptian Labor Movement', Middle
East Journal 40 (1986), pp431-432.
50. TCliff, op cit, p16
51. P. Marshall, op cit, p125.
52. C. Harman, op cit, p42.
53. A. Alexander, 'The Crisis in the
Middle East', op cit, p68.
54 .D Renton and A Alexander, op cit.
55 F. Al-Khatib, 'Al-Asar wal-Ujur', semi-
nar paper presented at the Syrian
Economic Society's 'Tuesday Forum',
Damascus, 24 April 2001, available on-line at
mafhoum.com/syr/articles_01/khatib/
khatib.htm
56. Jerusalem Post, 5 April 2002.
57. Daily Star, Beirut, 13 February 2002,
Al-Safir, Beirut, 13 February 2002. The
trade union protests followed large stu-
dent demonstrations which had brought
thousands on the streets against budget
cuts in the universities. Al-Safir reported
that students carried pots and pans, fol-
lowing the example of protesters in
Argentina, and banners threatening to
carry out an Argentine-style popular
uprising if the government refused to lis-
ten to their demands. Al-Safir, Beirut, 5
February 2002.
58. Jordan Times, Amman, 11 March
2002 and Al-Arab Al-Yawm, Amman, 17
April 2002.
59. G. Essam El-Din, 'Shock-Absorbent
Economy?', Al-Ahram Weekly, 9-15 May
2002.
60. T. Cliff, op cit, p10.
61. V. Lenin, 'What is to be Done?
Burning Questions of Our Movement', in
V. Lenin, Collected Works, vol 5 (Beijing,
1961), pp 422-423.
[77]
Reconfigurarea peisajului politic – nationalism,
¸ manifestîndu-[i solidaritatea cu sionant\ a mi[c\rii. Protestele au izbucnit

islamism si
¸ socialism în Orientul Mijlociu
de Anne Alexander
Valul de proteste care a cuprins
întreaga lume arab\ în urma invaziei
israeliene din 29 martie 2002 asupra
Malului de Vest a reprezentat un moment
de cotitur\ pentru o întreag\ genera]ie.
Demonstra]iile au scos în strad\ mai întîi
mii, apoi sute de mii [i în cele din urm\
milioane de oameni. Mînia iscat\ de
m\celurile din Ramallah, Betleem [i
Jenin a cuprins ]ar\ dup\ ]ar\, transfor-
mîndu-se într-o explozie de furie la
adresa sus]in\torilor imperiali[ti ai
Israelului [i a clien]ilor lor din regiune:
regimurile politice arabe. Cu toate c\
unele guverne au organizat campanii de
dona]ii prin telefon, campanii de donare
de sînge [i demonstra]ii oficiale, prin care
au încercat s\ canalizeze mînia popu-
la]iei1, mi[carea de protest ap\rut\ a
însemnat o izbucnire de furie spontan\,
pornit\ de jos în sus. Un articol semnifica-
tiv, ap\rut în ziarul egiptean Al-Ahram
Weekly la jum\tatea lui aprilie, sus]inea
urm\toarele: “Pîn\ în prezent peisajul
politic, a[a „stagnant” cum e el, pare s\ fi
fost format din NDP (partidul na]ionalist,
aflat la guvernare), o serie de partide de
stînga [i de dreapta [i Fr\]ia Musulman\,
aflat\ în afara legii. Dar cînd mii de
oameni, de pe întreg întinsul ]\rii, au par-
ticipat în ultimele trei s\pt\mîni la demon-
stra]ii antiisraeliene [i antiamericane,
[78]
Palestina, s-ar p\rea c\ exist\ anumite
for]e noi, diferite, care ar putea s\ recon-
figureze peisajul politic.” 2
Studiul de fa]\ încearc\ s\ car-
tografieze în detaliu apari]ia acestei
mi[c\ri [i s\ evalueze m\sura în care
tradi]ia politic\ na]ionalist\ [i cea
islamist\ se pot constitui în for]e con-
duc\toare ale protestelor. În ciuda faptu-
lui c\ ideile na]ionaliste [i cele islamiste
constituie limbajul politic obi[nuit al
mi[c\rii de solidaritate amintite, ambele
curente au de înfruntat probleme pro-
funde atunci cînd încearc\ s\ reînvie suc-
cesele lor din trecut. Dilemele cu care se
confrunt\ mi[c\rile na]ionaliste bine-
cunoscute, ca Al-Fatah din Palestina, sau
grup\rile islamiste de mare anvergur\,
cum este Fr\]ia Musulman\, n-au fost
înc\ rezolvate. Spa]iul politic [i economic
ce permitea ca astfel de mi[c\ri s\
domine peisajul politic din Orientul
Mijlociu este acum mai îngr\dit ca nicio-
dat\.
Teoria revolu]iei permanente, emis\
de Lev Tro]ki [i pus\ pe hîrtie pentru
prima dat\ ca reac]ie la evenimentele din
timpul Revolu]iei Ruse din 1905, sug-
ereaz\ un alt traseu pentru ie[irea din
criz\. De[i procesul de globalizare a
strîns [i mai tare leg\turile existente între
burghezia arab\ [i clasa st\pînitoare de
pe restul planetei, el a sporit [i puterea
clasei muncitoare arabe. În cazul în care
mi[carea de solidaritate cu Palestina nu
izbute[te s\ utilizeze puterea clasei
muncitoare organizate, ea risc\ s\ repete
e[ecurile înregistrate în trecut de
mi[c\rile na]ionaliste [i islamiste.
O caracteristic\ fundamental\ a
demonstra]iilor de solidaritate cu
Palestina de pe tot cuprinsul Orientului
Mijlociu o constituie dimensiunea impre-
pe 30 martie în Cairo, Beirut, Damasc [i
Aman.3 Dup\ dou\ zile demonstra]iile,
organizate în mare parte de studen]i, s-
au extins dinspre capitale spre ora[ele
din provincie.4 Primele zile de proteste n-
au fost importante doar din cauza
num\rului celor implica]i. Cele mai
masive mar[uri de protest au avut loc
abia spre sfîr[itul primei s\pt\mîni din
aprilie, iar acestea au fost în cele mai
multe cazuri fie aprobate de guvern, fie
organizate de partidele politice [i sindi-
catele importante. Mass media guverna-
mentale din Siria sus]in c\ la mar[ul orga-
nizat în Damasc pe 6 aprilie au participat
un milion de persoane.5 La Khartoum ofi-
cialii din guvernul Sudanului au vorbit în
fa]a a peste un milion de participan]i la o
demonstra]ie6, iar pe 7 aprilie, în capitala
Marocului, Rabat, politicieni de seam\ ai
]\rii au participat la o demonstra]ie de
dimensiuni asem\n\toare.7 De[i s-au
bucurat de participarea a doar cîteva zeci
de mii de oameni, primele proteste au
exercitat o puternic\ for]\ de radicalizare
asupra mi[c\rii de solidaritate, c\ci ele s-
au iscat în afara cadrului politic oficial.
Influen]a lor s-a sim]it mai cu seam\ în
Egipt [i Liban, dar mi[carea de solidari-
tate, avînd o larg\ sus]inere popular\, a
creat un nou spa]iu pentru activismul
politic pîn\ [i în Siria [i Arabia Saudit\.
Noua infrastructur\ a mi[c\rii de
protest
Mi[c\rile protestatare de solidaritate
din Egipt au dat na[tere unei noi mi[c\ri
populare de amploare. Pe lîng\ demon-
stra]ii, au existat [i alte forme de protest
care au implicat sute de mii de oameni în
ac]iuni de solidarizare cu palestinienii.
Prin intermediul unor comitete locale, al
mesajelor scrise, al site-urilor internet [i
al anun]urilor din ziare, au fost popular-
[79]
izate campanii de boicotare a produselor
israeliene [i americane. Fatemeh Farag
descrie în Al-Ahram Weekly felul cum s-a
schimbat atmosfera din Cairo: “Ieri fratele
meu, care pîn\ acum era complet
apolitic, a intrat în cas\ cu un drapel
palestinian gigantic [i mi-a cerut s\-l ag\]
afar\, la balcon. În ultimul s\u hit, inter-
pretul de muzic\ pop Mohamed Fouad îi
cere lui Dumnezeu s\-l fac\ s\ devin\
martir al Al-Aqsa... Te urci într-un taxi [i
[oferul o s\ discute cu tine probleme
politice, nu probleme de trafic. Intri într-un
local cu autoservire [i prietenii t\i or s\
fac\ neap\rat scandal dac\ omul de la
tejghea nu are la vînzare decît Coca-
Cola. Acuza cel mai des întîlnit\ este:
„Cum? Serve[ti produse de pe lista celor
boicotate?”8
În Egipt pîn\ [i canalele mediatice
controlate de stat au fost contaminate de
starea general\. Principalele ziare guver-
namentale, Al-Akhbar [i Al-Ahram, au
publicat reportaje ample despre
protestele din Egipt, incluzînd [i fotografii
cu [col\ri]e aflate în fruntea demon-
stra]iilor de solidaritate cu palestinienii.9
Pre[edintele egiptean Hosni Mubarak s-a
ar\tat atît de îngrijorat, încît în s\pt\mîna
respectiv\ i-a chemat pe redactorii-[efi în
biroul s\u [i le-a tras un perdaf, acuzîn-
du-i c\ „pericliteaz\ unitatea na]iunii”10.
De altfel, aceast\ mi[care ampl\ a avut
înc\ de la început o tent\ politic\ acut\.
Demonstra]iile ini]iale au fost coordonate
de studen]ii Universit\]ii din Cairo. Pe 1
aprilie ei au trecut de cordoanele de
poli]i[ti [i s-au pus în fruntea unui masiv
protest militant de strad\. Pe 9 aprilie un
student a fost împu[cat mortal de c\tre
poli]ie, asta dup\ ce aproximativ 9.000 de
protestatari [i-a croit drum cu for]a în
afara campusului Universit\]ii din
Alexandria.11 Un comunicat venit de la
[80]
ministrul de Interne afirma c\ problemele
au început atunci cînd „anumite elemente
de stînga i-au scos pe demonstran]i din
campusul Universit\]ii din Alexandria [i
au aruncat cu pietre în for]ele de poli]ie”12.
Scand\rile demonstran]ilor criticau în
mod constant regimul politic. Dou\ dintre
cele mai populare erau „Mubarak, la[ule,
e[ti clientul americanilor” [i „Vrem un
guvern nou, pentru c\ ne-a ajuns cu]itul
la os”.13 De asemenea, senza]ia c\ izbuc-
nirea spontan\ de furie ar putea s\ se
transforme într-o mi[care cu un caracter
permanent devenea tot mai acut\:
Activi[tii vorbesc despre o nou\ infra-
structur\ a mi[c\rii de protest, una creat\
în timpul demonstra]iilor, o re]ea de
conexiuni între liderii studen]ilor din Cairo
[i de la universit\]ile din provincie, aso-
cia]iile civile implicate în mi[carea de sol-
idaritate intifada [i diversele sindicate
profesionale. Aceia[i activi[ti pomenesc
pîn\ [i despre un centru geografic, cel de
la sediul Sindicatului Avoca]ilor, care [i-a
deschis por]ile pentru studen]i [i pentru
public în vederea organiz\rii unor semi-
narii politice, a unor spectacole de cîn-
tece na]ionaliste palestiniene [i a altor
evenimente [i care chiar este numit – în
glum\ – „Petrograd”, cu trimitere direct\
la revolu]ia din Rusia.14
O infrastructur\ similar\ a mi[c\rii de
protest a ap\rut [i în Liban pe parcursul
primelor cîteva zile de demonstra]ii. Ca [i
în cazul Egiptului, cei care au imprimat
ritmul protestelor au fost stînga inde-
pendent\, activi[tii din organiza]iile non-
guvernamentale [i un num\r mare de stu-
den]i [i elevi de la [coli [i universit\]i. O
important\ ac]iune de protest stu-
den]easc\ de tip sit-in, realizat\ prin ocu-
parea Pie]ei Martirilor din centrul
Beirutului, a devenit în foarte scurt timp
centrul de organizare a majorit\]ii celor
mai combative ac]iuni.15 Solida coali]ie
creat\ acolo – [i care s-a dovedit a fi cea
mai radical\ for]\ implicat\ în demon-
stra]ii – includea nu numai fac]iuni pales-
tiniene [i grup\ri de stînga deja existente,
precum Partidul Comunist [i Partidul
Socialist Progresist, ci [i grupuri de
activi[ti proasp\t ap\rute. Dup\ aproape
patru s\pt\mîni, cînd activi[tii de partid
au sus]inut c\ a venit momentul s\
încheie demonstra]ia, cei care au vrut s\
r\mîn\ au fost independen]ii.16
Chiar [i în Siria, unde demonstra]iile
sprijinite de stat sînt ceva obi[nuit, îns\
protestele spontane au loc foarte rar,
s-au observat începuturile unui proces de
radicalizare asem\n\tor. La demon-
stra]iile de protest din primele cîteva zile
portretul pre[edintelui Siriei, Bashar al-
Asad, a ap\rut foarte rar. S-a observat c\
organiza]ii de stînga interzise împ\r]eau
f\r\ team\ flutura[i care chemau popu-
la]ia la demonstra]ii la care principalii
organizatori erau grupurile de kurzi,
Hezbollah-ul, organiza]iile nasseriste [i
grup\rile comuniste. Pe lîng\ obi[nuitele
slogane de solidarizare cu Palestina,
protestatarii au scandat lozinci care ata-
cau guvernul [i cereau eliberarea
de]inu]ilor politici.17 Concomitent, în
Arabia Saudit\ s-a produs o erup]ie a
mi[c\rilor militante pe tema campaniei de
boicotare a produselor provenite din
Statele Unite. Un om de afaceri saudit a
declarat pentru ziarul Arab News din
Jiddah: “N-am v\zut niciodat\ în regat o
campanie antiamerican\ atît de bine
organizat\. Ai impresia c\ toat\ lumea e
implicat\ în ea, de la elevii de [coal\ pîn\
la profesorii de religie de la universit\]i.
Acum dou\ zile mi-a aterizat în cas\ un
dosar de dou\zeci de pagini, elaborat cu
minu]iozitate, care con]inea toate infor-
ma]iile despre produsele americane pe
care nu trebuie s\ le mai cump\r. Sînt
bine organiza]i.”18
Cotidianul de larg\ circula]ie pan-
arab\ Al-Hayat prezint\ în edi]ia sa din 6
mai felul în care o profesoar\ de la un
colegiu de fete din Jiddah, împreun\ cu
elevele sale, a pichetat restaurantul
Doughnut House Company din ora[ dup\
ce acesta a ap\rut pe lista locurilor boico-
tate. Compania a oferit o recompens\ de
un milion de riali saudi]i oricui va putea
dovedi c\ ac]iunile ei nu sînt de]inute inte-
gral de cet\]eni saudi]i.19 Pe 12 aprilie, în
Dhahran, mii de persoane au încercat s\
organizeze un mar[ de protest pîn\ la
Consulatul Statelor Unite.20 Pe 6 mai
ziarul palestinian Al-Quds al-Arabi a
anun]at c\ în timpul unor tulbur\ri grave
produse în Sukaka, în estul Arabiei
Saudite, au fost aresta]i doi protestatari
care au deschis focul împotriva trupelor
de men]inere a ordinii.21
Rena[terea na]ionalismului arab?
Cu toate c\ în general protestele au
ap\rut în afara cadrului politic oficial, lim-
bajul utilizat în cadrul demonstra]iilor de
solidaritate cu Palestina era tributar
cli[eelor trecutului, ca în cazul oric\rei
mi[c\ri noi. Pe lîng\ casetele [i ]ig\rile de
contraband\ care se comercializau la
negru în pia]a Midan Ataba din Cairo, în
ultima s\pt\mîn\ din martie tarabele care
vindeau fotografii alb-negru cu Gamal
Abdul Nasser s-au bucurat de un succes
comercial cople[itor. În loc de obi[nuita
combina]ie tern\ de muzic\ pop occiden-
tal\ [i arab\, la aproape fiecare aparat de
radio din pia]\ se auzeau discursurile de
la summitul arab din Beirut, în vreme ce
clien]ii cafenelelor st\teau [i urm\reau
încremeni]i reportajele în direct din
ora[ele ocupate de pe Malul de Vest.
[81]
Peste cîteva zile, cînd au izbucnit
protestele de strad\, în multe relat\ri de
pres\ s-a f\cut imediat leg\tura cu
masivele mi[c\ri na]ionaliste din anii
1940 [i 1950. B\trînul consilier al lui
Nasser, Muhammad Hassanain Haikal,
fost redactor la cotidianul egiptean Al-
Ahram, a ap\rut pe postul de televiziune
prin satelit [i a sus]inut c\ giganticele
mi[c\ri de protest dovedesc c\ ideile
na]ionalismului arab st\pînesc în contin-
uare popula]ia arab\ obi[nuit\.22
Unul dintre semnele vizibile ale
rena[terii unui soi difuz de na]ionalism
arab a fost reînvierea imaginii lui Yasser
Arafat în postura de simbol politic al luptei
palestinienilor. Sute de mii de protestatari
de pe întreg cuprinsul lumii arabe
m\r[\luiau cu portretul lui. Mass media
din spa]iul pan-arab a jucat aici un rol
important. Arafat a vorbit în fa]a mil-
ioanelor de oameni din Orientul Mijlociu
la lumina lumîn\rii, din biroul s\u asediat
din Ramallah. Gra]ie posturilor de televiz-
iune transmise prin satelit, chemarea sa
– „Un milion de martiri pentru Ierusalim!”
– a r\sunat pe toate str\zile capitalelor
arabe. Dup\ ani de compromisuri [i
negocieri sterile, mi[carea Al-Fatah, con-
dus\ de Arafat, pare s\-[i fi redescoperit
spiritul radical. Rena[terea mi[c\rii Al-
Fatah nu s-a oprit la nivelul simbolisticii.
Batalioanele de martiri Al-Aqsa, afiliate la
Al-Fatah, sînt de departe cele mai active
[i mai eficiente dintre toate mili]iile pales-
tiniene. În ultimii cî]iva ani Al-Fatah [i-a
ref\cut structura organizatoric\ în
taberele de refugia]i din Liban [i Siria, [i-
a redeschis filiale care fuseser\ închise [i
a angajat din nou organizatori cu norm\
întreag\. În luna iunie a anului 2001
cotidianul londonez Al-Sharq al-Awsat a
anun]at c\ liderii Al-Fatah au început s\
reorganizeze unit\]ile de mili]ie din Liban
[82]
[i c\ au redobîndit controlul militar asupra
taberelor de refugia]i palestinieni din
]ar\.23 Dup\ mul]i ani, Al-Fatah [i
Organiza]ia pentru Eliberarea Palestinei
(O.E.P.) au organizat din nou în centrul
Beirutului, în timpul recentelor manifes-
ta]ii de protest, demonstra]ii cu zeci de
mii de participan]i veni]i din taberele de
refugia]i.24 Intensificarea intifadei [i mai
ales relansarea r\zboiului de gheril\ din
Palestina au sprijinit [i revigorarea altor
fac]iuni din O.E.P., cum ar fi Frontul
Popular pentru Eliberarea Palestinei
(F.P.E.P.). Pentru prima oar\ dup\ treize-
ci de ani, Comandamentul General
F.P.E.P. (o fac]iune a mi[c\rii F.P.E.P.) a
mobilizat mii de palestinieni din taberele
de refugia]i din Siria [i i-a adus pe str\zile
Damascului.25
Totu[i ridicarea asediului asupra
ora[ului Ramallah dovede[te c\ Arafat e
înc\ vulnerabil. Nevoia sa disperat\ de a
ajunge la o în]elegere cu Statele Unite [i
cu Israelul, pentru ca ace[tia s\-i permit\
s\ recl\deasc\ Autoritatea Na]ional\
Palestinian\, îi submineaz\ popularitatea
recent cucerit\ în rîndul palestinienilor [i
submineaz\ [i cadrele mai ample ale
mi[c\rii de solidaritate create. Într-un arti-
col publicat în 5 mai în Al-Sharq Al-
Awsat, Peter Ford a sus]inut c\ Arafat a
ie[it sl\bit în urma asediului ora[ului
Ramallah [i c\ unitatea conducerii pales-
tiniene scîr]îie din încheieturi atunci cînd
e pus\ la încercare.26 Ghassan Shirbil
afirm\, într-un text ap\rut în Al-Hayat, c\
Arafat a fost pus cu adev\rat la încercare
în clipa cînd a ap\rut dintre ruinele cl\dirii
Muqat'aa din Ramallah: “Fiecare arab [i
fiecare palestinian a sperat c\ dup\
asediu Arafat va ap\rea [i va accepta
înc\ o dat\ s\ joace rolul s\u dublu, de
pre[edinte al Autorit\]ii Palestiniene [i de
lider al intifadei... El a ie[it de sub asediu
[i [i-a reluat pozi]ia de pre[edinte al
Autorit\]ii, dar în contextul revenirii la
masa negocierilor, cu toate limit\rile
implicite. Asta înseamn\ c\ urm\torul
semn de întrebare important se va referi
exact la soarta intifadei.”27
La o întrunire organizat\ în 4 mai de
Comitetul Popular Egiptean de
Solidaritate cu Intifada [i desf\[urat\ în
moscheea Sidi Gaber din Alexandria, la
care au participat 40.000 de oameni,
protestatarii au scandat lozinci prin care
se opuneau în]elegerii „tr\d\toare” a lui
Arafat cu Statele Unite.28 Ziarul nasserist
Al-Arabi a informat c\, în ciuda eforturilor
disperate f\cute de Marele [eic pentru a
lini[ti mul]imea, mii de credincio[i veni]i
s\ se roage în moscheea Al-Azhar din
Cairo au început s\ scandeze numele
secretarului general al F.P.E.P., Ahmad
Sa'dat, pe care Arafat l-a dat pe mîinile
temnicerilor britanici [i americani atunci
cînd asediul a luat sfîr[it.29
Povara trecutului
La fel de limpede este [i faptul c\ în
multe din aceste ]\ri partidele islamiste
importante nu de]ineau controlul asupra
mi[c\rii de protest nou-ap\rute. În Egipt
Partidul Muncii a reprezentat vreme de
mul]i ani supapa legal\ a celei mai impor-
tante mi[c\ri islamiste din ]ar\ – Fr\]ia
Musulman\. Cu toate c\ la ora actual\
Fr\]ia Musulman\ [i Partidul Muncii sînt
scoase în afara legii, islami[tii constituie
cea mai important\ for]\ egiptean\ de
opozi]ie fa]\ de regimul lui Mubarak.
Magdi Hussein, membru al Partidului
Muncii, a declarat pentru Al-Ahram
Weekly: “Adev\rul e c\ Fr\]ia Musulman\
n-a participat la demonstra]iile pe care le-
am organizat noi, mi[c\rile politice
na]ionale. Ei s-au p\strat permanent într-
o postur\ mai degrab\ static\ decît
dinamic\, prin care [i-au men]inut
prezen]a ca organiza]ie, dar f\r\ s\ intre
în conflict cu guvernul. Prin urmare, chiar
dac\ e necesar s\ se treac\ la ac]iune,
a[a cum o cere situa]ia de acum, Fr\]ia n-
o s\ o fac\.”30
Fr\]ia Musulman\ este mult mai put-
ernic\ în Iordania decît în Egipt. Mult\
vreme ea a reprezentat unica for]\
politic\ important\ independent\ fa]\ de
regim, iar cî]iva dintre membrii ei de
seam\ au ocupat recent func]ii în guver-
nul iordanian. Cu toate acestea ea nici nu
a ini]iat, nici nu a controlat pe deplin
recentele mi[c\ri de protest. Dup\ cîteva
zile de demonstra]ii ale studen]ilor mili-
tan]i, guvernul s-a v\zut nevoit s\ fac\
apel la Fr\]ia Musulman\, cerîndu-i s\
intervin\ [i s\ preia controlul mi[c\rii,
pentru a o putea ]ine în frîu. Ministrul de
Interne a aprobat organizarea unei
demonstra]ii de amploare, care a fost
declan[at\ de înal]i func]ionari guverna-
mentali. Numai c\ protestele nu au putut
fi oprite astfel, iar Fr\]ia Musulman\ a
anun]at o demonstra]ie pe 12 aprilie,
dup\ rug\ciunile de vineri, laolalt\ cu
restul for]elor de opozi]ie [i cu cîteva
sindicate. În momentul acela guvernul [i-
a schimbat pozi]ia [i a interzis mar[ul
anun]at.31 La Amman au fost aduse trupe
înarmate [i tancuri care s\-i împiedice pe
protestatari s\ se strîng\, iar guvernul a
dat semnale clare cum c\ este preg\tit s\
foloseasc\ for]a brut\ pentru a st\vili
demonstra]ia. Fr\]ia a renun]at în ultimul
moment la o ciocnire direct\ cu guvernul
[i a contramandat demonstra]ia.32
Atît mi[c\rile na]ionaliste, cît [i cele
islamiste duc în spate povara unei lungi
istorii de e[ecuri. Actualele regimuri
politice corupte [i opresive din Siria, Irak
[i Egipt sînt urma[ele directe ale
[83]
mi[c\rilor de eliberare na]ional\ din anii
1950 [i 1960. Chiar [i la ora actual\ par-
tidele na]ionaliste sînt subordonate în
întregime conducerii statului sau, dac\
nu, reprezint\ o for]\ de opozi]ie nesem-
nificativ\. Contradic]iile existente în sînul
acestor mi[c\ri sînt, probabil, ilustrate cel
mai bine de mi[carea de eliberare
na]ional\ palestinian\, care, spre deose-
bire de mi[c\rile similare din Egipt, Siria,
Irak [i Algeria, înc\ mai are de rezolvat
anumite probleme cu opresorii colo-
niali[ti. În ciuda crizei acute ap\rute în
cazul Palestinei, Arafat [i conducerea
mi[c\rii Al-Fatah nu v\d alt\ strategie în
afar\ de men]inerea compromisului exis-
tent cu Israelul [i Statele Unite.
Cople[itoarea superioritate armat\ a
Israelului arat\ c\ mi[carea de eliberare
na]ional\ din Palestina n-a fost în stare s\
creeze decît un fel de bantustan colonial
îngr\dit – [i asta în cel mai bun caz.
Pentru a începe s\ cl\deasc\ un stat
palestinian în Fî[ia Gaza [i pe Malul de
Vest, O.E.P. a acceptat s\ încheie cu
Israelul o în]elegere care face ca pîn\ [i
cerin]ele na]ionale cele mai elementare
s\ devin\ imposibile. Acordurile de la
Oslo nu le ofer\ palestinienilor nici
suveranitate, nici prosperitate, ca s\ nu
mai vorbim de dreptate [i democra]ie. Cu
toate c\ în prezent infrastructura statului
palestinian este îngropat\ sub ruinele
informe de la Ramallah, Yasser Arafat
este dispus în continuare s\ cad\ la pace
cu S.U.A. [i pune în cîrca membrilor
F.P.E.P. asasinarea ministrului israelian
al Turismului, Rehavam Ze’evi.
În ceea ce-i prive[te pe islami[ti, ei
reprezint\ tot o mi[care politic\ învechit\.
Revolu]ia din Iran [i-a pierdut demult linia
radical\, iar la ora actual\ clasa con-
duc\toare iranian\ este implicat\ într-o
prelung\ dezbatere public\ pe tema
[84]
recunoa[terii oficiale a Statelor Unite.
Membri ai Fr\]iei Musulmane au îndeplin-
it func]ii în guvernul Iordaniei, iar islami[tii
din Algeria au avut sub control – pentru o
scurt\ perioad\ de timp – guvernul local.
Nici mi[carea Hezbollah nu este imun\ la
presiunea evenimentelor. Paradoxul face
c\ succesul înregistrat de aceast\
mi[care odat\ cu eliberarea sudului
Libanului de sub ocupa]ia Israelului a
iscat noi presiuni asupra ei. Mi[c\rii
Hezbollah i s-a cerut din ce în ce mai des
s\ intervin\ [i s\ sus]in\ luptele sindicale
ale lucr\torilor [ii]i – de exemplu, în timpul
ocup\rii sediului Middle East Airlines, în
2001, [i la recenta grev\ a [oferilor de
taxi din Beirut33. În cazul în care criza
economic\ din Liban se agraveaz\,
Hezbollah are toate [ansele s\ se
trezeasc\ prins\ la înghesuial\ între pre-
ten]ia clasei conduc\toare libaneze de a-
[i limita ac]iunile la regiunea de sud a ]\rii
[i presiunea venit\ de la clasele de jos,
care îi cer s\ apere interesele sutelor de
mii de libanezi ce sprijin\ Hezbollah-ul.
Revolu]ia permanent\ în Orientul Mijlociu
Discrepan]a dintre retoric\ [i realitate
nu este doar un rezultat temporar al
fragilit\]ii organiza]ionale. Exist\ explica]ii
mult mai ample pentru faptul c\ în
Orientul Mijlociu nici mi[c\rile na]ionaliste
[i nici cele islamiste nu pot furniza o
structur\ de conducere eficient\ pentru
mi[carea popular\ de solidaritate cu
Palestina, ca s\ nu mai vorbim de
solu]ionarea mult mai profundei crize
sociale [i economice care se acutizeaz\
în regiune. Organiza]iile unde con-
tradic]iile sînt mai acute, cum ar fi Al-
Fatah din Palestina [i Fr\]ia Musulman\
din Iordania [i Egipt, sînt [i cele ale c\ror
leg\turi cu anumite p\turi ale burgheziei
dureaz\ de cîteva decenii. Al-Fatah a fost
întemeiat\ de palestinienii care au f\cut
averi în Golf pe timpul exploziei econom-
ice din anii 1960 – dintre care cel mai
cunoscut este Yasser Arafat însu[i – [i au
c\utat întotdeauna s\ ob]in\ sprijinul
unora dintre cele mai conservatoare
grup\ri politice ale burgheziei arabe34. În
interiorul burgheziei arabe, acestea sînt
tocmai grup\rile care ar avea cel mai mult
de pierdut dintr-o confruntare cu Israelul
[i, prin extensie, cu Statele Unite [i cel
mai mult de cî[tigat dintr-un acord nego-
ciat. Sus]in\torii mi[c\rii Al-Fatah nu au
ar\tat niciodat\ c\ ar fi capabili s\
zdruncine domina]ia Statelor Unite în
Orientul Mijlociu. Fr\]ia Musulman\ din
Egipt [i-a creat o rela]ie simbiotic\ cu
anumite p\turi ale clasei conduc\toare
egiptene. Personaje cum ar fi Uthman
Ahmad Uthman, fondatorul companiei
Arab Contracting Co., au direc]ionat prof-
iturile rezultate de pe urma exploziei
pie]ei construc]iilor din anii 1970 tot
înspre Fr\]ie [i au slujit ca elemente de
leg\tur\ cu anumite grup\ri ale regimului
lui Sadat35. Aceast\ leg\tur\ organic\
dintre Fr\]ia Musulman\ [i capitalul
egiptean a încurajat orientarea reformist\
din sînul Fr\]iei Musulmane. În vreme ce
statul egiptean a început s\ accepte
cererile islami[tilor de „islamizare” a leg-
isla]iei [i a guvernului, conducerea Fr\]iei
a încercat mai tare ca niciodat\ s\ evite
orice confruntare cu regimul.
În mod tradi]ional, mi[c\rile islamiste
[i na]ionaliste mai radicale au considerat
c\ for]a diriguitoare a schimb\rii sociale o
reprezint\ o p\tur\ îngust\ de intelectuali
radicali din clasa de mijloc36. Astfel, în
încercarea sa de a cuceri libertatea
Palestinei, F.P.E.P., de[i face apel la
„mase”, în realitate se bazeaz\ pe lupta
armat\ a unei minorit\]i.37 Jihadul Islamic
din Palestina propune o versiune
islamist\ a aceleia[i strategii: Palestina
islamic\ va fi creat\ prin lupta rev-
olu]ionar\ a unei minorit\]i înarmate
împotriva ocupa]iei israeliene.38 Mi[c\rile
Hamas [i Hezbollah combin\ unele car-
acteristici ale Fr\]iei Musulmane, cum ar
fi leg\turile lor cu conducerea statului sau
cu capitalul conservatorilor din zona
Golfului, cu tr\s\turi ale grupurilor
na]ionaliste [i islamiste radicale – cum ar
fi în special accentul pe care îl pun ele pe
rolul esen]ial jucat de lupta armat\ [i crit-
icile lor radicale la adresa mi[c\rii
na]ionaliste palestiniene prevalente.39 Atît
pentru na]ionali[tii [i islami[tii radicali, cît
[i pentru cei modera]i, rolul statului este
unul crucial. Liderii na]ionali[ti ai arabilor
din anii 1950 [i clerul islamist din Iran de
dup\ anul 1979 au încercat s\ se
foloseasc\ de stat pentru a contracara
caracterul imprevizibil [i contradictoriu al
dezvolt\rii economice din Orientul
Mijlociu. Mi[c\rile islamiste conserva-
toare, cum este Fr\]ia Musulman\, î[i
m\soar\ succesul dup\ gradul în care
reu[esc s\ influen]eze statul din interior.
Na]ionali[tii anilor 1950 au cî[tigat
sprijinul a milioane de oameni obi[nui]i,
c\rora le-au promis c\ de cre[terea eco-
nomic\ va beneficia întreaga na]iune [i
nu doar o minoritate privilegiat\. Retorica
islamist\ despre o ordine economic\
islamic\, una corect\, este [i ast\zi la fel
de atr\g\toare. În anii 1950 ea însemna
distrugerea puterii colonialismului euro-
pean. Na]ionali[tii [i islami[tii contempo-
rani subliniaz\ ideea necesit\]ii de a
încheia procesul de eliberare na]ional\
din Palestina [i de a pune cap\t domi-
na]iei economice [i militare a Statelor
Unite în întreaga regiune.
La începutul secolului 20 sociali[tii din
Rusia se confruntau cu un set de prob-
[85]
leme economice [i politice
asem\n\toare. Capitalismul s-a dezvoltat
tîrziu în Rusia. O industrie avansat\
coexista cu un cadru rural înc\ devastat
de perioade de foamete catastrofale.
Capitalul str\in domina economia ruse-
asc\. Investitori veni]i din Europa
Occidental\ ob]ineau profituri uria[e, în
vreme ce regimul autocratic ]arist reprima
cu s\lb\ticie orice încercare de a ob]ine
democratizarea ]\rii [i drepturi civile ele-
mentare.40 Sociali[tii ru[i se a[teptau ca
prima etap\ a revolu]iei împotriva statului
]arist s\ aduc\ la putere burghezia liber-
al\ din Rusia. Ca [i în cazul revolu]iilor
englez\ [i francez\ din secolele ante-
rioare, burghezia rus\ trebuia s\ elimine
învechitul sistem feudal [i s\ pun\ bazele
unei republici capitaliste.41 În schimb rev-
olu]ionarul rus Lev Tro]ki a afirmat c\
burghezia rus\ nu era capabil\ s\-[i
îndeplineasc\ acest rol, deoarece s-a
dezvoltat mult mai tîrziu decît clasele
sociale similare din Europa Occidental\.
Dezvoltarea economic\ inegal\ a Rusiei
crease o burghezie slab\ [i m\rginit\,
care nu ar putea îndr\zni s\ cucereasc\
puterea politic\, fiind prins\ între domi-
na]ia capitalului str\in, pe de o parte, [i
for]a de]inut\ înc\ de autocra]ia feudal\,
pe de alt\ parte.
Tot el a sus]inut [i c\, în ciuda miz-
eriei [i s\r\ciei din zonele rurale ale
Rusiei, ]\r\nimea nu e capabil\ s\
ac]ioneze independent în locul
burgheziei. {i totu[i acutele contradic]ii
sociale existente în spa]iul rural rusesc
nu puteau fi rezolvate decît dac\
Revolu]ia Rus\ distrugea complet întreg-
ul sistem al rela]iilor de proprietate
burgheze. Prin urmare, clasa muncitoare,
proasp\t ap\rut\ [i redus\ ca num\r, era
singura categorie social\ care putea juca
acest rol revolu]ionar.42 Totu[i, în ciuda
[86]
faptului c\ ceea ce Tro]ki a numit „privi-
legiul înapoierii” a f\cut ca economiile
capitaliste ce s-au dezvoltat mai încet s\
fie mai vulnerabile la pericolul înl\tur\rii
lor de c\tre clasele de jos, aceea[i sub-
dezvoltare a f\cut ca încerc\rile de a con-
strui o societate socialist\ pe un teren atît
de s\rac s\ fie condamnate la e[ec. F\r\
apari]ia unor revolu]ii în inima capitalis-
mului avansat, Revolu]ia Rus\ urma s\
e[ueze. Tro]ki a sus]inut c\ încheierea cu
succes a unei revolu]ii socialiste „între
grani]ele na]ionale este ceva de necon-
ceput... Revolu]ia socialist\ devine o rev-
olu]ie permanent\ într-un alt sens al
cuvîntului, unul mai larg: ea ajunge s\ se
încheie doar odat\ cu victoria final\ a noii
societ\]i pe întreaga noastr\ planet\”43.
Pe la mijlocul secolului 20 multe din-
tre tr\s\turile eviden]iate în analiza f\cut\
de Tro]ki societ\]ii ruse[ti puteau fi apli-
cate pe tot teritoriul Orientului Mijlociu. În
lumea arab\ problema esen]ial\ nu era
doar înl\turarea feudalismului, ca în
cazul Rusiei, ci [i r\sturnarea puterilor
coloniale. Ca [i în cazul Rusiei, unul din
obstacolele puse în calea realiz\rii rev-
olu]iei democratice [i, concomitent, a
eliber\rii na]ionale era la[itatea
burgheziei arabe. În Egipt, ca s\ d\m un
exemplu, de[i clasa capitali[tilor auto-
htoni era ]inut\ sub control de prezen]a
britanic\, ea nu avea nici for]a [i nici
dorin]a de a se opune direct ocupan]ilor.
În perioada postbelic\ cel mai important
partid na]ionalist, Wafd, a jucat un rol
nesemnificativ în cadrul mi[c\rii de elib-
erare na]ional\. Atît burghezia de
sorginte industrial\, cît [i proprietarii de
p\mînt din zona rural\ care sus]ineau
partidul Wafd se temeau mult mai mult de
mi[carea muncitoreasc\ [i de spectrul
unei r\scoale ]\r\ne[ti decît de britanici.44
Previziunea lui Tro]ki despre rolul fun-
damental pe care urma s\-l joace clasa
muncitoare în procesul de nimicire a
vechiului sistem a fost [i ea confirmat\.
For]a conduc\toare din spatele
protestelor [i al grevelor de mas\ care au
pus cap\t ocupa]iei britanice în Egipt a
fost alian]a dintre mi[carea studen]easc\
[i sindicatele muncitore[ti independente.
În anii 1940 muncitorii din industria textil\
de la Shubra al-Khayma, la nord de
Cairo, cei din Mahalla al-Kubra, din Delta
Nilului, [i cei din Kafr al-Dawwar au fost
principalul motor al mi[c\rii na]ionaliste.45
În 1958, în Irak, mi[carea muncitoreasc\
a avut un rol similar în r\sturnarea
monarhiei sus]inute de britanici.46 Un
proces similar a func]ionat [i pe timpul
revolu]iei iraniene din 1979. Clasa munci-
toare a jucat un rol esen]ial în r\sturnarea
st\pînirii [ahului Iranului.47
Cu toate acestea nici Egiptul anilor
1940, nici Iranul anilor 1970 nu au validat
finalul previziunii lui Tro]ki – victoria cla-
sei muncitoare. Contradic]ia existent\
între participarea muncitorilor la mi[c\rile
de eliberare na]ional\ [i caracterul
regimurilor c\rora le-au dat na[tere aces-
te mi[c\ri a provocat o dezorientare pro-
fund\ în sînul unei întregi genera]ii de
sociali[ti din Orientul Mijlociu. Partidele
comuniste de orientare stalinist\ au
sus]inut, reluînd ideile unor fac]iuni din
mi[carea socialist\ ruseasc\ de la
începutul secolului 20, c\, de vreme ce
revolu]ia nu era încheiat\, clasa munci-
toare nu avea cum s\ preia puterea. Cea
care trebuia s\ preia conducerea mi[c\rii
de eliberare na]ional\ a fost burghezia,
iar dac\ marea burghezie era prea slab\
ca s\ se opun\ colonialismului –
sus]ineau comuni[tii –, rolul decisiv tre-
buia s\ fie preluat de intelighen]ia
na]ionalist\ sau de militari cu orientare
radical\.48 Un astfel de grup restrîns de
ofi]eri de armat\, în frunte cu Gamal
Abdul Nasser, au preluat puterea în Egipt
în anul 1952. Regimul Ofi]erilor Liberi s-a
gr\bit s\ distrug\ mi[c\rile muncitore[ti
independente. Sindicatele au fost incor-
porate în structurile statului, iar grevele
au fost scoase în afara legii. Mi[carea
comunist\ de orientare stalinist\ a spri-
jinit lovitura de stat a Ofi]erilor Liberi [i a
sus]inut chiar [i atacul regimului asupra
mi[c\rii muncitore[ti – în interesul reu[itei
„revolu]iei na]ionale”49. Dup\ zece ani
partidele comuniste din Irak aveau s\
sus]in\ c\ interesele de clas\ ale munci-
torilor trebuiau s\ fie subordonate nevoii
de unitate na]ional\.
Tony Cliff face o reevaluare semni-
ficativ\ a teoriei lui Tro]ki, în care sus]ine
c\ problema ar fi urm\toarea: de[i „natu-
ra conservatoare [i tem\toare a unei
burghezii ap\rute tîrziu reprezint\ un dat
absolut, caracterul revolu]ionar al clasei
muncitoare tinere nu este unul absolut [i
nici inevitabil”. Asta înseamn\ c\ dac\ o
mi[care pornit\ de clasa muncitoare nu
beneficia de o conducere independent\
politic, cea a unui partid revolu]ionar de
mas\, puterea putea fi cucerit\ de alte
for]e din interiorul statului. Analiza lui Cliff
se întemeiaz\ pe experien]a revolu]iilor
din China [i Cuba, unde intelectualii s-au
aflat la conducerea unor mi[c\ri de gher-
il\ ]\r\ne[ti care au reu[it s\ preia con-
trolul asupra statului. Cliff afirm\ c\ acolo
unde clasa muncitoare este pasiv\ sau
unde nu exist\ un partid revolu]ionar de
mas\, mi[c\rile na]ionaliste se pot folosi
de stat ca s\ accelereze dezvoltarea
industrial\, urmînd modelul Rusiei stalin-
iste.50
Evenimentele din Iran au dovedit înc\
o dat\ c\, în lipsa unui partid revolu]ionar,
muncitorii pot s\ joace un rol de seam\ în
cadrul unei crize de tip revolu]ionar, dar
[87]
nu vor izbuti s\ beneficieze de rezultatele
finale. În revolta care a r\sturnat regimul
opresiv al [ahului Iranului, sus]inut de
Statele Unite, au fost ocupate fabrici, au
avut loc greve generale [i a existat o
mi[care muncitoreasc\ de mas\. Pîn\
într-un moment relativ tîrziu al mi[c\rii
clericii radicali din jurul ayatollahului
Khomeini au jucat doar un rol marginal. {i
totu[i – în parte pentru c\ stînga iranian\
nu le-a putut furniza mi[c\rilor munci-
tore[ti o conducere independent\ –
Khomeini [i clerul islamist au reu[it s\
pun\ mîna pe putere [i s\ îndrepte întrea-
ga putere a statului împotriva clasei
muncitoare organizate.51 Tot astfel, ei au
putut s\ joace un rol similar cu cel al lid-
erilor na]ionali[ti din genera]ia anterioar\
în procesul de reorganizare a capitalului
iranian. Dup\ cum spune Chris Harman,
clerul islamist nu era, a[a cum au crezut
în mod gre[it mul]i anali[ti de stînga, o
simpl\ expresie a unui „capitalism negus-
toresc”, „parazit” [i „înapoiat”, întemeiat
pe tradi]ia bazarului. Nu era nici o simpl\
manifestare a unei contrarevolu]ii
burgheze clasice. Clericii islami[ti au
restructurat în interiorul Iranului regimul
propriet\]ii [i controlul capitalului, dar nu
au alterat rela]iile de produc]ie de tip cap-
italist, ci au încredin]at imensul capital
de]inut de stat, [i aflat anterior în propri-
etatea grupului din jurul [ahului, unor
organisme de stat [i asociate statului, dar
care erau controlate de ei în[i[i –
bineîn]eles, în beneficiul „celor opri-
ma]i”.52
Faptul c\ mi[c\rile na]ionaliste [i
islamiste din trecut au izbutit s\ preia
controlul asupra statului [i s\ îl utilizeze
ca pe un instrument al dezvolt\rii eco-
nomice [i al eliber\rii na]ionale nu
înseamn\ c\ succesorii lor din secolul 21
ar putea fi folosi cu u[urin]\ acelea[i
[88]
metode pentru a rezolva problemele con-
temporane din Orientul Mijlociu. La ora
actual\ spa]iul politic [i economic în care
ac]ioneaz\ aceste mi[c\ri este mult mai
îngr\dit.
Dup\ ce îndelungatul boom economic
de la sfîr[itul anilor 1960 a luat sfîr[it,
economia mondial\ nu [i-a încetinit ritmul
suficient de mult pentru ca o evolu]ie pe
linia capitalist\ s\ devin\ o op]iune prac-
tic\ a majorit\]ii ]\rilor din Lumea a Treia.
În ultimii 25 de ani, în loc s\ finan]eze
proiecte de infrastructur\, a[a cum
f\cuser\ în anii 1960, institu]iile financia-
re interna]ionale precum Banca Mondial\
[i Fondul Monetar Interna]ional n-au f\cut
altceva decît s\ recompenseze guvernele
care [i-au redus cheltuielile [i care au
încercat s\ limiteze interven]ia statului în
economie. Dup\ dispari]ia Uniunii
Sovietice, guvernele din Lumea a Treia
nu mai p\reau s\ aib\ alt\ op]iune decît
aceea de a se supune cerin]elor stabilite
de stilul de „ajustare structural\” impus
de F.M.I. Interna]ionalizarea tot mai
sporit\ a comer]ului [i a produc]iei i-a
avantajat mai degrab\ pe cei puternici
decît pe cei slabi. A[a se face c\ doar
cîteva por]iuni m\runte din capitalul local
existent în Orientul Mijlociu – de obicei
cele mai legate de stat – au putut s\ ben-
eficieze de pe urma globaliz\rii. Ace[ti
cî]iva ale[i au pus mîna pe francize
rentabile, oferite de diverse companii
multina]ionale, ajungînd s\ ofere bunuri [i
servicii de consum cu nume de marc\
recunoscute, pe care doar o mic\ parte a
popula]iei [i le putea permite. Între timp
marea majoritate se confrunta cu reduc-
erea locurilor de munc\, degradarea ser-
viciilor de baz\ c\tre popula]ie [i
cre[terea accelerat\ a pre]urilor [i a chiri-
ilor.53
Capacitatea oric\rui stat individual de
a concura în mod serios cu puterile impe-
rialiste sau de a-[i dezvolta economia
na]ional\, pentru a ridica standardul de
via]\ al masei de cet\]eni obi[nui]i, a fost
întotdeauna una limitat\. În contextul
crizei economice globale aceste dou\
]eluri au devenit aproape imposibil de
atins. Iat\ motivul pentru care mi[c\rile
de eliberare na]ional\ care au ajuns mai
tîrziu la putere au c\utat mult mai repede
o cale de convie]uire cu capitalismul.
O.E.P. nu a fost singura care a f\cut
„compromisuri istorice” pe parcursul
anilor 1990. Mi[carea republican\ din
Irlanda de Nord a declan[at [i ea proce-
sul de pace. Pîn\ [i mi[c\rile de eliberare
na]ional\ care au ajuns la putere aduse
de un val de revolte populare, cum a fost
Congresul Na]ional African (C.N.A.) din
Africa de Sud, au descoperit repede c\
de[i vechii st\pînitori au fost sili]i s\
cedeze controlul la nivel politic, oficial, [i-
au men]inut domina]ia economic\.
La cincizeci de ani dup\ ce Nasser a
preluat puterea în Egipt [i la aproape un
secol dup\ revolu]ia ruseasc\ din 1905,
am ajuns s\ închidem cercul [i s\
revenim la teoria tro]kist\ a revolu]iei per-
manente. Singura for]\ capabil\ s\
declan[eze fie o revolu]ie democratic\
împotriva regimurilor arabe, fie eliberarea
na]iunii palestiniene, este clasa munci-
toare. Din pricina leg\turilor sale cu impe-
rialismul [i a integr\rii tot mai accentuate
în sînul clasei st\pînitoare mondiale –
de[i cu dou\ sau trei trepte mai jos decît
liderii din Europa –, burghezia arab\ a
încetat de mult s\ mai reprezinte o for]\ a
schimb\rii.
Procesul de globalizare a accelerat
integrarea claselor conduc\toare locale
din Orientul Mijlociu în economia mondi-
al\, dar în acela[i timp a determinat [i
cre[terea în num\r [i importan]\ a clasei
muncitoare urbane [i rurale. Sistemul
economic ]\r\nesc din zonele rurale este
azi doar o amintire îndep\rtat\. Guvernul
egiptean a pus cap\t treptat reformelor
din anii 1950 [i 1960, care permiteau o
redistribuire limitat\ a p\mîntului, pentru
a le permite marilor companii agricole
multina]ionale s\ investeasc\ în zona
rural\.54 Rezultatul a fost acela c\ sute de
mii de mici proprietari de p\mînt au fost
sili]i s\ renun]e la loturile lor.
Concomitent, nivelul de trai al
func]ionarilor din sectorul public a sc\zut
vizibil în ultimele dou\ decenii. În mod
normal o slujb\ în cadrul aparatului biro-
cratic al statului oferea un viitor relativ
sigur. Azi mul]i func]ionari au salarii mai
mici decît cele ale muncitorilor din uzine.
Economi[tii sirieni au stabilit c\ nici
m\car angaja]ii cu studii superioare din
sectorul public nu cî[tig\ suficient pentru
a-[i hr\ni familia.55 Aceast\ presiune
neîntrerupt\ asupra ]\r\nimii [i asupra
clasei de mijloc spore[te atît importan]a
social\ a clasei muncitoare, cît [i impor-
tan]a rolului s\u politic.
Mi[c\rile populare antiimperialiste ce
au izbucnit anterior în Orientul Mijlociu au
demonstrat c\ radicalizarea politic\ gen-
eralizat\, stîrnit\ de problema eliber\rii
na]ionale, a stimulat [i încrederea în sine
a mi[c\rii muncitore[ti. Dinamica proce-
sului ofer\ posibilitatea de a accelera
lupta muncitorilor din industrie, dar [i de a
crea o mi[care politic\ antiimperialist\
mai puternic\. Milioane de oameni de pe
tot întinsul Orientului Mijlociu în]eleg
foarte bine c\ McDonald’s face parte din
acela[i sistem ca [i produc\torul de
armament McDonnell-Douglas [i c\
r\zboiul declan[at de Israel împotriva
palestinienilor e purtat în mare parte pen-
tru a ap\ra interesele ambelor companii.
În orice caz, un boicot asupra companiilor
[89]
multina]ionale americane va avea doar
un efect limitat atîta timp cît firmele
egiptene vînd ciment pentru construirea
coloniilor sioniste de pe Malul de Vest
sau cît timp guvernul egiptean accept\ s\
alimenteze Israelul cu gaz natural.56
Campaniile de boicot declan[ate în
Arabia Saudit\ au demonstrat cît de greu
este s\ separi capitalul na]ional de cel
interna]ional în contextul actual al
economiei globale.
Exist\ cîteva ]\ri din regiune în care
exist\ condi]iile necesare pentru o acuti-
zare exploziv\ a luptei de clas\. În
ultimele cîteva luni Libanul a fost martorul
unui num\r tot mai mare de greve în rîn-
dul muncitorilor din sectorul public, iar
guvernul se preg\te[te de o b\t\lie de
mare importan]\, cea a privatiz\rii com-
paniei na]ionale de electricitate, Électric-
ité du Liban, care are în jur de 20.000 de
angaja]i. În plus, cre[terile de pre]uri din
luna februarie, provocate de impunerea
TVA-ului, au declan[at o confruntare de
propor]ii între guvern [i mi[carea sindi-
cal\, ce a implicat demonstra]ii ample [i
amenin]area cu o grev\ general\.57 Cu
toate c\ liderii de sindicat au ajuns cu
rapiditate la un compromis [i au anun]at
încetarea grevei, dimensiunile atinse de
mi[carea de protest a dovedit c\ starea
de nemul]umire general\ poate r\bufni
imediat la suprafa]\. Guvernul iordanian
a reluat recent un program de restruc-
turare al Fondului Monetar Interna]ional,
cu o durat\ de trei ani, care include [i
introducerea unui impozit pe vînz\ri ce a
ridicat instantaneu pre]ul produselor de
baz\.58 În februarie economia egiptean\
a trebuit sus]inut\ din nou printr-o injec]ie
masiv\ de fonduri lichide venite din
dona]ii interna]ionale. {i, în ciuda ajutoru-
lui interna]ional, economia egiptean\ este
în continuare extrem de vulnerabil\ la
[90]
[ocurile economice externe.59 E[ecul
complet al încerc\rii guvernului lui Hosni
Mubarak de a-i sus]ine în vreun fel pe
palestinieni n-a f\cut altceva decît s\
scad\ [i mai mult popularitatea regimului.
Mi[carea popular\ de solidaritate cu
Palestina a agravat serios tensiunile
sociale existente în ]\rile respective, în
ciuda eforturilor regimurilor implicate de a
men]ine protestele sub control.
Totu[i faptul c\ acele condi]ii obiec-
tive exist\ nu înseamn\ automat c\ vom
vedea cum clasa muncitoare î[i asum\
rolul pe care Tro]ki spunea c\ trebuie
s\-l joace. În lipsa unei conduceri inde-
pendente, cea a unui partid revolu]ionar
socialist cu sus]inere de mas\, mi[c\rile
muncitore[ti în sine nu garanteaz\ victo-
ria clasei muncitoare. For]ele de stînga
ce se ridic\ acum în Orientul Mijlociu tre-
buie s\ se identifice cu mi[c\rile de mas\
actuale. Atîta timp cît sociali[tii nu
reu[esc s\ ajung\ în centrul eveni-
mentelor, ei vor r\mîne prizonierii unui
sectarism izolant. Construirea unei
mi[c\ri de mas\ accelereaz\ procesul de
radicalizare politic\. Lec]iile înv\]ate în
anii de discu]ii abstracte pot fi asimilate
de noii activi[ti în doar cîteva s\pt\mîni.
În acela[i timp sociali[tii trebuie totu[i s\
sus]in\ c\ metoda cea mai bun\ de a
asigura victoria final\ a mi[c\rilor popu-
lare existente este crearea unui partid
revolu]ionar independent. Un astfel de
partid nu trebuie s\ fie o copie a fostelor
partide comuniste de orientare stalinist\
din regiune [i el va trebui s\ resping\
ideea c\ destinul clasei muncitoare arabe
poate fi l\sat la mîna regimurilor din aces-
te ]\ri sau chiar la cea a criticilor
na]ionali[ti ai acestor regimuri, oricît de
radicali ar fi ei.
Conceptul de partid revolu]ionar
socialist bazat pe for]a clasei muncitoare
interna]ionale interfereaz\ cu ideea c\ lib-
ertatea poate fi cumva ob]inut\ în cadrele
oferite de statul na]ional. Socialismul nu a
fost instaurat niciodat\ într-o singur\ ]ar\,
iar ideea c\ a[a ceva ar fi posibil a fost
dintotdeauna – a[a cum afirm\ Cliff – „un
m\runt vis reac]ionar”60. Prin urmare, nu
este suficient s\ porne[ti la atac împotri-
va clasei capitaliste americane sau
europene f\r\ s\ declan[ezi lupta împotri-
va reprezentan]ilor locali ai acestora –
cum sînt Bahgat Group [i Orascom din
Egipt sau imperiul comercial al lui Rafiq
al-Hariri din Liban. De asemenea, nu este
suficient ca sociali[tii revolu]ionari din
Orientul Mijlociu s\ cear\ eliberarea
Palestinei. Ei trebuie s\ pun\ pe picioare
în mod concret o organiza]ie care s\
declan[eze lupta împotriva capitalismului
în fiecare fabric\, în fiecare birou, [i s\
implice clasa muncitoare în b\t\lia
împotriva capitalismului. A[a ceva poate
s\ fac\ doar un partid revolu]ionar, ai
c\rui membri sînt, conform spuselor lui
Lenin, nu doar ni[te simpli secretari sindi-
cali, ci „tribuni ai poporului oprimat”, care
„vor reac]iona la fiecare manifestare a
tiraniei [i oprim\rii, indiferent unde apare
ea [i indiferent ce strat sau clas\ a soci-
et\]ii sînt afectate de ea”61. Pentru prima
dat\ de-a lungul unei întregi genera]ii,
partizanii unor astfel de idei nu mai
reprezint\ doar o minoritate nesemnifica-
tiv\. În Orientul Mijlociu procesul de radi-
calizare provocat de cazul Palestinei a
deschis por]ile spre un teritoriu care fus-
ese blocat de decenii. Experien]a trecutu-
lui ne arat\ c\ în cazul în care sociali[tii
revolu]ionari nu pot s\ îi arate clasei
muncitoare cum s\ ocupe acel teritoriu, ei
vor fi înlocui]i de alte for]e politice.
Textul de fa]\ a fost publicat pentru prima
dat\ în revista International Socialism, nr.
95
[91]
Note
1. De exemplu, so]ia pre[edintelui egiptean,
Suzanne Mubarak, a mers în fruntea unui con-
voi de camioane cu ajutoare pîn\ la grani]a
Egiptului cu Fî[ia Gaza. Ac]iunea ei a fost
salutat\ cu mare pomp\ de media controlat\
de stat, de[i în ultimele optsprezece luni
Comitetul Popular Egiptean de Solidaritate cu
Intifada trimisese [i el astfel de convoaie cu
ajutoare. Pentru informa]ii din mass media
despre transportul aprobat de guvern vezi D.
Hammouda, „Border March”, în Al-Ahram
Weekly, 2-8 mai 2002, [i „First Lady Leads
Huge Popular March to Rafah in Support of
the Palestinian People”, în Al-Ahram, aprilie
2002, p.1.
2. A. Howeidy, „A New Political Map?”, în Al-
Ahram Weekly, 18-24 aprilie 2002.
3. Vezi, de exemplu, Al-Ahram, Cairo, 2 aprilie
2002, [i Jordan Times, Amman, aprilie 2002.
4. În data de 2 aprilie publica]ia Al-Ahram a
anun]at c\ demonstra]iile s-au extins la
Universitatea din Cairo, Universitatea Helwan,
Universitatea American\ din Cairo,
Universitatea 6 Octombrie [i în exteriorul zonei
urbane Cairo, ajungînd pîn\ la Port Said,
Minya, Tanta, Al-Arish, Suez, Sohag [i Assyut.
În aceea[i zi The Jordan Times descrie o
grev\ general\ desf\[urat\ în Amman [i
informeaz\ c\ în Karak, Zarqa [i Irbid maga-
zinele [i birourile au fost închise.
5. Syrian Arab News Agency, Damasc, 7
aprilie 2002.
6. Al-Hayat, 9 mai 2002.
7. T. Zemmouri, „Un si proche Orient”, în
Jeune Afrique/l'Intelligent, 15-21 aprilie 2002,
p. 25.
8. F. Farag, „The Many Faces of Solidarity”, în
Al-Ahram Weekly, 2-8 mai 2002.
9. Vezi, de exemplu, Al-Akhbar din 3 aprilie
2002 [i Al-Ahram din 3 aprilie 2002.
10. Middle East News Agency, 4 aprilie 2002.
11. P. Schemm, „Sparks of Activist Spirit in
Egypt”, MERIP Press, nota informativ\ nr. 90
din 13 aprilie 2002, www.merip.org.
12. MENA, 9 aprilie 2002.
13. P. Schemm, op cit.
14. S. Negus, „Apathy on the Wane?”, în
Middle East International, 3 mai 2002, p. 24.
[92]
15. J. Quilty, „Convulsed over Palestine”, în
Middle East International, 19 aprilie 2002, p.
14.
16. Al-Safir, Beirut, 3 mai 2002.
17. „Civil Society Wakes Up”, în Middle East
International, 19 aprilie 2002.
18. Arab News, Jiddah, 9 mai 2002,
www.arabnews.com.
19. Al-Hayat, 6 mai 2002.
20. www.aljazeera.net, 12 aprilie 2002.
21. Al-Quds al-Arabi, 6 mai 2002.
22. A. Howeidy, op cit.
23. K. Al-Gharby, „Fatah Moves to Regain
Security Control of the Palestinian Camps in
Lebanon”, în Al-Sharq al-Awsat, 18 iunie 2001.
24. Al-Safir, Beirut, 30 martie 2002.
25. I. Hamidy, „First Demonstration of its Kind
for Thirty Years: Syrian Authorities Allow
Thousands of Palestinian Refugees to March
on the Golan”, în Al-Hayat, 6 aprilie 2002.
26. P. Ford, „After the Siege: A Weakened
Arafat Maintains his Popularity in the Face of
Israel, International Pressure and Internal
Struggles”, în Al-Sharq al-Awsat, 5 mai 2002.
27. G. Shirbil, „After the Siege, the Real Test”,
în Al-Hayat, 2 mai 2002, p. 5.
28. M. Salah, „Protests in Egypt Oppose
Arafat's Policies”, în Al-Hayat, 5 mai 2002, p.
7.
29. J. Shahin, „30.000 Protested in Alexandria,
Chants Against Arafat in Al-Azhar”, în Al-Arabi,
Cairo, 5 mai 2002.
30. A. Howeidy, op cit.
31. Al-Ayyam, Amman, 11 aprilie 2002.
32. M. Lynch, „King Abdullah”, MERIP Press,
not\ informativ\ nr. 94, www.merip.org.
33. Pentru greva de la Middle East Airlines
vezi A. Alexander, „The Crisis in the Middle
East”, în International Socialism, nr. 93 (iarn\
2001). Pentru o relatare despre mar[ul [ofer-
ilor de taxi vezi H. Abdul-Hussain, „Taxi
Drivers March in Protest at Diesel Law”, în
Daily Star, Beirut, 30 aprilie 2002.
34. P. Marshall, Intifada: Zionism, Imperialism
and Palestinian Resistance, Londra, 1989, pp.
115-127.
35. G. Kepel, The Prophet and Pharoah,
Londra, 1985, p. 109.
36. Pentru o analiz\ complet\ a organiza]iilor
islamiste din Orientul Mijlociu [i a leg\turilor
acestora cu mi[c\rile na]ionaliste vezi C.
Harman, „The Prophet and the Proletariat”, în
International Socialism, nr. 64 (toamn\ 1994),
pp. 3-63. De asemenea, pentru caracterul de
clas\ al mi[c\rilor na]ionaliste vezi C. Harman,
„The Return of the National Question”, în
International Socialism, nr. 56 (toamn\ 1992),
p. 11.
37. Vezi site-ul F.P.E.P. pentru traducerea în
englez\ a programului mi[c\rii [i a dosarelor
de pres\, www.pflp-pal.org.
38. Vezi site-ul Jihadului Islamic,
www.qudsway.com.
39. La Centrul de Informa]ii Palestina
(Palestine Information Centre) se g\sesc pro-
gramul mi[c\rii Hamas [i informa]ii detaliate
despre mi[care, www.palestine-info.info.
40. L. Trotsky, History of the Russian
Revolution, New York, 1992, cap. 1.
41. T. Cliff, Deflected Permanent Revolution,
Londra, 1986, pp. 7-8.
42. L. Trotsky, op. cit., p. 11.
43. Citat în T. Cliff, op. cit., p. 10.
44. Vezi D. Renton [i A. Alexander,
„Imperialism, Globalisation and Popular
Resistance in Egypt: 1881-2000”, în L. Zeilig
(coord.), Class Struggle and Resistance in
Africa, Bristol, 2002, în curs de apari]ie.
45. J. Beinin [i Z. Lockman, Workers on the
Nile: Nationalism, Communism, Islam and the
Egyptian Working Class 1882-1954,
Princeton, 1987, pp. 340-342.
46. P. Marshall, „The Children of Stalinism”, în
International Socialism, nr. 68 (toamn\ 1995),
p. 119.
47. A. Bayat, Workers and Revolution in Iran,
Londra, 1987, pp. 100-102. Vezi [i M. Poya,
„Iran 1979”, în C. Barker (coord.),
Revolutionary Rehearsals, Londra, 1987, pp.
123-169.
48. Dup\ cum afirm\ un document de uz intern
al Partidului Comunist din anii 1950,
„democra]ia popular\ pe care încerc\m s\ o
instituim în Egipt nu e o form\ de dictatur\ a
proletariatului. Noi urm\rim s\ instituim o dic-
tatur\ democratic\, în care toate clasele
sociale s\ lupte împotriva imperialismului [i a
feudalismului” - vezi „CP/CENT/INT/56/03 –
Note on Communist Policy for Egypt”, în
Arhivele Partidului Comunist, National
Museum of Labour History, Manchester.
49. Vezi R. Bianchi, „The Corporatization of
the Egyptian Labor Movement”, în Middle East
Journal, nr. 40, 1986, pp. 431-432.
50. T. Cliff, op. cit., p. 16.
51. P. Marshall, op. cit., p. 125.
52. C. Harman, op. cit., p. 42.
53. A. Alexander, „The Crisis in the Middle
East”, op. cit., p. 68.
54. D. Renton [i A. Alexander, op. cit.
55. F. Al-Khatib, „Al-Asar wal-Ujur”, lucrare de
seminar prezentat\ la Syrian Economic
Society's „Tuesday Forum”, Damasc, 24
aprilie 2001, disponibil\ on-line la
mafhoum.com/syr/ articles_01/khatib/ khat-
ib.htm.
56. Jerusalem Post, 5 aprilie 2002.
57. Daily Star, Beirut, 13 februarie 2002; Al-
Safir, Beirut, 13 februarie 2002. Protestele
sindicale au urmat unor masive demonstra]ii
studen]e[ti împotriva reducerilor bugetare din
universit\]i, demonstra]ii care au scos în strad\
mii de persoane. Al-Safir informeaz\ c\ stu-
den]ii duceau cu ei oale [i tig\i, dup\ exemplul
protestatarilor din Argentina, [i purtau pancar-
te prin care amenin]au c\ vor declan[a o
revolt\ popular\ dup\ modelul argentinian în
cazul în care guvernul refuz\ s\ le asculte
revendic\rile. Vezi Al-Safir, Beirut, 5 februarie
2002.
58. Jordan Times, Amman, 11 martie 2002, [i
Al-Arab Al-Yawm, Amman, 17 aprilie 2002.
59. G. Essam El-Din, „Shock-Absorbent
Economy?”, în Al-Ahram Weekly, 9-15 mai
2002.
60. T. Cliff, op. cit., p. 10.
61. V. Lenin, „What is to be Done? Burning
Questions of Our Movement”, în V. Lenin,
Collected Works, vol. 5, Beijing, 1961, pp. 422-
423.
[93]
 Along Kiseleff Bdv., aerial view, Bucharest, 2007. / București, vedere aeriană de-a lungul Șos. Kiseleff, 2007.
[94] [95]
The Becoming-space of Time1
Concepts of Space from
Avant-garde to Digital Aesthetic
by Kristin Scheucher
Thought figures of space feature prominen-
tly in present debates, not only in the wake
of the variously proclaimed “spatial turn”
but also in an extra-academic context.
Metaphors of measurement are booming. A
new fashion in the borrowed language of
arts managers and feuilletonists? Or a
revaluation of values, which has always
also been a revaluation of words? Social
phenomena such as globalisation, migra-
tion or mass tourism have a part in the
increasing preoccupation of cultural studies
with practices of the spatial. Reflections on
the transfer of meaningful geography and
topography into the realm of symbolism
have taken up a central position in theoreti-
cal discourse. In the field of aesthetics,
thought figures of space can be traced
back to the avant-gardes, among others,
whose concepts of space are experiencing
a renaissance in the 1980s and 1990s,
through the prism of digitalisation.
Text as spatial art
The literature of the avant-gardes referred
excessively to spatiality in two respects:
With the avant-gardes, a new practice of
writing took hold in the field of poetics
which (re)discovered space as a stylistic
literary device. On the one hand, the avant-
gardes developed practices that reflected
the mediality of writing and thus its spatiali-
[96]
ty. On the other hand, metaphors of space
are central to the rhetoricity of avant-garde
discourse. These concepts of space are
perpetuated in the discourse of the digital
writing space: text-based art in the new
media follows in the footsteps of the avant-
garde when it positions itself as spatial art
or topological writing practice. At the heart
of the digital aesthetic we find the debate
about linearity, revolving from the start
around thought figures of space: the idea of
non-sequential writing has been envisio-
ned, since Mallarmé, as spatial order. The
words of Mallarmé’s “coup de dés“ spread
across the surface like a stellar constella-
tion, according to the author. An image
which is taken up by Eugen Gomringer
after 1945 at the invention of the constella-
tion poem. Dadaist Hugo Ball compares the
text pictures of the futurists to maps.
Finally, the topological structure of hyper-
text lends plasticity to the metaphor. In new
poetic forms such as the Holopoetry of
American media artist Eduardo Kac the
metaphor is ultimately dissolved: the boun-
daries of the text evaporate into the three-
dimensionality of the hologram, text can be
experienced as space.
The Map
The spatial revisioning of language is roo-
ted, on the one hand, in visual poetry, the
origins of which can be traced back to
Stephane Mallarmé’s “coup de dés“ and
Guillaume Apollinaire’s “Calligrammes“, on
the other hand to the modernist novel. With
the urban novel, Joyce, Dos Passos and
Döblin created texts that turned their rea-
ders into flâneurs in urban space. One of
the salient features of the modernist novel
is its development of strategies for the sup-
pression of temporality. Through detailed
descriptions of urban topography which
slow down the pace of the text and register
as fissures in the narrative, time loses its
linear teleological character. The regular
plot line of classical narrative technique
disintegrates in the accidental co-existence
of heterogeneous linguistic spaces. Joyce’s
stream of consciousness lays the focus on
the impressions of the experiencing subject
– a technique that is geared towards con-
veying the simultaneity of different proces-
ses of consciousness and perception. The
plot dissolves through associative expan-
sion in all directions. A counterpart to the
map of consciousness, urban cartography
marks the borderline between the inner and
outer worlds. The text becomes a mazy
space which the reader must navigate unai-
ded by a higher-level narrator.
In many ways, these modern techniques of
narration with their inherent doubts about
the narratability of the world provide interfa-
ces with the hypertextually dissociated text
segments of digital networks: With the arri-
val of hypertext the labyrinth imagery of
modern narratologies is turned into palpa-
ble evidence. The multi-sequentially arran-
ged text spaces of hyperfiction can be
approached from various directions and
connected in (almost) any variation.
Digression becomes an intrinsic structural
feature since the network of hyperfiction is
non-hierarchical. In contrast to the printed
text of modernism, the coincidental succes-
sion of plot elements is demonstrated spa-
tially. Temporality as an organisational prin-
ciple inherent to the narrative is replaced by
the sequence of (virtual) text spaces. The
hypertextual reading experience trans-
forms into an exploration of textual topo-
graphy. This topological structure is often
mirrored in hyperfiction on a thematic level
as it frequently revolves around odysseys
or narratives of travel. In his novel “253. A
novel for the Internet about London
Underground in seven cars and a crash,”
Geoff Ryman depicts snapshots of every-
day-life and draws up sketches of 252 pas-
[97]
sengers and the operator of a London
underground train. A map of the individual
carriages serves as a starting point from
which selected intersections can be
approached. Thus, the reader negotiates
his way through the confusing structure of
the textual tissue in order to construct a
spatial architecture.
One of the most often cited multimedia texts,
Jeffrey Shaw’s and Dirk Groeneveld’s inte-
ractive installation “The Legible City” is a
literal implementation of the metaphor of
text as topography, map or city. On the out-
lines of Manhatten, Karlsruhe or
Amsterdam an animated world of alphabe-
tic characters is erected true to scale. On a
home trainer the reader explores this virtual
three-dimensional architecture of letters,
which is being projected onto a large scre-
en. On the “streets” texts are visible which
correspond to the respective place – in the
Manhatten version these are fictional texts,
the other two feature historical archive
material. The reader experiences the virtual
world of text as he navigates through com-
puter-generated space by his own physical
moves. A small LCD screen indicates his
current position. The limits of readability
can be tested via the speed with which the
reader travels through the text. On a
second glance, “The Legible City” turns out
to be an ironic response to the initial eupho-
ria of the cyberspace aesthetic, for as much
as the reader exerts himself, the movement
remains simulated, in real space he is roo-
ted to the spot. As Shaw “takes language at
its word” and draws attention to familiar
aesthetic concepts and terms – the metap-
hor of text as city corresponds to the image
of reader as flâneur – he achieves an ironic
breach with the rhetoricity of these discour-
ses.
The textual sculpture
[98]
The possibilities of representation that the
new media afford have lent visual texts a
new dynamic. Spatial arrangements of let-
ters and words are being animated. The lin-
guistic material moves over the screen,
which again endows the spatially revisio-
ned text with temporal meaning. The spatial
text grows into an interactive textual image
and process. The futuristic “liberation of the
word” from the constraints of the line is suc-
ceeded by the liberation of writing from the
two-dimensional book page. While anima-
tion simulates three-dimensional space on
the surface of two-dimensional screens,
Eduardo Kac develops a new sort of text in
the 1980s which promises to be the fulfil-
ment of what has long seemed a utopian
fantasy. With his holopoem floating in
space Kac opens up a new artistic space of
projection and reflection. In 1983 Kac first
presented texts which are transferred into
the target medium of the hologram. While
Kac termed these early works “optical holo-
poems”, computer-animated graphics ser-
ved as source material for his holographic
texts from the late 1980s onwards. A
remarkable quality of the hologram’s virtual
three-dimensional space is the fact that the
reader processes the holopoem in space.
Language becomes sculpture-like, i.e. the
text changes in relation to the reader’s
point of view. The physical space in which
the reader moves is tied to the textual
space so that the reader is seemingly able
to navigate through the holopoem’s imma-
terial textual landscape.
Beyond representative patterns
In the holopoem the dissolution of linear
text via spatial (i.e. non-linear) arrange-
ments of textual sequences is fully realised
in physical space. Through the spatial
expansion in all directions, text – and with
it, thought – is liberated from formal-logical
linear schemata causing alienation. In this
regard the emergence of hypertext is due
to the quest for a mode of representation
which departs from linear patterns and
reflects the associative ‘wild sprawl’ of
thoughts. In the 1940s, Vannevar Bush
designed a data processing system: a pre-
decessor to today’s hypertext which allo-
wed for the individual linkage of single
information units. The (supposed) break-
away from the linearity of the book that this
invention made possible became a central
issue for media theory in the 1990s. The
terminological pas de deux of hypertext and
non-linearity swept through academic sym-
posia and arts festivals like a breath of
fresh air.
US-American theorists transferred Deleuze
and Guattari’s rhizome metaphor of the
development of non-linear networks onto
the hypertext principle. Deleuze and
Guattari draw a great part of their ideas
from artistic concepts of the avant-gardes
and follow their example in questioning the
representative relation of reality and lan-
guage. We’ve come full circle in the 1990s,
when “A Thousand Plateaus’ becomes one
of the key texts of the digital aesthetic. The
rhizome is to be their retort to the (linguis-
tic) model of representation as propagated
by western tradition. “Book as tracing” is
juxtaposed by “book as map”. The herme-
neut writes about the world, he divides and
subdivides it into allotments and ends up
strolling in the neat garden plot of reason.
The cartographer remains on the surface,
he surveys the world from his bird’s eye
view, not presenting the visible but making
visible. The rhizomatic practice of writing is
Deleuze and Guattari’s answer to a core
problem of the avant-guard aesthetic: the
crisis of representation.
“What distinguishes the map from the tra-
cing is that it is entirely oriented towards an
experimentation in contact with the real.
The map does not reproduce an uncon-
scious closed in upon itself; it constructs
the unconscious […] The map has to do
with performance […]” This vision of
2
Deleuze and Guattari’s hits the nerve of the
avant-garde aesthetic. The avant-gardes
place the quest for an unmediated produc-
tivity at the centre of their aesthetic refor-
mations: Their aim is the liberation of phe-
nomena from the predetermined patterns of
representation. A myth of production that
we encounter in various forms throughout
the history of art and literature: With the
‘écriture automatique’ the surrealists try to
unearth the language of the unconscious.
Sound poetry de-semanticizes language
while at the same celebrating the pristine
sensuality of the tonal sign. The post-war
avant-gardes regard language as a concre-
te sign rather than a carrier of meaning.
“constellation”, Gomringer writes, “is a rea-
lity in itself and not a poem about.”3
Hyperfiction, then, does not write about
labyrinthian chaos: it implements it into the
method of its representation. At this interfa-
ce it becomes clear in how far Deleuze and
Guattari’s anti-representative model of rhi-
zomatic thinking touches the aesthetic idea
of the performative artwork, the work of art
that does not signify but demonstrates, that
does not represent but produces.
What remains is:
No space. No place. Nowhere. Utopia.
Notes
1 Deleuze, Gille; Felix Guattari: A thousand
plateaus. Capitalism & Schizophrenia. The
Athlone Press, London 1988, p.12.
2 Gomringer, Eugen: vom vers zur konstel-
lation. In: ders.: theorie konkreter poesie.
Texte und manifeste 1954-1997 (Bd.II).
Wien 1997, S. 17.
3 Derrida, Jacques: Of Grammatologie,
Baltimore 1976, p.68.
[99]
Devenirea spat¸iului întru timp1:
conceptele de spat¸iu de la avangardă la
estetica digitală
de Kristin Scheucher
Tropii spa]iali sînt o prezen]\ tot mai
evident\ în polemicile de idei contemporane
– [i nu numai ca urmare a „orient\rii spre
spa]iu”, enun]at\ sub diverse forme, ci [i
într-un context neacademic. Metaforele
m\sur\torii explodeaz\. S\ fie o nou\ mod\
în limbajul împrumutat de managerii artelor
[i de jurnali[tii din domeniu? Sau o reevalua-
re a valorilor – care a fost întotdeauna [i o
reevaluare a cuvintelor? Fenomene sociale
precum globalizarea, migra]ia sau turismul
de mas\ î[i au contribu]ia lor la interesul tot
mai sporit pentru studiile culturale despre
practicile spa]iului. Reflec]iile asupra trans-
ferului de semnifica]ii din geografie [i topo-
grafie pe teritoriul simbolismului au cucerit o
pozi]ie proeminent\ în cadrul discursului
teoretic. În domeniul esteticii tropii spa]iali
pot fi descoperi]i, printre altele, în programe-
le diverselor avangarde, ale c\ror concep]ii
asupra spa]iului au fost resuscitate în anii
1980 [i 1990, prin prisma digitaliz\rii.
Textul ca art\ spa]ial\
Scrierile teoretice ale avangardelor
au referin]e bogate la spa]ialitate din dou\
perspective.
Mai întîi, odat\ cu avangardele, în
domeniul poeticilor s-a impus [i o nou\ teh-
nic\ a scrisului, care a (re)descoperit spa]iul
ca mecanism stilistic în literatur\. Pe de o
parte avangardele au elaborat practici care
reflect\ caracterul de mijloc de comunicare
[100]
al scrisului [i, astfel, spa]ialitatea sa. Pe de
alt\ parte metaforele spa]iului joac\ un rol
fundamental în retorica discursului avangar-
dist. Aceste concepte asupra spa]iului se
perpetueaz\ în discursul spa]iului scris digi-
tal: plasîndu-se în postura de art\ spa]ial\
sau de practic\ topologic\ a scrisului, arta
bazat\ pe text din noile medii de comunica-
re calc\ pe urmele avangardei. În centrul
esteticii digitale vom da peste polemica pe
tema liniarit\]ii, care graviteaz\ înc\ de la
început în jurul tropilor spa]iului: înc\ din
epoca lui Mallarmé ideea de scriere non-
secven]ial\ a fost conceput\ ca ordine
spa]ial\. Cuvintele lui Mallarmé „coup de
dés” se r\spîndesc la suprafa]\ precum o
constela]ie cereasc\ – conform spuselor
autorului. Dup\ 1945 imaginea e folosit\ de
Eugen Gomringer pentru inventarea poemu-
lui constela]ie. Dadaistul Hugo Ball compar\
textele grafice ale futuri[tilor cu ni[te h\r]i. În
fine, structura topologic\ a hipertextului
îmbog\]e[te ilustrativitatea metaforei. În for-
mele poetice noi, cum este holopoezia artis-
tului media american Eduardo Kac, metafo-
ra este în cele din urm\ dizolvat\ – grani]ele
textului se evapor\ în tridimensionalitatea
hologramei, iar textul poate fi perceput ca
spa]iu.
Harta
Revizuirea spa]ial\ a limbajului î[i
are originile pe de o parte în poezia vizual\,
unde acestea pot fi descoperite deja în
„coup de dés” a lui Stephane Mallarmé [i în
Calligrammes, volumul lui Guillaume
Apollinaire, iar pe de alt\ parte în romanul
modern. Odat\ cu apari]ia romanului urban,
Joyce, Dos Passos [i Döblin au creat texte
care îi transform\ pe cititori în flâneurs prin
spa]iul urban. Una dintre caracteristicile
extrem de evidente ale romanului modernist
este elaborarea strategiilor de suprimare a
temporalit\]ii. Prin intermediul unor descrieri
detaliate ale topografiei urbane, care înceti-
nesc ritmul textului [i sînt percepute ca frag-
ment\ri ale nara]iunii, timpul î[i pierde carac-
terul s\u teleologic liniar. Evolu]ia liniar\
obi[nuit\ a subiectului, specific\ tehnicii
narative clasice, se dezintegreaz\ în coexis-
ten]a accidental\ a spa]iilor lingvistice etero-
gene. Fluxul con[tiin]ei din opera lui Joyce
pune accentul de percep]iile personajului
asupra evenimentelor – o tehnic\ ce
urm\re[te s\ sugereze simultaneitatea
diverselor procese ale con[tiin]ei [i ale per-
cep]iei. Prin expansiune asociativ\ în toate
direc]iile, subiectul se dizolv\. Pereche a
h\r]ii con[tiin]ei, cartografia urban\ traseaz\
grani]a dintre lumile din interior [i cele din
exterior. Textul devine un spa]iu labirintic,
prin care cititorul trebuie s\ navigheze f\r\
ajutorul unui narator plasat în plan superior.
Aceste tehnici narative moderne,
împreun\ cu îndoielile lor inerente în privin]a
narativit\]ii lumii, furnizeaz\ în mai multe
feluri interfe]e cu segmentele de text hiper-
textuale [i separate din re]elele digitale.
Odat\ cu apari]ia hipertextului, imaginarul
labirintului din sistemele naratologice
moderne devine realitate palpabil\. Spa]iile
textului hiperfic]iunii, structurate multisec-
ven]ial, pot fi abordate din direc]ii diferite [i
puse în conexiune în (aproape) orice moda-
litate. De vreme ce re]eaua hiperfic]iunii nu
este una ierarhic\, digresiunea devine o
caracteristic\ structural\ intrinsec\. Spre
deosebire de textul tip\rit al modernismului,
succesiunea concomitent\ a elementelor
subiectului este demonstrat\ spa]ial.
Temporalitatea ca principiu de organizare
inerent nara]iunii este înlocuit\ de [irul de
spa]ii textuale (virtuale). Experien]a lectural\
hipertextual\ se transform\ într-o explorare
a topografiei textuale. O astfel de structur\
topologic\ este reflectat\ adesea în hiper-
fic]iune la un nivel tematic, c\ci se învîrte
adesea în jurul unor odisei sau a unor istorii
de c\l\torie. În romanul s\u 253. A novel for
the Internet about London Underground in
seven cars and a crash („253. Un roman
pentru Internet despre metroul londonez în
[apte ma[ini [i un accident”) Geoff Ryman
[101]
prezint\ imagini izolate din via]a cotidian\ [i
traseaz\ portretele a 252 de c\l\tori [i al
unui mecanic de tren dintr-un metrou din
Londra. Ca punct de plecare este folosit\ o
hart\ cu bagaje individuale, de la care citito-
rul poate p\trunde în intersec]iile alese de el.
Astfel, pentru a elabora o arhitectur\ spaial\,
cititorul î[i negociaz\ traseul prin structura
încîlcit\ a ]esutului textual.
Unul dintre cele mai citate texte mul-
timedia, instala]ia interactiv\ Ora[ul desci-
frabil, ce-i are ca autori pe Jeffrey Shaw [i
Dirk Groeneveld, este o aplicare literal\ a
metaforei textului ca topografie, hart\ sau
ora[. Pe contururile arhitecturale din
Manhatten, Karlsruhe sau Amsterdam este
creat\ la scal\ o lume animat\ de semne
alfabetice. Cu ajutorul unei biciclete ergono-
mice, cititorul exploreaz\ de acas\ tridimen-
sionala arhitectur\ virtual\ a literelor, care e
proiectat\ pe un ecran mare. Pe „str\zi” se
v\d textele care corespund fiec\rui loc – în
versiunea Manhatten fiind vorba de texte
fic]ionale, pe cînd celelalte dou\ versiuni
prezint\ material istoric de arhiv\. Cititorul
percepe lumea virtual\ a textului în timp ce
navigheaz\ cu propriile-i mi[c\ri fizice prin
spa]iul generat de computer. Un mic ecran
cu cristale lichide îi arat\ permanent unde se
afl\. Limitele lecturabilit\]ii pot fi testate cu
ajutorul vitezei cu care cititorul c\l\tore[te
prin interiorul textului. La o analiz\ mai pro-
fund\, Ora[ul descifrabil se dovede[te a fi
un r\spuns ironic la euforia de început a
esteticii cyberspa]iului, pentru c\, oricît de
mult efort depune cititorul, deplasarea
r\mîne una simulat\, iar în spa]iul real el
este fixat într-un loc. Atunci cînd Shaw „con-
sider\ limbajul exact ceea ce este” [i atrage
aten]ia asupra conceptelor [i termenilor
familiari din zona esteticului – metafora tex-
tului ca ora[ corespunde imaginii cititorului
ca flâneur –, el reu[e[te s\ produc\ o rup-
tur\ ironic\ în retorica unor astfel de discur-
suri.
[102]
Sculptura textual\
Posibilit\]ile de reprezentare pe care
le ofer\ noile media au înzestrat textele
vizuale cu o alt\ dinamic\. Aranjamentele
spa]iale de litere [i cuvinte sînt acum anima-
te. Materialul lingvistic se deplaseaz\ pe
ecran, fapt care, iar\[i, înzestreaz\ textul
vizualizat spa]ial cu o semnifica]ie tempo-
ral\. Textele spa]iale se transform\ în
imagini [i procese textuale interactive. Actul
futurist de „eliberare a cuvîntului” din chingi-
le rîndului tip\rit e urmat de eliberarea scrie-
rii din pagina bidimensional\ a c\r]ii.
Anima]ia simuleaz\ spa]iul tridimensional pe
suprafa]a a dou\ ecrane bidimensionale,
îns\ Eduardo Kac a creat în anii 1980 un
nou gen de text, care promite s\ fie împlini-
rea a ceva ce a p\rut mult\ vreme o utopie
fantezist\. Cu holopoemul s\u plutind în
spa]iu, Kac ne-a pus la dispozi]ie un nou
spa]iu artistic de proiec]ie [i reflec]ie. În
1983 Kac [i-a prezentat pentru prima dat\
textele, care sînt transferate într-o holo-
gram\ ce-i sluje[te ca suport media. El [i-a
numit aceste crea]ii de început „holopoeme
optice”, c\ci de la sfîr[itul anilor 1980 încoa-
ce folose[te ca material pentru textele sale
holografice grafica animat\ pe computer. O
calitate remarcabil\ a spa]iului virtual [i tridi-
mensional al hologramei este faptul c\ citito-
rul parcurge holopoemul în spa]iu. Limbajul
devine sculptural, adic\ textul se modific\ în
func]ie de perspectiva cititorului. Spa]iul fizic
în care se deplaseaz\ cititorul este legat de
spa]iul textual, astfel c\, aparent, cititorul
este în stare s\ navigheze prin peisajul tex-
tual imaterial al holopoemului.
Dincolo de tiparele reprezenta]ionale
Într-un holopoem disolu]ia textului
liniar prin intermediul aranjamentelor
spa]iale (adic\ neliniare) ale succesiunii de
texte se realizeaz\ integral în spa]iul fizic.
Prin expansiunea spa]ial\ în toate direc]iile,
textul – [i, odat\ cu el, [i gîndirea – se elibe-
reaz\ de schemele liniare de logic\ formal\,
ce provoac\ alienare. Din acest punct de
vedere, apari]ia hipertextului este rezultatul
c\ut\rii unui mod de reprezentare ce se
îndep\rteaz\ de tiparele liniare [i reflect\
„s\lbatica de[irare” asociativ\ a gîndurilor. În
anii 1940 Vannevar Bush a creat un sistem
de procesare a datelor, un predecesor al
hipertextului contemporan, care permitea
crearea de leg\turi individuale între unit\]i
de informa]ie simple. Ruptura (presupus\)
cu liniaritatea c\r]ii, care a devenit posibil\
gra]ie inven]iei amintite, a devenit o tem\
fundamental\ a demersurilor teoretice
media din anii 1990. Simpozioanele acade-
mice [i festivalurile de art\ au fost dominate
de acest pas de deux terminologic, ce com-
bina hipertextul [i non-liniaritatea [i aducea
o gur\ de aer proasp\t extrem de necesar\.
Teoreticienii americani au transferat
metafora rizomului, enunat\ de Deleuze [i
Guattari, de la crearea re]elelor neliniare la
principiul hipertextului. Deleuze [i Guattari
[i-au extras o mare parte a ideilor din con-
cep]iile artistice ale avangardelor [i le-au
urmat exemplul, punînd sub interoga]ie
raportul reprezenta]ional existent între reali-
tate [i limbaj. Iar cercul s-a închis în anii
1990, cînd Mille Plateaux („O mie de pla-
touri”) a devenit unul din textele fundamen-
tale ale esteticii digitale. Rizomul a ajuns s\
fie replica lor la modelul (lingvistic) al repre-
zent\rii, a[a cum era el propagat de tradi]ia
occidental\. „C\r]ii ca duplicat” ajunge s\ i
se opun\ „cartea ca hart\”. Hermeneutul
scrie despre lume, o împarte [i o tot împarte
în parcele [i subparcele [i sfîr[e[te prin a se
plimba pe solul neted al gr\dinii ra]iunii.
Cartograful r\mîne undeva deasupra, trece
în revist\ lumea din perspectiva unei p\s\ri
în zbor [i nu prezint\ vizibilul, ci face vizibi-
lul. Practica rizomatic\ a scrisului reprezint\
r\spunsul dat de Deleuze [i Guattari la o
problem\ esen]ial\ a avangardei estetice:
criza actului reprezent\rii.
„Ceea ce diferen]iaz\ harta de pro-
cesul de orientare este faptul c\ ea e orien-
tat\ integral înspre experimentarea unui
contact cu realul. Harta nu reproduce un
incon[tient închis [i orientat exclusiv spre
sine, ci îl construie[te... Harta are ca subiect
ac]iunea...”2 Concep]ia celor doi, Deleuze [i
Guattari, atinge nervul sensibil al esteticii
avangardiste. Avangardele plaseaz\ în cen-
trul reformelor lor estetice c\utarea unei pro-
ductivit\]i nemediate. Scopul lor este elibe-
rarea fenomenelor de tiparele prestabilite
ale reprezent\rii. E un mit al crea]iei pe care
îl întîlnim în diverse forme de-a lungul între-
gii istorii a artelor [i literaturii. Odat\ cu écri-
ture automatique, suprareali[tii au încercat
s\ dezgroape limbajul incon[tientului.
Poezia sonor\ desemantizeaz\ limbajul [i,
concomitent, prosl\ve[te senzualitatea pur\
a semnului tonal. Avangardele postbelice
consider\ limbajul un semn concret [i nu un
purt\tor de semnifica]ie. „Constela]ia”, scrie
Gomringer, „este o realitate în sine [i nu un
poem despre ea”3. Apoi vine hiperfic]iunea,
care nu vorbe[te despre haosul labirintic, ci
îl integreaz\ în metoda sa de reprezentare.
Odat\ ajun[i la aceast\ interfa]\, se vede
limpede cît de profund influen]eaz\ modelul
antireprezenta]ional de gîndire rizomatic\,
elaborat de Deleuze [i Guattari, ideea este-
tic\ de oper\ de art\ performativ\ – adic\
opera de art\ care nu semnific\, ci demons-
treaz\, care nu reprezint\, ci produce.
Ce r\mîne:
Ne-spa]iul. Ne-locul. Niciundele.
Utopia.
Note
1 Deleuze, Gille; Felix Guattari: A thousand
plateaus. Capitalism & Schizophrenia. The
Athlone Press, London 1988, p.12.
2 Gomringer, Eugen: vom vers zur konstella-
tion. In: ders.: theorie konkreter poesie. Texte
und manifeste 1954-1997 (Bd.II). Wien 1997,
S. 17.
3 Derrida, Jacques: Of Grammatologie,
Baltimore 1976, p.68.
[103]
 Expansionist city, Bucharest, 2008. / Orașul expansionist, București, 2008.
[104] [105]
Of Parasites and Wigs
by Gunalan Nadarajan
The beaten tracks and footpaths, the
ground’s memory of human trespass, have
historically become, by governmental and
charitable intentions, transformed into pave-
ments, roads and railways. These prepared
ways anticipate and thereby structure human
traffic so much so that walking on them beco-
me mere rehearsals on/of prescribed trajecto-
ries. However, there are other ways of wal-
king, ‘walking otherwise’, wherein the act still
retains the possibility of surprise and therefo-
re of discovery which the laid-path eliminates
by its very intent. A capricious walk, then, by
its ‘refusal’ to be directed by these convenien-
ces of laid paths, maps or guides becomes,
by default almost, a critical gesture in a com-
plex pedestrian politics of space. However,
before one can elaborate on what constitutes
pedestrian politics, one needs to examine the
architectural and governmental complicities
of pedestrian design.
Bernard Tschumi, the architect / theorist, in
his book Architecture and Disjunction (1996),
has proposed that all architecture embodies
violence insofar as it seeks to be programma-
tic of human actions within and with referen-
ce to it. He uses the term violence as a
“metaphor for the intensity of a relationship
between individuals and their surrounding
spaces” for he believes that “any relationship
between a building and its users is one of vio-
lence, for any use means the intrusion of a
human body into a given space, the intrusion
of one order into another.” However, he
[106]
claims that the violent relationship between
bodies and architecture is very often rituali-
zed into programs. The rational, structured
and pragmatically driven practices of archi-
tecture constantly demand that the architect
purify or at least alleviate this violence betwe-
en bodies and buildings by creating condi-
tions that would channel “obedient bodies
along predictable paths and occasionally
along ramps that provide striking vistas, ritua-
lizing the transgression of bodies in space.”
Such ritualization of an interaction between
bodies and architecture comprises of an
“organized repetition of events…announced
in advance” such that they become a pro-
gram, “a descriptive notice of formal series of
proceedings.” For example, architecture is
constantly attentive to the natural elements
that affect its structural integrity and utilitarian
value for human activities. Gravity is one of
these elements though its structural facilita-
tion in actual buildings is seldom readily
apparent. The human body is perpetually and
very often subliminally adjusting itself to the
gravitational force that hugs it to the ground
and the body’s upright posture seems to have
developed into an effective means by which
to mediate this force. The relationship betwe-
en our feet and the ground is firmly rooted not
only in gravity but also in etymology. It is
noteworthy that the Latin root of the English
word ‘foot’ is pes or ped and this term itself is
etymologically related to the earlier Greek
term, pedon meaning ‘ground’. As such, it is
not surprising to find that all building floors
and pedestrian paths are gravitationally cor-
rected meaning that these floors have been
leveled so as to equalize the force of gravity
all along their surfaces. Thus a person can
walk on these floors without tripping or having
difficulties in balancing. Such architectural
programming has afforded walkers the possi-
bility of being inattentive to their movements
since there is very little need to focus on
maintaining balance and/or on the correct
placement of foot. The programming itself is
focused on creating certain spatial conditions
that affect one’s bodily dispositions in particu-
lar spaces so much so that the body res-
ponds likewise on any future encounters the-
rein. The body has by this programming also
developed docility to the proprieties of these
spaces.
Architectural programs of contemporary
pedestrian design have been for a while defi-
ned by a wide range of institutions, discour-
ses and practices, a full explication of all
being impossible within the scope of this sec-
tion. It is noteworthy though that unlike street
design of previous centuries which were
implicated in discourses of social enginee-
ring; reinvocations of links with natural envi-
ronment; social classification and segrega-
tion; utopian visions of ideal society; and
even visual pleasure, contemporary pedes-
trian design is highly pragmatic in its motiva-
tions and programs. In fact, pedestrian design
is an elaborate science involving highly pres-
criptive research concepts, methodologies
and design solutions. One of the primary tro-
pes of the discursive economy of pedestrian
design is pedestrian (traffic) flow, a concept
measured by flow volume, indicating number
of pedestrians passing a particular point in a
unit of time. And this is a calculable by the for-
mula:
Flow Volume = Average Speed x Average
Density
where speed is the average speed of all
pedestrians passing through a design interval
measured as distance per unit of time and
density is the average unit of pedestrians per
unit of transit area. And the objective of the
designer is to ensure that there is smooth,
meaning unimpeded, and easy, meaning
comfortable, flow of pedestrian traffic across
areas of transit, like walkways, traffic cros-
sings, boulevards, etc. The emphasis on
smooth and easy traffic is largely motivated
by the pragmatic goals of ensuring prompt
transit between trip-generation points (where
trips begin) and trip destinations (where they
end). For example, to ensure that a worker
gets back to work on time from lunch or that
the shopper gets from one shop to the next in
the period of time available to him / her. The
[107]
speed that characterizes city life is both a
result and a cause of this emphasis on
prompt pedestrian flow. The management of
pedestrian flow is the primary focus of design
decisions – a result best ensured by architec-
tural programs that meticulously measure,
anticipate and predispose pedestrian move-
ments within.
Sigmund Freud has an interesting definition
of order that seems to serve equally well as a
definition of what Tschumi means by a pro-
gram. Freud defines order as “a kind of com-
pulsion which, when a regulation has been
laid down once and for all, decides when,
where and how a thing shall be done, so that
in every similar circumstance one is spared
hesitation and indecision.” However, just as
Freud was sceptical of the regulative powers
of order, so was Tschumi also wary of concei-
ving such programs as affording absolute
control over what happens in architectural
spaces. Even though, “a ritual implies a near
frozen relationship between action and
space” where “nothing strange and unexpec-
ted happens” he suggests that such control is
unlikely to be achieved. For him, though
architecture programatises the spatial possi-
bilities within, the events that transpire are
rarely mere rehearsals of such programs. In
fact, the events of/in architecture are simulta-
neously transgressive and instantiative of the
architectural program. However, in analyzing
pedestrian design in modern cities one can-
not simply rely on the architectural programs
of city planning but must tease out the more
fundamental governmental concomitants and
complicities of such programs. It is only
through such a comprehensive analysis of
pedestrian design that one can thoroughly
explore the complexity of pedestrian politics.
The propriety of bodies and their movements
with reference to places have always been a
matter of contention and have become espe-
cially relevant since the development of priva-
te property. The notion of place as property
rightfully linked to particular bodies that can
legally occupy and use it exemplifies and per-
[108]
petuates a complex politics of space. And this
politics of space is not simply a quibbling over
who owns a place but rather relates to seve-
ral other notions of propriety attached to
place. Various notions of propriety framed
and thus distinguished by discourses of class,
gender, ethnicity, sexual orientation, nationa-
lity, aesthetics and religion have determined
not only what constituted places but also of
what discourses and embodied practices
were proper to these places. Architectural
historians and cultural geographers have
extensively studied these histories of places
and their appropriation. Such normalization of
/ as places have been enacted not simply
through physical manipulations of spatial
structures but through the fixing of bodies and
their behavioural repertoires. Michel
Foucault, in his various works on the asylum,
the prison and the clinic provides a veritable
archaeology of such spatial normalizations.
He traces in the histories of these seemingly
different institutions the operations of what he
calls “disciplinary mechanisms” which were
concerned with the ‘normalization’ of indivi-
duals through an active production of their
spaces and bodies. Foucault particularly
refers to the notion of “functional sites” that
sought to create a constantly calculable “loca-
tion of bodies in space”. And for him, these
bodies were “docile bodies” insofar as they
existed through and as a function of the sites
they were located within. Foucault later ana-
lysed such docility through the notion of
governmentality. According to Foucault,
governmentality provides a means to theorize
the operations of the modern state without
recourse to seeing them as necessarily
repressive. Unlike previous theorizations of
states as organizations that maintained con-
trol over its subjects through ideological mani-
pulation or forceful repression, governmenta-
lity was conceived as the development of
multiple sites and tactics for the effective ope-
rations of the state. “Government is defined”,
Foucault claimed in his article,
Governmentality (1979), “as a right manner of
disposing things” that is “to arrange things in
such a way that through a certain number of
means, such and such ends may be achie-
ved.” Pedestrian design is a governmental
operation insofar as it coheres with the pro-
duction of docile bodies and spaces that are
predisposed (though not predetermined) to
actions that are consistent with other gover-
nmental operations and objectives.
The logic of Foucault’s “functional site” seems
to be not very different from what Derrida has
elsewhere identified as a proprietary logic of
place. When the body becomes a function of
the place it fails to articulate itself except wit-
hin the economies of propriety that regulate
that place. A place of worship like a church or
mosque demands a particular set of embo-
died practices as opposed to a place of fun
like a playground. It is not without reason that
many have vehemently sought to keep chil-
dren away from the museum - for the inatten-
tive, temperamental and untrained body of
the child upsets the contemplative and atten-
tive body of the museum-going adult. The
‘making-proper’ of a place necessarily invol-
ves the violent exclusion or at least active
marginalisation of bodies that refuse to subor-
dinate themselves to its economy – i.e., to be
domesticated. One of Derrida’s most interes-
ting concepts in terms of theorizing spatial
politics is that of the parasite, a term he ela-
borates on in his book, Limited Inc.
abc…(1988). He has, in a gesture that marks
out the centrality of this concept in his works,
even said that “the parasitic structure is what
I have tried to analyze everywhere, under the
names of writing, mark, step (marche), mar-
gin, differance, graft, undecidable, supple-
ment, pharmakon, hymen, parergon, etc.”
Though he has not discussed or elaborated
on this concept extensively in his writings, the
very little he has said does provide one with a
reasonable basis to tease out some of its
potential for thinking through a politics of
space. For him, the critical merit of the para-
site is in its being embodied neither inside nor
outside a space even while being permanen-
tly lodged in the structural being of that
space; that is, without actually becoming ‘part
of’ (that is, subservient to the logic of) that
space. Derrida claims that the parasite is
“never simply alien to and separable from the
body to which it is transplanted or which it
already haunts.” For “the parasite is by defini-
tion never simply external, never simply
something that can be excluded from or kept
outside of the body ‘proper’, shut out from the
‘familial’ table or house.”
The parasitic presence is itself not easily
identifiable; it needs to be marked out as such
by some host(ility). “Parasitism takes place
when the parasite (called thus by the owner,
jealously defending his own, his oikos),
comes to live off the life of the body in which
it resides - and when, reciprocally, the host
incorporates the parasite to an extent, willy
nilly, offering it with a place.” The parasite is
never quite allowed to take place even as it
takes place within some host. The logic of
place according to Derrida is domestic - it is
‘the law of the house’, an economy, as in
oikonomos (oikos - home and nomos - law). It
is an economy whose key operation is ‘appro-
priation’ - which is both making a part of one’s
own by possession as well as a ‘making pro-
per’ by forcing conformity to the strictures and
structures of ‘that house’. It is in this sense
that Derrida conceives every appropriation
and domestication to be necessarily violent.
“The parasite then ‘takes place’. And at bot-
tom, whatever violently ‘takes place’ or occu-
pies a site is always something of a parasite.
Never quite taking place is thus part of its per-
formance, of its success as an event, of its
taking place.” Derrida also speaks of parasi-
tes as if they were ‘household pests’ that
haunt that space even as they never quite
become part of the law of that space – that is,
they refuse domestication. As such, the para-
site problematizes the logic of any place in
having no proper place - for to find its proper
place would be to make it proper, make it pro-
perty, that is to appropriate it. A proper place
is “a determinable place that is always the
same and that is its own.” As such, to place is
to “find the proper” and it is this logic and lod-
ging in of place that Derrida sees subverted
through the operations and presence of the
[109]
parasite. The parasite reveals the appropria-
tive violence of each place even as it points to
the possibility of resistance from within its
own structure. Its interventions never quite
take place even as it is always already ‘taking
place’; as Derrida argues, it “takes place wit-
hout taking place”.
It is possible to conceive the pedestrian as
one living off / in such a parasitic structure. In
fact, the pedestrian is always-already a para-
site, insofar as the economies of propriety
that structure cityscapes are as much instan-
tiated as resisted and challenged by the
pedestrian. The itinerant pedestrian who
insists on walking across the field cutting a
new footpath instead of using the newly built
sheltered walkways that is equally accessible
and arguably more comfortable even; the jay-
walker who jumps across the partitions bet-
ween roads even though there is a pedestrian
crossing just fifty metres away; and the ever
so hurried pedestrian who, feeling held back
by the pace of those in front on the sidewalks,
veers off the path momentarily to overtake
the slower pedestrians; all of them, parasitic
pedestrians insofar as they consistently frus-
trate the spatial economies that seek to vio-
lently appropriate their actions within them.
And it is problematic to think only of these iti-
nerant pedestrians as parasitic. The parasite
makes apparent the spatial economies that
structure its taking place by its very presence
not only by its transgressions.
The French theorist, Michel De Certeau pro-
vides another interesting reading of pedes-
trian politics. Unlike those who bemoan that
the highly structured programs produced by
city planning negate spatial freedoms, De
Certeau argues that pedestrian practices are
akin to consumer practices that can articulate
their own agendas even within seemingly
powerless situations. In his essay, ‘Making
Do’: Uses and Tactics (1984), he claims that
consumers, like those who enunciate from
within a linguistic system, trace “indetermina-
te trajectories that are apparently meanin-
gless, since they do not cohere with the con-
[110]
structed, written, and prefabricated space
through which they move, sentences that
remain unpredictable within the space orde-
red by the organizing techniques of systems.”
And this is because, “although they use as
their material the vocabularies of established
languages (those of television, newspapers,
the supermarket or city planning), although
they remain within the framework of prescri-
bed syntaxes (the temporal modes of schedu-
les, paradigmatic organizations of places,
etc.), these ‘traverses’ remain heterogeneous
to the systems they infiltrate and in which
they sketch out the guileful ruses of different
interests and desires.” Their resistance is
subversion from within, not by rejecting or
transforming the rules but by finding different
ways of using them – “they made it function in
another register”. This ability to operate in
ways that seem to be actions of subordination
even when they are, in fact, subversive, he
refers to as la perruque, which translates as
wig. Just as the worker who can masquerade
(wear a wig) work he/she does for him/herself
as if it were work for the employer, the pedes-
trians/ consumers articulate their own inte-
rests even while following the paths and para-
meters of those who structure their spaces
and practices.
De Certeau conceives the everyday practices
of the consumers of culture as tactics. He
asserts that the “space of a tactic is the space
of the other...It must play on and with a terrain
imposed on it and organized by the law of a
foreign power. It does not have the means to
keep to itself, at a distance, in a position of
withdrawal, foresight, and self-collection: it is
a manoeuvre ‘within the enemy’s field of
vision’, as von Bulow put it, and within enemy
territory. … It operates in isolated actions … It
takes advantage of ‘opportunities.” While,
acknowledging the strategic failures and
disadvantages of these tactical negotiations,
de Certeau goes on to argue that these draw-
backs may well be necessary compromises
that the politically dispossessed and marginal
must learn to live with. He writes, “what it (tac-
tic) wins it cannot keep. This nowhere gives a
tactic mobility…but a mobility that must
accept the chance offerings of the
moment…It must vigilantly make use of the
cracks that particular conjunctions open in the
surveillance of the proprietary powers. It poa-
ches in them. It creates surprises in them. It
can be where it is least expected. It is a gui-
leful ruse.” In short, it is “a tactic is an art of
the weak.”
De Certeau extends his argument on the eve-
ryday practices of la perruque in his brilliant
essay, Walking in the City (1984), where he
discusses the ways in which everyday pedes-
trian practices both adumbrate as well as
challenge the planned structures of city spa-
ces. He suggests here that the “the act of wal-
king is to the urban system what the speech
act is to language or to statements uttered”
where walking as an enunciative function ela-
borates itself in three ways: “it is a process of
appropriation of the topographical system on
the part of the pedestrian (just as the speaker
appropriates and takes on the language); it is
a spatial acting-out of the place (just as the
speech act is an acoustic acting-out of lan-
guage); and it implies relations among diffe-
rentiated positions, that is, among pragmatic
‘contracts’ in the form of movements (just as
verbal enunciation is an allocution [which]
puts contracts between interlocutors into
action).” Pedestrian speech acts, as he calls
the everyday negotiations of the cityscape by
those who walk, are therefore not merely
playing out and in accordance with the elabo-
rate plans laid out for them. De Certeau spe-
culates that if the city represents “a spatial
order [that] organizes an ensemble of possi-
bilities (e.g. by a place in which one can
move) and interdictions (e.g. by a wall that
prevents one from going further), then the
walker actualizes some of these possibilities”
through use. However, the pedestrian may
also move in trajectories and realize possibi-
lities not anticipated by the spatial order. This
means that the walker in the city has the
capacity to select from a variety of spatial sig-
nifiers and even transform them into somet-
hing else than what is considered to be ‘pro-
per’ to them. The actual walking in the city
“affirms, suspects, tries out, transgresses,
respects, etc. the trajectories it ‘speaks’”. De
Certeau argues that “the long poem of wal-
king manipulates spatial organizations, no
matter how panoptic they may be: it is neither
foreign to them (it can take place only within
them) nor in conformity with them (it does not
receive its identity from them). It creates sha-
dows and ambiguities within them. It inserts
its multitudinous references and citations into
them (social models, cultural mores and per-
sonal factors).”
Bernard Tschumi and Jacques Derrida have
been instrumental in framing architecture not
as a thing but as a happening and as an
event. Derrida argues in his essay, Point de
Folie – Maintenant L’Architecture (1986), that
architecture is “a mode of spacing that makes
a place for the event”; for the “eventmental
dimension” to unfold as “sequence, open
seriality, narrativity, the cinematic, dramatur-
gy, choreography.” Such an architecture is
not closed in for it “spaces itself out in what is
not itself”. It is what Derrida calls, transarchi-
tecture, which is perpetually taking place as a
folding out of the event (s’explique avec
l’evenement). Thus the building does not pre-
cede and contain (a la Aristotle) the events
that transpire within it but rather place is what
the building is constantly expanding into and
becoming. The deconstructive transarchitec-
ture that has resulted from these delibera-
tions between Tschumi, Eisenmann and
Derrida embodies and expands some of the
aleatory possibilities of De Certeau’s pedes-
trian tactics. For example, transarchitecture is
said to potentiate movement, not as mere
retracings of prescribed trajectories but by
affording “opportunity for chance, formal
invention, combinatory transformation, wan-
dering.”
[111]
Despre parazit¸ i s
¸ i peruci
de Gunalan Nadarajan
Drumurile [i traseele b\t\torite,
amprente l\sate în memoria ]\rînei de în-
c\lcarea ei de c\tre om, au fost transfor-
mate de-a lungul vremii, prin ini]iative
guvernamentale [i caritabile, în trotuare,
drumuri [i c\i ferate. Asemenea trasee
gata f\cute anticipeaz\ [i, astfel, organi-
zeaz\ circula]ia oamenilor într-o aseme-
nea m\sur\, încît mersul pe ele devine
mai degrab\ un [ir de repeti]ii ale unor tra-
iectorii impuse. Numai c\ exist\ [i alte
moduri de mers pe jos, „mersul altfel”, în
care ac]iunea în sine p\streaz\ în conti-
nuare posibilitatea surprizei, deci [i a des-
coperirii, pe care c\r\rile gata f\cute le eli-
min\ prin îns\[i inten]ionalitatea lor.
A[adar, o plimbare necontrolat\, dat fiind
„refuzul” ei de a se l\sa dirijat\ de conve-
nien]ele impuse de c\ile prestabilite, de
h\r]i sau de ghizi, devine aproape auto-
mat un gest critic în cadrul unei complexe
politici pietonale a spa]iului. Doar c\ înain-
te s\ discut\m despre ce înseamn\ politi-
ca pietonal\, trebuie s\ examin\m compli-
cit\]ile arhitecturale [i guvernamentale
legate de proiectul pietonal.
În lucrarea sa Architecture and
Disjunction (Arhitectur\ [i disjunc]ie) din
1996, arhitectul [i teoreticianul Bernard
Tschumi a sugerat c\ arhitectura în
[112]
ansamblul ei este o întruchipare a vio-
len]ei, deoarece caut\ s\ programeze
ac]iunile fiin]elor umane în func]ie de ea [i
în interiorul cadrelor ei. Tschumi folose[te
termenul de violen]\ ca „metafor\ pentru
intensitatea rela]iei dintre indivizi [i
spa]iile ce-i înconjoar\”, deoarece el e de
p\rere c\ „orice rela]ie dintre o cl\dire [i
utilizatorii ei este una de violen]\, orice
utilizare însemnînd intruziunea unui corp
uman într-un spa]iu dat, intruziunea unuia
în cel\lalt”. El mai sus]ine [i c\ rela]ia vio-
lent\ între corpuri [i arhitectur\ e de cele
mai multe ori ritualizat\ sub forma unor
programe. Practicile arhitecturale –
ra]ionale, sistematizate [i dominate de
pragmatism – pretind în mod constant ca
arhitectul s\ purifice sau cel pu]in s\
reduc\ din violen]a existent\ între corpuri
[i cl\diri, creînd condi]ii pentru canaliza-
rea „corpurilor obediente pe trasee previ-
zibile [i, ocazional, de-a lungul unor
rampe care s\ ofere perspective vizuale
impresionante, ritualizînd transgresiunea
corpurilor în spa]iu”. Ritualizarea unei ast-
fel de interac]iuni între corpuri [i arhitec-
tur\ implic\ o „repetare organizat\ a eve-
nimentelor... anun]at\ în avans”, astfel
încît ele s\ poat\ deveni un program, „o
informare descriptiv\ asupra unui [ir de
proceduri formalizate”. De exemplu, arhi-
tectura este atent\ permanent la elemen-
tele din natur\ care îi afecteaz\ integrita-
tea structural\ [i valoarea utilitarist\
de]inute în cadrul activit\]ilor umane. Un
astfel de element este gravita]ia, de[i
reducerea influen]ei sale în plan structural
e de cele mai multe ori greu de remarcat.
Corpul uman se adapteaz\ permanent [i
adesea subliminal la for]a gravita]ional\
care îl lipe[te de sol, iar pozi]ia dreapt\ a
corpului pare s\ fi ap\rut ca un mijloc efi-
cient de îmblînzire a acestei for]e. Rela]ia
dintre t\lpile picioarelor noastre [i solul de
sub ele este legat\ solid nu doar de gravi-
ta]ie, ci [i de etimologie. Merit\ s\ amintim
c\ r\d\cina latineasc\ a cuvîntului „picior”
(mai exact „laba piciorului” – în original
foot – n.tr.) este pes sau ped, iar termenul
acesta este legat la rîndul lui de un cuvînt
mai vechi din elin\, pedon, care însemna
„sol, p\mînt”. A[a se face c\ nu e deloc
surprinz\tor s\ afli c\ toate podelele
cl\dirilor [i toate drumurile pietonale sînt
corectate gravita]ional, adic\ sînt înclinate
în a[a fel încît s\ contracareze for]a gravi-
ta]iei pe întreaga lor suprafa]\. Prin urma-
re, oricine poate s\ se plimbe pe acele
platforme f\r\ s\ se împiedice [i f\r\ s\
aib\ probleme cu echilibrul. O astfel de
programare arhitectural\ le permite celor
ce merg pe jos s\ nu acorde aten]ie
mi[c\rilor pe care le fac, deoarece nu tre-
buie s\ se concentreze prea tare ca s\-[i
p\streze echilibrul [i/sau s\ calculeze
cum s\ calce corect cu talpa.
Programarea este ea îns\[i concentrat\
pe crearea unor anumite condi]ii spa]iale,
care s\ influen]eze amplasarea corporal\
a indivizilor în anumite spa]ii în a[a fel
încît corpul s\ reac]ioneze în acela[i fel [i
la viitoarele întîlniri cu ele. Prin programa-
re corpul î[i dezvolt\ [i docilitatea fa]\ de
propriet\]ile spa]iului dat.
Programele arhitecturale ale designu-
lui pietonal contemporan au fost definite o
vreme de o mul]ime de institu]ii, discursuri
[i practici dintre cele mai diverse, iar o
prezentare complet\ a tuturor e imposibil
de f\cut în cadrul fragmentului de fa]\.
Merit\ remarcat totu[i c\, spre deosebire
de cazul designului stradal din secolele
anterioare, cînd ele erau utilizate în dis-
cursurile de inginerie social\, în invocarea
repetat\ a leg\turilor cu mediul natural, în
categorisirea [i segregarea social\, în
viziunile utopice despre o societate ideal\
[i chiar cînd era vorba de pl\cerea
[113]
vizual\, designul pietonal contemporan
este extrem de pragmatic cînd e vorba de
motiva]iile [i programele sale. De fapt
designul pietonal este o [tiin]\ foarte com-
plex\, cu concepte de cercetare, metodo-
logii [i solu]ii de proiectare extrem de clar
definite. Unul dintre tropii fundamentali ai
economiei discursive ce caracterizeaz\
designul pietonal este afluxul (traficul)
pietonal, un concept calculat cu ajutorul
volumului afluxului, ce ne arat\ num\rul
de pietoni care trec printr-un anumit punct
într-o anumit\ unitate de timp. Volumul
amintit se calculeaz\ cu formula
volumul afluxului # viteza medie x den-
sitatea medie,
unde viteza este viteza medie a tutu-
ror pietonilor care parcurg un spa]iu pro-
iectat, calculat\ prin raportul dintre par-
cursul str\b\tut [i unitatea de timp, iar
densitatea este num\rul mediu de pietoni
pe unitate zonal\ de trecere. Obiectivul
celui ce face proiectul este de a se asigu-
ra c\ afluxul de pietoni în zonele de trece-
re, cum sînt aleile, trecerile de pietoni,
bulevardele etc., este calm, adic\ f\r\ blo-
caje, [i degajat, adic\ pl\cut. Accentul ce
se pune pe calm [i degajare e justificat în
mare m\sur\ de scopuri pragmatice:
acela de a asigura traversarea rapid\ a
punctelor de declan[are a c\l\toriei
(acolo unde oamenii î[i încep parcursul) [i
a destina]iilor c\l\toriei (acolo unde [i-l
încheie) – de exemplu, pentru a ne asigu-
ra c\ un muncitor ajunge înapoi la munc\
f\r\ s\ întîrzie dup\ pauza de prînz sau c\
un cump\r\tor oarecare poate str\bate
magazinele dorite în perioada de timp pe
care o are la dispozi]ie. Viteza specific\
vie]ii urbane este în egal\ m\sur\ o cauz\
[i un efect al accentului pus pe afluxului
pietonal eficient. Managementul afluxului
pietonal este scopul principal urm\rit în
[114]
adoptarea deciziilor în proiectare – un
rezultat asigurat cu succes de programe-
le arhitecturale care calculeaz\, antici-
peaz\ [i preprogrameaz\ din interiorul
sistemului deplas\rile pietonilor.
Sigmund Freud avea o defini]ie intere-
sant\ a ordinii, una care pare s\ fie la fel
de potrivit\ [i ca defini]ie a ceea ce
în]elege Tschumi prin „program”. Freud
definea ordinea ca pe „un tip de obliga]ie
care, atunci cînd o regul\ e stabilit\ odat\
pentru totdeauna, decide cînd, unde [i
cum trebuie f\cut un anumit lucru, astfel
c\ în orice circumstan]e similare individul
este scutit de ezit\ri [i nehot\rîre”. Doar
c\, la fel cum Freud era sceptic în privin]a
puterilor reglatoare ale ordinii, [i Tschumi
are rezerve fa]\ de ideea conceperii unor
astfel de programe, care s\ reu[easc\ s\
de]in\ controlul absolut asupra a ceea ce
se întîmpl\ în spa]iile arhitecturale. Chiar
dac\ „un ritual implic\ o rela]ie aproape
imuabil\ între ac]iune [i spa]iu”, unde „nu
se petrece nimic straniu sau nea[teptat”,
el sugereaz\ c\ realizarea unui control
atît de strict e pu]in probabil\. Pentru el,
cu toate c\ arhitectura programeaz\ posi-
bilit\]ile spa]iale pornind din interior, eve-
nimentele care au loc sînt rareori simple
repeti]ii ale unor astfel de programe. De
fapt evenimentele arhitecturale transgre-
seaz\ [i, în acela[i timp, reprezint\ pro-
gramul arhitectural. Iar în analiza desig-
nului pietonal din ora[ele moderne nu ne
putem baza doar pe programele arhitec-
turale din cadrul planific\rii urbane, ci tre-
buie s\ reu[im s\ cunoa[tem programele
concurente [i paralele existente la nivel
guvernamental. Doar o asemenea analiz\
exhaustiv\ a designului pietonal ne per-
mite explorarea integral\ a complexit\]ii
politicii pietonale.
Standardul comportamental al trupuri-
lor [i al mi[c\rilor sale în raport cu locuri-
le a fost permanent un subiect de disput\
[i a devenit tot mai relevant odat\ cu
apari]ia propriet\]ii private. Conceptul de
loc ca proprietate dependent\ juridic de
anumite corpuri individuale ce o pot
ocupa [i folosi în mod legal ilustreaz\ [i
perpetueaz\ o complex\ politic\ a
spa]iului. Iar politica amintit\ nu e pur [i
simplu o ciorov\ial\ meschin\ pe tema
proprietarului unui anumit loc, ci e legat\
de cîteva alte concepte asupra propriet\]ii
asociate unui spa]iu. Diversele defini]ii ale
propriet\]ii, delimitate – [i astfel dife-
ren]iate – prin discursuri ce ]in de clas\,
gen, origine etnic\, orientare sexual\,
na]ionalitate, estetic\ [i religie, au stabilit
nu numai elementele ce compun locurile,
ci [i genurile de discursuri [i practici asi-
milate ce sînt specifice acelor locuri.
Istoricii arhitecturii [i geografii culturali au
studiat pe larg astfel de istorii despre
locuri [i luarea lor în posesie. O aseme-
nea normalizare a locurilor ca locuri nu s-
a realizat pur [i simplu doar prin mani-
pul\ri concrete ale structurilor spa]iale, ci
[i prin aranjarea corpurilor [i a repertorii-
lor lor comportamentale. În diversele lui
scrieri despre azil, închisoare [i spital,
Michel Foucault face un autentic studiu
arheologic asupra unor astfel de „norma-
liz\ri” spa]iale. El descoper\ în istoria
acestor institu]ii – la prima vedere diferite
– opera]iuni pe care le nume[te „mecanis-
me de disciplinare”, ce urm\reau încadra-
rea indivizilor în ni[te norme printr-o crea-
re activ\ a spa]iilor [i corpurilor. Foucault
se refer\ în special la conceptul de „site-
uri func]ionale”, ce încearc\ s\ pun\ la
punct „o amplasare a corpurilor în spa]iu”
calculabil\ în mod constant. Pentru el cor-
purile respective erau „corpuri docile”, în
m\sura în care existau doar prin interme-
diul locurilor unde erau amplasate [i
reprezentau o func]ie a acestora. Apoi
Foucault analizeaz\ acest tip de docilitate
din perspectiva conceptului de guverna-
mentalitate. Conform opiniei sale, guver-
namentalitatea furnizeaz\ mijloacele
necesare conceptualiz\rii ac]iunilor unui
stat modern f\r\ a mai fi nevoie s\ le con-
sidere inevitabil represive. Spre deosebi-
re de demersurile teoretice anterioare
asupra statelor, v\zute ca organiza]ii ce
î[i men]in controlul asupra supu[ilor prin
manipulare ideologic\ sau represiune
brutal\, guvernamentalitatea era v\zut\
drept crearea unor site-uri [i tactici multi-
ple, care s\ sus]in\ eficient ac]iunile statu-
lui. În articolul s\u Governmentality din
1979 el sus]ine c\ „guvernamentalitatea
este modul corect de a amplasa lucrurile”,
adic\ „de a aranja lucrurile în a[a fel încît,
printr-o anumit\ serie de metode, s\
poat\ fi atinse anumite scopuri date”.
Designul pietonal este o ac]iune de tip
guvernamental în m\sura în care se
armonizeaz\ cu crearea de corpuri [i
spa]ii docile, predispuse (dar nu prepro-
gramate) s\ ac]ioneze în concordan]\ cu
alte ac]iuni [i obiective guvernamentale.
Logica „site-ului func]ional” al lui
Foucault pare s\ nu fie foarte diferit\ de
ceea ce Derrida numea altundeva logica
specific\ a locului. Cînd un corp devine o
func]ie a locului, nu mai izbute[te s\ se
articuleze decît în cadrele codurilor de
bun\-cuviin]\ ce reglementeaz\ acel loc.
Un loc de cult, cum ar fi o biseric\ sau o
moschee, impune un set specific de prac-
tici manifeste, spre deosebire de un loc
de distrac]ie, cum ar fi un spa]iu de joac\.
Nici faptul c\ exist\ mul]i in[i care
încearc\ s\-i ]in\ pe copii departe de
muzee nu e întru totul nejustificat, deoa-
rece corpul neatent, temperamental [i
neinstruit al copilului deranjeaz\ corpul
contemplativ [i atent al vizitatorului adult
al muzeului. „Buna apropriere” (în sensul
de „potrivire cu un scop”) a unui loc
implic\ în mod necesar excluderea vio-
lent\ sau cel pu]in marginalizarea activ\ a
[115]
corpurilor ce refuz\ s\ se subordoneze
codului s\u – adic\ s\ se lase domestici-
te. Unul dintre cele mai interesante con-
cepte ale lui Derrida în zona teoretiz\rii
politicii spa]iului este acela de parazit, ter-
men pe care îl explic\ în lucrarea sa din
1988 Limited Inc. abc… Cu un gest care
eviden]iaz\ rolul esen]ial jucat de concep-
tul amintit în scrierile sale, el ajunge chiar
s\ afirme c\ „ceea ce am încercat eu per-
manent a fost s\ analizez structura para-
zitar\, sub diversele sale nume: scriitur\,
semn, treapt\ (marche), margine, «dife-
ren]\» (différance), altoi, indecidabil,
supliment, pharmakon, himen, parergon
etc.” Cu toate c\ Derrida n-a comentat [i
n-a analizat pe larg conceptul în scrierile
sale, extrem de pu]inele lucruri pe care le-
a spus ne furnizeaz\ totu[i un fundament
suficient de solid pentru a extrage de aici
cîteva posibile idei asupra politicii
spa]iului. Pentru gînditorul francez calita-
tea esen]ial\ a parazitului este aceea c\
nu este incorporat nici în exteriorul, nici în
interiorul unui spa]iu, de[i în tot acest timp
el se g\se[te permanent în fiin]a structu-
ral\ a spa]iului respectiv, adic\ f\r\ s\
devin\ cu adev\rat „o component\” a ace-
lui spa]iu ([i, în consecin]\, f\r\ s\ fie
supus logicii lui). Derrida sus]ine c\ para-
zitul „nu este niciodat\ pur [i simplu str\in
de corpul pe care e transplantat ori pe
care îl bîntuie deja [i nici separabil de el”,
deoarece „prin defini]ie, parazitul nu este
niciodat\ pur [i simplu exterior, nu e nicio-
dat\ ceva ce poate fi exclus, men]inut în
exteriorul corpului «propriu-zis», l\sat pe
dinafara mesei sau casei «familiale»”.
Nici prezen]a parazitului nu este una
u[or de identificat, ci trebuie eviden]iat\
ca atare prin prezen]a a ceva perceput ca
ostil(itate). „Parazitismul apare atunci
cînd parazitul (numit astfel de c\tre pro-
prietar, care î[i ap\r\ astfel, plin de gelo-
zie, oikos-ul, ceea ce îi apar]ine) ajunge
[116]
s\ tr\iasc\ de pe urma vie]ii din corpul în
care î[i are s\la[ul – [i cînd, de cealalt\
parte, gazda, de voie sau de nevoie,
incorporeaz\ într-o oarecare m\sur\
parazitul [i îi ofer\ un spa]iu.” Parazitului
nu i se permite niciodat\ s\ preia un
spa]iu, nici chiar atunci cînd prime[te
spa]iu în\untrul unei gazde. Conform opi-
niei lui Derrida, logica spa]iului este una
casnic\ – este „legea casei”, adic\ o
structur\ economic\ în sens etimologic,
provenit de la oikonomos (oikos – „cas\”
[i nomos – lege”). E o structur\ econo-
mic\ a c\rei ac]iune esen]ial\ este „apro-
prierea”, care înseamn\ [i luare în pose-
sie, dar [i „bun\ apropriere”, ob]inut\ prin
constrîngerea la supunerea fa]\ de res-
tric]iile [i structurile existente în acea
cas\. Iat\ sensul în care Derrida consi-
der\ c\ fiecare act de apropriere [i
domesticire este în mod necesar unul vio-
lent. „Apoi parazitul «preia un loc». Iar în
profunzime, oricine sau orice ar fi cel care
«preia un loc» sau ocup\ un spa]iu, e
întotdeauna un soi de parazit. A[adar,
faptul c\ nu ia niciodat\ definitiv în pose-
sie acel loc face parte din ac]iunea sa
tipic\, din succesul s\u ca eveniment, din
ocuparea locului.” Alteori Derrida
vorbe[te despre parazi]i ca [i cum ar fi un
fel de „cium\ a gospod\riei” ce bîntuie
spa]iul unde se a[az\, chiar dac\ nu
devin niciodat\ o parte component\ a legii
acelui spa]iu – adic\ refuz\ domesticirea.
Astfel parazitul pune sub interoga]ie logi-
ca oric\rui loc prin faptul c\ nu are nici un
loc al lui – deoarece a-[i g\si un loc pro-
priu ar însemna s\ îl fac\ propriu, s\-l
transforme într-o proprietate [i s\ [i-l
aproprie. Un loc propriu este „un loc repe-
rabil, care e mereu acela[i [i care î[i e
propriu sie[i”. Prin urmare, a te amplasa
înseamn\ „a g\si ce î]i e propriu” [i aici
consider\ Derrida c\ logica [i locuirea
unui loc sînt subminate astfel prin inter-
mediul ac]iunilor [i prezen]ei parazitului.
Parazitul scoate la iveal\ violen]a actului
de apropriere a fiec\rui loc chiar [i atunci
cînd men]ioneaz\ posibilitatea unei rezis-
ten]e venite din interiorul propriei sale
structuri. Interven]iile sale nu au niciodat\
loc întru totul, chiar dac\ el „preia un loc”.
Dup\ cum sus]ine Derrida, el „are (un) loc
f\r\ s\ aib\ loc”.
Putem s\ ne imagin\m pietonul ca pe
o f\ptur\ care tr\ie[te în cadrul/ pe seama
unei asemenea structuri parazitare. De
fapt pietonul este dintotdeauna/deja un
parazit, în m\sura în care structurile orga-
nizate ale propriet\]ii, ce modeleaz\ pei-
sajul urban, sînt în egal\ m\sur\ materia-
lizate, respinse [i contracarate de pieton.
Pietonul plimb\re], care insist\ s\ se plim-
be pe cîmp [i s\ croiasc\ o nou\ c\rare,
în loc s\ utilizeze c\ile de acces proasp\t
construite [i securizate, care sînt în egal\
m\sur\ mai accesibile [i poate chiar mai
confortabile, pietonul infractor, care sare
peste liniile de demarca]ie de pe [osea
chiar dac\ la numai cincizeci de metri de
el e o trecere de pietoni, precum [i pieto-
nul mereu gr\bit, care se simte blocat de
cei care merg în fa]a lui pe trotuare [i iese
cîteva clipe de pe drum ca s\-i
dep\[easc\ pe pietonii len]i – to]i ace[tia
sînt pietoni parazitari, deoarece pun pie-
dici consistente sistemelor economiei
spa]iale, ce încearc\ s\ ia în posesie, s\
î[i aproprie prin violen]\ ac]iunile lor. {i e
discutabil dac\ ar trebui s\ vedem în
ace[ti pietoni plimb\re]i doar ni[te struc-
turi parazitare. Prin îns\[i prezen]a lui – [i
nu doar prin ac]iunile sale transgresive –,
parazitul e cel ce face vizibile sistemele
spa]iale ce î[i structureaz\ actul de apro-
priere.
Teoreticianul francez Michel de
Certeau ne ofer\ o alt\ interpretare intere-
sant\ a politicii pietonale. Spre deosebire
de cei ce se plîng c\ programele excesiv
de structurate realizate de planificarea
urban\ îngr\desc libert\]ile spa]iale, de
Certeau sus]ine c\ practicile pietonale se
înrudesc cu practicile consumatorului [i î[i
pot elabora propriile lor programe chiar [i
în cadrul unor situa]ii aparent f\r\ ie[ire.
În eseul s\u Cum „faci s\ faci” – practici [i
tactici (1984) el sus]ine c\, asemeni celor
care elaboreaz\ din interior un sistem lin-
gvistic, [i consumatorii contureaz\ „traiec-
torii nedeterminate [i, aparent, lipsite de
sens, c\ci nu se sincronizeaz\ cu spa]iul
structurat, scris [i prefabricat prin care se
deplaseaz\, propozi]ii ce r\mîn imprevizi-
bile în interiorul spa]iului ordonat de tehni-
cile organizatorice ale sistemelor”. Iar
asta se întîmpl\ deoarece, „cu toate c\ ei
utilizeaz\ ca material propriu vocabulare-
le limbajelor existente (cele ale televiziu-
nii, ziarelor, ale supermarketului sau ale
planific\rii urbane), cu toate c\ se men]in
în cadrul sintaxelor prestabilite (modurile
temporale ale orarelor, stilurile de organi-
zare paradigmatice ale locurilor etc.), ast-
fel de «intersect\ri» r\mîn eterogene în
raport cu sistemele în care se înfiltreaz\ [i
în care î[i schi]eaz\ viclenele lor strategii,
caracterizate de interese [i dorin]e diferi-
te”. Forma lor de rezisten]\ e subminarea
din interior a regulilor – nu respingerea
sau modificarea lor, ci g\sirea unor c\i
diferite de utilizare a acestora, prin care
„le fac s\ func]ioneze într-un alt registru”.
Capacitatea aceasta de a ac]iona prin
metode ce par a fi ac]iuni de subordonare
chiar [i atunci cînd în realitate sînt subver-
sive e numit\ de gînditorul francez la per-
ruque, adic\ peruca. La fel ca muncitorul
care deghizeaz\ (ca sub o peruc\) munca
depus\ pentru el însu[i într-una ca pentru
un angajator, pietonii/consumatorii î[i
exprim\ propriile lor interese chiar [i
atunci cînd respect\ c\ile [i parametrii
celor ce le sistematizeaz\ spa]iile [i prac-
ticile lor specifice.
[117]
 De Certeau consider\ c\ practicile
cotidiene ale consumatorilor de cultur\
sînt ni[te tactici. El avanseaz\ ideea c\
„spa]iul unei tactici este spa]iul celuilalt...
O tactic\ trebuie pus\ în aplicare pe un
teritoriu impus [i utilizat în acest scop, iar
regulile ei trebuie structurate prin interme-
diul unei puteri str\ine. O tactic\ nu are
scopul de a izola, de a men]ine la dis-
tan]\, într-o pozi]ie retras\, prudent\, de
reculegere. E o manevr\ întreprins\, cum
spune von Bulow, «în cîmpul vizual al
inamicului» [i în interiorul teritoriului
inamic... Ea se manifest\ în ac]iuni izola-
te... Profit\ de «oportunit\]i»”. De[i admi-
te e[ecurile strategice [i dezavantajele
unor astfel de negocieri tactice, de
Certeau sus]ine în continuare c\ neajun-
surile respective pot fi considerate în
egal\ m\sur\ compromisuri necesare, cu
care persoanele despropriet\rite [i margi-
nalizate politic sînt nevoite s\ se împace.
El scrie c\ „orice (tactic\) cî[tig\toare nu
poate dura. Acest nic\ieri ofer\ [ansa
mobilit\]ii tactice... dar o mobilitate care
trebuie s\ accepte ofertele accidentale
ale momentului... Trebuie s\ utilizeze cu
mare aten]ie fisurile ce se deschid în anu-
mite împrejur\ri în sistemul de suprave-
ghere a puterilor ce de]in propriet\]ile. S\
n\v\leasc\ peste ele. S\ le provoace sur-
prize. S\ apar\ în cele mai nea[teptate
locuri. S\ fie o strategie viclean\”. Pe
scurt, s\ fie ceea ce e: „tactica este tehni-
ca celui slab”.
De Certeau î[i extinde evaluarea asu-
pra practicilor cotidiene ale la perruque în
sclipitorul s\u eseu Walking in the City
(„La pas prin ora[”) din 1984, în care dis-
cut\ metodele prin care practicile pietona-
le cotidiene prefigureaz\ [i, concomitent,
contracareaz\ structurile de planificare
ale spa]iilor urbane. El sugereaz\ aici c\
„pentru sistemul urban actul mersului pe
jos înseamn\ ceea ce înseamn\ actul
[118]
vorbirii pentru limbaj sau pentru pro-
pozi]iile pronun]ate” [i c\ mersul pe jos ca
func]ie enun]iativ\ se manifest\ în trei
moduri: „este un proces de apropriere de
c\tre pieton a sistemului topografic (tot
a[a cum un vorbitor î[i apropriaz\ [i î[i
asum\ limbajul), apoi mai este [i o mani-
festare spa]ial\ a locului (a[a cum actul
vorbirii este o manifestare acustic\ a lim-
bajului) [i, în fine, implic\ existen]a unor
raporturi – sub form\ de mi[c\ri – între
ni[te pozi]ii diferen]iate, adic\ între «con-
tractele» pragmatice (a[a cum un enun]
verbal este un act discursiv care stabi-
le[te contracte între ni[te interlocutori în
ac]iune)”. Prin urmare, actele vorbirii pie-
tonale, cum nume[te el negocierile coti-
diene f\cute în peisajul urban de cei care
merg pe jos, nu înseamn\ doar o mani-
festare care s\ respecte planurile detalia-
te elaborate pentru ace[tia. De Certeau
avanseaz\ ideea c\, dac\ ora[ul repre-
zint\ „o ordine spa]ial\ ce sistematizeaz\
un ansamblu de posibilit\]i (d. ex. printr-
un zid, care te împiedic\ s\ mergi mai
departe), atunci cel ce merge pe jos con-
cretizeaz\ unele din posibilit\]ile respecti-
ve” punîndu-le în practic\. Pe de alt\
parte, pietonul se poate deplasa [i pe alte
traiectorii [i poate concretiza posibilit\]i ce
nu au fost prev\zute de ordinea spa]ial\.
Asta înseamn\ c\ individul care merge pe
jos prin ora[ are abilitatea de a face o
selec]ie dintr-o diversitate de semnifican]i
spa]iali [i chiar de a-i transforma în altce-
va decît s-ar „cuveni” s\ fie ace[tia.
Mersul propriu-zis pe jos prin ora[ „impu-
ne, suspecteaz\, încalc\, respect\ etc.,
etc. traiectoriile pe care le «pronun]\»”.
De Certeau sus]ine c\ „lungul poem al
mersului pe jos manipuleaz\ formele de
organizare spa]ial\, oricît de
cuprinz\toare ar fi ele pentru ochi. Nici nu
le e str\in (fiindc\ nu se poate manifesta
decît în interiorul lor), dar nici nu rezo-
neaz\ cu ele (nu î[i cucere[te identitatea
cu ajutorul lor). Creeaz\ umbre [i incerti-
tudini în interiorul lor. Î[i insereaz\ în ele
referin]ele [i citatele lui nenum\rate
(modelele sociale, moravurile culturale [i
elementele personale)”.
Bernard Tschumi [i Jacques Derrida
au avut un rol decisiv în reconfigurarea
teoretic\ a arhitecturii nu ca obiect, ci ca
happening [i ca eveniment. În eseul s\u
Point de Folie – Maintenant L’Architecture
(1986) Derrida sus]ine c\ arhitectura e
„un mod de spa]ializare care creeaz\ un
loc pentru un eveniment”, pentru ca
„dimensiunea evenimen]ial\” s\ se
desf\[oare ca „succesiune, dispunere
serial\ deschis\, narativitate, cinematic\,
dramaturgie, coreografie”. Astfel, o con-
struc]ie arhitectural\ nu mai este izolat\ în
sine, fiindc\ „se manifest\ spa]ial în afar\,
înspre ceea ce nu este ea îns\[i”. E ceea
ce Derrida nume[te transarhitectura [i ea
se manifest\ neîncetat ca o explicare
întru eveniment (s’explique avec
l’événement). În acest mod construc]ia nu
precede [i nici nu con]ine (à la Aristotel)
evenimentele care se petrec în interiorul
ei, ci locul este mai degrab\ ceea ce devi-
ne construc]ia, precum [i dezvoltarea ei
constant\. Transarhitectura decons-
truc]ionist\ rezultat\ din aceste dialoguri
între Tschumi, Eisenmann [i Derrida
întruchipeaz\ [i dezvolt\ unele din posibi-
lit\]ile aleatorii ale tacticilor pietonale defi-
nite la de Certeau. De exemplu, se spune
c\ transarhitectura poten]eaz\ mi[carea
nu prin simpla repetare a traiectoriilor pre-
definite, ci prin crearea „posibilit\]ii (de
manifestare a) întîmpl\torului, inven]iei
formale, transform\rii combinatorii [i
deplas\rii neorganizate”.
[119]
 Tache Ionescu st., Bucharest, 2007 / Strada Tache Ionescu, Bucureti, 2007.

[120] [121]
 From Transitional Postsocialist Spaces
to Neoliberal Global Capitalism

by Marina Gržinić

The following essay has two parts,

impossible to dissociate from each
other. The first part establishes a histo-
ry of exclusions and evacuations direct-
ly linked to procedures of ‘kidnapped
creativity’ by various economic, politi-
cal, ideological and institutional forces
of power in Slovenia, and more gener-
ally in Europe. 1 The second part
(re)connects the Slovenian transitional
postsocialist space with neoliberal
global capitalism.

BEING HERE. MAPPING THE CONTEMPORARY

KIDNAPPED CREATIVITY AND CON-
TAMINATED POSITIONS

In her essay, ‘The Twilight of the

Victim: Creation Quits Its Pimp, to
Rejoin Resistance’, psychoanalyst
Suely Rolnik, a professor at the
Catholic University of São Paulo where
she directs the Centre for Research on
Subjectivity, makes the following obser-
vation:

At present, certain artistic practices

seem to be particularly effective in
dealing with these problems [relating to
the dissociation of creativity from
resistance]. Their strategy consists of
precise and subtle insertions at certain
points where the social structure is sep-
arating, where tension is pulsating due
to the pressure of a new composition of
[122] [123]
forces seeking passage. It is a mode of
insertion mobilised by the desire to
expose oneself to the other and to run
the risk of such an exposure, instead of
opting for the guarantee of a politically
correct position that confines the other
to a representation and protects sub-
jectivity from any affective contagion.
The ‘work’ consists in bringing the
forces and the tension they provoke
into existence, which entails the con-
nection of the power of creation to a
piece of the world grasped as energy-
matter by the resonant body of the
artist; and it consists at the same time
in activating the power of resistance.’2
In order to understand these processes
it is necessary to reconnect the power
of creation with the power of resistance
and to free both from the ‘pimp’, the
capitalist system: ‘We need to place
ourselves in an area where politics and
art are intertwined, where the resistant
force of politics and the creative forces
of art mutually affect each other, blur-
ring the frontiers between them.’ 3
Rolnik proposes that we attempt to
place ourselves in a thoroughly con-
taminated zone of activity: ‘first on the
side of politics contaminated by its
proximity to art, then on the side of art
contaminated by its proximity to politics
– in order to try to discern strategies of
this kind’.4
The failed encounter between, on the
one hand, theory, criticism and the
institutional framework and, on the
other, contemporary art, occurred in
Slovenia precisely in the field of resist-
ance. If there has been this missed
encounter between contemporary art
and theory, it is because theory failed
[124]
to rearticulate creativity in line with
resistance. To put it another way, what
contemporary theory, criticism and offi-
cial institutions all happily share is cre-
ativity, but without resistance. This has
also resulted in other important reper-
cussions. It is an inherent requirement
of the capitalist machine to have new
products and expressions of creativity,
which means that new forms of art, as
well as new forms of life, have con-
stantly to be produced, to give all the
structures of theory, criticism and offi-
cial institutions subjective consistency,
while other artistic and cultural produc-
tions are swept off the stage along with
entire deactivated sectors of the econo-
my. This wellspring of ‘free’ inventive
power has been discovered by contem-
porary capitalism as a virgin resource,
an untapped vein of value to be exploit-
ed. To describe this process of giving
fresh blood to the capitalist system,
while deactivating entire sectors of
troubled artistic, cultural and social
strategies, Rolnik introduces the formu-
lation ‘kidnapped inventions’. These
are innovations that have been kid-
napped by various kinds of systems,
theories, criticism, institutions and
practices.5 Here we are speaking not
only of the need to reconnect art and
life, as was the case in the modern
period, for, as Rolnik puts it “If art and
life are still divided, it’s no longer
because of the deactivation of creation
in the broad sweep of social life and its
confinement to the artistic ghetto. That
situation has already been resolved by
capitalism, much more effectively than
it ever was by art.”6
Simply to remain in the ghetto of art, as
a separate sphere to which the power
of creation was confined in the earlier
regime, means to keep art dissociated
from the power of resistance and limit it
to a mere source of value from which its
pimp, capital, can make an easy living.
I would emphasise that we have to
think in a much broader sense about
capitalism, taking into account its links
with the art market, art institutions, the-
ory, criticism, tourism and the span of
educational institutions from art acade-
mies to universities. Contemporary art
today is the formation of a specific set
of technologies for de- and/or re-territo-
rialising capitalism which put into
process the re-articulation of hierarchi-
cal structures that include people as a
component, integrating and exterioris-
ing them and their practices in accor-
dance with institutional models. The
new vocabulary proposed by Rolnik –
which in addition to ‘kidnapped inven-
tion’ includes such terms as the ‘conta-
mination of art and politics’, ‘contagious
art practices’, ‘radicalised theory’ – has
rarely been used before in the field of
art and culture. But if we consider cer-
tain events in the art, culture and socio-
political arenas of Slovenia on the local
level and more broadly in relation to
Documenta and the various biennials,
Manifestas and big Balkan shows, we
can see the importance of using such
paradigms to name in precise terms the
processes of expropriation and exhaus-
tion, abstraction and evacuation that
are taking place in contemporary art
and culture.
‘Kidnapped invention’ is exactly what
happened to the ‘Ljubljana subcultural
movement’ that developed in the 1980s
in Slovenia. This movement was literal-
ly kidnapped, taken hostage and
released when it was already symboli-
cally dead, abstracted from interpreta-
tions and segregated by academic and
non-theoretical writings, a process that
begun in the 1990s and continues
today. Throughout the 1980s, under-
ground culture in Ljubljana was kept
under harsh political and economic
censorship, a hostage of the
Communist political sphere, and cut off
from any kind of social space. But this
same underground was of crucial
importance to the formation of civil
society in the 1980s, which supported
the emergence of numerous heavily
marginalised sexual, political and cul-
tural minorities. A recent book about
the period, Punk je bil prej (Punk was
before), published in 2003,7 has yet to
receive a single serious theoretical or
critical review in Slovenia. This is
indicative of the present state of affairs.
What is more, these alternative prac-
tices were not merely expelled and
abstracted, they were literally ‘kid-
napped’ at least twice and in very bla-
tant ways. The first time was in 1997,
when the city of Ljubljana was declared
the ‘Cultural Capital of Europe’ – pre-
cisely because of its reputation in the
1980s and early 1990s for non-institu-
tional strategies that were for the most
part conceptualised, produced and
organised within alternative and then
independent spaces. The event proved
a disaster for the independent scene
which was left without any infrastructur-
al investments or substantial pro-
grammes. The second ‘kidnapping’
took place in 2000, when Manifesta 3
was held in Ljubljana. Though it was
proclaimed a pure act of transnational
and global artistic vision, Manifesta 3
was in fact commissioned by the
[125]
Slovene government’s Ministry of
Culture, along with the main manageri-
al artistic and cultural institutions in
Ljubljana, and not the other way
around. Manifesta legitimised on an
international level the power of the
major national institutions of art and
culture in Ljubljana (led by Cánkarjev
dóm). Leading independent institutions,
such as the SKUC Gallery, Metelkova
and Gallery Kapelica, which had been
crucial to the establishment of contem-
porary political art and new media pro-
duction in Slovenia, were not included
in the Manifesta project. Manifesta
offered a perfect guise for the codifica-
tion and acceptance of a fake and
abstract internationalism in the so-
called national realm.
As Rolnik argues: “At issue here is an
operation of great complexity that can
intervene at different stages in the
process of creation, and not only at the
end. Its effect at that point is just more
obvious, because it coincides with the
moment when the dissociation makes
itself felt on art’s products, reifying
them in two ways: either transforming
them into ‘art objects’ separated from
the vital process whereby the creation
was carried out, or treating them as
sources of a surplus glamour-value,
attached to the logos of businesses and
even of cities, like Bilbao, for instance.8
Rolnik cites the example of Bilbao with
its Guggenheim Museum building to
illustrate the operation of subtracting
resistance from creativity which thereby
transforms the object of art into a trade-
mark. For Slovenes, this is precisely
what occurred in 1997 and 2000 in
Ljubljana.
[126]
The case of Metelkova represents an
intermediate point in this genealogy of
the dissociation of creativity from
resistance. Metelkova is the name of a
street in Ljubljana on which the bar-
racks of the Yugoslav People’s Army
were located. After Slovenia’s ten-day
war for independence in June–July
1991, the Yugoslav army withdrew from
Slovenia. In that same year the new
generation of underground hard-core
punk activists and independent artists
and activist groups asked the City
Council of Ljubljana to give this former
military complex of empty buildings to
independent artistic and cultural organ-
isations. After promising to do so,
Ljubljana City Council secretly reneged
and began demolition of the Metelkova
buildings with the aim of constructing a
commercial centre on the site. From
1993, activists, intellectuals and artists
occupied the area as squatters and to
this day it remains a site of conflict
between the independent cultural
scene and Ljubljana City Council. In
1993, the municipal authorities cut off
water and electricity supplies to
Metelkova in an attempt to force the
activists to leave the squat. By depriv-
ing them of basic services, the city
essentially took Metelkova hostage.
The city of Ljubljana then ‘kidnapped’
the Metelkova proposal to organise the
area as Ljubljana’s central cultural and
artistic space in for the new millennium.
In fact, the city is now financially sup-
porting the development of the
Metelkova site by constructing a com-
plex of museums there.
Metelkova speaks of the bio-politics
through which the state produces and
administers the life of its citizens.
Giorgio Agamben argues that global
states today play with and against two
entities of life: modal life and bare (non-
modal, naked) life. Modal life in
Western democratic states exists in the
form of freedom of choice, quality of life
and consumer life. Bare life is life that
serves only as the basis of sovereignty.
The sovereign body fulfils its role of
being sovereign by its right to take or
give life (rights or quality of life) to citi-
zens. 9 This is what happened to
Metelkova when the city of Ljubljana
cut off electricity and water supplies.
Kidnapped Metelkova citizens were
transformed through this clear bio-polit-
ical action into denizens, or ‘denied cit-
izens’, to borrow a term from Tomas
Hammar.10 Sefik Seki Tatlic, a theoreti-
cian and media activist from Sarajevo,
develops this even further: “Besides
the illegal practice of Guantanamo’s
existence… what displays sovereignty
is a model where bare-life is not
destroyed, but converted, exposed as a
cultural practice of life-with-modality in
cases where Western pop and heavy
metal music allegedly have been used
to torture prisoners and may serve as a
banal example or a display of the power
of sovereignty where cultural practice is
displayed as a weapon by exposing dif-
ferentiation.”11
We see just such a turnaround if we
consider how the former Yugoslav army
barracks prison in Meltakova was reno-
vated in 2003, with financial support
from the city of Ljubljana, into a shiny
youth-hostel theme park, the Celica
(‘cell’), painted in shades of red, yellow
and orange. The city re-established
subtle control over partially
autonomous spaces without the open
use of force but by through capitalism’s
frequently used tactic of systematic
urban gentrification.
The alternative scene in Slovenia was
exhausted by these processes of
expulsion and swallowed up into over-
institutionalised (official) culture, while
theory was usurped and commer-
cialised to become part of the ‘theory
industry’. Rolnik theorises such
processes in precise terms: “In order to
extract maximum profitability from this
inventive power, capitalism pushes it
even further than it would go by means
of its own internal logic, but only to
make an ever more perverse use of it:
like a pimp, it exploits the force of
invention at the service of an accumu-
lation of surplus value, taking advan-
tage of it and thus reiterating its alien-
ation with respect to the life process
that engendered it – an alienation that
separates it from the force of resist-
ance. On the one hand, you have a
turbo-charged inventive power freed of
its relation to resistance, and on the
other, a tension. Easy-to-assimilate
‘ready-to-wear identities’ are accompa-
nied by a powerful marketing operation
concocted and distributed by the
media, so as to make us believe that
identifying with these idiotic images
and consuming them is the only way to
succeed in reconfiguring a territory,
and even more, that this is the only
channel by which one can belong to the
sought-after territory of a ‘luxury sub-
jectivity’. And this is no trivial matter, for
outside such a territory one runs the
risk of social death, by exclusion,
humiliation, destitution, or even the risk
of literally dying – the risk of falling into
the sewer of ‘trash subjectivities’, with
[127]
their horror scenarios made up of war,
slums, drug trafficking, kidnapping,
hospital queues, undernourished chil-
dren, the homeless, the landless, the
shirtless, the paperless, those people
who can only be less, an ever-expand-
ing territory. If trash subjectivity contin-
uously experiences the distressing
humiliation of an existence without
value, luxury subjectivity for its part
continuously experiences the threat of
falling outside, into sewer-territory, a
fall which may be irreversible. The
prospect terrifies it and leaves it agitat-
ed and anxious, desperately seeking
recognition.”12
Are not the stories we receive daily
through the mass media evidence
enough of the deepening gap between
these two subjectivities? On 26
February 1992, eight months after
declaring independence from
Yugoslavia, the new Republic of
Slovenia deleted some 28,000 resi-
dents from its civil registries. This hap-
pened long after hostilities between
Slovenia and Yugoslavia had ended, so
war cannot be used as an excuse for
the mass cancellation of these resi-
dents’ legal status. These people, who
came to be known as izbrisani, or the
‘erased’, are Serbs, Croats, Bosnian
Muslims, Albanian Kosovars, Roma
and others non-ethnic Slovenians origi-
nally from other parts of the former
Yugoslavia who had lived and worked
in Slovenia for many years, some of
them for decades. They were now sud-
denly deprived of all official status in
Slovenia. Their citizenship papers were
confiscated, destroyed or invalidated,
which meant that other official docu-
ments were also made invalid. As a
[128]
result, they found themselves deprived
of the right to work, to social insurance,
indeed the right to live a normal life.
There are many names for this massive
violation of human rights by the
Slovenian state: soft genocide, admin-
istrative genocide, administrative ethnic
cleansing, civil death, mass denational-
isation and so on. These are all names
for social and political elimination in the
de- and re-territoralisation of bodies
and lives in a textbook case of contem-
porary bio-politics. As a result of this
policy, some 12,000 members of the
targeted groups (out of approximately
30,000) left Slovenia. The 18,305
‘erased’ who remain in Slovenia exist
between two deaths: the physical –
since without papers they cannot func-
tion – and the symbolic, resulting from
the horrific psychological pressure of
being expelled from the social context,
cut off from their own families and from
all manifestations of public life.
Such expressions of dominance over
‘bare life’ allows the political oligarchy
in transitional societies to constitute
itself as sovereign and demonstrate its
practice of sovereignty to the nation. As
Tatlic explains: “Post-socialist and for-
mer Eastern European societies per-
ceive global capitalism not through
future inequalities and class divisions,
but with a willingness to prepare their
states/economies to adopt global capi-
talism. European Union demands from
transitional societies are seen as an
implementation of several extremes,
such as, for example, the implementa-
tion of an information society, but with
the false predisposition that it is a mere
technological structure, followed by
extreme economic imbalances,
extreme class divisions, fascistic
nationalistic regimes decoded as mere
figures in endless political games, with
the subsequent unequal distribution of
knowledge to certain local social struc-
tures which conduct the whole
process.”13
The bio-political in Slovenia decodes
itself in a way that, as Tatlic says, “first-
ly patches its own linear progress
toward modal civilisations by accepting
a ‘non-repressive’ democracy, but only
as a countermeasure to the former,
‘repressive’, communism. Functioning
as a fictional platform, which if read
through post-modernist practices,
works as collective phantasm: the West
should accept us, because we were
oppressed by communism.”14
TRANSITIONAL POST-SOCIALIST
SPACE AND NEOLIBERAL GLOBAL
CAPITALISM
So far I have positioned certain cultural
processes in relation to the ideological
‘unconscious’ of Slovenian independ-
ence. It is possible to establish such a
genealogy between kidnapped creativi-
ty and the contemporary Slovenian
homo sacer – and indeed the erased
people – because art and culture are
not exclusive utopian terrains of pro-
duction but co-substantial to the con-
temporary economic, social and politi-
cal situation. I can now with more preci-
sion connect Slovenian transitional
space with global capitalism. This must
be done in two stages. But is necessary
first to differentiate global liberal capi-
talism and to divide it into three distinc-
tive conditions: classical liberal, welfare
and today’s neoliberal condition; addi-
tionally it is essential to bring socialism
into the analysis. Such a move not only
makes it possible to historicise liberal-
ism but also show that some postso-
cialist transitional societies are not at
the beginning of their ‘victorious’ liberal
trajectory – they are in fact neoliberal
global capitalist states.
My thesis is firmly grounded on Henry
Krips’s15 analysis of Ernesto Laclau’s
book on Populist Reason. 16 Laclau
develops schematics for understanding
the construction of a complex contem-
porary totality known as the social
sphere through which ‘the people’ as a
popular and populist category is
formed. Laclau offers a simple binary
scheme of ‘institutional-versus-populist’
forms of social totalisation which,
according to Krips, mixes up different
state forms such as Thatcherism and
the welfare state. Krips expands
Laclau’s binary scheme by presenting a
triadic model which consists of three
types (or what he calls subtypes) of
totalisation. Krips detects these types
by using the following as parameters:
the establishment, the enemy, the
excluded and the leader. Moreover, he
reads these types in relation to psychic
distinctions derived from Freudian cate-
gories and arrives at:
1) the hysterical exclusive neoliberal
capitalist populist type
2) the obsessive classical liberal capi-
talist populist type
3) the perverse inclusive welfare ‘capi-
talist with a socialist face’ populist type.
I propose to add a fourth type (missing
both from Laclau and Krips):
4) the psychotic socialist or communist
type of social totalisation.
[129]
In his rereading of Laclau, Krips sug-
gested but did not develop further in his
proposed types what Jacques Lacan in
Seminar XX defines as three types of
objects correlative to Freudian psychic
distinctions. I will not just list these, as
Krips does, but place them in their
respective orders of the social totalisa-
tion processes. To each social totality
is given its object:
a) to the hysterical exclusive neoliberal
capitalist populist type appertains the
object ‘a’ associated with the always
and already returning repressed (the
symptom)
b) to the obsessive classical liberal
capitalist populist type appertains the
phallic signifier (incarnated in the mas-
ter signifier)
c) to the perverse inclusive welfare
‘capitalist with a socialist face’ populist
type appertains the signifier of lack in
the Other, the most obscure of the
three because it hides behind and is
easily mistaken for one of the other two
types.
At first sight, from the ‘civilised capital-
ist outside world’ which insists on
human rights (and therefore ‘skilfully’
hides its past and present infringe-
ments), the so-called ‘erased people’
can easily be seen as one of the ‘mal-
adies’ of a totalitarian Communist past
resurfacing in its postsocialist, transi-
tional period. I will propose instead that
we look at ‘the erased people’ as a
trump card for Slovenia to enter the big
family of the global capitalist ‘type 1’
that is, the hysterical exclusive neolib-
eral capitalist populist type.
This type 1 coincides with a position in
which ‘the enemy,’ identified with a per-
[130]
sistent virus or scum within the social
body, is excluded. The hysterical exclu-
sive neoliberal populist type, in contrast
to the classical liberal populist type,
forms a people by identifying an enemy
that it can actively exclude rather than
dispute.
We can find all sorts of collaborators in
these different systems: private entre-
preneurial greed mixed with the capital-
ist welfare state element which, accord-
ing to Jacques Rancière, can also be
called the ‘improper parts’, the parts
that have no parts.17 But these are not
to be seen as rivals to the regime.
How is that we can call this neoliberal
type ‘hysterically exclusive’? There is
an unequivocally excluded part of the
population that we can think of as a
social symptom. In clinical hysteria,
subjects acknowledge the symptom,
indeed make it a centre of attention, but
without sustained attempts to take
responsibility for it. As such, the symp-
tom becomes the site of mystery.
Rather than solving it, therefore, other
proper citizens shift responsibility for it
elsewhere. And with regard to the type
of object suited this psychic formation,
this is the ‘object a’, associated with the
constantly resurfacing repressed symp-
tom. There will always be new groups
of people excluded from the social body
and resurfacing outside the social and
political space. At the moment, in the
capitalist First World, this new group is
the Muslim community in Britain and
the US, or the second postcolonial gen-
erations from the banlieux in France.
Krips says that the hysterical form of
institutional totalisation maintains an
aggressive discourse of social division.
The division in question does not divide
society into two antagonistic camps in
the strict sense (as it was the case with
classical liberal capitalism), because
the other camp does not exist, or is so
to speak, nullified through exclusion.
By contrast to classical liberal pop-
ulism, where the enemy was identified
with the state’s cultural, economic and
political institutions of power, the
neoliberal enemy cannot be in the seat
of power since this position is already
occupied by the articulatory practices.
It is important to stress that each total-
ising social model, be it hysterical,
obsessive, perverse or psychotic, is a
body knitted from within and by articu-
latory practices (theories, critiques,
statements, performative articulations,
a/political positionings) working hand in
hand with social, economic, cultural
and artistic institutions. What matters
are the differing ideological and
‘inside/outside’ power positions (or
even the ‘theatre’ of the total disap-
pearance of such distinctions) within
these different totalising social models.
In the neoliberal exclusive type, the
institutions of art, culture and politics
are not seen as occupying the seat of
power; rather we are treated to a myri-
ad of ‘friendly’ artistic, cultural, eco-
nomic and political articulatory prac-
tices and institutional discourses of
power, acting as though they sided with
the activities of independent institution-
al and self-organised groups, rather
than opposing them. These new ‘user-
friendly’ articulatory institutional prac-
tices attempt a radical critique of politi-
cal processes, blurring the division
between institutions of power and self-
organised groups, on one side, and of
the ‘gentle’ privatisation by capital and
its institutions of the public commons
and knowledge on the other.
It follows that there is no place left for
the enemy within neoliberal spaces of
demand, which, in turn, means that the
enemy (those art and theoretical posi-
tions which point the accusing finger at
this total hybridisation of the space of
art and culture in neoliberal global cap-
italism) is excluded from the social
order altogether. Therefore we are wit-
ness to bizarre situations in which
prominent figures who run galleries,
museums and educational institutions
of power participate with activists and
self-organised groups in panels and
public discussions complaining that we
all now face the same impossibility of
employment and an equal cutting of
funds. Those who refuse to take part in
this process of terminal normalisation
of every position, of a circularity and
easy exchange of every demand, will
soon become a virus that inhabits the
body of society without belonging to it.
A good example is the case of
Alexander Brener and Barbara Schurz,
artists from ‘Europe’ who, having no
fixed place of residence, travel from
Austria to Spain, Turkey to Slovenia,
and so on. Brener and Schurz present
themselves as visionaries, iconoclasts
and vagabonds in constant trouble. At
the core of Brener and Schurz’s public
art interventions are performative
actions which provoke us to draw a line
of separation from within what they call
the normalisation of the art and cultural
field in neoliberal global capitalism.
Normalisation means that art and cul-
ture operate through art institutions,
[131]
museums, galleries, art markets and
discourses or, in other words, the most
oppressive fields in contemporary soci-
eties. Artistic creativity is today com-
pletely caught up in the performance of
empty rituals, all tightly ruled by capital.
I give as an example their action at the
Manifesta 2000 in Ljubljana. Brener’s
direct physical intervention contrasts
starkly to the spectral presence of the
audience, some of whom tried to ques-
tion the position of this international
exhibition. For example, some
Byelorussians asked politely about the
border of this New Europe and were
answered almost in mockery, ‘Please
do not bother us, the curators, we did
not have enough time to go every-
where’. Brener was hyperactive, exag-
gerated, almost ridiculous and melo-
dramatic. After partially destroying the
table of the organisers of the press con-
ference, he lay down on it, waiting for
the security guards to remove him, and
meanwhile shouting Barbara Schurz’s
name, as in some Hollywood film, while
she was pushed out of the hall.
The Manifesta 2000 press conference
was ‘exploded,’ but not the authority rit-
ual. The Manifesta core organisers
continued the press conference imme-
diately after Brener was ejected – with-
out a single word of reference to what
happened. Interrupting the ritual of
authority that sustains appearances is
not easy, as Slavoj Zizek stresses,
because the symbolic ritual in itself per-
sists.
We are not far off the moment of crimi-
nalising the work of art. Such was the
case with Critical Art Ensemble in
2004, the American art group accused
[132]
by the US authorities of being bio ter-
rorists. Is this the beginning of the end
of contemporary art.
Unlike the 1970s, when conceptual art
was born as a direct attack on art insti-
tutions, today these institutions are no
longer considered oppositional. Rather,
museums and galleries, institutional
and media criticism, theory, curatorial
practices and so on, are the main artic-
ulatory forms. Nothing happens in con-
temporary art unless it is recognised by
these institutions.
In the 1970s, Harald Szeemann formu-
lated the idea of the open museum –
another attempt to make social contra-
dictions visible in the museum and con-
sequently to free art from being sen-
tenced to the museum by connecting it
once more to the outside world. The
formulaic phrase was: ‘Art must wake
up, museums are prisons!’ In the
1980s, Harald Szeemann declared that
the museum is a house for art! – and
moreover that art is fragile, an alterna-
tive to everything in our society that is
geared to consumption and reproduc-
tion. Hence art needs to be protected
and the museum is the proper place for
this. The museum was not what it
seemed to be – and is therefore not a
prison! In the 1990s and at the begin-
ning of the millennium, the catchphrase
is: ‘Does modern art need museums
anymore?’
In short, this circularity of catchphrases
turns on the museum’s incapacity to
encounter itself and to face up to its
proper position. What we get in the end
are strangely derealised museums,
blind museum mechanisms that act
immediately, without delay. The con-
temporary museum has security guards
at the door for the safety of its visitors
and to prevent those who cause ‘trou-
ble’, like Brener and Schurz and other
similar artists, from entering it. The psy-
chosis-generating experience is that
this protective care (which in the end
protects only the institution in itself)
erases all traces of difference and nor-
malises art and culture as one more
oppressive field in contemporary soci-
eties.
To paraphrase Krips, since the articula-
tory practices of the art and culture
institutions in power (re)articulate all
demands – not only those pro but also
contra the state of the things in contem-
porary art and culture – the demands
the enemy makes cannot belong to the
set of articulated demands. It follows
that there is no place at all for the
enemy within the polarised spaces of
demands which, in turn, means that the
enemy is excluded from the social
order altogether.
To hide these procedures of a total
exclusion of ‘enemies’ and in order to
keep the feeling of democracy and lib-
erty in play, there has to be a perform-
ance of polarisation, of ‘fake trials’ and
such like. A good example is the Public
Trial of Anton Vidokle and Tirdad
Zolghadr that took place at the 5th
International Contemporary Art Experts
Forum at ARCO, Madrid, on 18
February 2007.18
What distinguishes neoliberal populism
from classical populism is that the dis-
empowered are doubly disenfran-
chised.19 A case in point is the overt
attack on a Roma family by ‘normal
Slovenian citizens’ in Slovenia in 2006.
The state, instead of protecting the
family, stood behind the ‘mob’ and
forced the Roma to vacate land they
owned in order to protect themselves
from lynching. The family was doubly
disenfranchised, not only shut out of
resort to the seat of ‘power’, not part
even of local power structures, but also
completely excluded from any social
rights.
It is not strange that the hysterical total-
ising social model of exclusion, ‘sup-
ported’ in the West by quasi-totalitarian
procedures of ultra modern digital
media, technological surveillance and
bio-technological data, is described by
some theoreticians and philosophers
as painfully resembling the old
Communist regime. The latter can only
be seen as the obverse dark side of
neoliberal capitalism. But it is this
neoliberal global system that should be
read as the dark side of Communism,
and not vice versa! What we face in this
time of neoliberal global capitalism is
something that we ‘Eastern Europeans’
have already tested on our bodies in
the time of Communism.
I would therefore like to introduce the
fourth psychotic type of social totalising
model that was overlooked by both
Laclau and Krips. With psychosis, we
encounter a subject who is in a relation-
ship with a bizarre, irregular Other.
Something is wrong with the Other,
contrary to what happens to neurotic
subjects. Neurotics at least question
themselves; but in psychosis, the Other
is always at fault. The psychotic type of
social totalisation in Communism elides
[133]
the object since the symptom does not
present the subject with its own opacity
but instead with the opacity in the
Other. The subject feels itself ‘transpar-
ent’, manipulated, and that its thoughts
and movements are read by the Other.
In the hysterical and psychotic types,
the enemy does not exist. In the hyster-
ical type it is excluded, whereas in the
psychotic it is nullified. The obverse
similarities of inside/outside in the
backgrounds of both types are of cru-
cial importance. In the psychotic social
model there is no inside. This is why it
is said that Communism did not present
any distinction between the private and
the public. All was public, so to speak,
totalised by the party nomenclature. In
the hysterical neoliberal populist
model, nothing is public – no outside
exists; everything is inside. The whole
of social reality in this model presents
is totalised through the complete exter-
nalisation of fragmented and particu-
larised individualities.
The perverse inclusive welfare state
type, the type 3, displays the character-
istics of capitalism with a ‘socialist’
facade. According to Krips, the capital-
ist welfare state, legitimises the enemy
and pushes it into a niche within the
established order. A perverse mode of
totalisation makes the gesture of
extending the category of the people to
include those who have been excluded,
even while continuing to recognise the
fact of their exclusion. It makes this
gesture towards being inclusive, and
even intends to complete the gesture,
provided that it can disavow the possi-
bility of doing so. This disavowal,
described by Krips, is akin to the split-
ting of the ego that accompanies the
[134]
sexual activities of the pervert. Instead
of resorting to repression and symp-
tom-formation to persist in his or her
other forbidden activities, the pervert
treats the domain of illicit activities as if
they were subject to the law. For
instance, the highly ritualised practices
of the sado-masochist, even as they
break the law, take a strict disciplinary,
even legalistic form. Is it not exactly
such a disavowal that we find in the
cognitive structures of the capitalist
welfare state – an unwillingness to
leave anyone out of the social con-
tract? This description applies to
Scandinavian welfare states and cov-
ers some of the models of integration in
the Netherlands, and also applies par-
tially in Germany and elsewhere.
Such a regime can be seen precisely
acting in a perverted way if we consid-
er the procedures for confining and
secluding immigrants captured on the
borders of the EU. Their reclusion and
deportation is in stark opposition to all
the articles on human rights in the EU
constitution. The perverse capitalist
welfare state can be connected with the
third type of object (the signifier of lack
in the Other), which is the most obscure
of the three because it hides behind
and is easily mistaken for one of the
other two types.
What is at the basis of this perverse sit-
uation? The price to be paid in the wel-
fare scenario is the complete instru-
mentalisation of the subject; the wel-
fare pervert wants only that the inte-
grated subjects complete the social and
civilisation demands of the Other. The
subject who seeks to be integrated
repeats, in a ritualised set of almost
sadomasochistic relations, what the
Other wants to hear. Unsurprisingly,
the perversely instrumentalised subject
explodes! This is demonstrated
described in welfare states as a betray-
al of the established relationship – seen
as a model of perfection – forgetting
that in a perverse inclusive welfare
state the will of the subject is the will of
the Other. Think of what happened in
Denmark (the mass media ‘intolerance’
toward religious feeling) or in the
Netherlands (the situation resulting in
the assassination of film-maker Theo
van Gogh).20
Finally, let us look at the obsessive, lib-
eral capitalist type of social totalisation
(type 2) and its articulatory practices. In
this type, the ‘classical’ establishment
occupies the seat of power and people
convene in order to oppose it. The
established order, its institutions and
articulatory practices take on the char-
acteristics of the enemy not excluded
but in direct opposition to democratic
demands.
In contrast to neoliberal populism, type
1, there is no need in the classical lib-
eral type for the enemy to be excluded.
It gets its visibility through battles that
can be described as class struggles.
The New Social Movement developed
strategies for fighting the establish-
ment, in particular for absorbing it, or in
extreme cases, relegating it to the field
of the socially excluded. A populist
movement will pour its energy into the
dual project of fighting the establish-
ment and at the same time finesse the
issue of the exclusions that define its
own borders. As noted by Krips, it hides
the issue of its own anti-Semitism with
grace or diminishes the importance of
the black civil rights movement by
using a mixture of studied avoidance
and pseudo-rationalisations. This hap-
pened with the exhibition ‘Black
Panther: Rank and File’, which opened
at the Yerba Buena Center for the Arts
in San Francisco on 17 March 2006.
The show served as a historical survey
of the party’s development, complete
with an annotated map of the city of
Oakland (a mere 10 miles away across
the Bay Bridge), photographs (many of
them quite famous) documenting the
Panther Party’s many rallies and
actions, an extensive collection of fly-
ers and newspaper clippings and a
room full of contemporary art that
reflected the themes of black power
and armed resistance. This was not the
first time in recent years that an art
institution had taken up these themes,
but it was in many ways both the most
exhaustively inclusive and the most
exclusive. The opening on 17 March
was lightly attended by gallery visitors
but seemed very well attended by secu-
rity guards. Those entering the show
were greeted with a sign informing
them that taking pictures of the exhibits
was prohibited. This might also be ‘the
reason’ why there was no catalogue to
accompany the exhibition. Surely it
would make sense for such an impor-
tant cultural event to take parallel form
in a monograph with an accompanying
DVD. The show documented a move-
ment that should not have been left
ephemeral.21
The symptom, as the socially excluded,
disappears from public attention in a
way similar to that in which rationalisa-
tion and normalisation in obsessive
[135]
clinical cases also shift attention away
from the symptom. As in the case of
clinical obsession, the reaction by a
classic populist movement to its own
exclusion is ambivalent. On the one
hand, as argued by Krips, the move-
ment more or less covertly flees from
the excluded (not acknowledging it,
behaving as though everything has
stayed the same) or, on the other hand,
the movement will claim retroactively
that they were the ones struggling
against the establishment.
This type is characteristic of the former
Yugoslav space and 1980s Slovenia.
The formation of the alternative or sub-
cultural movement in Ljubljana reflects
precisely this process at the beginning
of the 1980s. This movement was
shadowed by another ‘new social
movement’, established by conserva-
tive nationalist populist demands. By
the end of the 1980s, the scene of
punks, Gramscian organic intellectuals
and homosexual activists had been
completely levelled by this nationalist
‘new social movement’. The new
rightwing populist social movement –
which today proclaims itself solely
responsible for Slovenian independ-
ence – came to power soon after the
independence in 1991 and ‘dissociated’
itself from the alternative scene. Just as
Britain excluded the black civil rights
movement from the official history of
emancipation and the struggle against
capitalism, the Ljubljana subcultural
movement was literally purged from the
official history of Slovenia in the 1980s
and subsequently harshly ghettoised.
[136]
The essay by Marina Grzinic is republished
with authorʼs help from Third Text, 2007,
London., We express our gratitude to the
magazine and its policy and to the author
who submited to us.
Notes
1
Marina Grzinic, ‘On the re-politicisation of
art through contamination’, in IRWIN, ed,
East Art Map:Contemporary Art and Eastern
Europe, Afterall, Central Saint Martins
College of Art and Design, University of the
Arts London, London, 2006, pp 477?486.
This part of the essay was also presented in
a shortened form at the conference in Kiev
(Kyiv) organised by the British Art Council.
2 Suely Rolnik, ‘The Twilight of the Victim:
Creation Quits Its Pimp, to Rejoin
Resistance’, in Zehar, no 51, San Sebástian,
2003, pp 35?36
3
Ibid
4
Ibid
5
Ibid
6
Ibid
7
Peter Lovsin, Peter Mlakar and Igor
Vidmar, eds, Punk je bil prej: 25 let punka
pod Slovenci (Punk was before: 25 years of
punk among the Slovenes), Cankarjeva
zalozba, Ljubljana 2003.
8
Rolnik, op cit, p 36
9
See Giorgio Agamben, The Open: Man and
Animal, Stanford University Press, Stanford,
California, 2004, originally published in
Italian as Aperto. L’uomo e l’animale, Bollati
Boringhieri, Turin, 2002, cited in Sefik Seki
Tatlic, ‘Post-Modal Reproduction of Power’,
in Marina Grzinic, ed, Art-e-Fact: Strategies
of Resistance, no 3, 2004, published online
at http://artefact.mi2.hr.
10
See Tomas Hammar, Democracy and the
Nation State, Research and Ethnic
Relations Series Dartmouth, Aldershot, UK,
1990.
11
Tatlic, op cit
Rolnik, op cit, p 35
12
Tatlic, op cit
13
14
Ibid
15
Henry Krips, ‘Interpellation, Populism, and
Perversion: Althusser, Laclau and Lacan’, in
Filozofski vestnik/ Acta Philosophica, no 2,
edited by Jelica Sumic Riha, FI ZRC SAZU,
Ljubljana, 2006
16
See Ernesto Laclau, On Populist Reason,
Verso, London, 2005
17
Jacques Rancière, Disagreement,
University of Minnesota Press, Minneapolis
and London, 1999
18
THE CHARGE: Collusion with the
Bourgeoisie & Other Serious Accusations.
THE JUDGE: Jan Verwoert, critic and editor,
Frieze magazine
PROSECUTION TEAM: Vasif Kortun,
Director, Platform Garanti, Istanbul; Chus
Martínez, Director, Frankfurter Kunstverein
DEFENSE: Charles Esche, Director, Van
Abbemuseum, Eindhoven
EXPERTS & WITNESSES:
Maria Lind, writer and curator, Director
IASPIS, Stockholm;
Setareh Shahbazi, artist, Berlin;
Fia Backström, artist, New York;
Lourdes Fernández, Director, ARCO,
Madrid;
Dirk Herzog, artist, Berlin;
Javier García Montes, critic, Madrid
Liam Gillick, artist, New York/London;
Anselm Franke, Director, Extra City,
Antwerp;
and others.
19
Laclau, op cit, p 81
20
Geert Wilders (who was previously forced
to leave the rightwing VVD party because of
his views) advocated a five-year halt to non-
Western immigration in the wake of Theo
van Gogh’s murder, stating: ‘The
Netherlands has been too tolerant to intoler-
ant people for too long. We should not
import a retarded political Islamic society to
our country.’
21
See Lee Montgomery’s contribution (mem-
ber of Neighbourhood Public Radio, San
Francisco) for ‘No Space is Innocent’, exhi-
bition project at Forum Stadt Park in 2006,
part of Steirischer Herbst 2007; the contribu-
tion was published in Malmoe magazine,
Vienna, 2006.
[137]
De la spat¸ iile de tranzit¸ ie postsocialiste la
capitalismul global neoliberal
de Marina Gržinić
Eseul de fa]\ are dou\ p\r]i impo-
sibil de separat una de cealalt\. Prima
parte prezint\ o istorie a excluderilor [i
elimin\rilor legate în mod direct de „crea-
tivitatea r\pit\” de c\tre diferitele centre
de putere economic\, politic\, ideologic\
[i institu]ional\ din Slovenia [i din Europa
în general. A doua parte (re)conecteaz\
1
spa]iul tranzi]iei postsocialiste slovene la
capitalismul global neoliberal.
Creativitatea r\pit\ [i pozi]ion\rile conta-
minate
În eseul s\u „The Twilight of the
Victim: Creation Quits Its Pimp, to Rejoin
Resistance” („Amurgul victimei – crea]ia
renun]\ la proxenet ca s\ se al\ture rezis-
ten]ei”) psihanalistul Suely Rolnik, profe-
sor universitar la Universitatea Catolic\
din São Paulo, unde conduce Centrul de
Cercet\ri asupra Subiectivit\]ii, face
urm\toarea observa]ie:
La ora actual\ anumite practici
artistice par s\ fie mai eficiente în
rezolvarea problemelor respective
(cele legate de disocierea creati-
vit\]ii de rezisten]\ - n. Grzinic).
Strategia acestora const\ în
inser]ii precise [i subtile în anumi-
te puncte, în care structura social\
este fragmentat\ [i tensiunile pul-
seaz\, totul din pricina presiunii
unui nou amestec de for]e ce-[i
[138]
caut\ ie[irea. Este un mod de
inser]ie stimulat de dorin]a de a te
expune în fa]a celuilalt [i de a-]i
asuma riscul unei asemenea
expuneri, în loc s\ optezi pentru
siguran]a oferit\ de o pozi]ionare
corect\ politic, care îi limiteaz\
percep]ia celuilalt la o simpl\
reprezentare [i protejeaz\ subiec-
tivitatea de orice fel de contamina-
re afectiv\. „Opera” const\ în
scoaterea la lumin\ a acelor for]e
[i a tensiunii pe care ele o pro-
voac\, ceea ce implic\ cuplarea
capacit\]ii de crea]ie la o bucat\
de lume perceput\ de corpul rezo-
nant al artistului drept materie-
energie. Concomitent, ea const\
[i în activarea capacit\]ii de rezis-
ten]\.
2
Pentru a în]elege procesele amin-
tite aici, trebuie s\ cupl\m iar\[i capacita-
tea de crea]ie cu capacitatea de rezis-
ten]\ [i s\ le eliber\m pe amîndou\ de
„proxenet”, adic\ de sistemul capitalist:
„Trebuie s\ ne plas\m într-o zon\ în care
politica [i arta se între]es [i unde for]a
rezistent\ a politicii [i for]ele creatoare ale
artei se afecteaz\ reciproc unele pe alte-
le, [tergînd grani]ele dintre ele” . Rolnik
3
ne propune s\ încerc\m s\ ne plas\m
într-un spa]iu de activitate contaminat sis-
tematic, „pentru a încerca s\ p\trundem
tipul acesta de strategii, mai întîi în tab\ra
politicii contaminate de proximitatea ei cu
arta, iar apoi în tab\ra artei contaminate
de proximitatea ei cu politica” .
4
În Slovenia întîlnirea e[uat\ dintre
teoria artei, modelele critice [i cadrul
institu]ional pe de o parte [i arta contem-
poran\ pe de alt\ parte a avut loc exact în
spa]iul rezisten]ei. Dac\ aceast\ întîlnire
ratat\ dintre teoria [i arta contemporan\ a
avut loc, vina o poart\ teoria, care n-a
izbutit s\ redefineasc\ coerent creativita-
tea laolalt\ cu rezisten]a. Altfel spus,
ceea ce au în comun [i împ\rt\[esc cu
bucurie institu]iile oficiale, teoria [i critica
artei este creativitatea, dar f\r\ compo-
nenta rezisten]ei. Acest fapt a mai avut [i
alte repercusiuni importante. O cerin]\
inerent\ a ma[in\riei capitaliste este
aceea de a avea mereu noi produse [i
expresii ale creativit\]ii, ceea ce
înseamn\ c\ are nevoie în mod constant
de noi forme de art\, ca [i de noi forme
de via]\, pentru a înzestra cu consec-
ven]\ subiectiv\ toate structurile teoriei,
criticii [i institu]iilor oficiale, în vreme ce
alte produc]ii artistice [i culturale sînt
m\turate de pe scen\, împreun\ cu sec-
toare complet dezactivate ale economiei.
Capitalismul contemporan a v\zut în
acest izvor de for]\ inventiv\ „liber\” o
resurs\ virgin\, un filon neexploatat de
valoare utilizabil\. Pentru a descrie pro-
cesul de împrosp\tare a sistemului capi-
talist [i de dezactivare simultan\ a unor
întregi spa]ii de strategii artistice, cultura-
le [i sociale problematice, Rolnik introdu-
ce sintagma de „inven]ii r\pite”. Ea des-
emneaz\ inova]iile care au fost r\pite de
diverse tipuri de sisteme, teorii, modele
critice, institu]ii [i practici. Aici nu ne refe-
5
rim numai la necesitatea de a recrea con-
exiunea dintre art\ [i via]\, a[a cum s-a
întîmplat în perioada modern\, fiindc\,
dup\ cum spune Rolnik,
...dac\ arta [i via]a sînt înc\
desp\r]ite, asta nu se mai întîmpl\
din pricina dezactiv\rii crea]iei pe
marea scen\ a vie]ii sociale [i a
restrîngerii ei în spa]iul ghetoului
artistic. Situa]ia a fost rezolvat\
deja de capitalism mult mai efi-
[139]
 cient decît a f\cut-o vreodat\
arta.
6
Ideea de a r\mîne pur [i simplu în
ghetoul artei, perceput\ ca o sfer\ de
activitate separat\, în care puterea crea-
tiv\ a stat blocat\ pe timpul regimului poli-
tic anterior, înseamn\ a disocia în conti-
nuare arta de capacitatea de rezisten]\ [i
de a o reduce la o banal\ surs\ de valoa-
re din care proxenetul ei, capitalul, poate
ob]ine cu u[urin]\ cî[tiguri semnificative.
Vreau s\ subliniez faptul c\ trebuie s\
judec\m capitalismul într-un sens mult
mai larg, ]inînd cont de leg\turile sale cu
pia]a artelor, cu institu]iile de art\, cu teo-
ria [i modelele critice, cu turismul [i cu
toat\ gama de institu]ii de educa]ie, de la
academiile de art\ pîn\ la universit\]i.
Ast\zi arta contemporan\ înseamn\ for-
marea unui set specific de tehnologii în
vederea de- [i/sau re-teritorializ\rii capi-
talismului, punînd în practic\ actul de
rearticulare a structurilor ierarhice ce
includ oamenii ca parte constitutiv\ a lor,
integrîndu-i [i exteriorizîndu-i – atît pe ei,
cît [i practicile lor –în conformitate cu
modelele institu]ionale existente. Pîn\
acum noul vocabular propus de Rolnik –
care, pe lîng\ „inven]ia r\pit\”, mai inclu-
de termeni precum „contaminarea artei [i
a politicii”, „practici artistice contagioase”
[i „teorie radicalizat\” – n-a fost folosit
decît foarte rar în domeniul artei [i al cul-
turii. Dar dac\ privim anumite evenimen-
te din spa]iul artei, al culturii [i din arene-
le socio-politice ale Sloveniei la un nivel
local [i, într-o perspectiv\ mai larg\, în
conexiune cu Documenta [i cu diversele
bienale existente, cu Manifesta [i cu
amplele spectacole balcanice, putem s\
ne d\m seama de importan]a utiliz\rii
unor astfel de paradigme pentru a numi
cu termeni exac]i procesele de exproprie-
[140]
re, epuizare, depersonalizare [i eliminare
ce au loc în arta [i cultura contemporane.
Sintagma „inven]ia r\pit\” desem-
neaz\ exact ceea ce s-a petrecut cu
„mi[carea subcultural\ din Ljubljana”,
care a ap\rut în anii 1980 în Slovenia.
Mi[carea sus-pomenit\ a fost literalmen-
te r\pit\, luat\ ostatic\ [i apoi eliberat\
atunci cînd deja murise simbolic, simplifi-
cat\ de interpret\ri [i segregat\ de texte
academice [i neteoretice, într-un proces
ce a început în anii 1990 [i mai continu\
[i ast\zi. Pe tot parcursul anilor 1980 cul-
tura underground din Ljubljana a fost un
ostatic al sferei politice comuniste:
men]inut\ sub un control politic [i o cen-
zur\ economic\ dure, ea a fost izolat\ de
orice fel de spa]iu social. Dar tot în anii
1980 aceea[i mi[care underground a
jucat un rol crucial în formarea societ\]ii
civile, care a sus]inut apari]ia a numeroa-
se minorit\]i sexuale, politice [i culturale
excesiv de marginalizate. Un volum
ap\rut recent, în anul 2003, Punk je bil
prej (Punk-ul e în trecut)7, are ca tem\
perioada respectiv\, dar n-a avut înc\
parte de nici o analiz\ teoretic\ sau critic\
serioas\ între grani]ele Sloveniei. Acest
fapt e relevant pentru felul în care stau
lucrurile în prezent.
Mai mult decît atît, aceste practici
alternative nu au fost doar eliminate [i
depersonalizate, ci literalmente „r\pite”
de cel pu]in dou\ ori [i într-un mod
revolt\tor. Prima dat\ s-a întîmplat în
1997, cînd ora[ul Ljubljana a fost declarat
„Capitala cultural\ european\” – [i asta
tocmai gra]ie reputa]iei cî[tigate în anii
1980 [i la începutul anilor 1990 prin stra-
tegiile sale non-institu]ionale, care au fost
în marea lor majoritate conceptualizate,
realizate [i organizate în spa]ii alternative
[i apoi independente. Evenimentul s-a
dovedit a fi un dezastru pentru spa]iul
artistic independent, care a r\mas f\r\
nici un fel de investi]ii în infrastructur\ [i
f\r\ nici un fel de programe consistente.
A doua „r\pire” a avut loc în anul 2000,
cînd la Ljubljana a fost organizat\ biena-
la Manifesta 3. De[i a fost anun]at drept
un act pur de viziune artistic\ global\ [i
transna]ional\, Manifesta 3 a fost de fapt
preluat\ sub autoritatea Ministerului
Culturii din Slovenia, laolalt\ cu principa-
lele institu]ii de management artistic [i
cultural din Ljubljana, [i nu invers.
Manifesta a legitimat pe plan interna]ional
puterea celor mai importante institu]ii de
art\ [i cultur\ na]ionale din Ljubljana (în
frunte cu Cánkarjev dóm). Institu]iile inde-
pendente de prim rang, precum galeria
SKUC, Metelkova [i galeria Kapelica, nu
au fost incluse în proiectul bienalei
Manifesta. Manifesta a oferit pretextul
perfect pentru codificarea [i acceptarea
unui interna]ionalism fals [i depersonali-
zat în interiorul a[a-numitului teritoriu
na]ional.
Dup\ cum afirm\ Rolnik,
...aici avem de-a face cu o
opera]iune de o mare complexita-
te, care poate ap\rea în diferite
faze ale procesului de crea]ie [i nu
doar la sfîr[itul lui. Efectul s\u
este mult mai evident în acel
moment anume, pentru c\ atunci
coincide cu momentul în care
disocierea î[i face sim]it\ prezen]a
asupra produselor artei, reificîn-
du-le în dou\ feluri: fie transfor-
mîndu-le în „obiecte de art\” sepa-
rate de procesul vital prin care
crea]ia a fost s\vîr[it\, fie tratîndu-
le ca pe ni[te surse ale unei plus-
valori la mod\, anexate unor
logouri de firme sau chiar de
ora[e, cum ar fi, de exemplu,
Bilbao.
8
Rolnik d\ exemplul ora[ului
Bilbao, cu cl\direa muzeului Guggenheim,
pentru a ilustra ac]iunea de eliminare a
rezisten]ei din creativitate, ac]iune ce
transform\ astfel obiectul de art\ într-o
marc\ înregistrat\. Exact asta li s-a întîm-
plat slovenilor în 1997 [i 2000 la
Ljubljana.
Cazul centrului artistic Metelkova
reprezint\ un moment intermediar în
aceast\ genealogie a disocierii creati-
vit\]ii de rezisten]\. Metelkova este
numele unei str\zi din Ljubljana unde
erau amplasate cazarmele Armatei
Populare Iugoslave. Dup\ r\zboiul de
independen]\ de zece zile purtat de
Slovenia în iunie-iulie 1991 armata iugo-
slav\ s-a retras din Slovenia. În acela[i
an noua genera]ie de activi[ti under-
ground punk hardcore, arti[tii indepen-
den]i [i alte grupuri de activi[ti i-au cerut
Consiliului Local al Ljubljanei s\ cedeze
organiza]iilor artistice [i culturale inde-
pendente fostul complex militar, format
din cl\diri p\r\site. Dup\ ce a promis c\
a[a se va întîmpla, Consiliul Local al
Ljubljanei [i-a retras promisiunea [i a
început demolarea cl\dirilor de pe
Metelkova, vrînd s\ construiasc\ pe acel
loc un centru comercial. Începînd cu anul
1993 activi[tii, intelectualii [i arti[tii au
ocupat [i au populat zona f\r\ a avea nici
un fel de autoriza]ie, iar de atunci ea a
r\mas un spa]iu de conflict între mi[carea
cultural\ independent\ [i Consiliul Local
al Ljubljanei. În 1993 autorit\]ile munici-
pale au întrerupt aprovizionarea cu ap\ [i
electricitate pe Metelkova, încercînd s\-i
oblige pe militan]i s\ p\r\seasc\ locul.
Practic, lipsindu-i pe cei de acolo de ser-
viciile publice minimale, municipalitatea a
luat ca ostatic zona Metelkova. Apoi
[141]
municipalitatea din Ljubljana a „r\pit” pro-
punerea centrului Metelkova de a face
din zona respectiv\ spa]iul cultural [i
artistic central al Ljubljanei în noul mile-
niu. De fapt la ora actual\ municipalitatea
sus]ine financiar dezvoltarea site-ului
Metelkova, construind acolo un complex
muzeal.
Centrul artistic Metelkova ne
vorbe[te despre modelul biopolitic prin
care statul dirijeaz\ [i administreaz\ via]a
cet\]enilor s\i. Giorgio Agamben afirm\
c\ în prezent statele globale ac]ioneaz\
în favoarea [i împotriva a dou\ forme de
trai: traiul modal [i traiul auster (non-
modal, simplu). În statele democratice
occidentale traiul modal se manifest\ sub
forma libert\]ii de alegere, a calit\]ii vie]ii
[i a traiului consumist. Traiul auster este
acel mod de via]\ care sluje[te doar ca
fundament al suveranit\]ii. Trupul suve-
ran î[i îndepline[te rolul de suveran prin
intermediul dreptului s\u de a da via]\
cet\]enilor sau de a-i goli de via]\ (a le da
sau a lua din drepturi [i din calitatea
vie]ii). Asta s-a întîmplat la Metelkova
9
atunci cînd municipalitatea din Ljubljana
a întrerupt alimentarea cu ap\ [i energie
electric\. Cet\]enii r\pi]i de pe Metelkova
au fost transforma]i, printr-o ac]iune cu un
caracter biopolitic evident, în necet\]eni
sau „cet\]eni ne-accepta]i”, ca s\ împru-
mut\m un termen de la Tomas Hammar
(în original denizens, „denied citizens” –
n.tr.). Un teoretician [i activist media din
10
Sarajevo, Sefik Seki Tatlic, dezvolt\ [i
mai mult ideea:
Pe lîng\ practica ilegal\ a înfiin]\rii
închisorii din Guantanamo, suve-
ranitatea eviden]iaz\ un model în
care traiul auster nu este distrus,
ci convertit [i prezentat ca o prac-
tic\ cultural\ de via]\-cu-modalita-
[142]
te, ca în cazurile cînd muzica pop
[i heavy metal occidental\ a fost
folosit\ – din cîte se spune – pen-
tru a-i tortura pe prizonieri, dar ea
mai poate sluji [i ca simplu exem-
plu de via]\ sau ca o etalare a
puterii suveranit\]ii atunci cînd
practica cultural\ este utilizat\ pe
post de arm\ prin marcarea dife-
ren]ei.
11
Un exemplu de transformare radi-
cal\ de acest gen ni-l ofer\ felul în care
fosta închisoare militar\ iugoslav\ de pe
Metelkova a fost renovat\ în anul 2003,
cu sprijinul financiar al municipalit\]ii din
Ljubljana, [i a devenit astfel un parc
tematic elegant, cu un c\min pentru tine-
ret vopsit în ro[u, galben [i portocaliu [i
numit Celica („celula”). Municipalitatea [i-
a impus iar\[i, în mod subtil, autoritatea
asupra acelor spa]ii semiautonome f\r\ a
utiliza for]a în mod f\]i[, ci prin intermediul
unei tactici capitaliste utilizate frecvent,
cea de înnobilare urban\ sistematic\.
Scena artistic\ alternativ\ din
Slovenia a fost golit\ prin aceste procese
de eliminare [i a fost asimilat\ de cultura
supra-institu]ionalizat\ (cea oficial\), în
vreme ce concep]ia teoretic\ a fost pre-
luat\ în mod fraudulos [i comercializat\,
devenind o component\ a „industriei con-
ceptuale”. Astfel de procese sînt concep-
tualizate în termeni preci[i de c\tre
Rolnik:
Pentru a extrage maximum de
profit din aceast\ for]\ inventiv\,
capitalismul o împinge mult mai
departe decît i-ar impune logica ei
intern\, dar numai pentru a o utili-
za într-un mod [i mai pervers:
asemeni unui proxenet, el exploa-
teaz\ capacitatea sa de inven]ie,
folosind-o pentru acumularea de
plusvaloare, profitînd de ea [i rei-
terînd astfel alienarea acesteia în
raport cu procesul vital pe care îl
întrupeaz\ – o alienare care o izo-
leaz\ de capacitatea de rezis-
ten]\. Pe de o parte avem o pute-
re inventiv\ extraordinar de dina-
mic\ [i eliberat\ de leg\tura ei cu
rezisten]a, iar pe de alt\ parte
avem o tensiune. Identit\]ile prêt-
à-porter, u[or asimilabile, sînt
înso]ite de o puternic\ ac]iune de
marketing, elaborat\ [i populari-
zat\ de mass media, pentru a ne
face s\ credem c\ identificarea cu
acele imagini idioate [i consuma-
rea produselor reprezint\ singura
noastr\ [ans\ de a reconfigura un
teritoriu, ba chiar mai mult – c\
este singura cale prin care am
putea accede la mult-rîvnitul teri-
toriu al „subiectivit\]ii luxului”. i nu
e vorba de o problem\ banal\,
pentru c\ în afara grani]elor terito-
riului respectiv apare riscul mor]ii
sociale prin excludere, umilire [i
degradare sau chiar moartea con-
cret\, riscul c\derii în canalele
„subiectivit\]ilor mizeriei”, cu sce-
nariile lor de groaz\ ce presupun
r\zboaie, ghetouri, trafic de dro-
guri, r\piri de persoane, cozi la
spitale, copii subnutri]i, oameni
f\r\ ad\post, f\r\ propriet\]i, f\r\
ve[minte, f\r\ acte, oamenii
aceea care nu pot ajunge decît
mai r\u – [i aici vorbim de un teri-
toriu în permanent\ extindere.
Dac\ subiectivitatea mizeriei
tr\ie[te neîncetat experien]a
nevrotic\ a umilin]ei unei existen]e
lipsite de valoare, subiectivitatea
luxului, la rîndul ei, tr\ie[te neîn-
cetat sub amenin]area c\derii în
exterior, în teritoriul-canal, o
c\dere ce poate fi ireversibil\.
Perspectiva aceasta însp\imînt\
[i stîrne[te agita]ie [i team\, pre-
cum [i goana disperat\ dup\ recu-
noa[tere.
12
Pove[tile pe care ni le ofer\ zilnic
mass media nu ne dovedesc îndeajuns
cît de mult cre[te decalajul dintre cele
dou\ subiectivit\]i? Pe 26 februarie 1992,
la opt luni dup\ declararea independen]ei
fa]\ de Iugoslavia, noua Republic\
Slovenia a [ters din registrele sale civile
aproximativ 28.000 de cet\]eni reziden]i.
Evenimentul s-a petrecut la mult timp
dup\ încheierea ostilit\]ilor între Slovenia
[i Iugoslavia, a[a c\ ele nu pot fi folosite
drept scuz\ pentru anularea în mas\ a
statutului juridic de]inut de reziden]ii res-
pectivi. Acei oameni, care au devenit
cunoscu]i sub numele de izbrisani sau
„radia]i”, erau sîrbi, croa]i, bosniaci
musulmani, albanezi kosovari, ]igani sau
din alte grupuri etnice non-slovene [i se
n\scuser\ în alte p\r]i ale fostei
Iugoslavii, dar tr\iau [i munceau în
Slovenia de mul]i ani, ba chiar decenii. Iar
acum, în Slovenia, ei erau deposeda]i
brusc de statutul lor oficial. Actele ce le
dovedeau cet\]enia le-au fost confiscate,
distruse sau anulate, ceea ce a însemnat
c\ [i restul documentelor oficiale le-au
fost anulate. În consecin]\, ace[ti oameni
s-au trezit lipsi]i de dreptul de a munci, de
asigur\ri sociale [i, în general, de dreptul
de a duce o via]\ normal\.
O astfel de înc\lcare de propor]ii a
drepturilor omului precum cea din
Slovenia poate fi denumit\ în mai multe
feluri: genocid soft, genocid administrativ,
purificare etnic\ administrativ\, moarte
civil\, dezna]ionalizare în mas\ [i a[a mai
[143]
departe. Toate acestea sînt nume date
elimin\rii politice [i sociale în procesul de
de- [i re-teritorializare a trupurilor [i a
vie]ilor dintr-un caz de manual de biopoli-
tic\ a epocii contemporane. Ca urmare a
unei asemenea politici, vreo 12.000 de
membri ai grupurilor ]int\ sus-men]ionate
(dintr-un total de aproximativ 30.000) au
p\r\sit Slovenia. Cei 18.305 „radia]i” care
au r\mas în Slovenia tr\iesc între dou\
mor]i: cea fizic\ – de vreme ce nu pot
func]iona f\r\ s\ aib\ acte – [i cea simbo-
lic\, rezultat\ din înfior\toarea presiune
psihologic\ provocat\ de scoaterea în
afara contextului social, de separarea de
propriile familii [i de toate formele de
manifestare a vie]ii publice.
Asemenea forme de manifestare
a domin\rii asupra „vie]ii crude” îi permit
oligarhiei politice din societ\]ile aflate în
tranzi]ie s\ se constituie ca suveran [i s\-
[i exercite suveranitatea asupra na]iunii.
Dup\ cum explic\ Tatlic:
Societ\]ile postsocialiste, precum
[i cele din fostul spa]iu est-euro-
pean, percep capitalismul global
nu prin prisma viitoarelor inega-
lit\]i [i a diviziunii claselor sociale,
ci cu o disponibilitate larg\ de a-[i
preg\ti statele/economiile pentru
capitalismul global. Condi]iile
puse de Uniunea European\
societ\]ilor în tranzi]ie sînt v\zute
ca o form\ de punere în aplicare a
cîtorva m\suri radicale, cum ar fi,
de exemplu, implementarea unei
societ\]i informa]ionale, dar por-
nind de la falsa presupozi]ie cum
c\ ar fi vorba doar de o simpl\
structur\ tehnologic\, urmat\ de
dezechilibre economice severe,
de discrepan]e sociale extreme,
de regimuri politice na]ionaliste de
[144]
tip fascist, interpretate ca ni[te s\-l împ\r]im în trei componente: cea
banali pioni într-un joc politic inter- liberal\ clasic\, cel asisten]ial\ [i cea
minabil [i avînd drept consecin]\ neoliberal\ contemporan\. În plus, este
distribu]ia inechitabil\ a neap\rat\ nevoie s\ introducem în
cuno[tin]elor c\tre anumite struc- ecua]ie [i socialismul. O astfel de
turi sociale locale, ce dirijeaz\ împ\r]ire ne permite nu numai s\ istori-
întregul proces.
13
ciz\m liberalismul, ci [i s\ ar\t\m c\
unele societ\]i de tranzi]ie postsocialiste
Spa]iul biopolitic din Slovenia nu se afl\ la începutul unei „victorioase”
poate fi decodificat, dup\ cum afirm\ traiectorii liberale, ci sînt de fapt state
Tatlic, drept unul care capitaliste globale de orientare neolibe-
ral\.
...mai întîi î[i încrope[te propriul Concep]ia mea se bazeaz\ puter-
traseu linear spre civiliza]iile nic pe analiza la care Henry Krips15 supu-
modale, acceptînd o democra]ie ne lucrarea lui Ernesto Laclau despre
„non-represiv\”, dar numai ca o Populist Reason (Gîndirea populist\).16
contrapondere la regimul anterior, Laclau elaboreaz\ anumite modele de
cel comunist [i „represiv”. Apoi în]elegere a construc]iei unei totalit\]i
ac]ioneaz\ ca un program politic contemporane complexe, cunoscut\ sub
fic]ional, care, dac\ este citit con- numele de sfer\ social\, prin intermediul
form practicilor postmoderniste, c\reia este modelat „poporul” ca o cate-
func]ioneaz\ ca o fantasm\ colec- gorie social\ popular\ [i populist\. El pre-
tiv\: Occidentul trebuie s\ ne zint\ un model binar foarte simplu al for-
accepte, pentru c\ noi am fost melor de totalizare social\ de genul „insti-
tu]ional versus populist”, care, conform
oprima]i de comunism.14
opiniei lui Krips, combin\ mai multe tipuri
de stat, cum ar fi cel thatcherist [i cel
Spa]iul de tranzi]ie postsocialist [i capita-
asisten]ial. Krips dezvolt\ modelul binar
lismul global neoliberal
al lui Laclau [i creeaz\ unul triadic, care
Deocamdat\ am pozi]ionat anumi-
const\ din trei tipuri (sau, dup\ cum le
te procese culturale în raport cu
nume[te el, subtipuri) de totalizare. El
„incon[tientul” ideologic al independen]ei
detecteaz\ aceste trei tipuri utilizînd
Sloveniei. O astfel de înrudire direct\
urm\torii parametri: establishment-ul
între creativitatea r\pit\ [i homo sacer
(institu]ia sau cercurile dominan-
contemporan din Slovenia – inclusiv
te/conduc\toare), adversarul, exclusul [i
cet\]enii radia]i – este posibil\ deoarece
liderul. În plus, el analizeaz\ cele trei
arta [i cultura nu sînt doar ni[te spa]ii uto-
tipuri în raport cu diferen]ierile psihotice
pice de produc]ie, ci sînt consubstan]iale
derivate din categoriile freudiene [i ajun-
situa]iei economice, politice [i sociale
ge la:
contemporane. În momentul de fa]\
1) tipul populist de capitalism
putem lega cu mai mult\ exactitate
neoliberal exclusivist cu tent\ isteric\
spa]iul tranzi]ional sloven de capitalismul
2) tipul populist de capitalism libe-
global. Ac]iunea impune dou\ etape. Dar
ral clasic cu tent\ obsesiv\
mai întîi trebuie s\ stabilim ni[te diferen]e
3) tipul populist de capitalism asis-
în interiorul capitalismului global liberal [i
ten]ial inclusiv, „cu fa]\ socialist\” [i cu
tent\ pervers\.
Eu sugerez ad\ugarea unui al
patrulea tip (care lipse[te atît la Laclau,
cît [i la Krips):
4) tipul socialist psihotic sau tipul
de totalizare social\ comunist\.
Atunci cînd îl reinterpreteaz\ pe
Laclau [i enumer\ tipurile amintite, Krips
sugereaz\ ceea ce Jacques Lacan, în
Seminar XX, define[te drept cele trei
tipuri de obiecte asociate cu distinc]iile
psihotice freudiene, dar nu dezvolt\
ideea. Eu nu m\ voi m\rgini doar s\ le
enum\r, cum face Krips, ci le voi plasa în
clasele conforme cu procesele de totali-
zare social\ asociate fiec\ruia. Fiec\rei
totalit\]i sociale i se asociaz\ un obiect:
a) tipului populist de capitalism
neoliberal exclusivist cu tent\ isteric\ i se
asociaz\ obiectul „a”, asociat cu ceea ce
este reprimat, dar revine permanent [i
imediat (simptomul)
b) tipului populist de capitalism
liberal clasic cu tent\ obsesiv\ i se aso-
ciaz\ semnificantul falic (încarnat de
semnificantul dominatorului)
c) tipului populist de capitalism
asisten]ial inclusiv, „cu fa]\ socialist\” [i
cu tent\ pervers\, i se asociaz\ semnifi-
cantul lipsei în fa]a Celuilalt, care este cel
mai enigmatic dintre toate, pentru c\ se
ascunde în spatele celorlalte dou\ [i
poate fi confundat foarte u[or cu unul din
ele.
La prima vedere, din perspectiva
„lumii capitaliste civilizate din exterior”,
care pune accent pe drepturile omului ([i
astfel t\inuie[te „cu m\iestrie” înc\lc\rile
trecute [i prezente ale acestor drepturi),
a[a-numi]ii „cet\]eni radia]i” pot fi consi-
dera]i cu u[urin]\ drept rezultatul uneia
dintre „maladiile” trecutului totalitar comu-
nist, care izbucne[te din nou în perioada
[145]
de tranzi]ie postsocialist\. Eu propun
totu[i s\ consider\m „cet\]enii radia]i” ca
pe un atu de care s-a folosit Slovenia
pentru a intra în marea familie a capitalis-
mului global de „tipul 1”, tipul populist de
capitalism neoliberal exclusivist cu tent\
isteric\.
Acest tip 1 coincide cu o
pozi]ionare în care „adversarul”, identifi-
cat cu un soi de virus rezistent sau un fel
de gunoi din\untrul corpului social, este
exclus. Tipul populist neoliberal exclusi-
vist cu tent\ isteric\, spre deosebire de
tipul populist liberal clasic, creeaz\ un
popor prin identificarea unui adversar pe
care prefer\ s\-l exclud\ în mod activ în
loc s\ polemizeze cu el.
În aceste sisteme diferite putem
g\si toate felurile de elemente coroboran-
te, cum ar fi l\comia antreprenorial\ pri-
vat\, combinat\ cu statul capitalist asis-
ten]ial, elemente care, conform opiniei lui
Jacques Rancière, pot fi [i ele considera-
te „componente improprii”, componente
care nu au p\r]i componente. Dar ele nu
17
trebuie considerate rivale ale regimului.
Ce ne permite s\ numim acest tip
de neoliberalism „exclusivist cu tent\ iste-
ric\”? O parte a popula]iei este exclus\ în
mod neechivoc, fapt ce poate fi conside-
rat drept un simptom social. În isteria cli-
nic\ subiec]ii recunosc simptomul, fac din
el centrul aten]iei lor, dar nu întreprind
nici un fel de încerc\ri sistematice de a-[i
asuma responsabilitatea pentru el. Astfel
simptomul devine locul misterului. În con-
secin]\, al]i cet\]eni normali vor transfera
responsabilitatea lui altundeva în loc s\ îl
solu]ioneze. Iar în ceea ce prive[te tipul
de obiect adecvat la o asemenea struc-
tur\ psihic\, el este „obiectul a”, care e
asociat cu simptomul reprimat [i care
reapare în mod constant. Întotdeauna vor
exista noi [i noi grupuri de persoane
[146]
excluse dintr-un corp social [i care vor
ie[i mereu în exteriorul spa]iului social [i
politic. La ora actual\ noul grup de acest
tip este reprezentat în ]\rile dezvoltate de
comunit\]ile musulmane din Marea
Britanie [i din Statele Unite sau de a doua
genera]ie postcolonial\ din banlieu-rile
din Fran]a.
Krips afirm\ c\ forma isteric\ de
totalizare institu]ional\ men]ine în via]\
discursul agresiv al diviziunii sociale.
Diviziunea respectiv\ nu împarte societa-
tea în dou\ tabere adverse în sensul
strict al cuvîntului (a[a cum era cazul în
capitalismul liberal clasic), fiindc\ aici
tab\ra cealalt\ nu exist\ sau, mai bine
zis, este nulificat\ prin excludere. În
opozi]ie cu populismul liberal clasic, unde
adversarul este identificat în institu]iile
puterii culturale, politice [i economice a
statului, adversarul neoliberal nu poate fi
plasat pe scaunul puterii, deoarece
pozi]ia respectiv\ este deja ocupat\ de
practicile articulatorii. E important s\
subliniem faptul c\ fiecare model social
totalizator, fie el isteric, obsesiv, pervers
sau psihotic, constituie un corp constituit
din interior, unde practicile articulatorii (
teoretiz\rile, criticile, lu\rile de pozi]ie,
formele articulatorii performative,
pozi]ion\rile politice [i apolitice) sînt
strîns legate de institu]iile sociale, econo-
mice, culturale [i artistice. În\untrul aces-
tor modele sociale totalizatoare diverse,
importante sînt pozi]iile de putere, dife-
ren]iate ideologic [i în func]ie de binomul
„interior/exterior”, sau chiar „teatrul” dis-
pari]iei complete a acestor diferen]ieri.
În cazul tipului neoliberal exclusi-
vist institu]iile artistice, culturale [i politice
nu sînt plasate pe scaunul puterii. Ni se
ofer\ mai degrab\ o mul]ime de practici
articulatorii „prietenoase” din punct de
vedere artistic, cultural, economic [i poli-
tic, plus o mul]ime de discursuri insti-
tu]ionale ale puterii, ce ac]ioneaz\ ca [i
cum ar fi p\rta[e la activit\]ile grupurilor
autoorganizate [i independente din punct
de vedere institu]ional [i nu ca [i cum li s-
ar opune. Respectivele practici insti-
tu]ionale articulatorii „prietenoase” (user-
friendly) încearc\ s\ avanseze o critic\
radical\ a proceselor politice, estompînd
linia de demarca]ie dintre institu]iile pute-
rii [i grupurile autoorganizate, pe de o
parte, [i diferen]ele dintre privatizarea
„blînd\” a cuno[tin]elor [i informa]iilor [i
cea a capitalului [i institu]iilor ce ]in de
domeniul public, pe de alt\ parte.
De aici rezult\ c\ în spa]iile neoli-
berale nu mai exist\ nici un fel de nevoie
de adversar, de unde rezult\ în continua-
re c\ adversarul (arta [i concep]iile teore-
tice care îndreapt\ un deget acuzator
spre hibridizarea complet\ a spa]iului
artelor [i al culturii în capitalismul global
neoliberal) este exclus cu totul din ordi-
nea social\. A[a se face c\ ajungem s\
fim martorii unor situa]ii bizare, în care
personalit\]i proeminente, directori de
galerii, muzee [i institu]ii educa]ionale din
sfera puterii particip\ laolalt\ cu activi[tii
[i grupurile autoorganizate la colocvii [i
discu]ii publice [i se plîng c\ în prezent
ne confrunt\m cu to]ii cu aceea[i nepu-
tin]\ de a face angaj\ri [i cu reduceri de
fonduri similare. Cel care refuz\ s\ parti-
cipe la procesul de normalizare final\ a
fiec\rei pozi]ion\ri, la schimbul
neîngr\dit, circular [i complet de solicit\ri
de orice fel, va deveni în scurt timp un
virus care tr\ie[te în\untrul corpului
social f\r\ a face parte din el.
Un bun exemplu îl reprezint\
cazul lui Alexander Brener [i al Barbarei
Schurz, arti[ti din „Europa” care nu aveau
nici un domiciliu stabil [i c\l\toreau din
Austria pîn\ în Spania, din Turcia pîn\ în
Slovenia [i a[a mai departe. Brener [i
Schurz se prezentau drept vizionari, ico-
nocla[ti [i vagabonzi afla]i permanent în
încurc\tur\. La temelia interven]iilor artis-
tice publice realizate de Brener [i Schurz
se afl\ ac]iuni performative care ne deter-
min\ s\ tras\m o line de demarca]ie între
ceea ce ei numesc normalizarea artei [i
cîmpul culturii în cadrul capitalismului
global neoliberal. Normalizarea
înseamn\ c\ arta [i cultura ac]ioneaz\
prin intermediul institu]iilor, al muzeelor,
al galeriilor, al pie]elor de art\ [i al discur-
surilor sau, cu alte cuvinte, prin interme-
diul celor mai opresive spa]ii din
societ\]ile contemporane. Azi creativita-
tea artistic\ este acaparat\ complet de
practicarea unor ritualuri golite de sens [i
aflate sub controlul strict al capitalului.
Folosesc ca exemplu ac]iunea lor
de la bienala Manifesta 2000 din
Ljubljana. Interven]ia fizic\ direct\ a lui
Brener contrasteaz\ acut cu prezen]a
spectral\ a spectatorilor, dintre care unii
au încercat s\ pun\ sub interoga]ie
pozi]ionarea acestei expozi]ii inter-
na]ionale. De exemplu, cî]iva bieloru[i au
întrebat politico[i care ar fi grani]ele Noii
Europe [i li s-a r\spuns în batjocur\ „V\
rug\m s\ nu ne bate]i la cap pe noi, cura-
torii, fiindc\ n-avem destul timp ca s\
mergem peste tot”. Brener a fost hiperac-
tiv, exagerat, aproape ridicol [i melodra-
matic. Dup\ ce a distrus par]ial masa
organizatorilor conferin]ei de pres\, s-a
întins pe ea [i a a[teptat s\ fie luat de
acolo de c\tre membrii trupelor de paz\,
strigînd neîncetat numele Barbarei
Schurz, ca într-un film hollywoodian, timp
în care Barbara Schurz era scoas\ cu
for]a din sal\.
Conferin]a de pres\ de la
Manifesta 2000 a fost „sabotat\”, dar nu
[i manifestarea ritual\ a autorit\]ii.
[147]
Imediat dup\ ce Brener a fost expulzat
din sal\, organizatorii principali ai bienalei
au reluat conferin]a de pres\, f\r\ s\
scoat\ nici un cuvînt legat de cele întîm-
plate. A[a cum subliniaz\ Slavoj Zizek,
nu e u[or s\ întrerupi manifest\rile rituale
ale autorit\]ii, care men]in aparen]ele,
dat\ fiind persisten]a ritualului simbolic în
sine.
Nu sîntem departe de momentul
punerii sub acuzare a operei de art\. A[a
s-a întîmplat în 2004 cu Critical Art
Ensemble, grupul de arti[ti americani
acuza]i de c\tre autorit\]ile Statelor Unite
c\ ar fi bio-terori[ti. Pentru arta contem-
poran\ este începutul sfîr[itului.
Spre deosebire de anii 1970, cînd
a ap\rut arta conceptual\, ca o form\ de
atac direct la adresa institu]iilor de art\,
ast\zi respectivele institu]ii nu mai sînt
considerate p\r]i adverse. Muzeele [i
galeriile de art\, critica de art\ din mass
media [i cea institu]ional\, conceptua-
liz\rile teoretice [i tot restul sînt principa-
lele sale forme de articulare. Ceea ce se
întîmpl\ în arta contemporan\ trebuie s\
fie recunoscut de aceste institu]ii ca s\
existe.
În anii 1970 Harald Szeemann a
formulat ideea muzeului deschis –o alt\
încercare de a eviden]ia contradic]iile
sociale în interiorul unui muzeu [i de a eli-
bera astfel arta de claustrarea în muzeu,
punînd-o din nou în leg\tur\ cu lumea
exterioar\. Sloganul standard era „Arta
trebuie s\ se trezeasc\, iar muzeele sînt
închisori!” Apoi, în anii 1980, Harald
Szeemann a declarat c\ muzeul este
c\minul artei! Apoi a sus]inut c\ arta este
ceva fragil [i c\ reprezint\ o alternativ\ la
toate cele ce exist\ în societate [i sînt
centrate pe consumism [i reproducere.
Prin urmare, arta trebuie s\ fie protejat\,
iar muzeul este cel mai potrivit loc pentru
[148]
asta. Muzeul nu era ceea ce p\rea a fi [i,
în consecin]\, el nu este o închisoare! În
anii 1990 [i la începutul noului mileniu
sloganul cel mai popular era întrebarea
„Oare arta modern\ mai are nevoie de
muzee?”
Pe scurt, circularitatea sloganului
r\stoarn\ ideea de incapacitate a muzeu-
lui de a se privi pe sine [i de a se orienta
spre cea mai adecvat\ pozi]ionare. Ceea
ce ob]inem în cele din urm\ este un
muzeu derealizat în mod ciudat, un set
de mecanisme muzeale oarbe care
reac]ioneaz\ imediat, f\r\ întîrziere.
Muzeul contemporan are agen]i de paz\
la u[i, pentru a asigura securitatea vizita-
torilor [i pentru a-i controla pe cei care
provoac\ „probleme” cînd p\trund în el,
cum au f\cut Brener, Schurz [i al]i cî]iva
arti[ti asemeni lor. Experien]a generatoa-
re de psihoze este provocat\ de faptul c\
aceast\ grij\ protectoare (care pîn\ la
urm\ protejeaz\ doar institu]ia în sine)
radiaz\ toate urmele de diferen]\ existen-
te [i instituie normalitatea posturii de
spa]iu opresiv a artei [i culturii în
societ\]ile contemporane.
Parafrazîndu-l pe Krips, vom
spune c\, de vreme ce practicile articula-
torii ale institu]iilor de art\ [i de cultur\ ce
de]in puterea rearticuleaz\ orice revendi-
care – nu doar pe cele care accept\ sta-
rea actual\ a lucrurilor din arta [i cultura
contemporan\, ci [i pe cele care i se
opun –, revendic\rile adversarului nu pot
s\ fie incluse în setul de revendic\ri arti-
culate. De aici rezult\ c\ în interiorul
spa]iilor polarizate ale revendic\rilor nu
mai exist\ nici un fel de loc pentru vreun
adversar, ceea ce înseamn\ în continua-
re c\ adversarul este exclus complet din
ordinea social\.
Pentru a disimula procedurile de
excludere complet\ a „adversarilor” [i
pentru a împiedica dispari]ia senza]iei de lea noastr\ în vremea comunismului.
democra]ie [i de libertate, trebuie s\ aib\ Prin urmare, o s\ prezint aici cel
loc manifest\ri de polarizare, „procese de-al patrulea tip psihotic de model totali-
false” [i altele asemenea. Un bun exem- zant social, cel pe care l-au sc\pat din
plu îl reprezint\ Procesul public al lui vedere atît Laclau, cît [i Krips. Cînd e
Anton Vidokle [i Tirdad Zolghadr, care a vorba de psihoz\, ne ciocnim de un
avut loc la a cincea edi]ie a Forumului subiect care are o leg\tur\ cu bizarul [i
Interna]ional al Speciali[tilor în Arta dezordonatul Cel\lalt. Invers decît la
Contemporan\, pe 18 februarie 2007, la subiec]ii nevrotici, aici ceva e în neregul\
ARCO, în Madrid.
18
cu Cel\lalt. Nevroticii m\car au îndoieli cu
Ceea ce diferen]iaz\ populismul privire la ei în[i[i, dar în cazul psihozei
neoliberal de populismul clasic este fap- Cel\lalt e întotdeauna de vin\. Tipul psi-
tul c\ cei spolia]i de putere sînt priva]i de hotic de totalizare social\ comunist\
scoate din calcul obiectul, c\ci simptomul
drepturi de dou\ ori.19 Un caz relevant
nu prezint\ subiectul împreun\ cu propria
este cel al atacului unor „cet\]eni sloveni
lui opacitate, ci cu opacitatea transpus\
obi[nui]i” asupra unei familii de ]igani,
în Cel\lalt. Subiectul se simte pe sine
petrecut în 2006. În loc s\ apere familia
însu[i „transparent”, manipulat, [i are
agresat\, statul a sus]inut „gloata” [i i-a
impresia c\ Cel\lalt îi cite[te gîndurile [i
obligat pe ]igani s\ p\r\seasc\ terenul pe
mi[c\rile.
care îl de]ineau, pentru a sc\pa de lin[aj.
La tipul isteric [i la cel psihotic
Familia respectiv\ a fost privat\ de drep-
adversarul nu exist\. La tipul isteric el
turile ei de dou\ ori: nu numai fiindc\ i s-
este exclus, în timp ce la cel psihotic este
a blocat calea de apel spre scaunul
nulificat. Similitudinile cu semn schimbat
„puterii” [i nu a fost inclus\ în structurile
între exterior [i interior, existente în
de putere locale, ci [i fiindc\ a fost depo-
cadrele ambelor tipuri, au o importan]\
sedat\ complet de orice fel de drepturi
crucial\. În modelul social psihotic nu
sociale.
exist\ nici un fel de interior. De aceea se
Nu e de mirare c\ modelul social
spune c\ în comunism nu exist\ nici un
totalizant isteric de excludere, „sprijinit” în
fel de diferen]\ între public [i privat. Totul
Occident de procedurile cvasi-totalitare
este public sau, altfel spus, totalizat de
ale mijloacelor de comunicare în mas\
nomenclatura de partid. La modelul
digitale [i ultramoderne, de supraveghe-
populist neoliberal cu tent\ isteric\ nimic
rea tehnologic\ [i de controlul datelor bio-
nu este public [i nu exist\ exterior – totul
tehnologice, este considerat de unii cer-
este în interior. Întreg ansamblul realit\]ii
cet\tori ca fiind dureros de asem\n\tor
sociale din acest model este totalizat prin
cu vechiul regim comunist. Cel din urm\
externalizare complet\ sau par]ial\ [i prin
poate fi v\zut doar ca reversul întunecat
individualit\]i conturate în detaliu.
al capitalismului neoliberal. Dar adev\rul
Tipul de stat asisten]ial inclusiv cu
e c\ sistemul global neoliberal trebuie
tent\ pervers\, adic\ tipul 3, prezint\
interpretat drept reversul întunecat al
toate caracteristicile unui capitalism cu
comunismului [i nu invers! În epoca
fa]\ „socialist\”. Conform opiniei lui Krips,
actual\, cea a capitalismului global neoli-
statul asisten]ial capitalist legitimeaz\
beral, ne confrunt\m de fapt cu ceea ce
adversarul [i îl plaseaz\ într-o ni[\ din
noi, „est-europenii”, am sim]it deja pe pie-
[149]
cadrul ordinii instituite. Un mod de totali-
zare pervers\ face un gest de extindere a
categoriei cet\]enilor, incluzîndu-i [i pe
cei care au fost exclu[i, chiar dac\ va
continua s\ recunoasc\ realitatea exclu-
derii lor. Face gestul includerii [i chiar
inten]ioneaz\ s\-l duc\ pîn\ la cap\t, asta
dac\ poate sc\pa de asumarea respon-
sabilit\]ii acestui gest poten]ial.
Deresponsabilizarea analizat\ de Krips
se înrude[te cu procesul de fragmentare
a ego-ului care înso]e[te activit\]ile
sexuale ale perversului. În loc s\ se folo-
seasc\ de reprimare [i de structurarea
simptomului, ca s\ poat\ continua s\
practice activit\]ile sale interzise, perver-
sul trateaz\ domeniul activit\]ilor ilicite ca
[i cum ele ar fi supuse legii. De exemplu,
practicile sado-masochiste, care sînt
extrem de ritualizate, chiar dac\ încalc\
legea, iau o form\ extrem de disciplinat\,
chiar legalist\. Oare în structurile cogniti-
ve ale statului capitalist asisten]ial nu
descoperim exact o astfel de derespon-
sabilizare – o lips\ de disponibilitate de a
exclude pe cineva din contractul social?
Situa]ia descris\ mai sus se aplic\ la sta-
tele asisten]iale scandinave, include cîte-
va dintre schemele de integrare din
Olanda [i se mai aplic\ par]ial în
Germania [i în alte cîteva locuri.
Dac\ lu\m în calcul procedurile de
restric]ionare [i izolare care se aplic\
imigran]ilor captura]i la grani]ele Uniunii
Europene, putem spune f\r\ re]inere c\
un astfel de regim ac]ioneaz\ într-un mod
pervers. Izolarea [i expulzarea sînt
ac]iuni aflate într-o opozi]ie radical\ cu
articolele Constitu]iei Uniunii Europene
ce se refer\ la drepturile omului. Statul
asisten]ial capitalist cu tent\ pervers\
poate fi pus în conexiune cu al treilea tip
de obiect, semnificantul lipsei în fa]a
Celuilalt, care este cel mai enigmatic din-
[150]
tre toate, pentru c\ se ascunde în spate-
le celorlalte dou\ tipuri [i poate fi confun-
dat foarte u[or cu unul din ele.
Ce st\ la baza acestei situa]ii per-
verse? Pre]ul care trebuie pl\tit în cazul
scenariului asisten]ial este completa
instrumentalizare a subiectului. Modelul
asisten]ial pervers nu vrea altceva decît
ca subiec]ii integra]i s\ satisfac\ nevoile
sociale [i de civiliza]ie ale Celuilalt.
Subiectul care caut\ s\ se integreze reia,
într-un set ritualizat de rela]ii aproape
sado-masochiste, ceea ce vrea s\ aud\
Cel\lalt. Nu e de mirare c\ subiectul
instrumentalizat pervers explodeaz\!
Procesul este descris [i autentificat în
statele asisten]iale drept o tr\dare a
rela]iei existente – v\zute ca un model de
perfec]iune –, sc\pîndu-se din vedere
faptul c\ în statul asisten]ial inclusiv cu
tent\ pervers\ voin]a subiectului este
voin]a Celuilalt. S\ ne gîndim doar ce s-a
întîmplat în Danemarca („intoleran]a”
mass media fa]\ de sentimentul religios)
sau în Olanda (situa]ia care a provocat
asasinarea regizorului de film Theo van
Gogh).
20
În fine, s\ arunc\m o privire asu-
pra totaliz\rii sociale de tip capitalist libe-
ral (tipul 2) [i a practicilor ei articulatorii.
În cazul acestui tip establishment-ul
ocup\ scaunul puterii, iar cet\]enii se
asociaz\ pentru a i se opune. Ordinea
existent\, institu]iile [i practicile ei articu-
latorii î[i asum\ tr\s\turile adversarului
care nu e exclus, ci se opune în mod
direct cererilor democratice.
Spre deosebire de populismul
neoliberal (tipul 1), în cazul tipului liberal
clasic nu e nevoie ca adversarul s\ fie
exclus. El cap\t\ vizibilitate prin interme-
diul b\t\liilor purtate, care pot fi categori-
site drept lupt\ de clas\. Noua Mi[care
Social\ [i-a creat strategii de lupt\ împo-
triva establishment-ului, în special strate-
gii de asimilare sau, în caz extrem, de
alungare a lui în zona excluderii sociale.
O mi[care popular\ î[i va investi întreaga
energie în proiectul dual al luptei împotri-
va ordinii instituite [i, concomitent, al deli-
catei administr\ri a problemei excluderi-
lor, care ne define[te propriile grani]e.
Dup\ cum remarc\ [i Krips, ea î[i disimu-
leaz\ cu gra]ie problema propriului anti-
semitism sau diminueaz\ importan]a
mi[c\rii pentru drepturi civile a negrilor,
folosindu-se de un amestec de ignorare
studiat\ [i false ra]ionaliz\ri. A[a s-a
întîmplat la expozi]ia „Black Panther:
Rank and File” (Pantera Neagr\: membrii
de rînd”), deschis\ la Centrul pentru Arte
Yerba Buena din San Francisco pe 17
martie 2006. Spectacolul s-a constituit
dintr-o analiz\ istoric\ a dezvolt\rii
mi[c\rii, completat\ cu o hart\ adnotat\ a
ora[ului Oakland (aflat doar la 15 kilo-
metri distan]\, dincolo de Bay Bridge), cu
fotografii (multe dintre ele faimoase) ce
atestau prezen]a mi[c\rii Black Panther
la numeroase manifesta]ii [i ac]iuni publi-
ce, o colec]ie masiv\ de pliante [i t\ieturi
din ziare [i o înc\pere plin\ cu opere de
art\ contemporan\ ce ilustrau cele dou\
teme majore: puterea negrilor [i rezis-
ten]a armat\. N-a fost primul caz în care
o institu]ie de art\ preia aceste teme în
ultimii ani, dar a fost, din multe puncte de
vedere, în egal\ m\sur\ cea mai inclusiv\
[i cea mai exclusivist\. La deschiderea
oficial\ din 17 martie galeria s-a bucurat
de prezen]a unui num\r restrîns de vizita-
tori, dar a avut parte de prezen]a unui
num\r zdrav\n de agen]i de paz\. Cei
care intrau la spectacol erau întîmpina]i
de un anun] care îi informa c\ le este
interzis s\ fotografieze exponatele. Poate
c\ acesta a fost [i „motivul” pentru care
expozi]ia nu a avut nici un fel de catalog.
Desigur, logic ar fi fost ca un eveniment
cultural de o asemenea importan]\ s\
aib\ în paralel [i o form\ tip\rit\, înso]it\
de un DVD. Spectacolul oferea m\rturii
despre o mi[care care nu trebuie l\sat\
s\ dispar\ în uitare.
21
Ca [i cei exclu[i social, simptomul
dispare din aten]ia publicului în acela[i fel
în care ra]ionalizarea [i normalizarea dis-
trag aten]ia de la simptom în cazurile cli-
nice de obsesie psihic\. [i, tot ca în cazul
obsesiei clinice, reac]ia unei mi[c\ri
populiste de tip clasic în fa]a propriei sale
ac]iuni de excludere este una ambiva-
lent\. Pe de o parte, dup\ cum arat\
Krips, mi[carea se îndep\rteaz\ mai mult
sau mai pu]in f\]i[ de cei exclu[i (f\r\ a o
recunoa[te, ci comportîndu-se ca [i cum
nimic nu s-ar fi schimbat) sau, în cel\lalt
caz, mi[carea va sus]ine retroactiv c\ ea
[i membrii ei au fost cei care s-au luptat
împotriva ordinii instituite, a establis-
hment-ului.
Tipul acesta este caracteristic
pentru spa]iul ex-iugoslav [i cel sloven
din anii 1980. Crearea unei alternative
sau a unei mi[c\ri subculturale în
Ljubljana de la începutul anilor 1980
reflect\ cu exactitate procesul amintit. Ea
a fost pus\ în umbr\ de o alt\ „nou\
mi[care social\”, creat\ de revendic\rile
populiste na]ionalist-conservatoare. Spre
sfîr[itul anilor 1980 scena intelectualit\]ii
punk, de sorginte ideologic\ gramscian\,
[i cea a activi[tilor homosexuali a fost
nimicit\ complet de aceast\ „nou\
mi[care social\” na]ionalist\. Nou-
ap\ruta mi[care social\ populist\ de
dreapta – care azi declar\ c\ doar ea
este responsabil\ pentru independen]a
Sloveniei – a ajuns la putere imediat dup\
cucerirea independen]ei din 1991 [i s-a
„disociat” de scena social\ alternativ\. La
fel cum Marea Britanie a exclus din isto-
[151]
ria oficial\ a emancip\rii [i a luptei împo-
triva capitalismului mi[carea pentru drep-
turi civile a negrilor, [i mi[carea subcultu-
ral\ din Ljubljana a fost practic eliminat\
din istoria oficial\ a Sloveniei anilor 1980,
fiind astfel ghetoizat\ în mod radical.
[152]
Note
1
. Marina Grzinic, „On the re-politicisation
of art through contamination”, în IRWIN
(coord.), East Art Map: Contemporary Art
and Eastern Europe, Afterall, Central
Saint Martins College of Art and Design,
University of the Arts Londra, Londra,
2006, pp. 477-486. Aceast\ parte a eseu-
lui a fost prezentat\ într-o form\ prescur-
tat\ la o conferin]\ organizat\ de British
Art Council în Kiev.
2
. Suely Rolnik, „The Twilight of the
Victim: Creation Quits Its Pimp, to Rejoin
Resistance”, în Zehar, nr. 51, San
Sebástian, 2003, pp. 35-36.
3
. Ibid.
4
. Ibid.
5
. Ibid.
6
. Ibid.
7
. Peter Lovsin, Peter Mlakar [i Igor
Vidmar (coord.), Punk je bil prej: 25 let
punka pod Slovenci (Punk-ul e în trecut.
25 de ani de punk la sloveni), Cankarjeva
zalozba, Ljubljana, 2003.
8
. Rolnik, op. cit., p. 36.
9
. Vezi Giorgio Agamben, The Open: Man
and Animal, Stanford University Press,
Stanford, California, 2004; edi]ia original\
în limba italian\ Aperto. L'uomo e
l'animale, Bollati Boringhieri, Turin, 2002,
citat în Sefik Seki Tatlic, „Post-Modal
Reproduction of Power”, în Marina
Grzinic (coord.), Art-e-Fact: Strategies of
Resistance, nr. 3, 2004, accesibil online
la http://artefact.mi2.hr.
10
. Vezi Tomas Hammar, Democracy and
the Nation State, Research and Ethnic
Relations Series Dartmouth, Aldershot,
Marea Britanie, 1990.
11
. Tatlic, op. cit.
12
. Rolnik, op. cit., p. 35.
13
. Tatlic, op. cit.
14
. Ibid.
15
. Henry Krips, „Interpellation, Populism, din San Francisco) la „No Space is
and Perversion: Althusser, Laclau and Innocent” („Nici un spa]iu nu este
Lacan”, în Filozofski vestnik/ Acta inocent”), proiect expozi]ional prezentat
Philosophica,nr. 2, editor Jelica Sumic la Forum Stadt Park în 2006, compo-
Riha, FI ZRC SAZU, Ljubljana, 2006. nent\ a Steirischer Herbst în 2007.
16
. Vezi Ernesto Laclau, On Populist Materialul s\u a ap\rut în revista
Reason, Verso, Londra, 2005. Malmoe, Viena, 2006.
17
. Jacques Rancière, Disagreement,,
University of Minnesota Press,
Minneapolis [i Londra, 1999.
18
. ACUZA}IA: Ciocnirea cu burghezia [i
alte capete grave de acuzare.
JUDEC|TORUL: Jan Verwoert, critic [i
editor la revista Frieze.
ACUZAREA: Vasif Kortun, director la
Platform Garanti, Istanbul; Chus
Martínez, director la Frankfurter
Kunstverein
AP|RAREA: Charles Esche, director la
Van Abbemuseum, Eindhoven.
EXPER}I {I MARTORI: Maria Lind, scrii-
tor [i curator, director la IASPIS,
Stockholm; Setareh Shahbazi, artist,
Berlin; Fia Backström, artist, New York;
Lourdes Fernández, director la ARCO,
Madrid; Dirk Herzog, artist, Berlin; Javier
García Montes, critic, Madrid; Liam
Gillick, artist, New York/Londra; Anselm
Franke, director la Extra City, Anvers; [i
al]ii.
19
. Laclau, op. cit., p. 81.
20
. Geert Wilders (care anterior fusese silit
s\ p\r\seasc\ partidul de dreapta VVD
din pricina vederilor sale politice) a
sus]inut impunerea unei bloc\ri pe o
perioad\ de cinci ani a imigra]iei din
spa]iul neoccidental, ca urmare a uciderii
lui Theo van Gogh, afirmînd c\ „Olanda a
fost mult prea mult timp mult prea tole-
rant\ cu oamenii intoleran]i. Nu ar trebui
s\ import\m în ]ara noastr\ o societate Eseul Marinei Grzinic a fost preluat cu ajutorul
islamic\ înapoiat\ politic”. autorului din Third Text, Londra, 2007, fa]\ de
21
. Vezi contribu]ia lui Lee Montgomery care ne exprim\m mul]umirile pentru permisiu-
(membru al Neighbourhood Public Radio nea de a-l publica.
[153]
Mapping ... Contemporaneity, of Course
by Cosmin Gabriel Marian

[154] [155]
Cartografiind...contemporaneitatea, desigur
de Cosmin Gabriel Marian

[156] [157]
 Former comunist universal shop, now a mall, Bucharest, 2008. / Fost magazin universal comunist, acum mall. Bucureti, 2008.

[158] [159]
Migration Of Peoples, Disintegration Of
States - Africa’s frontiers in flux
by Achille Mbembe
Over the last two centuries the visible and
physical, symbolic, historical and natural
frontiers of Africa have constantly
stretched and shrunk. New and unex-
pected forms of territoriality have
appeared, with their boundaries not nec-
essarily matching the official limits, norms
or languages of the states. Discussion
meant to take stock of these transforma-
tions has, paradoxically, masked what
has been happening.
Basically there are two views, each of
which ignores the other. On one hand,
there is the prevalent notion that the fron-
tiers of the African states are colonial cre-
ations. On the other, it is claimed that a
kind of regional integration is under way
"driven from below". This, it is said, is
happening outside institutions, through
social and cultural solidarities and net-
works of trade that span the frontiers.
Both views are based on a simplistic
understanding of what a frontier has
meant in African history, and on scorn for
the nature of colonial frontiers proper.
A different map is indeed being drawn
and a different geopolitical pattern evolv-
ing inside the strategic ghetto that Africa
has become in the post-cold war years.
This is happening partly as a follow-on to
[160]
the great movements of destruction and
reconstitution of states that went on in the
19th century. But tacked onto this there
are dynamics that, first introduced by
colonisation, have been renewed in their
essentials by the independent regimes.
Through wars and aborting the move to
democracy, these complex dynamics are
bringing about a "flight from the state" -
the emergence of forms of sovereignty
and of political and social orders that
bypass the state system.
Three main territorial groupings emerge
from all these tangled strands. The first
comprises the two ends of the continent.
As the world reorganises, North Africa is
today rent by parallel pressures. One part
of the area has gravitated towards the
Mediterranean, and seeks to link its eco-
nomic future with Western Europe even if
it does not necessarily espouse its cultur-
al values. Another part is turning towards
the old centres of Islam, to the Middle
East. The African aspect of the identity of
the countries of the Maghreb to the west,
and of the Mashreq to the east, presents
something of a problem, in the eyes both
of other Africans and of those countries
themselves.
Defining the populations of North Africa
solely on the basis of their Arabness is to
obliterate the "Creole" part of the region,
one that represents the whole local his-
torical background that preceded the
arrival of the Arabs and Islam. South of
the Sahara, the Muslim influence from
North Africa is increasingly influenced by
activists from Saudi Arabia and Iran.
These two countries are making them-
selves felt in spheres as varied as train-
ing intellectuals who champion Islam,
embedding Islamic preachers in society,
building mosques and financing charita-
ble works and foundations. The influence
of Morocco, though fading, is still felt
especially in Muslim West Africa (Mali
and Senegal) (1).
The networks linking the rest of the conti-
nent to the worlds of the Middle East are,
however, controlled by a Lebanese dias-
pora that has long been settled in the
main centres of western Africa (2). But
while North Africa moves away from the
rest of the continent, a "de-territorialisa-
tion" is under way around the edges of
the Sahara. A general erosion of sover-
eignties touches both the north of the
continent and black Africa proper. On
either side of the desert a vast and shift-
ing frontier is carving out fluid areas, from
the borders of Algeria to those of Borkou,
Ennedi and Tibesti in northern Chad, at
the western gates of the Sudan. Over this
vast area the logics of segmentation are
meshing with those of clans and of trade
(3). The populations here are typified by
centuries of interbreeding, itinerant soci-
eties and a mutual acculturation that
brings about a confused jumble of sever-
al identities. Crisscrossed by people
belonging to states and to no state, by
nomads, traders and adventurers, and
structured by a whole series of suzerain-
ties, the region is still strongly marked by
a culture of raiding and of plunder. Here
more than anywhere else the dominant
form of territoriality is itinerant and
nomadic.
At the other end of the continent lies
South Africa, whose virtual frontier
stretches from the Cape to Katanga in the
south of the Democratic Republic of the
Congo (RDC). But this multiracial coun-
try, too, is divided into several worlds. On
[161]
one hand, with the end of apartheid it has
been able to strengthen its ties with Asia
through active economic diplomacy and a
remarkable increase in trade and invest-
ment with Japan, Malaysia, South Korea,
China, Taiwan, Hong Kong and India.
South African involvement in Asia goes
hand-in-hand with closer relations with
the European Union, and indeed with the
United States. The consolidation of finan-
cial and trading links with the rest of
Africa proceeds at a varying pace.
In southern Africa Pretoria is taking
advantage of the institutional weakness
of neighbouring states to forge an
unequal relationship with them, to the
point where through the flow of invest-
ments and regional trading networks
Swaziland, Lesotho and Mozambique are
close to becoming integral parts of its
provinces (4). Through a policy of devel-
oping transport and shipping routes
(through the ports of Maputo, Beira and
Nacala), coordinated with its exports of
goods and services, South Africa is trans-
forming the landlocked states into so
many captive markets. In the rest of
Africa the private sector is investing in
fields as varied as tourism, mineral
extraction, transport, electric power,
banking and brewing.
South Africa’s political, diplomatic and
cultural influence is, however, far from
matching its economic power, relative as
that is. The country is very much at the
mercy of the world’s financial convul-
sions; and on top of that the tug-of-war
between macro-economic choices
designed to attract foreign capital and a
policy of righting social disadvantage
grows ever more tense. Pretoria’s posi-
tion on the continent remains highly
[162]
ambiguous, and it is still unclear quite
how it is to be reintegrated with the rest of
Africa. Its regional and commercial policy
choices are meeting with sharp criticism
from the old front-line states, Angola and
Zimbabwe in particular. While South
Africa’s diplomats, unfamiliar with reali-
ties elsewhere on the continent, mark
time, its business community - the mining
companies in particular - are spreading
their tentacles as far as Mali, Ghana and
Guinea. The same can be said of the
security companies (5). The trade - offi-
cial and unofficial - in arms continues at a
frenetic pace. The influx of immigrants -
legal and clandestine - is prompting an
extraordinary rise in xenophobia (6). In
the hope of stemming fresh migrations
into South Africa from elsewhere in the
region, there are now routine expulsions
and special police units have been set up
to flush out illegal immigrants (especially
those of African origin) (7).
The second important territorial grouping
forms a diagonal that runs through the
war zones of the Horn of Africa, the Great
Lakes and the Congo, and ends up on
the Atlantic coast via Angola and Congo-
Brazzaville. Following on from the move-
ments of the 19th century, and behind the
mask of authoritarian states that are the
heritage of colonisation, the parcelling-
out of power has continued over the past
20 years. The ties between the central
apparatus of the state and the subjects it
used to govern are becoming looser and
looser. Alongside this, military prince-
doms have appeared in Rwanda,
Uganda, Burundi and, to a lesser extent,
in Ethiopia and Eritrea.
A characteristic of these regimes is the
repeated use of force in putting their
internal and external policy strategies into
effect. Come to power through violence
and faced with internal disorder, they are
obsessed with security. So they build
ramparts around themselves against the
groups they have earlier driven out by
force, and then they clone themselves
elsewhere, particularly in neighbouring
countries such as the Democratic
Republic of Congo whose state struc-
tures have proved fragile and unstable.
When they are unable to colonise (or sim-
ply conquer) a state whose structures
have become "informal", or are decaying,
these military princedoms join forces with
their own diasporas who have been in
place for years but whose citizenship is
disputed. Then they attract the services
of "rebels", dissidents and others who
serve as a screen for their intervention.
Recruited from foreigners who are "famil-
iar" (though still not assimilated within the
native populations, like the Tutsis in the
Congo) and among the country’s own
people (undisciplined and rent by endless
interfactional strife), these armies of ado-
lescent mercenaries form groups that act
like governments in the areas they con-
trol. This is what is happening in the east
of the Congo where, as the country
implodes, the security problems created
by leaky borders have allowed the build-
up of rear bases from which armed
groups opposed to Uganda, Rwanda and
Burundi can launch destabilising cam-
paigns (8).
Sometimes these wars end in victory by
one faction or another but almost always
the success is short-lived. A cycle of vio-
lence sets in, its ferocity growing tenfold
each time round. In other cases the strug-
gles have led, as in Somalia, to the total
disappearance of states inherited from
colonial days. Elsewhere, none of the
parties manages to gain a decisive
advantage, so the war drags on and this
brings in the humanitarian-aid networks,
whose presence makes the exercise of
sovereignty even more confused (9).
We are thus seeing the gradual growth of
social groupings where war, and organis-
ing for war, are tending to become every-
day activities. In these circumstances
armed conflict is not waged solely to
defend a territory that has become
unable to cope (the case in Rwanda). It
informs the whole of social and political
life, and becomes a factor separating one
from another on a regional scale, in a
process of reproduction and destruction.
It can be seen in the repeated cycles of
massacre and butchery, and in the pillag-
ing and robbery (on the model of raiding-
parties in the 19th century).
The third of the great territorial groupings
is emerging as part of the internationali-
sation of trade and of new ways of
exploiting products taken from the
ground. The three resources in question
are oil, timber and diamonds. Oil, in par-
ticular, has led to the emergence of a
blue-water economy that is now centred
on the Gulf of Guinea which, taken in its
broadest definition, stretches all the way
down a long seaboard from Nigeria to
Angola. It adjoins a hinterland that has oil
extraction in the near interior and in
peripheral zones inside the continent
(with the Lake Chad basin as the gate-
way). In world oil geopolitics it has
become one of the areas where transna-
tional and local factors intermesh, bring-
ing about major changes in the political
landscape.
[163]
Two main factors underlie these
changes. On one hand the states along
the Gulf of Guinea granted important con-
cessions to a number of Western oil-
prospection companies during the 1980s.
Three of these (Shell, Agip and Elf) dom-
inated the area up till then, but today
there are more than a score of firms with
oil-drilling licences (they include Chevron,
Texaco, Total-Fina, Norsk Hydro, Statoil,
Perenco and Amoco). A great deal of
investment and the introduction of new
drilling technology have led to the discov-
ery and then exploitation of sometimes
vast new fields (as at Dalia, Kuito,
Landana and Girassol in Angola, Nkossa,
Kitina and Moho in Congo, Zafiro in
Equatorial Guinea and Bonga in Nigeria),
and the widening of earlier fields , in par-
ticular the deep offshore ones (those
where the seabed is at more than 200-
300 metres).
On the other hand, paradoxically the new
oil frontier coincides with one of the most
marked frontiers in the dissolution of the
state in Africa. Nigeria, Angola and
Congo-Brazzaville are symptomatic in
this respect. The massive movements
towards "de-territorialisation" affecting
Africa take on an unusual face in Nigeria.
Here, within the formal uniformity of a
federal state, there is a jigsaw-puzzle of
different forms of control and regulation
that was already encouraged by indirect
British rule.
The country is a jumble of superimposed
localities and internal divisions, some his-
torical, others institutional and indeed cul-
tural and territorial. Each locality answers
to several jurisdictions - governmental,
traditional and religious. A tangle of
"countries" and "communities" brings
[164]
side by side differing systems whose
coexistence is made difficult by a multi-
plicity of local conflicts. Most of these
take the form of clashes between native
and non-native populations, with citizen-
ship seen in ethnic and territorial terms
and the exercise of what passes for civil
rights based on belonging to a given eth-
nic group and coming from a given local-
ity.
The state is breaking up in two apparent-
ly opposite directions. On one hand, var-
ious forms of territoriality cut one across
the other, confront and replace one
another, creating from within as they do
so forces that melt away and cancel each
other out. And on the other, an authoritar-
ian mentality has taken on a variety of
forms, including a paranoid military
machine and a culture of the scam.
Regions that are the epicentre of oil pro-
duction are racked by repeated conflicts;
if they are not wars in the ordinary sense,
they set one community against the other
within one and the same country, in areas
known for their wealth of mineral deposits
and for the intensive extraction of one or
more natural resources by multinational
companies.
This is the case in the Delta region, a
maze of marshlands, islands and man-
grove swamps where, against a back-
drop of ecological disaster, the Ogoni,
Ijaw, Itsekiri and Orhobo confront first
each other and then in turn the Nigerian
federal state and the oil companies (10).
Armed youngsters attack oil installations,
sabotage pipelines and jam valves.
There are regular massacres, during skir-
mishes low in intensity but costly in
human life. Since a sizeable part of the oil
drilling is offshore, disorder and profits,
far from working against each other, are
complementary and work to mutual
advantage.
In Angola, partition and dissidence rule.
The borders of the state’s sovereignty are
hazy, with one part of the country ruled
by the government and the other by
armed dissidents. Each area has its own
rights and freedoms, and manages its
own diplomatic, commercial, financial
and military interests independently.
Within this scheme of partition, a first
divide is between the towns and rural
areas. The National Union for the Total
Independence of Angola (Unita) controls
most of the rural areas and from time to
time some of the towns on the high
plateaux of Andulo and Bailundo. It rules
the Cuango valley, and the neighbour-
hoods in Lunda province.
A main tactic of the armed dissidents is to
cause the urban centres to implode by
spreading terror in the countryside. Unita
empties it of inhabitants it cannot put to
use, making them flee to the towns which
are then encircled and shelled (11). The
diamond trade is serviced by miners
recruited locally and in neighbouring
Congo-Kinshasa. In 1996 there were
around 100,000 of them working in Unita-
controlled mines in the Cuango valley
alone; this control extended to the
Mavinga region and to some parts of
South Kwanza province. In the areas
controlled by the government, there is
conscription to the army in the towns - but
conscripts are then sent to fight in the
countryside.
Short-lived coalitions
Both on the government side and among
the rebel forces, payments and rewards
are in cash that can be immediately got
rid of on the market, mostly with dealers
specialising to a greater or lesser degree
in supplying the armies or selling off their
loot. The war chest comprises metals
converted or convertible into cash and
raw materials: both sides run gold and
diamond mines or oilfields, almost all of
them pledged against loans.
De facto partition in the Democratic
Republic of Congo (DRC), while borrow-
ing some features from Angola, is of a dif-
ferent kind. A long while ago Congo
became an informal satrapy (12), con-
quered by hired troops armed by the
neighbouring countries. As part of the
policy of rebuilding their own states, the
regimes in Rwanda, Burundi and Uganda
are working hard to change how power is
shared out in the region, following a
three-fold plan. First, permanently enfee-
ble the (phantom) state of Congo by
weakening its hold over major parts of its
territory. Then, divide up the Congo area
into economic fiefdoms each with differ-
ent kinds of wealth (minerals, forests,
plantations, etc.) to be exploited through
various monopolies and franchises. And
finally, orchestrate the disorder this will
have caused, profiting from social frag-
mentation and the breakdown of local
political forces to impose an informal
guardianship over these regions (13).
Since then there has been a confusion of
local and regional conflicts, while inces-
sant wars have set one faction, ethnic
group or clan against the other within
what is now a regional framework.
Unlike the three other African countries of
similar size (South Africa, Nigeria and
[165]
Sudan), the Congo now has the appear-
ance of a broad open area, spread out to
cover several states, split up among a
multiplicity of forces, and with a central
power struggling to hold on to its territory.
One part of the country looks towards
southern Africa; another is being drained
by the disorders around the Great Lakes;
and a third moves more and more into
the Sudan-Oubangui-Chari axis, while a
corridor opens up towards the Atlantic
and the ancient kingdom of the Kongo
people. Against a background of armed
violence and a massive depreciation of
currencies and trade, fluid alliances
merge, mingle and fall apart. Short-lived
coalitions are formed across the region,
but no one player can build up enough
strength to dominate all the others in the
long term. Fault lines are appearing
everywhere. These in turn create a struc-
tural instability that makes the DRC a per-
fect example of how frontiers shift and
change.
Congo-Brazzaville, on the other hand, is
an example of extra-territorialisation.
Here, the model is not that of partition
proper but rather of the vortex. The vor-
tices are cyclical and have as their epi-
centre the capital Brazzaville. Situated
well inland, the capital has its real centre
outside itself, in the relationship the state
has with the oil companies drilling off-
shore. The state’s foundations rest for the
most part on pledged funds. Beyond this
anaemic and amorphous structure there
are areas kept barely under control while
gangs and militias strive, as they tote
their weapons, to transform themselves
into real armies. They try to set up quasi-
fiefdoms and lay their hands on what still
remains in circulation in the way of
money, goods and small portable items,
[166]
mostly through organised pillaging (14).
Extra-territorial areas
Within this geography-in-the-making,
made up of virtual borders, potential bor-
ders and actual borders, three other con-
figurations are taking shape. These
include, first, whole regions that are sud-
denly finding themselves on the fringes of
the great territorial groupings mentioned
earlier. This applies to the countries of
Sudan/Sahel, an area that is now part of
the edges of real Africa. It is made up of
small states, their extent determined
often by the difference between forest
and savanna areas.
Here war, trading, the spread of Islam
and ancient migrations had throughout
the 19th century brought about an incred-
ible intermixing of populations.
Colonisation, in the context of French
West Africa, had led to fresh movements
of populations on a different scale, and
accentuated the split between societies
living along the coast and those inland.
There is now a shift of population into the
large conurbations along the Atlantic
seaboard in this region. These cities
dominate a hinterland whose frontiers
often stretch beyond the confines of the
national state (the case, for instance, with
Abidjan and Dakar).
Today the polarisation between the
savanna countries and those on the
coast is taking on a new look. An amal-
gam of peoples in the interior is reinvent-
ing identities under the banner of Islam.
Organised into powerful networks spread
out round the various urban centres, and
supported by diaspora communities
throughout the sub-region, these peoples
have been able to amass fortunes, often
on the margins of the state structure.
Their spread though the sub-region and
their attempts to convert their commercial
power into political power within the mul-
tiparty system have sharpened the
debate about how citizenship relates to
"nativeness". This is especially the case
in Côte d’Ivoire, where the presence of
many foreign nationals is fuelling a rising
xenophobia, and an extreme nationalism
that has a racist smell to it. On another
level, warehouse towns and countries are
developing (for instance, at Touba, in
Senegal and in the Gambia), from which
networks spread and trade patterns are
organised with both regional and interna-
tional ramifications.
Finally, across the region from Senegal to
Liberia there are foci of conflict that
appear localised but whose causes and
consequences have to do with social
structures and histories that span the
whole region - as in the Casamance area
of Senegal, and in Guinea-Bissau, Sierra
Leone and Liberia; these conflicts are
having clear repercussions in Guinea-
Conakry, Senegal, the Gambia and Côte
d’Ivoire. The social dynamics of the sub-
region still bear the stamp of develop-
ments during the 19th century: at that
time, a migratory spread of the mainly
Muslim Fulani people from west to east
and then southwards set in train a num-
ber of region-wide religious revolutions
(15). The "river countries" were at that
time, as they are today, occupied by an
isolated ethnic group of peoples who had
loose power structures but had been able
to forge a brokering role for themselves,
acting as go-betweens for the shipping-
company clerks and the populations in
the interior. The Fulani thrust towards the
south was aimed at gaining control of the
trade in slaves, guns, cattle and grain,
and colonisation halted it in its tracks.
The power structures that evolved during
that long century are being challenged,
and this is opening the way for number-
less conflicts that are having sub-region-
al effects.
And then there are whole swathes of ter-
ritory that the international politics of con-
servation are removing from the sover-
eignty of the states concerned. It is not
just a matter of land-use politics that,
under the pretext of preserving rare
species, are forcing on Africa Western
ideas on how things ought to be (16).
Managed on a head-count basis by the
international environmental protection
organisations, these territories now have
a de facto extra-territorial status. The
development of tourism is, moreover,
leading to the setting up almost every-
where of theme parks and game
reserves.
Lastly, there are the islands. Set round
the edges of the continent, they are
linked to a series of other worlds from
which they draw the bulk of their
resources. In that respect, they act as
crossroads. Zanzibar for instance is,
because of its past, at the point where
Africa, Asia and the Arab world meet.
Mauritius, likewise, is an interface for
several civilisations. As past centres of
slavery, the islands generally have highly
stratified societies. They are linked, too,
to the great cities on the African coast.
People and goods circulate in an area
knit together by networks of family and
diaspora; and there, too, there is a grow-
ing African culture marked by its cos-
mopolitanism and its "creole-ness".
The African experience shows that in the
[167]
age of globalisation bringing the world cli- Notes Nigerian State", African Affairs, n° 94 and
mate under control involves of necessity n° 376, London, 1995.
the forcible breaking-down of existing ter- 1. Yahia Abu Al Farah (et al.), La 11. See Augusta Conchiglia, "United
ritorial frameworks, the challenging of présence marocaine en Afrique de Nations fails in Angola", Le Monde diplo-
agreed frontiers, and the simultaneous l’Ouest: cas du Senégal, du Mali et de la matique, English edition, July 1999.
erection of shifting areas and areas in Côte d’Ivoire, Publications de l’Institut 12. A province ruled by a satrap, a gover-
which populations judged to be superflu- des études africaines, Université nor leading a life of luxury while wielding
ous can be corralled and their mobility Mohammed V, Rabat, 1997. despotic authority (Old Persian).
limited. In the parts of the world that lie on 2. C. Bierwirth, "The Lebanese 13. See Colette Braeckman, "Partition
the outskirts of the great technological Communities of Côte d’Ivoire", African poses as protection", and Mwayila
changes going on today, the physical dis- Affairs, n° 99, London, 1998. Tschiyembe, "Africa’s new players jostle
mantling of these existing frameworks 3. Karine Bennafla, "Entre Afrique noire for power", Le Monde diplomatique
goes hand-in-hand with the setting up of et monde arabe: nouvelles tendances English edition, October and January
a constraint economy, designed quite des échanges ’informels’ tchadiens", 1999 resp.
simply to get rid of their unwanted popu- Tiers-Monde, n° 152, PUF, Paris, 1997. 14. Elisabeth Dorier-Apprill, "Guerres des
lations and exploit their resources in the 4. Marie-Odile Blanc, "Le corridor de milices et fragmentation urbaine à
raw state. The functioning - and viability - Maputo", Afrique contemporaine, n° 184, Brazzaville", Hérodote, La Découverte,
of an economy like this depends on how La Documentation française, Paris, 1997. Paris, n° 8687, 1997.
the guns are shared among the societies 5. See Laurence Mazure, "Lucrative 15. Boubakhar Barry, La Sénégambie,
involved. In these circumstances, war reconversion des mercenaires sud- L’Harmattan, Paris, 1986.
seen as a general economic system no africains", and François Misser and 16. See Roderick P. Neumann, "Primitive
longer necessarily pits those who have Olivier Vallée, "Les nouveaux acteurs du Ideas: Protected Area Buffer Zones and
the weapons against each other. secteur minier africain", Le Monde diplo- the PolitIcs of Land in Africa",
Preferably, it sets those who have matique, October 1996 and May 1998 Development and Change , vol. 26, The
weapons against those who have none. respectively. Hague 1997.
6. Denis Kadima, "Congolese Immigrants
* Executive secretary of the Council for in South Africa", Bulletin du Codesria,
the Development of Social Science n° 1-2, Dakar, 1999.
Research in Africa (Codesria), Dakar 7. Antoine Bouillon (dir.), Immigration
africaine en Afrique du Sud. Les migrants
francophones des années 90, Karthala,
Paris, 1998.
8. René Lemarchand, "Patterns of State
Collapse and Reconstruction in Central
Africa: Reflections on the Crisis in the
Great Lakes Region", Afrika Spectrum,
vol. 32, n° 2, Hamburg, 1997.
9. Mark Duffield, "NGO Relief in War
Zones: Towards an Analysis of the New
Aid Paradigm", Third World Quarterly,
This text was first published in Le Monde vol. 18, n° 3, London, 1997.
Diplomatique, November 1999. Translated 10. Eghosa E. Osaghae, "The Ogoni
in English by Derry Cook-Radmore Uprising: Oil Politics, Minority
Nationalism, and the Future of the
[168] [169]
Migratia
¸ populatiilor
¸ si
¸ dezintegrarea
statelor - Fluxul frontierelor Africii
de Achille Mbembe
În ultimele dou\ secole frontierele
vizibile [i fizice, cele simbolice, cele
istorice [i cele naturale ale Africii s-au
extins [i s-au restrîns în mod constant.
Au ap\rut forme noi [i imprevizibile de
teritorialitate, cu grani]e ce nu se
potriveau neap\rat cu frontierele ofi-
ciale, cu normele sau limbile statelor
existente. În mod paradoxal, discu]ia
care avea ca scop analiza minu]ioas\ a
transform\rilor petrecute a ajuns s\
ascund\ ceea ce se întîmpla în reali-
tate.
În esen]\, exist\ dou\ concep]ii [i
fiecare din ele o ignor\ pe cealalt\. Pe
de o parte exist\ concep]ia prevalent\
conform c\reia frontierele statelor
africane sînt ni[te crea]ii coloniale. Pe
de alt\ parte se sus]ine c\ exist\ un soi
de integrare regional\ „pornit\ de jos”,
ce e pe cale s\-[i fac\ manifest\ exis-
ten]a. Se sus]ine c\ procesul are loc în
afara cadrelor institu]ionale, prin inter-
mediul solidarit\]ilor sociale [i culturale
[i al re]elelor comerciale care transcend
frontierele. Ambele concep]ii se
bazeaz\ pe o în]elegere simplist\ a
ceea ce înseamn\ o frontier\ în istoria
Africii [i pe un dispre] fa]\ de caracterul
propriu-zis al frontierelor coloniale.
[170]
Este adev\rat c\ în interiorul
ghetoului strategic în care s-a transfor-
mat Africa în anii de dup\ R\zboiul
Rece se traseaz\ o alt\ hart\ [i se
creeaz\ un model geopolitic diferit.
Fenomenul are loc în parte ca o contin-
uare a masivelor mi[c\ri de distrugere
[i reconstruire a statelor, petrecut în
secolul al 19-lea. Dar el este strîns
legat [i de o anumit\ dinamic\, intro-
dus\ pentru prima dat\ prin colonizare,
iar apoi reluat\ în punctele sale
esen]iale de c\tre regimurile politice
independente. Prin intemediul
r\zboaielor [i prin întreruperea traseului
democratic, aceast\ dinamic\ foarte
complex\ a provocat o „fug\ de stat” –
apari]ia unor forme de suveranitate [i a
unor modele de ordine social\ [i politic\
ce încalc\ limitele sistemului statal.
Din toate aceste tendin]e ameste-
cate ies în eviden]\ trei mari grup\ri ter-
itoriale. Cea dintîi include cele dou\
capete ale continentului. Azi, pe m\sur\
ce planeta se reorganizeaz\, Africa de
Nord este sfî[iat\ între cîteva orient\ri
concurente. O parte a zonei graviteaz\
înspre spa]iul mediteranean [i încearc\
s\-[i lege viitorul economic de Europa
Occidental\, chiar dac\ nu vrea s\
adopte neap\rat valorile culturale ale
acesteia. O alt\ parte se orienteaz\
spre vechile centre ale islamismului,
spre Orientul Mijlociu. Componenta
african\ a identit\]ii ]\rilor ce se întind
spre vest dincolo de Maghreb [i spre
est dincolo de Mashrek pune anumite
probleme atît din perspectiva
africanilor, cît [i din cea a ]\rilor respec-
tive.
A defini popula]iile din Africa de
Nord numai pe baza caracterului lor
arab înseamn\ s\ ignori complet partea
„creol\” a regiunii, cea care reprezint\
întregul fundal istoric local anterior
venirii arabilor [i a islamismului. La sud
de Sahara influen]a musulman\ din
Africa de Nord este determinat\ într-o
m\sur\ tot mai mare de activi[tii din
Arabia Saudit\ [i din Iran. Aceste dou\
]\ri [i-au manifestat prezen]a în sfere
de interes din cele mai diverse, de la
instruirea intelectualilor care
propov\duiesc islamismul [i integrarea
social\ a predicatorilor islami[ti pîn\ la
construc]ia de moschei [i finan]area
unor funda]ii [i ac]iuni caritabile.
Influen]a Marocului, de[i în sc\dere, se
face sim]it\ în special în Africa de Vest
musulman\ (în Mali [i Senegal).1
Re]elele ce leag\ restul continentu-
lui de lumile Orientului Mijlociu sînt îns\
controlate de diaspora libanez\, care s-
a stabilit de mult\ vreme în centrele
importante din vestul Africii.2 Numai c\,
în timp ce Africa de Nord se
îndep\rteaz\ de restul continentului, la
marginile Saharei se pune la cale o
„deteritorializare”. Un proces general-
izat de erodare a suveranit\]ii afecteaz\
atît nordul continentului, cît [i Africa
neagr\ propriu-zis\. Pe ambele margini
ale de[ertului o frontier\ vast\ [i insta-
bil\ croie[te zone fluide de la grani]ele
Algeriei pîn\ la cele din Borkou, Ennedi
[i Tibesti, în nordul Ciadului, la por]ile
de vest ale Sudanului. Pe întinsul aces-
tei zone imense regulile segment\rii se
împletesc cu regulile clanurilor [i cu
cele comerciale.3 Popula]iile ce tr\iesc
aici sînt uniformizate de secolele de
amestecuri [i încruci[\ri interetnice, de
existen]a societ\]ilor nomade [i de o
acultura]ie reciproc\, care d\ na[tere la
un amestec confuz de identit\]i.
Str\b\tut\ în lung [i-n lat de oameni ce
apar]in unor ]\ri diferite sau nici unei
]\ri, de nomazi, comercian]i [i aventuri-
[171]
eri, [i structurat\ în urma unui lung [ir
de suzeranit\]i, regiunea este în contin-
uare influen]at\ puternic de o cultur\ a
jafurilor [i n\v\lirilor. Forma dominant\
de teritorialitate este aici – mai mult
decît oriunde altundeva – una de tip
itinerant [i nomad.
La cel\lalt cap\t al continentului se
întinde Africa de Sud, a c\rei frontier\
virtual\ se întinde de la provincia Cape
pîn\ la Katanga, în sudul Republicii
Democrate Congo (R.D.C.). Dar
aceast\ ]ar\ multirasial\ este [i ea
divizat\ în mai multe lumi. Pe de o
parte, odat\ cu sfîr[itul apartheidului,
ea a putut s\ strîng\ leg\turile cu Asia,
folosindu-se activ de mijloacele diplo-
ma]iei economice, [i a reu[it o cre[tere
remarcabil\ a comer]ului [i investi]iilor
în raporturile cu Japonia, Malaysia,
Coreea de Sud, China, Taiwan, Hong
Kong [i India. Prezen]a Africii de Sud în
Asia merge în paralel cu strîngerea
rela]iilor cu Uniunea European\, dar
mai ales cu Statele Unite. Consolidarea
leg\turilor financiare [i comerciale cu
restul Africii se desf\[oar\ într-un ritm
variabil.
În sudul Africii Pretoria profit\ de
sl\biciunea institu]ional\ a statelor înve-
cinate pentru a construi o rela]ie ine-
chitabil\ cu acestea, ajungînd pîn\ într-
acolo încît, prin intermediul fluxului de
investi]ii [i al re]elelor comerciale
regionale, Swaziland, Lesotho [i
Mozambic sînt pe cale s\ devin\ parte
integrant\ a provinciilor sale.4 Printr-o
politic\ de dezvoltare a transporturilor [i
a rutelor navale (prin porturile Maputo,
Beira [i Nacala), combinat\ cu exportul
de bunuri [i servicii, Africa de Sud
transform\ ]\rile continentale în tot
atîtea pie]e captive. În restul Africii sec-
torul privat investe[te în domenii din
[172]
cele mai variate, cum sînt turismul,
extrac]iile miniere, transportul, energia
electric\, opera]iunile bancare [i indus-
tria berii.
Influen]a politic\, diplomatic\ [i cul-
tural\ a Africii de Sud nu se poate totu[i
compara cu puterea ei economic\, oricît
de relativ\ ar fi cea din urm\. }ara este
influen]at\ într-o m\sur\ foarte mare de
convulsiile pie]ei financiare mondiale.
La toate acestea se adaug\ [i lupta
îndîrjit\ între deciziile macroeconomice,
menite s\ atrag\ capital str\in, [i o
politic\ de corectare a inechit\]ilor
sociale, care devine tot mai tensionat\.
Pozi]ia Pretoriei pe continent r\mîne
una extrem de ambigu\ [i este înc\
neclar cum ar putea ea s\ fie reinte-
grat\ laolalt\ cu restul Africii. Deciziile
sale regionale [i comerciale întîmpin\
critici dure din partea ]\rilor din vechea
gard\, în special dinspre Angola [i
Zimbabwe. În vreme ce diploma]ii sud-
africani, nefamiliariza]i cu realit\]ile
existente în restul continentului, bat
pasul pe loc, comunitatea de afaceri a
]\rii – [i mai ales companiile miniere –
î[i întind tentaculele pîn\ în Mali,
Ghana [i Guineea. Acela[i lucru se
poate spune [i despre firmele de paz\ [i
securitate.5 Nego]ul cu armament – ofi-
cial [i neoficial – continu\ într-un ritm
frenetic. Afluxul de imigran]i – legali [i
clandestini – provoac\ o cre[tere extra-
ordinar\ a xenofobiei.6 Expulz\rile din
Africa de Sud se fac pe band\ rulant\,
în speran]a c\ recentele migra]ii vor
putea fi în\bu[ite înc\ din fa[\. Au fost
create unit\]i de poli]ie speciale, a c\ror
misiune este s\ alunge imigran]ii ilegali
(în special pe cei de origine african\).7
A doua grupare teritorial\ impor-
tant\ formeaz\ o diagonal\ care tra-
verseaz\ zonele de conflict existente în
Cornul Africii, Marile Lacuri [i Congo [i
se sfîr[e[te pe coasta Atlanticului, dup\
ce trece prin Angola [i Congo-
Brazzaville. Dup\ tulbur\rile din secolul
al 19-lea [i în dosul m\[tii statelor
autoritare, care reprezint\ mo[tenirea
colonialismului, în ultimii dou\zeci de
ani procesul de împ\r]ire a puterii a
continuat neîntrerupt. Leg\turile dintre
aparatul central de stat [i supu[ii pe
care acesta îi guverneaz\ devin din ce
în ce mai superficiale. Pe lîng\ asta, în
Rwanda, Uganda, Burundi [i, într-o
m\sur\ mai mic\, în Etiopia [i Eritreea
au reap\rut principatele r\zboinice.
O tr\s\tur\ caracteristic\ a tuturor
acestor regimuri este utilizarea sistem-
atic\ a for]ei pentru punerea în aplicare
a strategiilor lor politice interne [i
externe. Ajunse la putere prin violen]\ [i
confruntate cu dezordinea intern\, ele
sînt obsedate de securitate. În con-
secin]\, î[i construiesc fort\re]e ca s\
se apere de grupurile pe care le-au
eliminat anterior prin for]\, iar apoi se
cloneaz\ oriunde au posibilitatea s-o
fac\, dar mai ales în ]\rile învecinate,
cum este Republica Democrat\ Congo,
ale c\rei structuri statale s-au dovedit
fragile [i instabile.
Cînd nu izbutesc s\ colonizeze (sau
pur [i simplu s\ cucereasc\) un stat ale
c\rui structuri au devenit „informale”
sau se destram\, principatele
r\zboinice amintite î[i unesc for]ele cu
cele ale propriilor diaspore, care se afl\
acolo de mul]i ani, dar a c\ror cet\]enie
este contestat\. Apoi ei cuceresc
sus]inerea „rebelilor”, a disiden]ilor [i a
tuturor celor ce pot servi drept paravan
pentru interven]ia lor.
Aceste armate de mercenari ado-
lescen]i, recruta]i din rîndurile str\inilor
„familiari”, cunoscu]i (dar care nu sînt
totu[i identifica]i cu localnicii, cum e
cazul popula]iei tutsi în Congo), [i dintre
propriii cet\]eni (indisciplina]i [i sfî[ia]i
de luptele între fac]iuni), formeaz\
grupuri ce ac]ioneaz\ ca ni[te guverne
pe teritoriul pe care îl controleaz\. A[a
ceva s-a întîmplat în estul statului
Congo, unde, atunci cînd ]ara a intrat în
colaps, problemele de securitate create
de fragilitatea grani]elor au permis
crearea unor comandamente militare
din care grupuri înarmate, adversare
ale guvernelor din Uganda, Rwanda [i
Burundi, puteau lansa campanii desta-
bilizatoare.8
Uneori aceste r\zboaie se încheie
cu victoria uneia dintre fac]iunile impli-
cate, dar aproape întotdeauna succesul
este unul efemer. Se instaleaz\ un ciclu
al violen]ei în care ferocitatea cre[te de
fiecare dat\ înzecit. În alte situa]ii – cum
s-a întîmplat în Somalia – luptele duc la
dispari]ia complet\ a statelor mo[tenite
din perioada colonial\. Sînt locuri în
care nici una din tabere nu reu[e[te s\
ob]in\ un avantaj decisiv, astfel c\
r\zboiul continu\ [i provoac\ apari]ia
unor re]ele de ajutor umanitar, a c\ror
prezen]\ face ca suveranitatea s\
devin\ o realitate [i mai confuz\.9
Astfel, sîntem martorii unei cre[teri
treptate a grup\rilor sociale în care
r\zboiul [i preg\tirile pentru r\zboi tind
s\ devin\ activit\]i cotidiene. În circum-
stan]ele date conflictul armat nu se
desf\[oar\ exclusiv în vederea ap\r\rii
unui teritoriu care nu mai poate fi con-
trolat (ca în cazul Rwandei). El se insin-
ueaz\ în toate aspectele vie]ii sociale [i
politice [i devine un element de
dezbinare la scar\ local\, într-un ciclu
de reproducere [i distrugere. O
dovedesc numeroasele serii de
masacre [i m\celuri de pîn\ acum, ca [i
[173]
jafurile [i expedi]iile de prad\ asociate
lor (dup\ modelul raidurilor militare din
secolul al 19-lea).
A treia mare grupare teritorial\ se
prezint\ ca parte component\ a inter-
na]ionaliz\rii comer]ului [i a noilor posi-
bilit\]i de exploatare a resurselor solu-
lui. Cele trei resurse în discu]ie sînt
petrolul, lemnul [i diamantele. În spe-
cial petrolul a dus la apari]ia unei
economii [i a unui comer] maritime,
care la ora actual\ î[i are centrul în
Golful Guineea, ce se întinde pe o
suprafa]\ foarte întins\, de-a lungul
întregii coaste, din Nigeria pîn\ în
Angola. Al\turi se afl\ un hinterland
unde extrac]iile de petrol se fac în
apropierea zonei interioare [i în zonele
sale periferice din interiorul continentu-
lui (cu bazinul lacului Ciad ca poart\ de
leg\tur\). În geopolitica petrolier\ mon-
dial\ aceasta a devenit una din zonele
în care factorii locali [i cei transna]ionali
se împletesc, provocînd schimb\ri
majore în peisajul politic.
La baza acestor schimb\ri stau doi
factori importan]i. Unul este acela c\ în
anii 1980 statele aflate pe malul
Golfului Guineea au oferit concesiuni
masive unor companii prospectoare de
petrol din Occident. Trei dintre ele
(Shell, Agip [i Elf) domin\ zona, dar
ast\zi exist\ mai bine de o duzin\ de
alte firme ce au ob]inut licen]e de foraj
pentru petrol (printre ele num\rîndu-se
Chevron, Texaco, Total-Fina, Norsk
Hydro, Statoil, Perenco [i Amoco).
Cantitatea masiv\ de investi]ii [i intro-
ducerea unor noi tehnologii de foraj au
dus uneori la descoperirea [i, ulterior,
exploatarea unor cîmpuri petrolifere noi
[i întinse (cum ar fi Dalia, Kuito,
Landana [i Girassol în Angola, Nkossa,
Kitina [i Moho în Congo, Zafiro în
[174]
Guineea Ecuatorial\ [i Bonga în
Nigeria), precum [i la reluarea
exploat\rii la cele vechi, în special la
cele din largul m\rii (unde fundul m\rii
se afl\ la mai mult de 200-300 de
metri).
Cel\lalt factor este acela c\, în mod
paradoxal, noua frontier\ a petrolului
coincide cu una dintre grani]ele cele
mai greu încercate de disolu]ia statului
din Africa. Aici Nigeria, Angola [i
Congo-Brazzaville reprezint\ cazuri
simptomatice. Mi[c\rile masive în
direc]ia „deteritorializ\rii” ce afecteaz\
Africa îmbrac\ în Nigeria o form\
neobi[nuit\. Aici, în cadrele impuse de
uniformitatea oficial\ a unui stat federal,
g\sim un incredibil amestec de forme
de control [i de reglementare dintre
cele mai diferite, ce fuseser\ deja încu-
rajate s\ se dezvolte de st\pînirea indi-
rect\ a britanicilor.
Întreaga ]ar\ este o încîlceal\ neb-
uneasc\ de localisme suprapuse [i
diviz\ri interne, dintre care unele sînt
institu]ionale, altele îns\ exclusiv cultur-
ale [i teritoriale. Fiecare localitate este
plasat\ sub mai multe jurisdic]ii – cea a
guvernului, cea a tradi]iei [i cea a
religiei. Combina]ia de „]\ri” [i „comu-
nit\]i” existent\ acolo pune laolalt\ sis-
teme din cele mai diferite, a c\ror coex-
isten]\ este îngreunat\ de multitudinea
conflictelor locale. Multe dintre ele
îmbrac\ forma confrunt\rilor dintre pop-
ula]iile locale [i cele venite din alte p\r]i,
unde cet\]enia este v\zut\ din perspec-
tiv\ etnic\ [i teritorial\, iar exercitarea a
ceea ce poart\ numele de drepturi civile
se bazeaz\ pe apartenen]a la un anumit
grup etnic [i la locul de provenien]\.
Statul se f\rîmi]eaz\ în dou\ direc]ii
aparent opuse. Pe de o parte diferitele
forme de teritorialitate se suprapun, se
confrunt\ [i se înlocuiesc una pe alta [i,
în timp ce ac]ioneaz\ astfel, creeaz\ în
interior for]e care se destram\ [i se
anuleaz\ reciproc. Pe de alt\ parte
mentalitatea de tip autoritar îmbrac\
aici numeroase forme, inclusiv un
aparat militarist paranoic [i o cultur\ a
în[el\toriei. Regiunile care nu se afl\ în
epicentrul produc]iei de petrol sînt
nimicite de numeroase conflicte. Chiar
dac\ nu e vorba de r\zboaie în sensul
clasic al cuvîntului, ele fac ca în interi-
orul aceleia[i ]\ri comunit\]ile s\ se
ridice la lupt\ una împotriva alteia în
zonele cunoscute pentru bog\]ia
z\c\mintelor lor de minerale [i pentru
extrac]ia pe scar\ larg\ a uneia sau mai
multor resurse de c\tre companiile
multina]ionale.
A[a se întîmpl\ în regiunea Deltei
Nigerului, un labirint de p\mînturi
noroioase, insule [i mla[tini cu man-
grove unde, pe fundalul unui dezastru
ecologic, triburile ogoni, ljaw, itsekiri [i
orhobo se r\zboiesc în primul rînd
unele cu altele [i în al doilea rînd cu
statul federal nigerian [i cu companiile
petroliere.10 Tineri înarma]i atac\ insta-
la]iile de extrac]ie, saboteaz\ con-
ductele de petrol [i înfund\ valvele. Aici
au loc sistematic masacre, pe fundalul
unor confrunt\ri de mic\ intensitate, dar
care cost\ vie]i omene[ti. De vreme ce
o parte semnificativ\ a forajului petrolif-
er se petrece în largul m\rii, haosul [i
profitul, departe de a se opune unul
altuia, se dovedesc complementare, iar
beneficiile sînt reciproce.
În Angola separarea [i disiden]a
constituie regula de baz\. Grani]ele
statului suveran sînt neclare, c\ci o
parte a ]\rii este controlat\ de guvern,
iar cealalt\ de disiden]ii înarma]i.
Fiecare zon\ are propriile drepturi [i lib-
ert\]i [i î[i solu]ioneaz\ independent
propriile probleme diplomatice, comer-
ciale, financiare [i militare. În cadrul
modelului de divizare amintit o prim\
fractur\ apare între ora[e [i zonele
rurale. Uniunea Na]ional\ pentru
Independen]a Total\ a Angolei (Unita)
controleaz\ majoritatea zonelor rurale
[i, din cînd în cînd, [i ora[ele de pe
podi[urile Andulo [i Bailundo. Ea
st\pîne[te valea Cuango [i teritoriile
învecinate din provincia Lunda.
O tactic\ specific\ a disiden]ilor
înarma]i este aceea de a provoca un
colaps al centrelor urbane prin
terorizarea zonelor rurale. Unita gole[te
satele de locuitorii de care nu se poate
folosi, silindu-i s\ se refugieze în ora[e,
unde sînt apoi încercui]i [i bombarda]i.11
Comer]ul cu diamante se face prin
intermediul minerilor recruta]i la nivel
local [i în statul vecin Congo-Kinshasa.
În 1996 numai în valea Cuango existau
în jur de 100.000 de oameni care lucrau
în minele controlate de Unita, iar con-
trolul acesteia se extindea pîn\ la
regiunea Mavinga [i la unele p\r]i din
provincia South Kwanza. În zonele con-
trolate de guvern serviciul militar este
obligatoriu, dar recru]ii sînt strîn[i din
ora[e, iar apoi sînt trimi[i s\ lupte prin
sate.
Coali]ii efemere
Atît în tab\ra guvernamental\, cît [i
în rîndul for]elor rebele salariile [i rec-
ompensele se pl\tesc în bani lichizi,
care pot fi arunca]i imediat pe pia]\, în
special cu ajutorul speculan]ilor special-
iza]i într-o m\sur\ mai mare sau mai
mic\ în aprovizionarea armatelor sau în
comercializarea pr\zii acestora. Pr\zile
de r\zboi includ metale convertite sau
[175]
convertibile în bani lichizi [i materii
prime. Ambele tabere au mine de aur [i
de diamante sau cîmpuri petrolifere, dar
aproape toate sînt puse ca garan]ie
pentru diverse împrumuturi.
Separarea de facto din Republica
Democrat\ Congo (R.D.C.), de[i are
anumite tr\s\turi comune cu cea din
Angola, este de un tip complet diferit.
Cu mult timp în urm\ Congo a devenit o
satrapie neoficial\12, cucerit\ de trupe
de mercenari angaja]i de ]\rile înveci-
nate. În cadrul politicii de reconstruc]ie
a propriilor state, regimurile aflate la
putere în Rwanda, Burundi [i Uganda
se str\duiesc din greu s\ schimbe
raporturile de putere din zon\, urmînd
un plan cu trei etape. Prima dintre ele
este sl\birea permanent\ a statului
(fantom\) Congo prin zdruncinarea put-
erii de control asupra p\r]ilor importante
ale teritoriului s\u. Urmeaz\ împ\r]irea
zonei Congo în fiefuri economice,
fiecare din ele cu un fel diferit de
resurse (z\c\minte minerale, p\duri,
planta]ii etc.), care s\ fie exploatate prin
acordarea unor monopoluri [i francize.
În fine, în a treia etap\, cea a
orchestr\rii haosului astfel creat, ar
urma s\ se profite de fragmentarea
social\ [i de pr\bu[irea autorit\]ilor
politice locale pentru a impune în mod
neoficial o tutel\ asupra regiunilor de
aici.13
De atunci zona a cunoscut o
avalan[\ de conflicte locale [i
regionale, iar r\zboaiele neîntrerupte
au adus fa]\ în fa]\ fac]iuni, grupuri
etnice [i clanuri ce se lupt\ unele cu
altele în interiorul a ceea ce ast\zi este
un cadru regional.
Spre deosebire de alte trei ]\ri
africane de dimensiuni similare (Africa
de Sud, Nigeria [i Sudan), Congo
[176]
seam\n\ ast\zi cu un imens spa]iu
deschis, care acoper\ mai multe state,
este f\rîmi]at de o multitudine de for]e [i
are [i o putere central\, ce se lupt\ s\
î[i men]in\ controlul asupra teritoriului
propriu. O parte a ]\rii se orienteaz\
spre sudul Africii, o alta este sec\tuit\
de tulbur\rile din zona Marilor Lacuri, o
a treia este atras\ tot mai tare de axa
Sudan-Oubangui-Chari, iar un coridor
separat se deschide spre Atlantic [i
spre vechiul regat al popula]iei kongo.
Pe fundalul violen]ei armate [i al
masivei deprecieri a monedei [i a
comer]ului ]\rii, alian]ele fluide se
creeaz\, colaboreaz\ [i se sparg. În
întreaga regiune se formeaz\ coali]ii
efemere, dar nici unul dintre juc\tori nu
poate strînge suficiente for]e pentru a-i
putea domina pe to]i ceilal]i o perioad\
mai lung\ de timp. Pretutindeni apar
falii [i rupturi. La rîndul lor, acestea
creeaz\ o instabilitate structural\ care
face din R.D. Congo un exemplu perfect
pentru felul în care fluctueaz\ [i se
modific\ frontierele.
Pe de alt\ parte, Congo-Brazzaville
este un exemplu de extrateritorializare.
Aici modelul existent nu este cel al
separ\rii propriu-zise, ci acela al vîrteju-
lui. Vîrtejurile sînt ciclice [i î[i au epi-
centrul în capitala Brazzaville. Situat\
oarecum în interiorul ]\rii, capitala î[i
are adev\ratul centru în afara ei, în
rela]ia pe care o între]ine statul cu com-
paniile petroliere ce foreaz\ pe plat-
formele marine. Temeliile statului se
reazem\ în cea mai mare parte pe
împrumuturi garantate de c\tre stat. În
dosul acestei structuri anemice [i
amorfe se g\sesc zone care abia dac\
mai pot fi controlate, în vreme ce ban-
dele [i mili]iile, din clipa în care pun
mîna pe arme, se str\duiesc s\ se
transforme în armate veritabile.
Acestea încearc\ s\ creeze un fel de
fiefuri [i s\ pun\ mîna pe bani, produse
[i mici bunuri portabile care mai exist\
în teritoriu, în majoritatea cazurilor prin
expedi]ii de jaf.14
Zone extrateritoriale
În cadrul acestei geografii în
mi[care, format\ din grani]e virtuale,
grani]e poten]iale [i grani]e reale, se
contureaz\ înc\ alte trei configura]ii. Ele
includ în primul rînd regiuni întregi care
se trezesc brusc la marginile marilor
grup\ri teritoriale men]ionate anterior.
Este cazul ]\rilor din zona Sudan/Sahel,
un spa]iu care în prezent face parte din
marginile Africii autentice. Ea e format\
din state mici, a c\ror întindere este
determinat\ adesea de diferen]a dintre
zonele cu p\dure [i cele de savan\.
Aici r\zboiul, nego]ul, r\spîndirea
religiei islamice [i vechile migra]ii au dat
na[tere pe tot parcursul secolului al 19-
lea unui amestec incredibil de popula]ii.
Colonizarea în spa]iul francez al Africii
de Vest a dus la noi deplas\ri de popu-
la]ii, la o scar\ diferit\, [i a accentuat
ruptura dintre societ\]ile care tr\iau pe
coast\ [i cele din interiorul continentu-
lui. Acum se produce o schimbare a
direc]iei de deplasare a popula]iei
înspre marile zone urbane din regiune
ce se întind pe coasta Atlanticului.
Ora[ele respective domin\ un hinter-
land ale c\rui frontiere se întind adesea
pîn\ dincolo de limitele statului na]ional
(cum este cazul, de exemplu, cu
Abidjan [i Dakar).
Azi polarizarea între ]\rile cu savan\
[i cele de pe coast\ cap\t\ un nou
aspect. Un amalgam de popoare din
interior î[i reinventeaz\ identitatea sub
drapelul Islamului. Organizate în re]ele
puternice, r\spîndite în jurul diverselor
centre urbane [i sprijinite de comu-
nit\]ile din diaspora în întreg spa]iul
subregiunii, aceste grupuri de popula]ii
au reu[it s\ acumuleze averi imense,
adesea folosindu-se de structurile stat-
ului. R\spîndirea lor în subregiune [i
încerc\rile de a-[i converti puterea
comercial\ în putere politic\ în cadrul
sistemului pluripartinic au înte]it polemi-
cile pe tema raportului dintre cet\]enie
[i „origine”. A[a stau lucrurile în special
în Coasta de Filde[, unde prezen]a mai
multor cet\]eni de origine str\in\ ali-
menteaz\ un val tot mai puternic de
xenofobie [i un na]ionalism extremist,
cu tent\ rasist\. La un alt nivel se dez-
volt\ ora[e [i ]\ri depozitare (cum ar fi,
de exemplu, la Touba, în Senegal, [i în
Gambia), de unde se organizeaz\
re]ele extinse [i modele comerciale cu
ramifica]ii regionale [i, în egal\ m\sur\,
interna]ionale.
În fine, în întreaga regiune dintre
Senegal [i Liberia exist\ focare de con-
flict care par s\ aib\ un caracter local,
dar ale c\ror cauze [i consecin]e sînt
influen]ate de structurile sociale [i isto-
ria ]\rilor din întreaga regiune, cum se
întîmpl\ în zona Casamance din
Senegal sau în Guineea-Bissau, Sierra
Leone [i Liberia. Conflictele amintite au
repercusiuni clare în Guineea-Conakry,
Senegal, Gambia [i Coasta de Filde[.
Dinamica social\ a subregiune e în con-
tinuare marcat\ de evenimentele din
secolul al 19-lea: în acea vreme un val
migrator de popula]ie fulani, majoritar
musulman\, pornit de la vest la est [i
apoi înspre sud, a stîrnit o serie de rev-
olu]ii religioase la nivel regional.15 Pe
atunci „]\rile fluviale” erau ocupate – ca
[i ast\zi – de un grup de popula]ii izo-
[177]
late etnic, cu structuri de putere slabe,
dar care au izbutit s\ î[i asigure ni[te
pozi]ii de brokeri, ac]ionînd ca interme-
diari între func]ionarii companiilor mar-
itime [i popula]iile din interior. N\vala
popula]iei fulani spre sud a avut ca scop
ob]inerea controlului asupra comer]ului
cu sclavi, arme, vite [i cereale, iar colo-
nizarea a blocat-o în pozi]iile respec-
tive. Structurile de putere care s-au
dezvoltat pe parcursul acelui secol lung
sînt ast\zi puse la încercare, ceea ce
deschide calea pentru numeroase con-
flicte, cu efecte directe la nivel subre-
gional.
Apoi mai exist\ [i h\lci întregi de ter-
itoriu pe care politica interna]ional\ de
protec]ie [i conservare le scoate de sub
suveranitatea statelor implicate. Faptul
c\, sub pretextul salv\rii speciilor rare,
Africa este silit\ s\ accepte concep]ii
occidentale despre felul cum trebuie s\
mearg\ lucrurile nu ]ine doar de proble-
ma administr\rii teritoriilor.16 Zonele în
cauz\, administrate de organiza]ii inter-
na]ionale de protec]ie a mediului pe
baza num\r\rii exemplarelor existente,
au ast\zi un statut extrateritorial de
facto. Mai mult, dezvoltarea turismului
duce la crearea unor parcuri tematice [i
a unor rezerva]ii de vîn\toare pretutin-
deni în zon\.
Înainte de a încheia, mai r\mîne s\
discut\m problema insulelor. Amplasate
în jurul marginilor continentului, ele au
leg\turi cu o serie de alte lumi, de unde
ob]in majoritatea resurselor necesare.
Din acest punct de vedere, ele
reprezint\ ni[te r\scruci. De exemplu,
Zanzibar, gra]ie trecutului s\u, este
amplasat în locul de întîlnire al Africii cu
Asia [i cu lumea arab\. În acela[i mod,
Mauritius reprezint\ o interfa]\ pentru
cîteva civiliza]ii. Asemeni vechilor cen-
[178]
tre de comer] cu sclavi, insulele au în
general societ\]i extrem de bine stratifi-
cate. Ele au leg\turi [i cu marile ora[e
de pe coasta african\. Oamenii [i
bunurile circul\ într-o zon\ unit\ de
re]elele de familie [i cele ale diasporei.
Întîlnim [i aici o cultur\ african\ în dez-
voltare, marcat\ de cosmopolitism [i de
specificitatea ei „creol\”.
Experien]a african\ dovede[te c\ în
epoca globaliz\rii men]inerea sub con-
trol a climatului politic global implic\
necesitatea înc\lc\rii în for]\ a cadrelor
teritoriale existente, refuzul frontierelor
statale recunoscute [i, concomitent,
apari]ia unor zone fluide [i a altora în
care popula]iile considerate prea
numeroase ajung s\ fie ]inute sub con-
trol sau li se restric]ioneaz\ libertatea
de mi[care. În acele p\r]i ale lumii,
plasate la marginile marilor schimb\ri
tehnologice ce se petrec azi,
destr\marea concret\ a acelor cadre
existente se leag\ de crearea unei
economii de subzisten]\, menit\ s\
scape pur [i simplu de popula]iile
nedorite [i s\ exploateze resursele stat-
ului fragil. În societ\]ile în discu]ie
func]ionarea – [i viabilitatea – unei ast-
fel de economii depinde de cei care
ajung s\ pun\ mîna pe arme. În
condi]iile date r\zboiul, v\zut ca un sis-
tem economic general, nu-i mai trans-
form\ neap\rat în adversari pe cei care
de]in armele. Mai degrab\ îi stîrne[te
pe cei ce au armele împotriva celor care
nu au nici una.
* Secretar executiv al Consiliului
pentru Dezvoltarea Studiilor Sociale din
Africa (Codesria), Dakar
Note
1. Yahia Abu Al Farah et al., La
présence marocaine en Afrique de
l’Ouest: cas du Senégal, du Mali et de
la Côte d’Ivoire, Publications de
l’Institut des études africaines,
Université Mohammed V, Rabat, 1997.
2. C. Bierwirth, „The Lebanese
Communities of Côte d’Ivoire”, în
African Affairs, nr. 99, Londra, 1998.
3. Karine Bennafla, „Entre Afrique noire
et monde arabe: nouvelles tendances
des échanges «informels» tchadiens”,
în Tiers-Monde, nr. 152, PUF, Paris,
1997.
4. Marie-Odile Blanc, „Le corridor de
Maputo”, în Afrique contemporaine, nr.
184, La Documentation française,
Paris, 1997.
5. Vezi Laurence Mazure, „Lucrative
reconversion des mercenaires sud-
africains”, [i François Misser [i Olivier
Vallée, „Les nouveaux acteurs du
secteur minier africain”, în Le Monde
diplomatique, octombrie 1996 [i,
respectiv, mai 1998.
6. Denis Kadima, „Congolese
Immigrants in South Africa”, în Bulletin
du Codesria, nr. 1-2, Dakar, 1999.
7. Antoine Bouillon (coord.),
Immigration africaine en Afrique du
Sud. Les migrants francophones des
années ’90, Karthala, Paris, 1998.
8. René Lemarchand, „Patterns of
State Collapse and Reconstruction in
Central Africa: Reflections on the Crisis
in the Great Lakes Region”, în Afrika
Spectrum, vol. 32, nr. 2, Hamburg,
1997.
9. Mark Duffield, „NGO Relief in War
Zones: Towards an Analysis of the New
Aid Paradigm”, în Third World
Quarterly, vol. 18, nr. 3, Londra, 1997.
10. Eghosa E. Osaghae, „The Ogoni
Uprising: Oil Politics, Minority
Nationalism, and the Future of the
Nigerian State”, în African Affairs, nr.
94 [i nr. 376, Londra, 1995.
11. Vezi Augusta Conchiglia, „United
Nations fails in Angola”, în Le Monde
diplomatique, edi]ia englez\, iulie 1999.
12. O provincie condus\ de un satrap,
un guvernator care duce o via]\ de lux
[i î[i exercit\ autoritatea despotic\ (în
persana veche).
13. Vezi Colette Braeckman, „Partition
poses as protection”, [i Mwayila
Tschiyembe, „Africa’s new players jos-
tle for power”, în Le Monde diploma-
tique, edi]ia englez\, octombrie [i,
respectiv, ianuarie 1999.
14. Elisabeth Dorier-Apprill, „Guerres
des milices et fragmentation urbaine à
Brazzaville”, în Hérodote, nr. 8687, La
Découverte, Paris, 1997.
15. Boubakhar Barry, La Sénégambie,
L’Harmattan, Paris, 1986.
16. Vezi Roderick P. Neumann,
„Primitive Ideas: Protected Area Buffer
Zones and the Politics of Land in
Africa”, în Development and Change,
vol. 26, Haga, 1997.
Textul de fa]\ a fost publicat pentru
prima dat\ în Le Monde Diplomatique,
în noiembrie 1999. Traducerea s-a
f\cut dup\ varianta în limba englez\,
care îi apar]ine lui Derry Cook-
Radmore.
[179]
 Former boulevard "Victory of Socialism", now "Union" boulevard. In the back of the image the building of
"House of the People", now "Palace of Parlament", Bucharest, 2008. / Fostul bulevard "Victoria Socialismului",
acum bulevardul "Uniriii". Pe fundal clădirea "Casei Poporului", acum "Palatul Parlamentului". București, 2008.
[180] [181]
Imaginary Maps, Global Solidarities
by Brian Holmes
Introduction: The Social Imaginary
Incommensurably large with respect to
human perception, what we call "the
world" appears first in the domain of
representation — most concisely in the
form of maps. For the literary mind, a
map is the round earth on a flat sheet of
paper, the planet at your fingertips: an
invitation to dream of far-off continents
and climes. In practical terms, a map is
the graphic or computer-generated
depiction of a clearly outlined territory,
with features that are natural (moun-
tains, oceans, rivers) or artificial (high-
ways, cities, borders). Most people use
these printed or pixellated guides to get
somewhere, asking only for effective-
ness in motion. Yet so-called "thematic
maps" (or "information graphics") carry
a far wider range of knowledge about
human beings and their activities, their
relations to each other and to the envi-
ronment (demography, industrial pro-
duction, political orientation, cultural
and linguistic grouping, educational
levels, infrastructure, etc.). What's
more, topological figures, derived from
landforms and mathematics, are now
used to chart processes and relations
outside any geographic frame, the most
obvious example being the virtual
[182]
realms of the Internet. In these repre-
sentational adventures we rediscover
the terra incognita of the ancient car-
tographers. By condensing complex
information about the human world,
thematic maps can have the uncanny
effect of making us feel disoriented —
lost amidst the flows and the conflicts.
In a period of political, social, and tech-
nological upheaval like the one we're
living through now, when ordinary peo-
ple find themselves entangled in
processes of global scale every day,
maps can help us to expand our per-
ception of ourselves, of our present sit-
uation and our closest or most far-off
possibilities. The stuff of dreams then
mingles with the challenge of reality.
But how to meet that challenge, the
way one meets another human being
on common ground?
My conviction is that we need radically
inventive maps exactly like we need
radical political movements: to go
beyond received ideas and orders, in
fact, to go beyond representation, to
rediscover and share the space-creat-
ing potentials of a revolutionary imagi-
nation. In the thoughts and images
gathered in these pages you will find an
extensive, intensive and sometimes
borderline-delirious exploration of the
ways that maps allow us to constitute
an image of the world, to move through
the physical world that confronts us,
and to exchange our worldviews and
our experiences with the others whose
solidarity we depend on.
Where do maps meet the intricacies of
minds, bodies, aspirations? The inter-
action between mental conceptions
and graphic representations can be
studied beneath the heading of "cogni-
tive cartography." As Daniel Montello
writes: "Map design can be thought of
as mind design; the way a map is
designed will influence the views of the
world it stimulates or inhibits."1 But cog-
nitive cartography as he presents it is
concerned with the psychological
mechanisms of perception, what is
called "psychophysics." The cartogra-
pher uses empirical observation and
analysis to determine the most effec-
tive means for the representation of
data — measuring the perceptibility of
shades of color, dot size, line thick-
ness, etc. These mundane questions of
graphic design, which are directly faced
by the practical map-maker, become
immediately relevant when you want to
"get somewhere" in the world, or to "get
some information" from a map. With the
advent of Geographic Information
Systems, typically combining the
resources of satellite imagery, geo-
graphically indexed databases, telem-
atics and global positioning technology
(GPS), the problem of cartographic
information design is burgeoning into a
major new industrial field, mobilizing
thousands of digital artisans for the cre-
ation of products whose efficiency will
be "tested by the market." But just what
is the market testing for? If you reflect
that the basic elements of Geographic
Information Systems, and of GPS-
based "locative media" in particular,
were developed by the US military for
the tracking of enemy movements and
the targeting of missiles, and if you fur-
ther reflect that the same systems are
now being massively adapted by the
private sector for the management of
mobile workforces and the statistical
targeting of consumers, a feeling of
[183]
deep disorientation may arise, con-
cerning "the efficiency of efficiency."
What kind of world do contemporary
maps represent? What is it good for?
What is the use of "getting some infor-
mation,"if the results are commercial or
military propaganda? Or of "getting
somewhere”,if the destination is worth-
less, even repulsive? What shall we
make of the contemporary design of
our own minds?
The feeling of being irretrievably lost in
the process of planetary integration —
or "globalization" — is not new. Twenty
years ago, the American Marxist
Frederic Jameson wrote of the urgent
need for "an aesthetics of cognitive
mapping" to resolve "the incapacity of
our minds, at least at present, to map
the great global multinational and
decentered communicational network
in which we find ourselves caught as
individual subjects."2 That phrase, "an
aesthetics of cognitive mapping," is at
once immensely suggestive and at
least partially misleading. It is sugges-
tive, because the word aesthetics
evokes an experiential and experimen-
tal domain, whose questions are both
theoretical and sensual, fully embodied
and self-reflexive. The notion of aes-
thetics points to all the formal, emotion-
al, and associational dimensions that
come into play when we ask ourselves
questions about a particular artifact
that we find in front of us: like a map.
What is it? What isn't it? Is it good?
Why? What for? How does it relate to
other, more familiar things? How can it
be played with, reinterpreted, turned
upside down? How can it be reworked,
reframed, refolded — estranged and
transformed for another use? Twenty
[184]
years ago, Jameson pointed to the
striking absence of aesthetic objects,
and particularly maps, that could both
mediate the debates over the globaliza-
tion process and help the participants
to internalize some of their results, so
as to create intuitive, embodied repre-
sentations of the contemporary world.
Cognitive mapping in this sense is
about orientation, about situating your-
self, achieving a better fit between your
body/mind and a mutating earth. In
fact, the major intellectual project of the
worldwide Left in the 1990s was to map
out the political economy of neoliberal
capitalism, which had literally produced
a new geography. In that respect
Jameson's question was a decade
ahead of its time. And yet his phrase
was also misleading, because the word
"cognitive" tends to reduce the interac-
tion of mind and map to the level of
individual contemplation, or even to
psychophysics — as though it were a
matter of a purely functional nervous
system staring into its cartographic mir-
ror. Whereas recent history, since the
massification of access to the Internet,
tends to show that the aesthetics of
cognitive mapping only becomes effec-
tive, only opens up a public inquiry
about the ways the globalization
process can be conceived and embod-
ied by its subjects, when it actually
transits through the "great global multi-
national and decentered communica-
tional network" in which we are individ-
ually and collectively caught — both as
moving targets and as potential actors,
that is, as political beings.
So let's try another approach to maps,
based not on psychophysics but on
semiotics, which studies the production
of meaning in all kinds of signifying sys-
tems. This approach, which was devel-
oped in the 1970s, asks how carto-
graphic knowledge is communicated
from one person to the next. Its essen-
tial insights were summed up as early
as 1969, in a diagram by the Czech
cartographer Kolácny — a document of
some interest, because it is a thematic
map of the map-making process itself.
The diagram begins, naturally enough,
with a circle representing reality, or
what we have so far been calling the
world. But that circle contains a smaller
one, the "cartographer's reality," a nec-
essarily limited, subjective domain of
experience. From there, arrows lead to
a box entitled "contents of cartograph-
er's mind" and then onward through
"cartographic language," to finally
reach the completed artifact: the map.
Thus each finished map results from a
process whereby the subjective experi-
ence of reality is reflected in the mind
and then translated into a symbolic
code or language, of which the final
map is a singular expression (as a par-
ticular statement is only a single
expression of the potential of speech in
a given tongue). But the arrows lead on
from this point, again through "carto-
graphic language," to the "contents of
the map-user's mind," then back to the
initial circle, in which another smaller
one is now lodged: "map user's reality."
The point of course is that the map
itself must also be read through the fil-
ter of cartographic language, which
allows it to enter the mental process,
and ultimately, the reality of the user. At
issue here is the classic problem of
semiotic theory: an awareness of the
gap between the way that an emitter's
perception of reality is encoded accord-
ing to specific rules, leaving the result
to be decoded by a receiver.3 This gap
points to the possibility of a critical
debate over the both the language and
the specific content of maps, which
clearly help to shape the worlds they
represent. Yet there is something else
here too, something considerably more
ambiguous: at the top of the diagram,
within the larger circle of reality as
such, we find not a gap, but an area of
partial overlap between the map-
maker's reality and that of the map
user. This partial and shifting overlap
between the cartographic contents of
our minds and the geographic forms of
our experience is the site of what I will
be calling the social imaginary.
Why use a term like "social imaginary"?
On the face of it, Kolácny is concerned
only with the "communication of carto-
graphic information." Classical informa-
tion theory deals with a source, a sig-
nal, and a receiver, in a one-way
sequence represented perfectly by the
horizontal arrows running from left to
right at the bottom of the diagram. The
central problem of information theory is
to achieve the transmission of content
from source to receiver with the least
possible loss, the least possible
"noise." Semiotics, dealing not with the
transmission of signals but with mean-
ing, has to complicate this linear
schema. First it shows that an emitter's
subjective experience of reality must be
encoded according to the rules of a lan-
guage, resulting in a set of signifiers —
such as a map — which must then be
decoded by a human addressee, with
all the interpretive variation that the
decoding process allows. The semiotic
model posits "communities of
[185]
receivers," potentially at variance with
the intentions of the emitters (the
broadcasters, the map-makers). In
other words, it postulates the "noise" as
being irreducible. Yet in its simpler ver-
sions, this semiotic model remains lin-
ear and unidirectional. The diagram we
are looking at goes a great deal further.
By portraying not just a linear transmis-
sion, but instead a loop or a circuit, and
by showing at its apex an overlap of
subjective realities where the source
and the receiver meet within the objec-
tive world, Kolácny's diagram suggests
two things. The first is that sender and
receiver, map-maker and map-user,
come to share a mental image which
inheres to the very reality of the world.
This zone of shared mental images is
the social imaginary, in its static or
"instituted" aspect. It corresponds to a
common, embodied understanding of a
given environment, where certain maps
can be used "intuitively," where certain
possibilities can be taken for granted
and others implicitly discounted, where
certain behaviors can be predicted and
others considered unlikely — in short, a
condition of consensus where two or
more people can consider themselves
to be "living on the same planet," as the
saying goes. But as any sharp-tongued
English-speaker knows, that saying
usually goes in the negative: "We must
not be living on the same planet!" And
the communicational diagram of map-
making shows this possibility as well, to
the extent that the maker and the
user's subjective realities only partially
overlap, allowing for disjunction and
difference to enter the circuit. The
emergence through dissensus of new
images, of new maps within the com-
munications loop, corresponds to the
[186]
radical or "instituting" aspect of the
social imaginary, its creative capacity,
its power to transform collective repre-
sentations or "mental maps" — and ulti-
mately, to redesign the real.
The notion of the social imaginary, as
well as its division into effectively insti-
tuted and radically instituting aspects,
is a reference to the work of the
philosopher and political dissident
Cornelius Castoriadis, a Greek whose
political commitments led him to flee
his country and settle in France, where
as a member of the group Socialisme
ou barbarie he played a key role in the
emergence of revolutionary move-
ments critical of Stalinist Communism,
then later in the theorization of autono-
my and direct democracy as political
projects adequate to the new revolu-
tionary forces. 4 Those projects are
exactly the ones I wish to map out here,
by following the changing forms that
radical social and political movements
have been able to give them over the
past fifty years. They are experiments
that span the continents and often
"consist" in pure virtualities, artworks
and poetics of the possible. The essen-
tial departure point for this kind of study
is the ambivalence of the social imagi-
nary, its potential to embody both con-
sensus and dissensus. This is the
oscillation that can also be traced in the
development of imaginary maps of the
present world, over the period from
roughly 1994 to the present. For this
purpose I will use the notions of a dom-
inant map, expressing the fully consti-
tuted relations and processes of a func-
tioning political-economic system, and
of a dissenting or alternative map, rep-
resenting an imaginary breakthrough, a
dissensus which nonetheless inheres
to reality, providing political beings with
the beginnings of a new mode of asso-
ciation, of collaboration, a new com-
mon world. The interplay of dominant
and dissenting maps is a way to read
history — and to participate in making it,
to the extent that every successful car-
tography ultimately helps create the
world it purports to represent. Which is
another way of saying that the old
catch-phrase, "the map is not the terri-
tory," lies at antipodes from the stories
I will be telling here.
It is the essence of the social imaginary
to be both shared and operative, direct-
ly involved in the transformation of the
material environment (even if its direct
involvement necessarily passes
through a traditional medium, or one of
the electronic media, or some more
complex form of mediation). This
shared and operative aspect of the
imaginary is what leads us to the sec-
ond concept at work here, the concept
of solidarity. To be sure, there is a
romantic aura hanging over this word,
which has been endlessly evoked by all
the currents and factions of the Left, as
a value, a duty, a glorious reminder of
the past, a promise of the future. If pos-
sible, I would like to look at solidarity a
little more abstractly, as a way to name
the effective, society-wide cooperation
between human beings that takes
place within the parameters of a shared
imaginary, causing that imaginary to
inhere to the real. Conceived in these
terms, solidarity means something
quite tangible: the very cohesion of
social relations, which demand a limita-
tion of sovereignty (adherence to com-
mon laws and norms) as well as a
transfer of property (redistribution).
Solidarity is thus a modern name for
the complex reciprocal relations, both
material and symbolic, which anthro-
pologists attempt to decipher as the
diverse elements of a single social tie.
In this sense, solidarity can be con-
ceived as a gift for the survival and
well-being of others: but a redoubtable
and even dangerous gift, one that is
most often forced upon us, extorted or
imposed.5 It remains that at the best
moments in modern society (which
sometimes are almost inevitable, given
the disasters that preceded them), the
solidarities prefigured in the social
imaginary can be actively reshaped,
replayed in both psychic and social
space, even as their concrete forms are
reinvented and more-or-less freely cho-
sen. In this way they can give rise to a
better, more egalitarian system, a
progress in civilization.
For many of those who lived through
the uncertain wake of a World War
which itself had been preceded by a
Great Depression, the systems of col-
lective bargaining, of public health care
and education, of unemployment insur-
ance and guaranteed retirement
income — all instituted in and beyond
the Western European countries in the
course of the 1950s — can still stand as
the pillars of a world shaped by an
effective solidarity which drew its mod-
els from the workers' movements of the
late nineteenth and early twentieth cen-
tury. This world took its concrete form,
each time, within the boundaries of a
specific nation, where production could
be articulated with the chosen forms of
redistribution, by more-or-less authori-
tarian political means. In this respect
[187]
(central planning), the East-West divide
itself only marked a divergence of
method, not an entirely different princi-
ple. But today these coherent national
solidarities appear as relics of a half-
destroyed and half-forgotten past,
abandoned along with the strictly
authoritarian mode of governance.6 The
world we see around us — to the extent
that we can even see it — has largely
been projected from corporate board-
rooms, military academies, media
agencies, top-ranking universities and
strategically funded think tanks, all
occupied by elites who have been
extremely successful at cooperating
over tremendous distances, and even
at using this distance to conceal their
cooperation. Frontiers in this world are
no longer primarily geographical, but
hierarchical and racial, distinguishing
classes and castes within the global
patterns of circulation and immobility.
Considered in this way, it becomes
clear that over the last twenty years,
the bearers of the globalizing project —
those whom one may call the "transna-
tional capitalist class" or the "neoliber-
als" — have demonstrated much more
effective solidarity than any formation
on the Left, despite the methodological
individualism of their economic theo-
ries.
The solidarity of an increasingly homo-
geneous managerial and financial
class, on the neoliberal Right, has
shaped the contours of what was briefly
announced as a "borderless world"7 —
and the way this world has been suc-
cessively stitched together and segre-
gated apart to meet their desires is
what will occupy a great many of the
pages to follow. Nonetheless, the glob-
[188]
al solidarities that interest me lie still on
the Left, and still are actively involved
in a revolutionary project, if by that we
mean the egalitarian transformation of
society, made possible through the
conscious use of humanity's accumu-
lated knowledge, skill and overarching
ideals. The north stars glimmering
everywhere in this text are emancipa-
tion, autonomy, substantive equality
and the right to subjective and collec-
tive difference.
To gain a sharper idea of what the rela-
tion between dominant and dissenting
imaginaries can mean in cartographic
terms, one need only consider the rela-
tively recent conditions of the Cold
War, when a bipolar map split the world
into two rigidly defined camps, depend-
ent either on the United States or the
Soviet Union. The rise of national liber-
ation movements in the colonized
countries, with the emergent image of
the "Third World" in the 1950s, followed
by the political consolidation of the
Non-Aligned Movement in the 1960s,
provided a radically different represen-
tation of the earth, one whose influence
was everywhere apparent within the
West throughout the postwar period —
and particularly amidst the social, cul-
tural, and political turbulence of 1968
and of the early 1970s. In this carto-
graphic shift, to whose floating signi-
fiers the work of an artist like Oyvind
Fahlström bears such playful testimo-
ny, one can grasp the interrelation
between a particularly volatile imagi-
nary and the concrete operations of
global solidarities, extending across the
North/South divide and in all directions.
As we will see, critical roles were
played at this time by renegade psychi-
atrists, analysts who worked to split
apart the oppressive solidarities that
the revolutionaries were challenging
with a gun, artists who offered intimate
or theatrical subversions, but also
glimpses of worlds beyond, other
wholes. The psychopolitical dynamics
of the period and the insights that its
changing maps can offer us today are
themes to which I will return further on,
in a discussion that aims to disentangle
and reknit some of the ambiguities sur-
rounding so-called "Third Worldism."
My belief is that of any historian, and of
most experienced activists: only an
understanding of the recent past can
liberate us to create an unknown and
ultimately unpredictable future. But the
future starts right now. So to approach
what never arrives and never ends, let
us first plunge directly into the domi-
nant and dissident maps of the present,
before even broaching any of the nec-
essary historical considerations. The
departure points for this study are the
contemporary maps of our own divided
minds and of our fast-evolving world.
Notes
1. Daniel R. Montello, "Cognitive Map-
Design Research in the Twentieth Century:
Theoretical and Empirical Approaches," in:
Cartography and Geographic Information
Science,vol. 29, no. 3, 2002, p. 283,
http://www.geography.wisc.edu/histcart/
v6initiative/12montello.pdf/
2. Fredric Jameson, "Postmodernism, Or,
The Cultural Logic of Late Capitalism," New
Left Review, no. 146 (July-August 1984).
3. See, for example, the article by Stuart
Hall, "Encoding/Decoding" (1973), in
Culture, Media, Language (Hutchinson,
1980).
4. The central work in this respect is The
Imaginary Institution of Society (Cambridge,
Massachusetts: MIT Press 1987/French edi-
tion 1975).
5. The founding anthropological text is
Marcel Mauss, The Gift: The Forma and
Reason for Exchange in Archaic Societies
(New York: Norton, 1990/1st French edition
1950).
6. For the transition from authoritarian to
contemporary governance, see B. Holmes,
"The Flexible Personality: For a New
Cultural Critique," in Hieroglyphs of the
Future (Zagreb: Arkzin/WHW, 2003), or
http://www.geocities.com/CognitiveCapitalis
m/holmes1.html/
7. For the classic essay denouncing this
rhetorical figure of neoliberalism, see Masao
Miyoshi, "A Borderless World?" in:
Politics/Poetics, Documenta X — The Book
(Ostfildern: Cantz, 1997). For the social
movement it spawned in response, see
http://www.noborder.org/.
[189]

Hărti
¸ imaginare, solidarităti
¸ globale
de Brian Holmes
Introducere: Imaginarul social
Incomensurabil de mare în raport cu
percep]ia uman\, ceea ce noi numim
„lume” apare mai întîi în domeniul repre-
zent\rii – mai exact, sub forma h\r]ilor.
Pentru o minte pedant\ o hart\ înseamn\
planeta rotund\ întins\ pe o foaie de hîr-
tie plat\, planeta la îndemîna fiec\ruia, o
invita]ie la reverii despre continente [i cli-
mate îndep\rtate. Dintr-o perspectiv\
practic\, o hart\ reprezint\ imaginea des-
enat\ sau generat\ pe computer a unui
teritoriu bine delimitat, cu caracteristici
care pot fi naturale (mun]i, oceane, rîuri)
sau artificiale (autostr\zi, ora[e, grani]e).
Majoritatea oamenilor se folosesc de
aceste instrumente de orientare tip\rite
sau pixelate ca s\ ajung\ undeva [i nu cer
decît ca ele s\ le fie utile cînd se depla-
seaz\. Pe de alt\ parte, a[a-numitele
„h\r]i tematice” (sau „desene informative”)
con]in o serie mult mai ampl\ de
cuno[tin]e despre fiin]ele umane [i acti-
vit\]ile lor, despre raporturile dintre
oameni [i cele ale acestora cu lumea
material\ înconjur\toare (informa]ii legate
de demografie, produc]ia industrial\,
orientarea politic\, categoriile culturale [i
lingvistice, nivelele de educa]ie, infras-
tructura etc.).
Mai mult, la ora actual\ se utilizeaz\
[190]
figuri topologice, provenite din zona mate-
maticii [i cea a formelor geografice, cu
ajutorul c\rora se cartografiaz\ procesele
[i rela]iile din exteriorul oric\rui cadru geo-
grafic – cel mai clar exemplu fiind acela al
t\rîmurilor virtuale de pe internet. În aces-
te aventuri reprezenta]ionale redescope-
rim acea terra incognita a cartografilor din
vremurile de demult. Prin condensarea
unor informa]ii complexe despre universul
uman, h\r]ile tematice pot avea un efect
straniu: ne pot face s\ ne sim]im dezo-
rienta]i [i pierdu]i în mijlocul curentelor [i
al conflictelor. Într-o epoc\ de uluitoare
schimb\ri politice, sociale [i tehnologice
ca aceea pe care o tr\im ast\zi, cînd
oamenii obi[nui]i se trezesc implica]i zilnic
în procese de nivel global, h\r]ile ne pot
ajuta s\ ne dezvolt\m percep]ia propriului
sine, a situa]iei noastre prezente [i a celor
mai la îndemîn\ sau a celor mai
îndep\rtate op]iuni pe care le avem.
Atunci pl\mada din care-s f\cute visele se
combin\ cu provocarea realit\]ii. Dar cum
am putea s\ ne confrunt\m cu aceast\
provocare, a[a cum un om se confrunt\
cu un altul într-un spa]iu de interes reci-
proc?
Convingerea mea este c\ ne sînt
necesare h\r]i de o inventivitate radical\,
tot a[a cum ne sînt necesare [i mi[c\ri
politice radicale. Trebuie s\ dep\[im idei-
le [i ordinele gata primite, s\ dep\[im de
fapt reprezentarea, s\ redescoperim [i s\
împ\rt\[im posibilit\]ile izvoditoare de
spa]iu ale unei imagina]ii revolu]ionare. În
gîndurile [i imaginile adunate în paginile
de fa]\ ve]i face cuno[tin]\ cu o explorare
extensiv\ [i intensiv\, uneori chiar în pra-
gul delirului, a felului în care h\r]ile ne per-
mit s\ elabor\m o imagine a lumii, s\ ne
mi[c\m prin lumea material\ cu care ne
confrunt\m direct [i s\ facem schimb de
perspective asupra lumii [i de experien]e
ale întîlnirilor cu oamenii pe a c\ror solida-
ritate ne baz\m.
În ce mod satisfac aceste h\r]i com-
plexit\]ile min]ilor, ale trupurilor, ale aspi-
ra]iilor? Interac]iunea dintre concep]iile
mentale [i reprezent\rile grafice poate fi
studiat\ la categoria „cartografie cogni-
tiv\”. Dup\ cum scrie Daniel Montello:
„Structurarea unei h\r]i poate fi compa-
rat\ cu structurarea unei min]i. Felul în
care este structurat\ o hart\ va influen]a
perspectivele asupra lumii, pe care
aceasta le poate stimula sau inhiba”1. Dar
dup\ felul în care o prezint\ el, cartografia
cognitiv\ are ca obiect mecanismele psi-
hologice ale percep]iei, adic\ ceea ce
este numit „psihofizic\”. Cartograful utili-
zeaz\ observa]ia [i analiza de tip empiric
pentru a stabili cele mai eficiente mijloace
de reprezentare a informa]iilor: va calcula
perceptibilitatea nuan]elor de culoare, a
m\rimii punctelor, a grosimii liniilor trasa-
te etc. Aceste probleme de concep]ie gra-
fic\ dintre cele mai banale, cu care crea-
torul de h\r]i concret se confrunt\ auto-
mat, devin imediat relevante atunci cînd
cineva vrea „s\ ajung\ undeva” pe pla-
net\ sau „s\ ob]in\ ni[te informa]ii” cu aju-
torul unei h\r]i. Odat\ cu apari]ia
Sistemelor de Informa]ii Geografice, ce
reunesc în mod normal resursele oferite
de imaginile transmise de sateli]i, bazele
de date geografice sistematizate, telema-
tica [i tehnologia de orientare global\
(global positioning technology – GPS),
problema structur\rii informa]iilor geogra-
fice a c\p\tat tot mai mult\ relevan]\,
devenind un nou domeniu industrial
important, ce a mobilizat mii de arti[ti digi-
tali, în scopul cre\rii unor produse a c\ror
eficien]\ urmeaz\ s\ fie „testat\ de pia]\”.
Dar pentru ce se fac test\rile pe pia]\?
Dac\ ne gîndim c\ elementele fundamen-
tale ale Sistemelor de Informa]ii
Geografice [i în special cele ale „mijloace-
lor de informare spa]ial\” sus]inute prin
[191]
sistemele GPS au fost elaborate de
for]ele militare ale Statelor Unite pentru a
urm\ri mi[c\rile inamicului [i pentru a
lansa cu precizie rachetele spre ]inte,
dac\ ne mai gîndim [i c\ la ora actual\
acelea[i sisteme sînt adaptate masiv de
sectorul privat în vederea administr\rii efi-
ciente a for]ei de munc\ mobil\ [i a deter-
min\rii statistice a publicului-]int\, am
putea fi cuprin[i de un sentiment de pro-
fund\ dezorientare, legat de „eficien]a efi-
cien]ei”. Ce fel de lume ilustreaz\ h\r]ile
contemporane? La ce folosesc? Care
este utilitatea „ob]inerii unor informa]ii”
dac\ scopul lor final este propaganda mili-
tar\ sau comercial\? Sau care e utilitatea
„atingerii unei destina]ii” atunci cînd desti-
na]ia este lipsit\ de valoare sau chiar res-
ping\toare? Ce ne facem cu felul în care
sînt structurate min]ile noastre în epoca
actual\?
Senza]ia de pierdere definitiv\ [i ire-
vocabil\ tr\it\ în procesul de integrare
planetar\ – numit [i „globalizare” – nu
este una nou\. Acum dou\zeci de ani gîn-
ditorul marxist american Frederic
Jameson a scris despre necesitatea acut\
a unei „estetici a cartografierii cognitive”,
care s\ solu]ioneze „incapacitatea min]ilor
noastre de a cartografia – cel pu]in în pre-
zent – imensa re]ea de comunica]ii glo-
bal\, multina]ional\ [i centrifug\ în care
sîntem prin[i la nivel individual”.2
Sintagma de mai sus, „o estetic\ a carto-
grafierii cognitive”, este la prima vedere
extrem de semnificativ\ [i oarecum
în[el\toare – cel pu]in par]ial. Ea este
semnificativ\ deoarece cuvîntul „estetic\”
trimite la un domeniu al experien]ei [i al
experimentului, ale c\rui probleme sînt în
egal\ m\sur\ teoretice [i perceptive,
înc\rcate de materialitate [i autoreflexive.
Conceptul de estetic\ face conexiunea cu
toate dimensiunile formale, emo]ionale [i
asocia]ionale care intr\ în scen\ atunci
[192]
cînd ne punem întreb\ri asupra unui anu-
mit artefact ce ne iese în cale – cum ar fi,
de exemplu, o hart\. Ce e el? Ce nu e el?
E util? De ce? La ce? Ce leg\tur\ are cu
alte lucruri, mult mai familiare? Cum
poate fi folosit, reinterpretat, întors pe
dos? Cum poate fi reconstruit, reîncadrat,
remodelat – înstr\inat [i transformat în
vederea altei utiliz\ri? Cu dou\zeci de ani
în urm\ Jameson a subliniat absen]a izbi-
toare a obiectelor estetice – [i în special a
h\r]ilor – care ar putea media polemicile
pe tema procesului de globalizare [i i-ar
ajuta pe participan]ii la discu]ii s\ asimile-
ze cîteva din rezultatele lor, pentru a reu[i
s\ creeze astfel reprezent\ri intuitive [i
concrete ale lumii contemporane. Din
aceast\ perspectiv\, cartografierea cogni-
tiv\ se refer\ la orientare, la plasarea indi-
vidului în lume, la ob]inerea unui echilibru
mai stabil între trupul/mintea individului [i
o planet\ în transformare. De fapt cel mai
important proiect intelectual al stîngii
interna]ionale din anii 1990 a fost carto-
grafierea economiei politice a capitalis-
mului neoliberal, care a dat literalmente
na[tere unei noi geografii. A[adar,
Jameson a pus în discu]ie o problem\ cu
zece ani înainte s\-i vin\ timpul. {i totu[i
sintagma lui era [i în[el\toare, deoarece
cuvîntul „cognitiv” tinde s\ reduc\ inte-
rac]iunea dintre minte [i hart\ la nivelul
contempl\rii individuale sau chiar la cel al
psihofizicii, ca [i cum ar fi vorba doar de
un sistem nervos func]ional care se hol-
beaz\ la oglinda lui cartografiat\. În reali-
tate îns\, odat\ cu generalizarea accesu-
lui la internet, istoria recent\ tinde s\ ne
dovedeasc\ faptul c\ estetica cartografie-
rii cognitive începe s\ devin\ realitate [i
s\ se supun\ interoga]iei publice asupra
modurilor în care procesul de globalizare
poate fi conceput [i încarnat de subiec]ii
s\i abia în ultima vreme, cînd ajunge s\
tranziteze cu adev\rat „imensa re]ea de
comunica]ii global\, multina]ional\ [i cen-
trifug\” în care sîntem prin[i la nivel indivi-
dual [i colectiv – adic\ atît ca ]inte în
mi[care, cît [i ca actan]i poten]iali, adic\
fiin]e politice, locuitori ai cet\]ii.
Prin urmare, o s\ încerc\m o alt\
abordare a problemei h\r]ilor, una ce nu
se bazeaz\ pe psihofizic\, ci pe semio-
tic\, [tiin]\ care studiaz\ producerea sem-
nifica]iei în toate genurile de sisteme de
semnificare. Aceast\ abordare, ap\rut\ în
anii 1970, studiaz\ felul în care
cuno[tin]ele cartografice sînt transmise
de la o persoan\ la alta. Conceptele sale
fundamentale au fost rezumate înc\ din
anul 1969 într-o diagram\ realizat\ de
cartograful ceh Kolácny, un document ce
prezint\ destul interes, c\ci este o hart\
tematic\ a însu[i procesului de creare a
unei h\r]i. Diagrama începe, cum e [i nor-
mal, cu un cerc ce reprezint\ realitatea
sau ceea ce am numit pîn\ acum „lumea”.
Îns\ cercul respectiv con]ine un altul, mai
mic, „realitatea cartografului”, un domeniu
de experien]\ subiectiv [i, inevitabil, limi-
tat. De aici pornesc ni[te s\ge]i care duc
spre o cutie denumit\ „con]inutul min]ii
cartografului”, iar apoi, mai în interior,
spre „limbajul cartografic”, pentru a ajun-
ge în cele din urm\ la artefactul finalizat:
harta. Astfel, fiecare hart\ complet\ este
rezultatul unui proces în cadrul c\ruia rea-
litatea perceput\ subiectiv este reflectat\
în minte [i apoi este transpus\ într-un lim-
baj sau cod simbolic, a c\rui singur\
expresie o reprezint\ harta completat\ (la
fel cum o anumit\ propozi]ie reprezint\
doar o unic\ form\ de expresie a
poten]ialului pe care-l are vorbirea într-o
limb\ dat\). Numai c\ din acest punct
s\ge]ile duc mai departe, trecînd iar\[i
prin „limbajul cartografic”, pîn\ la
„con]inutul min]ii utilizatorului h\r]ii”, dup\
care revin la cercul ini]ial, unde se introdu-
ce acum un alt cerc mai mic: „realitatea
utilizatorului h\r]ii”. Ideea este,
bineîn]eles, aceea c\ harta îns\[i trebuie
s\ fie citit\ [i descifrat\ tot prin filtrul lim-
bajului cartografic, care permite asimila-
rea ei în procesul mental al utilizatorului
[i, în cele din urm\, în realitatea lui. Aici
este pus\ în discu]ie clasica problem\ a
teoriei semiotice: con[tiin]a fracturii exis-
tente în felul în care percep]ia realit\]ii
emi]\torului este codificat\ în conformita-
te cu anumite legi specifice, pentru ca
apoi rezultatul s\ fie decodificat de c\tre
receptor.3 Fractura amintit\ avanseaz\
posibilitatea unei dezbateri critice atît asu-
pra limbajului h\r]ilor, cît [i a con]inutului
lor concret, care ajut\ în mod evident la
modelarea lumilor pe care le reprezint\. i
totu[i aici mai exist\ ceva, ceva mult-mult
mai ambiguu: în partea de sus a diagra-
mei, în interiorul cercului mare al realit\]ii
în sine, descoprim nu o fractur\, ci o zon\
de suprapunere par]ial\ între realitatea
creatorului h\r]ii [i cea a utilizatorului
h\r]ii. Aceast\ suprapunere par]ial\ [i pro-
teic\ între con]inutul cartografic al min]ilor
noastre [i formele geografice ale expe-
rien]ei noastre concrete contureaz\ locul
pe care îl voi numi imaginarul social.
De ce folosesc un termen precum
„imaginarul social”? În cazul în discu]ie
Kolácny este interesat, dimpotriv\, numai
de „comunicarea informa]iilor de ordin
cartografic”. Teoria clasic\ a informa]iei
implic\ doar o surs\, un semnal [i un
receptor, într-o secven]\ cu sens unic,
reprezentat\ perfect de s\ge]i orizontale
ce se deplaseaz\ de la stînga la dreapta
la baza diagramei. Problema fundamen-
tal\ a teoriei informa]iei este aceea de a
izbuti s\ transmit\ con]inutul de la surs\ la
receptor cu o pierdere cît mai mic\, cu cel
mai redus „zgomot” posibil. Semiotica nu
se ocup\ cu transmiterea de semnale, ci
cu in]elesul lor, a[a c\ a trebuit s\ compli-
ce schema de mai sus. Mai întîi ea ne
[193]
arat\ c\ percep]ia subiectiv\ a realit\]ii de
c\tre un emi]\tor trebuie s\ fie codificat\
în conformitate cu legile limbajului. De aici
rezult\ un set de semnifican]i – cum ar fi
harta –, ce trebuie apoi decodificat de un
destinatar uman, cu toat\ diversitatea
interpretativ\ pe care o permite procesul
de decodificare. Modelul semiotic postu-
leaz\ „comunit\]ile de receptori”, care ar
putea s\ nu se suprapun\ cu inten]iile
emi]\torilor (ca în cazul crainicilor radio
sau al creatorilor de h\r]i). Cu alte cuvin-
te, aceast\ [tiin]\ avanseaz\ ideea c\
„zgomotul” nu are cum s\ fie redus. Totu[i
în variantele sale mai simple modelul
semiotic propus r\mîne liniar [i unidi-
rec]ional. Diagrama pe care o vedem
merge mult mai departe de atît. Diagrama
lui Kolácny ilustreaz\ nu doar o simpl\
transmisiune liniar\, ci o bucl\ sau un cir-
cuit, [i plaseaz\ undeva la vîrf – acolo
unde sursa [i receptorul intr\ în contact cu
lumea obiectiv\ – acea suprapunere a
realit\]ilor subiective. Astfel, ea sugereaz\
dou\ lucruri. Primul este acela c\
emi]\torul [i receptorul, creatorul h\r]ii [i
utilizatorul ei, ajung s\ împ\rt\[easc\ o
imagine mental\ care e intrinsec\ lumii
reale. Aceast\ zon\ de imagini mentale
împ\rt\[ite este imaginarul social în forma
sa static\ sau „instituit\”. Ea corespunde
unei în]elegeri comune [i concrete a unui
anumit mediu dat, unde anumite h\r]i pot
fi utilizate „intuitiv”, unde anumite posibi-
lit\]i pot fi considerate de la sine în]elese,
iar altele eliminate implicit, unde exist\
tipuri de comportament ce pot fi prev\zute
[i tipuri de comportament considerate
improbabile – pe scurt, o stare de con-
sens, cu doi sau mai mul]i oameni care se
pot considera „locuitori ai aceleia[i plane-
te”, cum se spune de obicei. Numai c\
orice bun cunosc\tor al limbii engleze [tie
c\ zicerea de mai sus se formuleaz\ de
obicei în form\ negativ\: „Nu trebuie s\
[194]
fim locuitorii aceleia[i planete!” Iar diagra-
ma comunica]ional\ a cre\rii unei h\r]i
include [i o astfel de posibilitate – în
situa]ia în care realit\]ile subiective ale
creatorului [i ale utilizatorului se suprapun
doar par]ial, permi]înd ca disjunc]ia [i dife-
ren]a s\ accead\ în circuit. Apari]ia prin
dezacord a unor noi imagini [i a unor noi
h\r]i în cadrul buclei comunica]ionale
corespunde aspectului radical sau al celui
„instituit” al imaginarului social, capacit\]ii
sale creatoare, puterii sale de a transfor-
ma reprezent\ri sau „h\r]i mentale” colec-
tive [i, într-un final, de a restructura realul.
Conceptul de imaginar social, ca [i
împ\r]irea lui în aspecte instituite efectiv [i
aspecte instituite radical, trimite la opera
filosofului [i disidentului politic Cornelius
Castoriadis, un autor grec ale c\rui anga-
jamente politice l-au silit s\ fug\ din ]ar\ [i
s\ se stabileasc\ în Fran]a. Acolo, din
pozi]ia de membru al grupului „Socialisme
ou barbarie”, a jucat un rol esen]ial în
apari]ia mi[c\rilor revolu]ionare critice la
adresa comunismului stalinist, iar mai tîr-
ziu în teoretizarea autonomiei [i a demo-
cra]iei directe ca proiecte politice adecva-
te noilor for]e revolu]ionare.4 Proiectele
respective sînt exact cele pe care a[ vrea
s\ le cartografiez aici, urm\rind formele
schimb\toare pe care au reu[it s\ le dea
acestora mi[c\rile politice [i sociale radi-
cale în ultimii cincizeci de ani. E vorba de
experimente care transcend limitele conti-
nentale [i „constau” adesea în pure virtua-
lit\]i, opere de art\ [i poetici ale posibilu-
lui. Punctul de plecare fundamental al
unui astfel de studiu este ambivalen]a
imaginarului social, capacitatea sa de a
lua deopotriv\ chipul consensului [i pe cel
al dezacordului. Oscila]ia sus-pomenit\
poate fi decelat\ în modul în care au evo-
luat h\r]ile imaginare ale lumii actuale din
anul 1994 [i pîn\ în prezent. În acest scop
voi utiliza conceptele de „hart\ domi-
nant\”, care exprim\ raporturile [i proce-
sele integral constituite ale unui sistem
politico-economic func]ional, [i cel de
„hart\ disident\” sau „alternativ\”, ce
reprezint\ o transgresare a imaginarului,
un dezacord care apar]ine totu[i realit\]ii
[i le furnizeaz\ locuitorilor cet\]ii elemen-
tele introductive ale unui nou mod de aso-
ciere [i colaborare, ale unei noi lumi
comune. Interac]iunea dintre h\r]ile domi-
nante [i cele disidente este un mod de
lectur\ a istoriei – [i de a participa la crea-
rea ei în m\sura în care fiecare cartogra-
fiere reu[it\ ajut\ în esen]\ la crearea
lumii a c\rei reprezentare dore[te s\ fie. E
de fapt un alt fel de a spune c\ vechea
formul\ „harta nu înseamn\ teritoriul
însu[i” se afl\ exact la antipodul istoriilor
pe care le voi prezenta aici.
Esen]a imaginarului social const\ în
faptul c\ este concomitent împ\rt\[it [i
activ, implicat direct în transformarea
lumii materiale înconjur\toare (chiar dac\
implicarea sa direct\ necesit\ transmite-
rea printr-un mediu tradi]ional, printr-unul
dintre mijloacele de comunicare electroni-
ce sau prin cine [tie ce alt\ form\, mult
mai complex\, de intermediere). Acest
aspect al imaginarului – faptul c\ este
împ\rt\[it [i activ – ne duce la al doilea
concept implicat aici: conceptul de solida-
ritate. Desigur, cuvîntul acesta este
înconjurat de o aur\ romantic\, ce
plute[te deasupra lui, [i a fost men]ionat
neîncetat de toate curentele [i fac]iunile
stîngii drept o valoare, o datorie, o aminti-
re glorioas\ din trecut, o promisiune pen-
tru viitor. Dac\ mi se permite, a[ vrea s\
judec solidaritatea pu]in mai abstract, ca
pe o form\ de etichetare a cooper\rii efi-
ciente, la nivelul întregii societ\]i, între
fiin]ele umane, ce are loc între anumite
coordonate ale imaginarului împ\rt\[it [i
determin\ imaginarul s\ se ancoreze în
realitate. Conceput\ în ace[ti termeni,
solidaritatea înseamn\ ceva foarte tangi-
bil: coeziunea existent\ în raporturile
sociale, care impune o limitare a suvera-
nit\]ii (o acceptare a legilor [i normelor
comune), precum [i un transfer al pro-
priet\]ii (o redistribuire). Astfel, solidarita-
tea este numele dat de moderni raporturi-
lor complexe de reciprocitate, atît mate-
riale, cît [i simbolice, pe care antropologii
încearc\ s\ le descifreze ca pe ni[te ele-
mente diferite ale unei unice rela]ii socia-
le. Dintr-o astfel de perspectiv\ solidarita-
tea poate fi conceput\ ca un dar primit
pentru supravie]uirea [i bun\starea celor-
lal]i – îns\ un dar redutabil, ba chiar peri-
culos, care ne este adesea vîrît pe gît cu
de-a sila, impus sau confiscat.5 A[a se
face c\ în momentele cele mai bune pe
care le-a tr\it societatea modern\ ([i care
uneori sînt aproape inevitabile, date fiind
dezastrele ce le-au precedat) solidarit\]ile
prefigurate în imaginarul social pot fi
remodelate în mod activ [i reinterpretate
în spa]iul psihic [i în cel social chiar în
timp ce formele lor concrete sînt reinven-
tate [i selectate prin liber\ voin]\ – mai
mult sau mai pu]in. În felul acesta ele pot
da na[tere unui sistem mai bun, mai ega-
litarist, [i pot stimula progresul civiliza]iei.
Pentru mul]i dintre cei care au tr\it în
perioada instabil\ din timpul celui de-al
Doilea R\zboi Mondial, precedat la rîndul
lui de Marea Criz\, sistemele de negocie-
re colectiv\, de asisten]\ social\, de
s\n\tate [i educa]ie public\, de asigur\ri
sociale [i de pensii de stat garantate –
toate instituite în spa]iul Europei
Occidentale [i în cel din jurul ei – pot fi
considerate în continuare pilonii de
sus]inere ai unei lumi modelate de solida-
ritatea eficient\, a c\rei inspira]ie trebuie
c\utat\ la mi[c\rile muncitore[ti de la
sfîr[itul secolului al 19-lea [i începutul
secolului 20. De fiecare dat\ lumea s-a
concretizat într-o form\ stabil\ între
[195]
grani]ele unei anumite na]iuni, acolo unde
produc]ia a putut fi asociat\ cu ni[te forme
de redistribuire stabilite prin mijloace poli-
tice mai mult sau mai pu]in autoritare. Din
acest punct de vedere (cel al planific\rii
centralizate) fractura dintre Est [i Vest e
reprezentat\ doar de o diferen]\ metodo-
logic\, nu de un principiu complet diferit.
Îns\ la ora actual\ astfel de modele
coerente de solidaritate na]ional\ par a fi
relicvele unui trecut pe jum\tate nimicit [i
pe jum\tate uitat, abandonat odat\ cu
modelul de guvernare autoritarist\.6
Lumea pe care o vedem în jurul nostru –
în m\sura în care o putem în]elege – a
fost proiectat\ în mare m\sut\ în s\lile de
[edin]e ale unor corpora]ii, în academiile
militare, în agen]iile de pres\, în univer-
sit\]ile de elit\ [i în think tank-urile
finan]ate strategic, iar toate aceste spa]ii
sînt ocupate de ni[te elite care au reu[it
s\ colaboreze extraordinar de bine [i cu
foarte mult succes, în ciuda imenselor dis-
tan]e ce le separ\ – ba chiar s-au folosit
de distan]\ ca s\ ]in\ secret\ colaborarea
lor. Frontierele lumii contemporane nu
mai sînt în primul rînd geografice, ci ierar-
hice [i rasiale, [i separ\ castele [i clasele
sociale în cadrul modelelor globale de cir-
cula]ie [i imobilitate. Dac\ judec\m lucru-
rile astfel, se vede limpede c\ în ultimii
dou\zeci de ani sus]in\torii proiectului
globaliz\rii – pe care i-am putea numi
„clasa capitalist\ transna]ional\” sau
„neoliberali” – au dat dovad\ de o solida-
ritate mult mai eficient\ decît orice
forma]iune de stînga, în ciuda individua-
lismului metodologic existent în teoriile lor
economice.
Solidaritatea existent\ în spa]iul drep-
tei neoliberale, cea a unei clase din ce în
ce mai omogene de oameni de afaceri [i
manageri, a modelat contururile a ceea ce
a fost numit pe scurt „lumea f\r\ frontie-
re”7, iar felul în care aceast\ lume a reu[it
[196]
s\ se adune [i s\ se separe succesiv va fi
subiectul multor pagini scrise de-acum
încolo. Numai c\ solidarit\]ile globale ce
mi-au stîrnit mie interesul se g\sesc totu[i
în spa]iul politic de stînga [i ac]ioneaz\ în
continuare în vederea realiz\rii unui pro-
iect revolu]ionar, dac\ prin asta în]elegem
transformarea egalitarist\ a societ\]ii, ce
va deveni posibil\ prin utilizarea
în]eleapt\ a cuno[tin]elor, deprinderilor [i
idealurilor înalte acumulate de omenire.
Stelele c\l\uzitoare care str\lucesc pretu-
tindeni în textul de fa]\ sînt emanciparea,
autonomia, egalitatea autentic\ [i dreptul
individual [i colectiv la diferen]\.
Pentru a în]elege mai clar ce
înseamn\ în termeni cartografici raportul
dintre imaginarul dominant [i cel disident,
nu trebuie s\ ne gîndim decît la situa]iile
de dat\ relativ recent\, cele ap\rute în
timpul R\zboiului Rece, cînd o hart\ bipo-
lar\ a desp\r]it planeta în dou\ tabere
militare strict definite, dependente fie de
Statele Unite, fie de Uniunea Sovietic\.
Declan[area mi[c\rilor de eliberare
na]ional\ în ]\rile colonizate, apari]ia
imaginii „Lumii a Treia” în anii 1950 [i apoi
consolidarea politic\ a Organiza]iei }\rilor
Nealiniate din anii 1960 a dat na[tere unei
reprezent\ri extrem de diferite a planetei,
una a c\rei influen]\ s-a sim]it în mod evi-
dent pretutindeni în Vest pe tot parcursul
perioadei postbelice – [i mai ales în tim-
pul turbulen]elor sociale, culturale [i politi-
ce din 1968 [i de la începutul anilor 1970.
Aceast\ muta]ie cartografic\, pe care o
ilustreaz\ atît de juc\u[ semnifican]ii flo-
tan]i din opera unui artist precum Oyvind
Fahlström, ne ajut\ s\ în]elegem raportul
de reciprocitate între un imaginar extrem
de instabil [i ac]iunile concrete de solida-
riz\ri globale, care se extinde dincolo de
diviziunea Nord/Sud [i se r\spînde[te în
toate direc]iile. A[a cum vom vedea, în
acea perioad\ cei ce au jucat rolurile prin-
cipale au fost psihiatri aposta]i, anali[ti ce
s-au str\duit s\ nimiceasc\ solidarit\]ile
oprimante pe care revolu]ionarii le înfrun-
tau cu arma în mîn\, dar [i arti[ti care pre-
zentau acte subversive intime sau histrio-
nice ori frînturi din lumile de dincolo de
ele, adic\ alte întreguri. Dinamica psiho-
politic\ a epocii [i semnifica]iile profunde
pe care le putem extrage azi din h\r]ile
sale proteice sînt teme la care voi reveni
ulterior, într-o discu]ie ce urm\re[te s\
descîlceasc\ [i s\ reordoneze cîteva din
ambiguit\]ile ce înconjoar\ a[a-numitul
concept de „Lume a Treia”. Convingerea
mea este aceea a oric\rui istoric [i a celor
mai experimenta]i activi[ti: numai
în]elegerea trecutului recent ne poate eli-
bera, pentru a putea crea un viitor necu-
noscut [i, în ultim\ instan]\, imprevizibil.
Dar viitorul începe exact acum. A[adar,
pentru a putea aborda ceea ce nu sose[te
niciodat\ [i nici nu se termin\ niciodat\,
haide]i s\ plonj\m mai întîi direct în h\r]ile
dominante [i disidente ale prezentului [i
abia apoi s\ ne lans\m în considera]ii
istorice de orice fel. Punctul de plecare al
acestui studiu este reprezentat de h\r]ile
contemporane ale min]ilor noastre dezbi-
nate [i ale lumii noastre, aflat\ într-un pro-
ces tot mai accelerat de schimbare.
Note
1. Daniel R. Montello, „Cognitive Map-
Design Research in the Twentieth Century:
Theoretical and Empirical Approaches”, în
Cartography and Geographic Information
Science, vol. 29, nr. 3, 2002, p. 283,
http://www.geography.wisc.edu/histcart/
v6initiative/12montello.pdf/.
2. Fredric Jameson, „Postmodernism, Or,
The Cultural Logic of Late Capitalism”, în New
Left Review, nr. 146 (iulie-august 1984).
3. Vezi, de exemplu, articolul lui Stuart Hall
„Encoding/Decoding” (1973), în Culture,
Media, Language, Hutchinson, 1980.
4. Lucrarea fundamental\ în acest caz
este The Imaginary Institution of Society,
Cambridge, Massachusetts, MIT Press, 1987,
edi]ia francez\ în1975.
5. Textul antropologic întemeietor îi
apar]ine lui Marcel Mauss, The Gift: The
Forma and Reason for Exchange in Archaic
Societies, New York, Norton, 1990, prima
edi]ie francez\ în 1950.
6. Pentru tranzi]ia de la guvernarea autori-
tarist\ la cea contemporan\ vezi B. Holmes,
„The Flexible Personality: For a New Cultural
Critique”, în Hieroglyphs of the Future, Zagreb,
Arkzin/WHW, 2003, sau pe internet, la
http://www.geocities.com/CognitiveCapitalism/
holmes1.html/.
7. Pentru eseul clasic ce demonteaz\
aceast\ figur\ retoric\ a neoliberalismului vezi
Masao Miyoshi, „A Borderless World?”, în
Politics/Poetics, Documenta X – The Book,
Ostfildern, Cantz, 1997. Pentru mi[carea
social\ pe care a declan[at-o ulterior, vezi
http://www.noborder.org/.
[197]
 University Square, aerial view, Bucharest, 2007. / Piaa Universităii, vedere aeriană, Bucureti, 2007.
[198] [199]

Mappae Mundi Medievalis
Every point of the universe is a fixed
by Gunnar Olsson
point: all you have to do is to hang the
pendulum from it.
Umberto Eco: “Foucaultʼs Pendulum”
The mappae mundi of the middle ages
carry meanings far beyond the conventio-
nal conceptions of mapping. Most impor-
tantly, the purpose of the medieval map
was not primarily to communicate geo-
graphical or cosmological facts but to
charter the world of thought-and-action,
as always a mysterious mixture of the
arts and sciences, albeit during that
period more of the former than of the lat-
ter. It follows that the mappae mundi
should be interpreted ”not primarily as
repositories of the current geographical
knowledge (although a modicum of such
information may sometimes be obtained
from nowhere else) but as illustrated his-
tories or moralized, didactic displays in a
geographical setting.”1 Their prime
function was consequently not to record
exact geographical facts, but to imitate in
drawing the lessons of the Scriptures, to
weave into the same fabric the threads of
time and place, history and geography,
textual narrative and pictorial representa-
tion.2 In the minds of their makers these
so called maps were not primarily maps
at all, but paintings, artistic creations
made with the same techniques of illumi-
nation as other manuscripts, the Red Sea
appropriately colored red.
[200]
To understand a mappa mundi (indeed to
understand any map) is to approach it as
a palimsest, a parchment written on
twice, the first text erased, the second
covering the traces of the old. Since its
rhetorical force depends on the internal
coherence of the narrative, and since the
spiritual world is always emphasized over
the physical, the pictured scenes are
positioned to fit the temporal logic of the
story rather than the realities of geograp-
hical space. Thus, while it may be fair to
say that the Greeks measured the earth
by the stars and the Romans by milesto-
nes, the medieval Christians got their
directions from the angels, one Heaven
evidently as good as another.3 Typical of
its time was Saint Augustine’s saying
that, ”a man who has faith in you …
though he may not know the tracks of the
Great Bear, is altogether better than
another who measures the sky and
counts the stars and weighs the ele-
ments.”4 But what was the light that gui-
ded the magi to Bethlehem? A celestial
body; a newborn baby; a word picked out
of the Evangelist’s portmanteau? A hard
fact of astronomy; a social fact of astrolo-
gy; an episode from the canon of world
literature?
The questions furnish the answers, for
just as stars come in many forms so do
the mappae mundi. The most frequent
and best known are the T/O maps, so
called because they look like an anagram
with the letter T embraced by an O. At the
edge of that world was the Ocean Sea, a
conception deeply rooted in the geograp-
hies of Anaximander, Alexander and
Pytheas, all of them ultimately grounded
in Homer’s description of Achilles’ shield.5
Surrounded by this dangerous and unna-
vigable water was the earth proper, by
the cross-like confluence of the Don, the
Nile and the Mediterranean divided into
the three continents of Asia, Europe and
Africa, those lands in turn settled by the
families of Shem, Ham and Japheth, all
descendents of Noah. Since the sun rises
in the east and sets in the west, the map
was oriented accordingly, the shining
Orient placed at the top, the shadowy
Pillars of Hercules at the bottom,
Jerusalem sometimes, though not
always, at the center. The symbolism of
the letter T was incredibly rich, ranging
from the wooden cross of Christ to the
trees in the garden of Eden, from the
theological debates over trinity to the
geometrical techniques of triangulation.
Although the oldest T/O maps have not
survived, it is generally agreed
that the pattern was set by Isidore (ca
560-636), bishop of Seville, proficient wri-
ter and compiler of the twenty volume
Etymologiae, a highly influential encyclo-
pedia of human and divine subjects; it
was he who derived the word homo from
humus, by analogy man from earth, dust
from dust and back to dust again. As the
world’s leading expert on Paradise, this
prelate was naturally interested in the
precise location of that same utopia.
Paradoxical indeed, for while utopia is a
ou-topos, a no-place, it is at the same
time a eu-topos, a place-of-happiness,6
in toto a devastating critique of the domi-
nant ideology. After much thought Isidore
set this imagination in the Far East, more
exactly in an isolated place surrounded
by a high wall lest it be invaded by sche-
ming hords of lustful sinners. The paral-
lels to Alexander’s quest for the eastern
shore of the Oikumene are striking, a fact
which suggests that the mappae mundi
may be best treated as maps of desire, in
their function closely related to the ima-
ges which nowadays are projected onto
[201]
millions of movie and television screens.7
For the medieval mapmakers – who sha-
red Ptolemy’s idea of imitating in drawing
but had forgotten about his longitudes
and latitudes – the main goal was not to
capture the mountains, rivers and cities
of the physical earth, but to make the
incredible credible by turning the invisible
visible. A remarkable advance in that
direction was made by Hugh (ca 1097-
1141), influential master of the school at
the abbey of St. Victor in Paris. Although
himself a mystic, this man readily
acknowledged that the world is not only
spiritual (i.e. imaginary and symbolic), but
material (i.e. real) as well. To that pre-
Lacanian end, in a remark by six centu-
ries predating Giambattista Vico, he
explicitly stated that ”the significance of
things is far more excellent than that of
words, because the latter was establis-
hed by usage, but Nature dictated the for-
mer. The latter is the voice of men, the
former the voice of God speaking to
men.”8 And in another text, in a tone wort-
hy of the best postmodernist, he stressed
that ”it is not things nor the images of
things but rather their meaning that we
wish to show, not what things in themsel-
ves mean, but what is meant by them.”9
As a pigeon-holing teacher Hugh knew
from experience not only that memory is
a central feature of all meaning formation,
but that memory without rules is like an
uncatalogued library, a contradiction in
terms.
Since memory has both structure and
content, Hugh devoted his life to the
development of better techniques of
remembering, well knowing that desig-
ning rules for remembering is one thing,
forming rules for forgetting quite another.
In particular he stressed that we remem-
ber by means of imaginary pictures,10 lite-
[202]
rally representations of spatially distribu-
ted topoi, not the least as these places
are expressed in the typographical layout
of the page itself. In his own words, ”it is
a great value for fixing a memory-image
that when we read books, we study to
impress on our memory through our men-
tal-image-forming power [per imaginatio-
nem] not only the number and order of
verses or ideas, but at the same time the
color, shape, position, and placement of
the letters, where we have seen this or
that written, in what part, in what location
(at the top, the middle, or the bottom) we
saw it positioned, in what color we obser-
ved the trace of the letter or the ornamen-
ted surface of the parchment. Indeed I
consider nothing so useful for stimulating
memory as this.” 11
With these ideas constantly in mind Hugh
constructed a range of memory aids,
each one essentially a thesaurus sapien-
tiae, a ’storage-room’ or ’knowledge-con-
tainer’, in which he deposited the mental
pictures of whatever it was that he wan-
ted to remember.12 Although their designs
varied slightly, these intellectual tools
were all constructed from blueprints
given by the Scriptures, especially by the
chapters of Genesis in which God looked
back at what he had done, saw how great
man’s wickedness had become and
concluded that the results were not to his
liking. His heart was filled with pain and
in his wisdom the Almighty decided to do
away with it all, not, however, with Noah,
who he considered a righteous man, bla-
meless among the people of his time. So
God, the LORD, said to Noah,
I am going to put an end to all people, for
the earth is filled with violence because of
them. I am surely going to destroy both
them and the earth. So make yourself an
ark of cypress wood; make rooms in it
and coat it with pitch inside and out….
Everything on earth will perish. But I will
establish my covenant with you, and you
will enter the ark – you and your sons and
your wife and your sons’ wives with you.
You are to bring into the ark two of all
living creatures, male and female, to
keep them alive with you….You are to
take every kind of food that is to be eaten
and store it away as food for you and for
them. 13
For Hugh the ark clearly served as God’s
favorite thesaurus sapientiae, a container
of everything worth remembering, hence
of everything worth knowing and preser-
ving. And so rich is the biblical language
that the term ark denotes not only Noah’s
rescue ship but the covenant between
God and his people, these laws and regu-
lations in turn transferred from the realm
of meaning into the chest in which they
are stored, the wooden coffer on the table
of the tabernacle that is hidden behind
the curtain which separates the Most
Holy Place from the merely Holy Place, a
sacred position from which it must never
be removed. And so it is that neither word
nor world sit still, a fact which helps
explain why Moses, after having finished
writing his law book, gave the following
command to the Levites: ”Take this Book
of the Law and place it beside the ark of
the covenant of the LORD your God.
There it will remain as a witness against
you. For I know how rebellious and stiff-
necked you are. If you have been rebel-
lious against the LORD while I am still
alive and with you, how much more will
you rebel after I die!”14 No wonder that
Moses knew the conditons of power. He
was the first to have them codified.
In a similar manner Hugh’s arca sapien-
tiae may be seen as the floating metap-
hor of his own mnemonics, a model of
memory which was inherently locational.
This fascinating attempt at codification
permeated also the famous map (long
since lost)15 in which he depicted the
world as an oval-shaped vessel, its first,
second and third
class passengers routinely assigned their
respective stations on the lower, middle
and upper decks.16 As the instructions
show, there is a short step from the con-
[203]
ception of God as architect to the concep-
tion of God as geometrician.17 To be pre-
cise: “The perfect ark is circumscribed
with an oblong circle, which touches each
of its corners, and the space which the
circumference includes represents the
earth. In this space, a world map is depic-
ted in this fashion: the front of the ark
faces the east, and the rear faces the
west…. In the apex of the east formed
between the circle and the head of the
ark is Paradise…. In the other apex,
which juts out to the west is the Last
Judgment with the chosen to the right,
and the reprobates to the left. In the nort-
hern corner of this apex is Hell, where the
damned are thrown with the apostate spi-
rits.”18
How fortunate for us that the LORD chan-
ged his mind and instead of wiping man-
kind off the face of the earth taught Noah
– and by extension Hugh – how to esca-
pe the flood! And how striking that the
oval-shaped map which was issued from
the abbey of St. Victor now reappears as
what it really is: a postmodernist palim-
psest eight hundred and fifty years in
advance of Gilles Deleuze. Thus, it is
tempting to imagine how the latter, fore-
most critic/practitioner of cartographical
reason,19 rises from the table at the Bar
de Mille Plateaux, folds his napkin, kisses
his friend and whispers, ”Oh Félix, always
remember that the mappa of a map is a
screening screen, a mirror of memories
too easily forgotten. Nothing but the bot-
tomless surface-in-between. Therefore,
every map is an interface, every labyrinth
a folded abyss.”
And yet. The ingenuity of Hugh’s ark –
Paradise in the east, Hell in the west –
easily fades in comparison with the beau-
ty and symbolism of the Ebstorfer Karte,
the largest mappa mundi to come our
[204]
way, thirty sheets of goat skin sewn ally lost in the flames of an allied air raid,
together (some sheets missing), a total of thanks to the old records soon resurrec-
almost thirteen square meters. ted again, for financial reasons issued in
four hand-colored versions, three pre-
* sently in various museums including that
The Ebstorfer Karte is an outstanding in the Ebstorf convent, one sold to a pri-
example of invisible connections made vate collector. It is these tales of tales,
visible, like all mappae mundi a thesau- these copies of copies that a century of
rus sapientiae, in this case of unsurpas- research has struggled to interpret. No
sed richness. In its structure a topograp- end in sight.22
hical rendering of the world, in its content In its present state the map measures
a compendium of everything worth kno- 3.58 x 3.56 meters. However, conside-
wing. Not a descriptive copy of the world ring that goat skin is a living material,
as it is, rather a normative interpretation hence liable to shrinkage and expansion,
of what it ought to be. Seemingly a world- it is not unlikely that what presently is
picture, in reality a world-picturing. An almost a square originally was a perfect
icon in disguise, by definition a painting square. Inscribed into that quadrat is the
which is not a painting. T/O map proper: at the edge of the world
Although the questions of why, when, lies the circular Ocean, at the center
where and by whom may never be fully Jerusalem surrounded by the earth itself,
answered,20 there is general agreement the latter divided into three continents by
that the map stems from the thirteenth or the main waterways, in this instance sha-
fourteenth century, most likely from the ped less as a T and more like a Y. Filling
years around 1235. Its author (almost the empty space between the circular
certainly not the same as its painter) may earth and the square frame are some
or may not have been Gervase, originally densely written marginal notes, a kind of
from Tilbury, England, well known encyc- user’s manual put together for the benefit
lopedist, for different periods student and of readers and travellers alike. Even
teacher of canon law in Bologna, member though most of these comments, unfortu-
of the Sicilian court, judge of the archbis- nately not included in Miller’s reproduc-
hop of Arles and the count of Provence, tion, are lifted directly from Isidore’s
eventually in the service of the Guelphs Etymologiae, they are highly informative,
as provost in Ebstorf. not the least because the margins were
It was in this Niedersachsen town on the places of transformation and paradox,
Lüneburger Heide that the map most like- pun and perversity, areas reserved for
ly was put together, initially used as a the show and resolution of contradictions
teaching aid, later as a wall decoration and conflicts.23 The space located inland
hung in the dean’s residence, later still as of the Ocean river – what to the Greeks
an altarpiece. Thereafter it was long for- had been the Oikumene – is filled with at
gotten, in 1830 rediscovered in a closet of least 1,224 drawings, most of them sup-
the Benedictine nunnery, four years later plemented with a written commentary,
moved to the historical collections in everything in striking (albeit not perfectly
Hannover, restored, copied, photograp- retrievable) colors. In general, the size of
hed and carefully documented,21 eventu- the pictures reflects their importance in
the story rather than the physical exten-
sion of the place in which the events tied
to them allegedly occurred. The picture-
world is the world-picture, a spatialization
of Judaic, Greek and Christian literature.
James Joyce prefigured.
By all measures the Ebstorf map is a
genre-transgressing work of art in which
text and picture are intricately interwoven
into an uncomparable encyclopedia, a
forerunner of Julio Cortázar’s Hopscotch,
a hodgepodge of biblical, classical, and
fabulous history mixed with the names of
true places, cities and people. As already
noted, its primary purpose was not to
measure the earth surface, but to show in
pictures how all history is embedded in
the particular history of Christianity.24 In
this remarkable conception the tales of
fact and fiction are never in conflict, the
imaginary road from Ebstorf to Paradise
as clearly marked as the real road from
Ebstorf to Rome. Walled in by monastic
regulations most munks and nuns could
visit Jerusalem only in their dreams and it
was as road atlases in their spiritual rat-
her than physical pilgrimages that the
mappae mundi played a major role. In
that regard there are in fact some striking
parallels between Gervase’s Ebstorfer
Karte and Cosmas’ Christian
Topography, for in both cases the struc-
ture of chorology and the content of chro-
nography are so tightly interwoven that
neither the weft nor the warp can be
disentangled. All in all a wonderfilled
dance of ontological transformations.25
Since the Ebstorf specimen is not only a
literary and pictorial document but a map
as well, the cardinal directions are clearly
marked. Not, however, by the customary
winds blowing their rhumb-lines onto the
portolan charts, but by the body of Christ
pointing the way to salvation. Placed at
[205]
the top of the map, in the far east, is the-
refore a picture of the Saviour’s head, in
the west his feet, in the south and north
his left and right hands. Together these
body parts serve as the mapmakers’ fix-
points, overriding, but not entirely era-
sing, the latitudes and longitudes of ordi-
nary geography. Most noteworthy is the
fact that the orientation marks are positio-
ned neither inside nor outside the
Oikumene, but exactly in that limit of
limits which is the Ocean itself.
Rephrased, Christ’s head, feet and
hands are all doubly bound, partly tied to
the solid ground of the terra firma, partly
to the unknown on the other side. The
abyss between certainty and ambiguity
transcended, the medieval monks torn by
the same fears and desires as Pytheas
and Alexander fifteen centuries before
them.
It is in the interweaving of Christian and
Ptolemaic coordinates that the Ebstorfer
most profoundly differs from other medie-
val maps, including those in the London
Psalter and the Hereford Cathedral, the
former in the size of 170 x 124 millimeters
and hidden in a book, the latter measu-
ring 1.58 x 1.33 meters and publicly dis-
played either as an altarpiece or for pure-
ly educational purposes.26 Most impor-
tantly, the English maps pictured the
world as a gift offered through Christ,
while their German cousin conceived the
world as Christ. Rephrased, the makers
of the Ebstorfer Karte seem never to
have doubted that the world is Christ; as
they believed that Jesus is God
Incarnate, so by extension they believed
that the earth is Christ embodied.
Strange, yet not as surprising as it might
at first appear. For not only was there in
Greek cartography a tradition of likening
the world to the human being, but the
[206]
medieval public was of course thoroughly
familiar with the Christian story of how the
word turned to flesh and came to dwell
among us.27 To latecomers as ourselves
the associations run the other direction
as well, not the least to the Here Comes
Everybody of Finnegans Wake and to the
works of Samuel Beckett, for a period
Joyce’s secretary, the genius who drea-
med of a writing which is not about
something, but is that something itself.28
And now it may finally be surmised that to
the maker(s) of the Ebstorf map the over-
riding aim was to project an image of
God’s Son, not, however, in the form of a
tatoo etched onto the skin of a parch-
ment, but as the privileged vehicle of all
human thought-and-action. In my imagi-
nation I hear first the soft voice of
Stéphane Mallarmé, ’paint not the thing,
but the effect it produces’, then the
chants of the monks, ’paint neither the
thing nor its effects, but the forces which
produce both the thing and its effects’. To
the critic of cartographical reason the
task is self-evident: study the particular
coordinate net in which the clerics simul-
taneously captured and shaped their uni-
verse of material and social relations.
Give me a fix-point and I shall move the
world, weave me a Marduk-net and Evil
will be killed! Square the circle, for it was
through the proportions of Vitruvius’
homo quadratus that medieval man
translated number into mystical sym-
bols.29 In the succinct words of Umberto
Eco, “according to the theory of homo
quadratus, number is the principle of the
universe, and numbers possess symboli-
cal meanings which are grounded in cor-
respondences at once numerical and
aesthetic…. Vitruvius taught that four
was the number of man, because the dis-
tance between his extended arms was
the same as his height – thus giving the
base and height of a square. Four was
the number of moral perfection, and men
experienced in the struggle for moral per-
fection were called ’tetragonal’. However,
homo quadratus was also pentagonal, for
five was another number of arcane signi-
ficance which symbolised mystical and
aesthetic perfection. Five was a circular
number [which] was found in man, for if
the extremities of his body were joined by
straight lines they formed a pentagon (an
image found in Villard de Honnecourt,
and also in the much better known dra-
wing by Leonardo)”.30
As recalled, the main principle of
Vitruvian architecture was that “without
symmetry and proportion there can be no
principles in the design of any temple;
that is, if there is no precise relation bet-
ween its members, as in the case of
those of a well shaped man…. In the
human body the central point is naturally
the navel. For if a man placed flat on his
back, with his hands and feet extended,
and a pair of compasses centered at his
navel, the fingers and toes of his two
hands and feet will touch the circumfe-
rence of a circle described therefrom.
And just as the human body yields a cir-
cular outline, so too a square figure may
be found from it. For if we measure the
distance from the soles of the feet to the
top of the head, and then apply that mea-
sure to the outstretched arms, the bre-
adth will be found to be the same as the
height, as in the case of plane surfaces
which are perfectly square.”31
* foot partly resting on the ground, the left
Squaring the circle of the Ebstorfer Karte
is to lay bare its coordinate net, by no
coincidence patterned in the same man-
ner as the coordinate net of all other
maps: up and down, right and left, an
origo at the center. Homo circularis,
Homo quadratus. Cartographical reason
undressed. Enuma elish resurrected.
At the commanding top, in the spot where
the ancient star-gazers had envisioned
the North Pole, the medieval believers
painted the head of Christ. No longer a
blinking star, but a shining light. No long-
er the fourth corner of Pytheas’ constella-
tion, but an icon. Held in place by a rec-
tangular frame, the Saviour looks straight
ahead, his eyes blazing the way through
time and space. In the upper corners of
this figure are written the two letters in
the lower corners the words primus and
et novissimus, for ”I am the Alpha and the
Omega, who is, and who was and who is
to come, the Almighty.”32 And, as no
monk needed to be reminded, this quota-
tion ties back to the story of how Thomas
Didymus (nick-named ’The Doubter’)
once asked Jesus, ”we don’t know where
you are going, so how can we know the
way?” to which he got the answer, ”I am
the way the truth and the life. No one
comes to the father without me.”33
It was exactly this passage that the
Ebstorf Benedictines turned into a medie-
val Baedeker, an illustrated tour-guide
designed to help the pilgrims find their
way to salvation. Connecting the two
poles of the accompanying map –
Christ’s head in the east, his feet in the
west – is the zero meridian, an invisible
line running from top to bottom.
While Christ’s head is vaguely placed
where the sun rises, his feet are at the
mythological Pillars of Hercules, the right
walking on nothing but water;34 as recal-
led, it was at these Straights of Gibraltar
that the ancient mariners believed that
the Oikumene changed into the
[207]
Anoikumene. Tied to that place, and
deeply etched into the mind of every sai-
lor, was the warning signal non plus ultra
– HERE BUT NO FURTHER!35 Yet, these
forbidding words were soon to be repla-
ced by the challenging Plus ultra –
FURTHER STILL! Through the erasure
of the non, Anaximander’s to apeiron
was for ever transcended by the explo-
rers of the New Age, the finis turning into
the novissimus, one narrative replacing
another. As every rhetorician knows, the
easiest way to be believed is to tell a
story. And as every cartographer knows,
all stories are in essence travel stories,
infinite chains of metonymies in which
one wor(l)d slides into another, a postmo-
dern narrative with multi-dimensional
meanings.
The particular characteristic that makes
the Ebstorf map so special is the tremen-
dous skill by which its authors tell several
stories at the same time, in general
moving from Genesis to Revelation,
Alexander serving as border guard in the
east, Hercules in the west. Through the
mappers’ creative mixture of word and
picture they take the audience down the
beaten track of the prime meridian, holy
and worldly events typically rendered in
parallel. Thus, shown immediately below
Christ’s head are the outlines of two sym-
metrical itineraries, one anchored in the
Old Testament, the other in the
Alexander legends.36
The first station along the biblical route is
paradise itself, here shown in all its splen-
dors, including a painting of Adam and
Eve in their nakedness, the tree of life on
one side, the snake climbing the tree of
knowledge on the other. Further to the
northwest, where four streams were said
to come up from the earth and water the
whole surface of the ground,37 there is yet
[208]
another Eden, this one protected by a
wall of fire; indeed the mappers seem
genuinely uncertain about where exactly
to locate the earthly paradise and for that
reason they let it appear at different times
and at different places.38 However, they
did not go as far as Cosmas
Indicopleustes, who six centuries earlier
had taken the word ou-topia so literally
that he refused to put it on this earth at all
but set it in the No-where on the other
side of the unnavigable Ocean. In com-
parison, the Hereford map chose a midd-
le road and had it placed on an island at
the very edge of the habitable world,
Adam and Eve expelled from the walled-
in garden to the uncertainties of the terra
firma.39
Occasionally the Ebstorfers came close
to practicing the same type of ambiguity,
for when they painted the ’Promised
Land of Saints’ – the imaginary island
which the legendary Saint Brendan had
discovered somewhere to the west of
Ireland – they gave it the form of a rec-
tangular island off the coast of Africa. On
the other hand, there is not a single trace
of Presbyter Johannes, better known as
Prester John. Given the popularity of this
figure, and the dates of the map, the
omission is quite surprising, for the news
about his empire of milk and honey
began to circulate already around 1145.40
Perhaps the exclusion is somehow rela-
ted to the Council of 1240 at which it was
officially decided that the entire idea of an
earthly paradise is so ridiculous that it
must be condemned. But even edicts
occasionally travel slowly and when
Columbus on his third voyage reached
the mouth of the Orinoco, he thought he
had discovered one of the paradise
rivers. From that mistaken belief he then
concluded that he was at the very top of
the earth, the earth itself being not round
but pear-shaped. In the same mood he
named one of the Cuban capes ’Alpha
and Omega’.
At the same distance from Christ’s head
as the picture of Adam and Eve, but posi-
tioned to the left rather than the right, are
several illustrations which refer not to the
Bible but to the Alexander legends. In a
direct parallel to Genesis 2 and 3 the first
of these paintings – like that of Adam and
Eve put in a rectangular frame – shows
the Emperor standing between the two
oracular trees, barefoot, bareheaded and
dressed in a red mantel. Nailed to that
position, simultaneously illuminated by
both the sun and the moon, he is told by
the two oracles, one speaking Greek, the
other ’Indian’, that he will soon die. Next
to this pivotal painting are several other
references to the Emperor’s adventures,
one showing a group of Chinese behind
their Great Wall, another a people so
peace-loving that they live on nothing but
the smell of apples. Located in the same
area are the tombs of Persepolis, the
place where Alexander, in a gesture of
magnanimity, buried Darius, the Persian
king he so decisively had defeated and
whose family he so cruelly (or was it so
respectfully) refused to set free. Farther
away is the city of Alexandria shown with
its already demolished light-house, earli-
er one of the world’s seven wonders. To
be exact, Alexander is mentioned ten
times, pictured about fifteen.41
Whereas illustrations of history’s most
central events (including the Tower of
Babel) are cluttered around the main
meridian, most horror stories are relega-
ted to the margins. Outstanding in this
respect is the treatment of the apocalyp-
tic people of Gog and Magog, in number
like the sand on the seashore, a legend
often tied to the Scythian invasions which
via Armenia and Mesopotamia reached
Syria and Palestine around 630 BCE.42
Told and retold in many contexts, these
ingredients are here mixed into a potent
brew of psychedelic proportions.43
Following convention the mappers pla-
ced this home of Antichrist in the far nort-
heast (more correctly eastnorth), close to
Christ’s right hand, its stigmata clearly
visible. There, within a rectangular frame
of bricks and fire, the biblical author
recalls how the Sovereign LORD once
declared that ”I am against you Gog …. I
will turn you around, put hooks in your
jaws and bring you out with your whole
army…. On the mountains of Israel you
will fall, you and your troops and the
nations with you. I will give you as food to
all kinds of carrion birds and to the wild
animals.”44 The result is a scene of how
they ”eat the flesh of mighty men and
drink the blood of the princes of the earth
as if they were rams and lambs, goats
and bulls – all of them fattened animals
from Bashan. At the sacrifice I [the
Sovereign LORD] am preparing for you,
you will eat fat till you are glutted and
drink blood till you are drunk. At my table
you will eat your fill of horses and riders,
mighty men and soldiers of every kind.”45
Seems like Hell to me. And that, of cour-
se, was the intention.
On the other side of the earth life is
equally strange, albeit not equally evil.
Thus, along the southern rim of the
Oikumene, on the outskirts of Africa,
there lives a fantastic range of monsters,
peculiar beings that everyone talks about
but nobody has ever seen; literally the
Others of the other, etymologically con-
nected with the word monere, ’to warn’.
These symbols of human ambiguity,
most of them invented already by Pliny
[209]
the Elder, carry names as fanciful as the
characteristics of their bearers, for to be
monstrous is to be deformed. The map in
fact assembles a stunning total of twenty-
four of these different races, including the
Anthropophagi (’man-eater’), who drink
from human skulls and wear human
heads and scalps on their breasts; the
Blemmyae, who lack heads and necks
and have their faces on their chests; the
Cynocephali (’dog-head’), who have
hugh teeth, breathe flames and commu-
nicate through barking; the Panotii (’all-
ears’), very shy and with ears so big that
they can be used as both blankets and
wings; the Sciopods (’shadow-foot’), one-
legged but extremely swift creatures, who
spend their days lying on their back, sha-
dowing themselves with their enormous
foot. On an island in the Nile a dwarf is
riding on a domesticated crocodile.46
Everything monstrous is positioned in the
vicinity of Christ’s left hand (not stigmati-
zed), an indication that also the non-clas-
sifiable is subject to the LORD’S embra-
ce, albeit kept at maximum distance.
After all, Christianity claims to be the only
major religion that welcomes not only the
rich and the beautiful, but also the poor
and the handicapped, not only the rulers
of the world but the prostitutes and the
leprous as well. And therein lies the
importance of the monsters, because
they provided valuable input into the ana-
lyses of what it means to be human.
Crucial indeed, especially as it was belie-
ved that only human souls may be admit-
ted to paradise. The challenge was enor-
mous and it was considered a great mis-
sionary success when it was reported
that a Dog-Head, perhaps the most mon-
strous of all monsters, had not only been
converted but been turned into one of the
most prominent saints.47 Unfathomable is
[210]
the magic of ontological transforma-
tions.48
* of Jerusalem and the Hell of Gog is
In my interpretation, it is exactly this
powerfilled question of what it means to
be human that lies at the heart of the
Ebstorf map. Its proposed answer is eve-
rywhere to be seen, but nowhere as cle-
arly as in the origo of the coordinate net,
the geometrical center of the circular
earth and the quadratic map alike. Self-
reference embodied, Christ’s grave in his
navel, Jesus himself a second Adam.
Osiris reawakened, all winds in the same
bag, all planets caught in the same geo-
metry.
At this pivot of the four quarters the map
puts the city of Jerusalem,49 in the written
text described as the earthly capital of
Palestine,50 in the painted picture shown
as the heavenly capital of Christianity, the
ideological rather than the geographic
center of the world. Surrounded by a gol-
den wall with twelve towers, this place is
so unique that it is enclosed in a square
(not merely rectangular) frame, the only
painting so adorned. Filling this crucial
space is an icon of the Saviour himself
appropriately painted en face in the flat
perspective of the time. Newly risen from
the tomb his eyes are set on the regions
of the north, his fingers crossed, his hand
raised in blessing.
Although the map’s geometry is never
perfect, the horizontal and vertical axes
definitely traverse the central square,
perhaps intersecting in Christ’s face, pos-
sibly in the sacred point between his
eyes.51 Running through the same center
is a fascinating diagonal, one end in the
Gog and Magog area of the eastnorth,
the other in the Garden of the Hesperides
in the far westsouth, a peninsula guarded
by a serpent with its tail in its mouth, the
only picture with a frame like that.52 Along
the same axis, midway between the tomb
Noah’s ark stranded on Mount Ararat,
while in the other direction, midway bet-
ween Jerusalem and the Hesperidian
Garden, is the island of Sicily shaped as
a giant heart; as recalled, Gervase spent
part of his early life at the Sicilian court
and a romantic mind easily imagines how
he might have spent his nights. At any
rate, all places along the diagonal – Gog
and Magog included – are in reality topoi
of salvation, the quadratic Jerusalem one
with the apocolyptic Jerusalem.
Relevation revealed, for like a first centu-
ry Molly Bloom John had reported how he
“saw a new heaven and a new earth, for
the first heaven and the first earth had
passed away, and there was no longer
any sea. I saw the holy city of Jerusalem,
coming down out of heaven from God,
prepared as a bride beautifully dressed
for her husband. And I heard a loud voice
from the throne saying…’I am the Alpha
and the Omega, the Beginning and the
End. To him who is thirsty I will give to
drink without cost from the spring of the
water of life.’ [And] one of the seven ang-
els who had the seven bowls full of the
seven last plagues came and said to me,
’Come, I will show you the bride, the wife
of the Lamb.’ And he carried me away in
the Spirit to a mountain great and high,
and he showed me the Holy City,
Jerusalem, coming down out of the hea-
ven from God. It shone with the glory of
God, and its brilliance was like that of a
very precious jewel, like a jasper, clear as
a crystal. It had a great, high wall with
twelve gates, and with twelve angels at
the gate.53
Another diagonal, located more to the
east but almost perpendicular to the Gog-
Hesperides axis, ties together the mis-
sing goatskins in the upper right corner
and the partly lost pieces in the lower left,
all of them mysteriously stolen in 1888,
when the original map was disassembled
and sent to Berlin for restoration. The
intriguing question is, of course, why
these and no other sheets were taken. A
possible answer is that the text in the
upper right-hand corner may have contai-
ned clues to the problem of the map’s
provenience, while the lower left showed
the area of Niedersachsen, another key
to its origin. These questions are them-
selves directly connected to the puzzle of
why it was Jerusalem, rather than
Ebstorf, that was placed at the world’s
center; in most other maps (some promi-
nent mappae mundi excluded) the center
of the world is one with the mapmaker’s
own home – for the Greeks it was Delos
or Delphi, for the Alexandrians the obser-
vatory on Mount Atabyrion, for the
Romans the city of Rome, Mecka for the
Arabs.
Similar considerations may well have
been on the Ebstorfers’ mind, for in terms
of geographical detail nothing on the map
compares to Niedersachsen. Indeed this
region contains marks not only of
Alexander the Great, who most likely had
never heard of it much less had ever set
foot there, but of numerous episcopal
sees and monastic centers as well. In
addition, there is the town of
’Ebbekestorf’ itself, here shown with the
graves of three martyrs, holy figures
otherwise unknown.
*
A fascinating document. In the words of
one of its most prominent commentators:
”The Ebstorf World Map must be seen
[211]
concurrently from various standpoints;
from the point of view of geography it is a
map; from that of learning generally, an
encyclopedia; as a work of iconography,
it is a work of God’s creation; as a work of
politics, a sign of lordship. And as a work
of piety, it represents a means of medita-
tion.”54
Yet, perhaps even more importantly, the
Ebstorf map is an outstanding, indeed
astonishing, example of cartographical
reason in practice. The human body –
here elevated into the body of Christ him-
self – becomes the coordinate net of the
entire universe, a merger of Vitruvius’
Homo circularis and Homo quadratus two
centuries before Leonardo.55 A piece of
art in which picture and narrative join for-
ces in a continuous play of ontological
transformations. In the words of the
expert:
Does Britannia, when it sleeps, dream? Is
America her dream? – in which all that
cannot pass in the metropolitan
Wakefulness is allow’d Expression away
in the restless Slumber of these
Provinces, and on West-ward, wherever
’tis not yet mapp’d, nor written down, nor
ever, by the majority of Mankind, seen, –
serving as a very Rubbish-tip for
Subjunctive Hopes, for all that may yet be
true, – Earthly Paradise, Fountain of
Youth, Realms of Prester John, Christ’s
Kingdom, ever behind the sunset, safe till
the next Territory to the West be seen
and recorded, measur’d and tied in, back
into the Net-Work of Points already
known, that slowly triangulates its Way
into the Continent, changing all from sub-
junctive to declarative, reducing
Possibilities to Simplicities that serve the
ends of Governments, – winning away
from the Sacred, its Borderlands one by
one, and assuming them unto the bare
[212]
mortal World that is our home, and our Notes
Despair.
”Yet must the Sensorium be nourish’d,” 1. Quotation from Woodward, David: ”Reality,
Mason, insomniack, addresses himself in Symbolism, Time, and Space in Medieval
World Maps,” Annals of the American
a sort of Gastrick Speech he had devis’d
Association of Geographers, Vol. 75, 1985, p.
for Hours like these, ”… as the Body, with
515. Also note the considerable overlaps bet-
its transcendent Desires, the foremost ween that article and the more extensive tre-
being eternal Youth, – for which, alas, atments in Woodward, David: ”Medieval
one seeks in vain thro’ the Enthusiasts’ Mappaemundi,” in Harley, J.B. and David
Fair, that defines the Philadelphia Woodward (eds): The History of Cartography.
Sabbath, – the best Offer heard, being of Vol. 1. Cartography in Prehistoric, Ancient,
Bodily Resurrection, which unhappily yet and Medieval Europe and the Mediterranean.
requires Death as a pre-condition….”56 Chicago: University of Chicago Press, 1987.
Woodward’s way to this now standard inter-
* pretation was prepared especially by Wright,
John Kirtland: The Geographical Lore of the
But what do they look like, the secret
Time of the Crusades: A Study in the History
maps, which serve the same functions for of Medieval Science and Tradition in Western
today’s rulers as the Ebstorfer Karte once Europe. New York: American Geographical
did for the salvation of the German Society, 1925.
monks and the Mason-Dixon line for the In this context it is important to stress the
future of Britannia? Squaring the circle of close cooperation between Woodward and
that question is no easy feat, for the J.B. Harley during the decade prior to the lat-
world’s omphalos seems sometimes to ter’s untimely death in 1991. Several of
be located in Washington, sometimes in Harley’s seminal pieces – with a critical intro-
Beijing – to say nothing about the alterna- duction by J.H. Andrews – have later been
collected in Harley, J.B.: The New Nature of
tive paradises of Jerusalem, Baghdad or
Maps: Essays in the History of Cartography.
Rome, Brussels or Stockholm, 1050 Edited by Paul Laxton. Baltimore, MD: Johns
Campus Drive or Kåbo 23:7. The ideas of Hopkins University Press, 2001. For further
bodily resurrection still the best offer comments on Harley’s conception of power
heard, the drawing of the right line the and politics see Crampton, Jeremy W.: ”Maps
very shape of contempt. as Social Constructions: Power,
Which techniques does the cartographic Communication and Visualization,” Progress
reasoner actually use, when (s)he wea- in Human Geography, Vol. 25, 2001, pp. 235-
ves that Marduk-net of longitudes and 252.
latitudes, establishes the fix-points, 2. In addition to the classical overviews by
Woodward and Wright see Kimble, George
calibrates the scales, screens the map-
H.T.: Geography in the Middle Ages. London:
pae?
Methuen, 1938; Brown, Lloyd A.: The Story of
Maps. Boston: Little, Brown and Company,
1949, Ch IV; Leithäuser, Joachim G.: Mappae
Mundi: Die geistige Eroberung der Welt.
Berlin: Safari, 1958; Gautier Dalché, Patrick:
Géographie et culture: la représentation de
l’espace du VIe au XIIe siècle. Aldershot:
Ashgate, 1997; Edson, Evelyn: Mapping
Time and Space: How Medieval Mapmakers
Viewed Their World. London: British Library,
1999; and, especially, the detailed and
insightful discussions in Arentzen, Jörg-
Geerd: Imago Mundi Cartographia. Studien
zur Bildlichkeit mittelaltericher Welt- und Öku-
menekarten unter besonderer Berücksichtigung
des Zusammanwirkens von Text und Bild.
München: Wilhelm Fink, 1984. More than a
century after their original publication much
useful information may still be found in the six
volumes of Miller, Konrad: Mappae mundi.
Die ältesten Weltkarten. Stuttgart: Jos.
Roth’sche, 1895-98 updated and reworked in
Destombes, Marcel: Mappemondes A.D.
1200-1500. Catalogue préparé par la
Commission des Cartes Anciennes de
l’Union Géographique Internationale.
Amsterdam: Israel, 1964. A most extensive
bibliography is in Gow, Andrew and Jolanta
Pekacz: A Bibliography of Scholarship on
Mappaemundi and Early World Maps,
http://www.ualberta.ca/~agow/mapbib.html
3. There is in fact much to suggest that in
Plato’s Timaeus the starry heaven was consi-
dered the tautological topos of time. For furt-
her elaborations see Sallis, John: Chorology:
On Beginning in Plato’s ’Timaeus’.
Bloomington, IN: Indiana University Press,
1999, Ch. 2.
4. Augustine: Confessions. Harmondsworth:
Penguin, 1961, p. 95 here quoted from
Woodward, David: ”Medieval Mappaemundi,”
in Harley, J.B. and David Woodward (eds):
The History of Cartography. Vol. 1.
Cartography in Prehistoric, Ancient, and
Medieval Europe and the Mediterranean, p.
326.
5. The long life of this image is nothing but
remarkable, for already in the fifth century
BCE Herodotus had written that ”I laugh when
I see the many men who draw maps of the
world without using their heads; they make
the earth a perfect circle, better even than
one drawn with a compass, with Ocean run-
ning around it.” And as an echo a hundred
years later, Aristotle remarked that ”they draw
maps of the earth in a laughable manner; for
[213]
they draw the oikoumene in a very round
form, which is impossible on the basis of both
logic and observed facts.” Quotations from
Romm, James S.: The Edges of the Earth in
Ancient Thought: Geography, Exploration,
and Fiction. Princeton, NJ: Princeton
University Press, 1992, pp. 34 and 42. For a
creative reinterpretation of Herodotus’
laughter see Farinelli, Franco: ”Squaring the
Circle, or the Nature of Political Identity,” in
Farinelli, Franco, Gunnar Olsson and Dagmar
Reichert (eds): Limits of Representation.
München: Accedo, 1994.
6. Marin, Louis: Utopics: Spatial Play. Atlantic
Highlands, NJ.: Humanities Press, 1984, pp.
xv-xxvii.
7. For more on this exciting connection see
Bruno, Giuliana: Atlas of Emotion: Journeys
in Art, Architecture, and Film. London: Verso,
2002. Of special importance are Bruno’s
detailed analyses of Madeleine de Scudery’s
’Map of the Land of Tenderness’ – Carte du
pays de Tendre – from 1654. For us it is
especially noteworthy that in the engraving
which accompanies Scudery’s original text,
the main waterways are depicted in the shape
of the letter T, its cross-bar forming ’La Mer
Dangereuse’ beyond which lies the ’Terres
Inconnues’! More centrally located, and better
suited for bathing, are the ’Sea of Intimacy’
and the ’Lake of Indifference’. For details see
op. cit. Plate IV and pp. 217-229.
8. Quotation from Hugo de Sancto Victore:
The Didascalicon of Hugh of St. Victor: A
Medieval Guide to the Arts. Transl. and edited
by Jerome Taylor. New York: Columbia
University Press, 1991, p 121. On similar the-
mes also see Illich, Ivan: In the Vineyard of
the Text: A Commentary to Hugh’s
Didascalicon. Chicago: University of Chicago
Press, 1993. Hugh’s role as a geographer is
handsomely treated in Gautier Dalché,
Patrick: La ’Descriptio Mappe Mundi’ de
Hugues de Saint Victor. Paris: Études
Augustiennes, 1988.
9. Quoted from Edson, Evelyn: Mapping
Space and Time: How Medieval Mapmakers
Viewed Their World. London: British Library,
[214]
1999, p 190, note 47.
10. This conception of memory has been
dominant at least since Plato. Although
sometimes criticized as too simplistic it has
recently received much support from experi-
mental work in cognitive psychology. For
details see Richardson, John T.E.: Mental
Imagery and Human Memory. London:
Macmillan, 1980.
11. Quoted from the translation in Carruthers,
Mary J.: The Book of Memory: A Study of
Memory in Medieval Culture. Cambridge:
Cambridge University Press, 1990, p. 264 as
well as p. 9. For a historical dicussion of this
passage see op. cit. p. 80 ff. In addition Zinn,
Grover A. Jr.: ”Hugh of St.. Victor and the Art
of Memory,” Viator, Vol. 5, 1974, pp. 211-234.
12. The most pervasive memory device in
medieval rhetoric was in fact the monastic
buildings themselves. For further elabora-
tions on this most Vitruvian theme, see
Carruthers, Mary: The Craft of Thought:
Meditation, Rhetoric and the Making of
Images, 400-1200. Cambridge: Cambridge
University Press, 1998, esp. Ch 5.
13. Genesis 6: 13-21.
14. Deuteronomy 31: 26-27.
15. Zinn, Grover A. Jr: ”Hugh of St Victor,
Isaiah’s Vision and De arca Noe,” in Wood,
Diana (ed): The Church and the Arts. Oxford:
Blackwell, 1992.
16. Lecoq, Danielle: ”La ’mappemonde’ du
De arca noe mystica de Hugues de Saint-
Victor (1128-1129)” in Pelletier, Monique
(ed): Géographie du monde au moyen âge et
à la renaissance. Paris: Éditions du CTHS,
1989.
17. Ohly, Friedrich: ”Deus Geometra.
Skizzen zur Geschichte einer vorstellung von
Gott,” in Kamp, Norbert and Joachim
Wollasch (Hrsg): Tradition als historische
Kraft: Interdisziplinäre Forschungen zur
Geschichte des früheren Mittelalters. Berlin:
Walter de Gruyter, 1982.
18. Woodward, David: ”Reality, Symbolism,
Time, and Space in Medieval World Maps,”
Annals of the American Association of
Geographers, Vol 75, 1985, p. 513.
19. The work of Deleuze and Guattari repre-
sents one of the most sustained critiques of
cartographical reason that have yet appea-
red. See in particular Deleuze, Gilles: The
Fold: Leibniz and the Baroque. Transl. by
Tom Conley. Minneapolis, MN: University of
Minnesota Press, 1993; Deleuze, Gilles and
Claire Parnet: Dialogues. Transl. by Hugh
Tomlinson and Barbara Habberjam. London:
Athlone Press, 1987; Deleuze, Gilles and
Félix Guattari: A Thousand Plateaus:
Capitalism and Schizophrenia. Transl. by
Brian Massumi. Minneapolis, MN: University
of Minnesota Press, 1987; Deleuze, Gilles
and Félix Guattari: What is Philosophy?
Transl. by Hugh Tomlinson and Graham
Burchell. New York: Columbia University
Press, 1994. For rare discussions of these
connections see Doel, Marcus A.:
Poststructuralist Geographies: The Diabolical
Art of Spatial Science. Edinburgh: Edinburgh
University Press, 1999; and Doel, Marcus A.:
”Gunnar Olsson’s Transformers: The Art and
Politics of Rendering the Co-Relation of
Society and Space in Monochrome or
Technicolor,” Antipode, Vol. 35, 2003, pp.
140-167. Also Bonta, Mark and John Protevi:
Deleuze and Geophilosophy: A Gudie and
Glossary. Edinburgh: Edinburgh University
Press, 2004.
20. Wolf, Armin: ”News on the Ebstorf World
Map: Date, Origin, Authorship,” in Pelletier,
Monique: Géographie du monde au moyen
âge at à la renaissance.
21. Sommerbrodt, Ernst: Die Ebstorfer
Weltkarte. Text und Tafelband. Hannover:
Historischen Vereins für Niedersachsen,
1891: Miller, Konrad: Mappae mundi. Die
ältesten Weltkarten. V. Hefte. Die
Ebstorfkarte. Stuttgart: Jos. Rot’sche, 1896.
Attached to Miller’s treatise is a wonderfully
colored and easily readable reproduction of
the map.
22. Most standard works mention the map,
some in more detail than others. In depth tre-
atments are in Ruberg, Uwe: ”Mappae mundi
des Mittelaters in Zusammenwirkung von
Text und Bild,” in Meier, Christel und Uwe
Ruberg (Hrsg): Text und Bild. Aspekte des
Zusammenwirkens zweier Künste in
Mittelalter und früher Neuzeit. Wiesbaden:
Dr. Ludwig Reichert Verlag, 1980; Arentzen,
Jörg-Geerd: Imago Mundi Cartographia.
Studien zur Bildlichkeit mittelaltericher Welt-
und Ökumenekarten unter besonderer
Berücksichtigung de Zusammenwirkens von
Text und Bild. München: Wilhelm Fink, 1984;
Kugler, Hartmut: ”Die Ebstorfer Weltkarte. Ein
europäisches Weltbild in deutschen
Mittelater,” Zeitschrift für deutsches Altertum
und deutsche Literatur, Vol. 116, 1987, pp. 1-
29; Hahn-Woernle, Birgit: Die Ebstorfer
Weltkarte. Ebstorf: Das Kloster, 1989; Kugler,
Hartmut (Hrsg): Ein Weltbild vor Columbus.
Die Ebstorfer Weltkarte Interdisciplinäres
Colloquium 1988. Weinheim: VCH, Acta
Humaniora, 1991; Wilke, Jürgen: Die
Ebstorfer Weltkarte. Bielefeld: Verlag für
Regionalgeschichte, 2001.
23. Camille, Michael: Image on the Edge:
The Margins of Medieval Art. London:
Reaktion Books, 1992.
24. Here it is instructive to recall that Aristotle
thought of history as the study of what has
happened and of poetry as the exploration of
what might happen.
25. von den Brinken, Anna-Dorothee: ”Mappa
mundi und Cronographia: Studien zur imago
mundi des abendländischen Mittelalters,”
Deutsches Archiv für Erforschung des
Mittelalters, Vol. 24, 1968, pp. 118-186.
26. Among all mappae mundi, the Hereford
map is the best known. The literature is con-
sequently large, but here it suffices to men-
tion Harvey, P.D.A.: Medieval Maps. London:
British Library, 1991; Harvey, P.D.A.: Mappa
Mundi: The Hereford World Map. London:
British Library, 1996; and Westrem, Scott D.:
The Hereford Map: A Transcription and
Translation of the Legends with Commentary.
Turhout: Brepols, 2001.
27. John 1: 14.
28. Beckett, Samuel et al: Our Exagmination
Round His Factification for Incamination of
Work in Progress. Paris: Shakespeare & Co,
1929, p. 14.
[215]
29. For an historical overview of this idea see
Padovan, Richard: Proportion: Science,
Philosophy, Architecture. London: E. & F.N.
Spon, 1999.
30. Eco, Umberto: Art and Beauty in the
Middle Ages. New Haven, CT: Yale
University Press, 1986, p. 35 f.
31. Vitruvius: The Ten Books on
Architecture. Transl. by M.H. Morgan. New
York: Dover, 1960, Book III, Ch. 1, p. 72 f.
32. Revelation 1:8.
33. John 14: 5-6.
34. What was held to be right and what left
was evidently not always so easy to remem-
ber. For example, Revelation 10:12 tells
about an angel who ”planted his right foot on
the sea and his left foot on the land.”
35. The most thorough and impressive treat-
ment of this problem is in von den Brinken,
Anna-Dorothee: Fines Terrae. Die Enden der
Erde und der vierte Kontinent auf
Mittelalterlichen Weltkarten. Hannover:
Hahnsche Buchhandlung, 1992.
36. Ross, David John Athole: Alexander
Historiatus: A Guide to Medieval Illustrated
Alexander Literature. London: Warburg
Institute, 1963; Aertz, W.J. et al (eds):
Alexander the Great in the Middle Ages: Ten
Studies on the Last Days of Alexander in
Literary and Historical Writing. Nijmegen: Alfa
Nijmegen, 1978; and Bosworth, A.B. and E.J.
Baynham (eds): Alexander the Great in Fact
and Fiction. Oxford: Oxford University Press,
2000.
37. Genesis 2: 6.
38. Also Babylonia appears in two places, on
one occasion as a bridge across the
Euphrates, on another as an island in the
Nile.
39. Scafi, Alesssandro: ”Mapping Eden:
Cartographies of the Earthly Paradise,” in
Cosgrove, Denis (ed): Mappings. London:
Reaktion Books, 1999, p. 60.
40. Sir John Mandeville’s highly influential
Travels and Voyages did not appear until
1356. Although phrased as a first-person nar-
rative, it is uncertain whether the author tra-
velled at all or whether he conceived the
[216]
world entirely in his study. At any rate,
Mandeville claimed to have visited not only
the realm of Prester John and the mythical
Land of Darkness, but also the ten lost tribes
of Israel imprisoned by Alexander the Great in
the Caspian mountains. On the history of
Mandeville see Bennett, Josephine Waters:
The Rediscovery of Sir John Mandeville. New
York: Modern Language Association of
America, 1954. On the history of the lost tri-
bes, Beckingham, Charles F. and Bernard
Hamilton (eds): Prester John, the Mongols
and the Ten Lost Tribes. Aldershot: Variorum,
1996; as well as Parfitt, Tudor: The Lost
Tribes of Israel: The History of a Myth.
London: Weidenfeld & Nicolson, 2002.
41. Kugler, Hartmut: ”Die Ebstorfer
Weltkarte. Ein europäisches Weltbild in deut-
schen Mittelalter,” Zeitschrift für deutsches
Altertum und deutsche Literatur, Vol. 116,
1987, p. 24 f.
42. Hennig, Richard: Terrae incognitae.
Band II. Leiden: Brill, 1950, Ch. 89, which is
entitled ”Sallam der Dolmetscher und der
’Gog und Mogog-Mauer’.”
43. Anderson, Andrew Runni: Alexander’s
Gate, Gog and Magog, and the Inclosed
Nations. Cambridge, MA: Medieval Academy
of America, 1932. Also see Gow, Andrew:
”Gog and Magog on Mappaemundi and Early
Printed World Maps: Orientalizing
Ethnography in the Apolictic Tradition,”
Journal of Early Modern History, Vol. 2, 1998,
pp. 61-88.
44. Ezekiel 38: 3-4 and 39: 4.
45. Ibid., 39: 19-20.
46. These monstrous races constitute mere-
ly a sample of what there was thought to be.
For details see Friedman, John Block: The
Monstrous Races in Medieval Art and
Thought. Cambridge, MA: Harvard University
Press, 1981, Ch. 1; Lecouteux, Claude: Les
monstres dans la pensée médiévale europé-
enne. Essai de présentation. Paris: Presses
de l’Université de Paris-Sorbonne, 1993; and
Camille, Michael: Mirror in the Parchment:
The Luttrell Psalter and the Making of
Medieval England. London: Reaktion Books,
1998, esp. Chs. 5 and 6. It is significant that
the Luttrell psalter, the real subject of
Camille’s book, was made in order to conso-
lidate the social position of the Luttrell family
after it had been accused of incest.
47. Friedman, John Block: The Monstrous
Races in Medieval Art and Thought, p. 61.
48. So unclean were the dogs considered
that David, in a psalm sung to the tune of
’Doe in the Morning’, once lamented that
”Dogs have surrounded me; a band of evil
men has encircled me, they have pierced my
hands and my feet.” Quotation from Psalms
22: 16. In this connection also see Wakeman,
Mary K.: God’s Battle with the Monster: A
Study in Biblical Imagery. Leiden: E.J. Brill,
1973.
49. Although drawing on material from other
parts of the world, the outstanding treatment
of ceremonial centers and cardinal directions
is still in Wheatley, Paul: The Pivot of the Four
Quarters: A Preliminary Enquiry into the
Origins and Character of the Ancient Chinese
City. Chicago: Aldine, 1971. Also, and per-
haps even more of a masterpiece, Wheatley,
Paul: The Places Where Men Pray Together:
Cities in Islamic Lands, Seventh through the
Tenth Centuries. Chicago: University of
Chicago Press, 2001.
50. The key passage is in Ezekiel 5:5, accor-
ding to which ”the Sovereign LORD says:
This is Jerusalem, which I have set in the
center of the nations, with countries all
around her.”
51. The importance of the main meridian –
one end in the far east, the other at the
Straights of Gibraltar – can hardly be ove-
remphasized. In that connection it is fascina-
ting to recall also Joseph Conrad’s novel The
Secret Agent in which the terrorist plot is to
shatter the world by bombing the Greenwich
Observatory and thereby the main meridian.
52. Hoping that one day my granddaughter
Idun Wahlgren might come across this passa-
ge, I fall to the temptation of mentioning Olof
Rudbeck (1630-1702). It was this scien-
tist/entrepreneur (among other achievements
discoverer of the lymphatic vessels and buil-
der of Uppsala’s Anatomical Theater), who in
his Atlantica developed a theory that Sweden
was the lost Atlantis, hence the cradle of
Western civilization. As an ingredient in that
fantastic brew of mythology and home-made
etymology, he ’proved’ not only that the let-
ters of the Greek alphabet were younger than
the Nordic runes, but that the former were
outgrowths of the latter. As part of this heroic
argument he then claimed that the golden
apples guarded by the three nymphs of the
Hesperidian Garden in actuality were the
same apples – somehow turned into runes,
primary means of remembrance – that kept
the Nordic gods for ever young. The guardian
of these marvels was none less than Idun,
namesake of my own grandchild, her basket
serving as a kind of thesaurus sapientiae.
Had Rudbeck known of the Ebstorf map, he
most likely would have stressed that the
Mercurian serpent which frames the
Hesperidian Garden in fact was the tail-biting
snake that structures virtually all runestones.
At the same time it would have upset him that
even though both Norway and Sameland are
clearly shown on the map, Sweden is harder
to find. For a magisterial treatment of
Rudbeck and his epoch see Eriksson,
Gunnar: Rudbeck 1630-1702. Liv, lärdom,
dröm i barockens Sverige. Stockholm:
Atlantis, 2002, esp. p. 332 ff.
53. Revelation 21: 1-2; 21: 6; 21: 10-12.
54. von den Brinken, Anna-Dorothee:
”Ebstorf Map,” in Friedman, John Block and
Kristen Mossler Figg (eds): Trade, Travel,
and Exploration in the Middle Ages: An
Encyclopedia. New York: Garland, 2000, p.
162.
55. For more on the widespread use of the
Vitruvian Man see von Einem, Herbert: Der
Mainzer Kopf mit der Binde.
Arbeitsgemeinschaft für Forschung des
Landes Nordrhein-Westfalen,
Geisteswissenschaften, Heft 3. Köln:
Westdeutscher Verlag, 1955.
56. Pynchon, Thomas: Mason & Dixon, p.
345 f.
[217]

Mappae Mundi Medievalis
Fiecare punct din univers este fix. Nu tre-
buie s\ faci nimic altceva decît s\ lansezi de Gunnar Olsson
pendulul de acolo.
Umberto Eco,“Pendulul lui Foucault”
Mappae mundi din Evul Mediu sînt
înc\rcate de semnifica]ii ce dep\[esc
concep]iile conven]ionale ale cartografiei.
Extrem de important e faptul c\ scopul
h\r]ii medievale nu era în primul rînd
acela de a comunica realit\]i geografice [i
cosmologice, ci de a structura lumea gîn-
dirii [i a ac]iunii, fiind, ca întotdeauna, un
amalgam misterios între arte [i [tiin]e –
de[i în acea perioad\ predominau mai
degrab\ cele dintîi. Asta înseamn\ c\
mappae mundi ar trebui interpretate în
primul rînd nu ca p\str\toare ale
cuno[tin]elor geografice curente (de[i
reprezentau singurul loc din care se
putea ob]ine uneori o cantitate rezonabil\
de informa]ii), ci ca istorii ilustrate sau ca
spectacole moralizatoare [i didactice pla-
sate într-un cadru geografic”1. Prin urma-
re, func]ia lor primar\ nu era de a înregis-
tra cu exactitate realit\]i geografice, ci de
a imita prin desene înv\]\turile Scripturii,
de a între]ese în aceea[i stof\ firele tim-
pului [i ale spa]iului, ale istoriei [i ale geo-
grafiei, ale povestirii narative [i ale repre-
zent\rii picturale.2 În min]ile autorilor lor
aceste a[a-numite h\r]i nu erau în esen]\
absolut deloc h\r]i, ci picturi, crea]ii artis-
tice realizate cu acelea[i tehnici de anlu-
minur\ ca [i alte manuscrise, cu Marea
[218]
Ro[ie colorat\, a[a cum se cuvine, în
ro[u.
A în]elege o mappa mundi ([i, de fapt,
a în]elege orice fel de hart\) înseamn\ a
o aborda ca pe un palimpsest, ca pe un
pergament pe care s-a scris de dou\ ori,
iar primul text e r\zuit [i [ters, în vreme ce
al doilea acoper\ urmele r\mase de la cel
dintîi. Deoarece for]a retoric\ depinde de
coeren]a intern\ a nara]iunii [i fiindc\ uni-
versul spiritual e întotdeauna mai bine
valorizat decît cel material, scenele des-
enate sînt pozi]ionate în a[a fel încît s\ se
potriveasc\ mai degrab\ cu logica tem-
poral\ a pove[tii decît cu realit\]ile
spa]iului geografic. A[a se face c\, dac\
ar fi corect s\ spunem c\ grecii au
m\surat planeta cu ajutorul stelelor, iar
romanii cu ajutorul bornelor de piatr\,
cre[tinii din Evul Mediu au primit indi-
ca]iile adecvate de la îngeri, dintr-un Cer
la fel de bun ca oricare altul.3 Spusele
Sfîntului Augustin cum c\ „luat în întregul
lui, un om care crede în Tine... de[i poate
c\ nu [tie unde se afl\ Ursa Mare, e mai
bun decît unul care m\soar\ cerul,
num\r\ stelele [i cînt\re[te elementele”4.
Dar ce era steaua care i-a c\l\uzit pe
magi pîn\ la Betleem? Un corp ceresc,
un copil nou-n\scut, un cuvînt cules din
vocabularul evanghelistului? Un adev\r
astronomic solid, un fapt social astrolo-
gic, un episod din canonul literaturii uni-
versale?
Întreb\rile ofer\ [i r\spunsurile,
fiindc\ [i mappae mundi, ca [i stelele, au
nenum\rate forme. Cele mai frecvente [i
mai bine-cunoscute sînt h\r]ile T-O sau
„h\r]ile-roat\”, care sînt numite astfel
deoarece arat\ ca o anagram\, cu litera
O suprapus\ peste un T. La cap\tul ace-
lei lumi se g\sea o mare-ocean ce o
înconjura – o concep]ie ce-[i avea origini-
le în geografiile lui Anaximandru,
Alexandru [i Pythias, de[i toate se înte-
meiau în esen]\ pe descrierea scutului lui
Ahile din epopeea lui Homer.5 P\mîntul
propriu-zis era înconjurat de acest ocean
nenavigabil [i plin de pericole [i era
str\b\tut de Don, Nil [i Marea
Mediteran\, care îl împ\r]eau în trei con-
tinente – Asia, Europa [i Africa –, ale
c\ror teritorii erau locuite, la rîndul lor, de
urma[ii lui Sem, Ham [i Iafet, fiii lui Noe.
De vreme ce soarele r\sare la est [i
apune la vest, harta este orientat\ [i ea în
acela[i mod, cu Orientul str\lucitor în vîrf,
umbroasele Coloane ale lui Hercule la
baz\ [i Ierusalimul uneori – dar nu întot-
deauna – în centru. Simbolismul literei T
era incredibil de bogat, de la crucea de
lemn a lui Hristos pîn\ la copacii din
Gr\dina Edenului [i de la dezbaterile teo-
logice pe tema trinit\]ii pîn\ la tehnicile
geometrice ale triangula]iei.
De[i cele mai vechi h\r]i T-O nu au
ajuns pîn\ la noi, p\rerea general accep-
tat\ este aceea c\ modelul a fost stabilit
de Isidor (cca 560-636), episcop de
Sevilla, un prolific autor [i compilator care
a scris dou\zeci de volume de
Etymologiae, o enciclopedie pe teme
umane [i divine ce a avut o mare influ-
en]\ în epoc\. El este cel care a derivat
cuvîntul homo din humus, f\cînd analogia
cu crearea din lut a fiin]ei umane, care
este ]\rîn\ [i se va întoarce în ]\rîn\.
Fiind cel mai bun specialist în problema
Paradisului din acea epoc\, prelatul a
fost interesat, cum era [i normal, de
amplasamentul exact al acestui loc uto-
pic, lucru destul de paradoxal, fiindc\ uto-
pia înseamn\ în acela[i timp un ou-topos,
un ne-loc, [i un eu-topos, un loc al ferici-
rii6, ceea ce in toto constituia o critic\
devastatoare a ideologiei dominante.
Dup\ ce s-a gîndit bine, Isidor [i-a plasat
t\rîmul imaginar în Orientul Îndep\rtat,
[219]
mai exact într-un loc izolat, înconjurat de
un zid înalt, ca nu cumva s\ fie invadat de
hoardele viclene ale p\c\to[ilor plini de
pofte. Paralela cu c\utarea de c\tre
Alexandru a ]\rmului oriental al vechii
oikumene este una izbitoare, ceea ce
sugereaz\ c\ mappae mundi ar putea fi
judecate în cel mai bun caz ca ni[te h\r]i
ale dorin]ei, func]ia lor fiind foarte
asem\n\toare cu cea a imaginilor care
apar ast\zi în milioane de filme la cinema
[i televiziune.7
Pentru creatorii de h\r]i din Evul
Mediu – care împ\rt\[eau concep]ia lui
Ptolemeu despre model, dar uitaser\ de
liniile sale de longitudine [i latitudine –
principalul scop urm\rit nu era acela de a
reda mun]ii, rîurile [i ora[ele p\mîntului
concret, ci de a face incredibilul credibil
prin transformarea invizibilului în vizibil.
Un progres remarcabil în aceast\ direc]ie
este oferit de Hugh (cca 1097-1141), un
director de [coal\ extrem de influent de la
aba]ia St. Victor din Paris. De[i era cre-
dincios, Hugh a acceptat f\r\ ezitare c\
lumea nu e doar spiritual\ (i.e. imaginar\
[i simbolic\), ci [i material\ (i.e. concret\,
real\). Avînd în minte acest ]el pre-laca-
nian, el afirm\ în mod explicit, într-un
comentariu care îl anticipeaz\ cu [ase
secole pe Giambattista Vico, c\ „semnifi-
ca]ia lucrurilor este cu mult mai extraordi-
nar\ decît cea a cuvintelor, deoarece a
doua este stabilit\ prin utilizare, pe cînd
cea dintîi e impus\ de Natur\. A doua
este vocea omului, iar cea dintîi e vocea
Domnului, care i se adreseaz\ omului”8.
Iar într-un alt text, utilizînd un ton pe
m\sura celui mai bun postmodernist, el
subliniaz\: „Ceea ce vrem noi s\ ar\t\m
nu sînt lucrurile [i nici imaginile lucrurilor,
ci mai degrab\ în]elesul lor, [i nu ce
în]eles au lucrurile în sine, ci ceea ce se
în]elege prin intermediul lor”9. Fiind profe-
[220]
sor, Hugh a în]eles din experien]a proprie
nu numai c\ memoria este o caracteris-
tic\ esen]ial\ a constituirii semnifica]iei, ci
[i c\ memoria f\r\ reguli este ca o biblio-
tec\ f\r\ cataloage, adic\ o contradic]ie
în termeni.
De vreme ce memoria are atît struc-
tur\, cît [i con]inut, Hugh [i-a dedicat
via]a elabor\rii celor mai bune tehnici de
memorizare, [tiind foarte bine c\ stabili-
rea regulilor de memorizare e una, iar
crearea regulilor pentru uitare este cu
totul altceva. El a pus accent în special
pe ideea c\ memor\m pe baza desenelor
imaginare10, a reprezent\rilor concrete
ale unor topoi distribui]i spa]ial [i mai ales
dac\ respectivele locuri sînt exprimate cu
ajutorul punerii în pagina tipografic\.
Dup\ cum spune Hugh însu[i, „e extrem
de important pentru fixarea unei imagini
în memorie ca atunci cînd citim c\r]i, s\
urm\rim s\ ne impregn\m în minte, prin
capacitatea mental\ creatoare de imagini
(per imaginationem), nu numai num\rul [i
ordinea versurilor sau a ideilor, ci, conco-
mitent, [i culoarea, forma, pozi]ia [i
modul de a[ezare ale literelor, unde am
v\zut scris acel lucru, în ce parte, în ce
zon\ era plasat (sus, la mijloc sau jos), ce
culoare am v\zut c\ avea conturul literei
sau suprafa]a ormanentat\ de pe perga-
ment. {i v\ spun c\ nu cred c\ exist\
nimic altceva mai util pentru stimularea
memoriei”11.
}inînd cont permanent de aceste con-
cep]ii, Hugh a elaborat o serie de mijloa-
ce de îmbun\t\]ire a memoriei, fiecare
fiind, în esen]\, un thesaurus sapientiae,
o „magazie” sau un „depozit de
cuno[tin]e” în care el a adunat imaginile
mentale a tot ce voia s\ î[i aminteasc\.12
De[i formele lor sînt u[or diferite, aceste
unelte intelectuale au fost toate construi-
te conform proiectelor din Biblie [i în spe-
cial din capitolele „Facerii”, unde
Dumnezeu se uit\ la ceea ce f\cuse,
vede cît de mare devenise r\utatea omu-
lui [i ajunge la concluzia c\ rezultatele nu
erau pe placul S\u. Inima Lui s-a umplut
atunci de durere [i, în în]elepciunea Lui,
Atotputernicul a hot\rît s\ nimiceasc\
totul, exceptîndu-l doar pe Noe, pe care l-
a v\zut ca pe un om drept [i neprih\nit
printre semenii s\i din acea vreme. Astfel
c\ Dumnezeu, DOMNUL, i-a spus lui
Noe:
“Sosit-a înaintea fe]ei Mele sfîr[itul a
tot omul, c\ci s-a umplut p\mîntul de
nedrept\]ile lor, iar Eu îi voi pierde de pe
p\mînt. Tu îns\ f\-]i o corabie de lemn de
salcîm. În corabie s\ faci desp\r]ituri [i
smole[te-o cu smoal\ pe din\untru [i pe
dinafar\... Tot ce este pe p\mînt va pieri.
Iar cu tine voi face leg\mîntul meu; [i vei
intra în corabie tu [i împreun\ cu tine vor
intra fiii t\i, femeia ta [i femeile fiilor t\i.
S\ intre în corabie din toate animalele,
din toate tîrîtoarele, din toate fiarele [i din
tot trupul, cîte dou\, parte b\rb\teasc\ [i
parte femeiasc\, ca s\ r\mîn\ cu tine în
via]\... Iar tu ia cu tine din tot felul de mîn-
care, cu care v\ hr\ni]i; îngrije[te-te ca s\
fie aceasta de mîncare pentru tine [i pen-
tru acelea.”13
Pentru Hugh arca reprezenta în mod
evident thesaurus sapientiae favorit al lui
Dumnezeu, un depozit ce con]inea tot ce
merita re]inut, prin urmare tot ce merita
[tiut [i p\strat. {i atît de bogat este limba-
jul biblic, încît termenul arc\ desemneaz\
nu numai corabia cu care s-a salvat Noe,
ci [i leg\mîntul dintre Dumnezeu [i popo-
rul s\u, legile [i reglement\rile fiind trans-
ferate la rîndul lor din t\rîmul în]elesului
în cel al cuf\rului în care sînt depozitate,
chivotul de lemn de pe masa tabernacu-
lului, ce st\ ascuns în spatele draperiei ce
separ\ Locul cel Mai Sfînt de Locul Sfînt,
acea pozi]ie sacr\ din care nu trebuie
mutat niciodat\. A[a se face c\ nici cuvîn-
tul, nici lumea nu r\mîn nemi[cate, ceea
ce ne ajut\ s\ explic\m de ce Moise,
dup\ ce a terminat de scris cartea legilor,
le-a dat levi]ilor aceast\ porunc\: „Lua]i
aceast\ carte a legii [i o pune]i de-a
dreapta chivotului legii Domnului
Dumnezeul vostru [i va fi ea acolo
m\rturie împotriva ta. C\ eu cunosc
înd\r\tnicia ta [i cerbicia ta; dac\ [i
acum, cînd tr\iesc eu cu voi, sînte]i
înd\r\tnici împotriva DOMNULUI, dar cu
cît mai mult ve]i fi dup\ moartea mea?”14
Nu e de mirare c\ Moise [tie condi]iile
leg\mîntului. El a fost cel dintîi care le-a
codificat.
În acela[i mod, arca sapientiae a lui
Hugh poate fi v\zut\ [i ea ca o metafor\
flotant\ a propriei sale mnemotehnici, un
model de memorizare care era, inevitabil,
unul bazat pe localizare. Aceast\ încer-
care fascinant\ de codificare a influen]at
pîn\ [i faimoasa hart\ (mult\ vreme pier-
dut\)15 în care prezenta lumea ca pe o
corabie de form\ oval\, cu pasagerii de la
clasele întîi, a doua [i a treia plasa]i cum
se obi[nuia, la locurile potrivite fiec\ruia,
adic\ pe pun]ile inferioare, de mijloc [i de
sus.16 Dup\ cum ne dovedesc
instruc]iunile existente, saltul de la un
Dumnezeu conceput ca arhitect la un
Dumnezeu v\zut ca geometru este unul
foarte mic.17 Iat\, mai exact, cum:
“Arca perfect\ e circumscris\ de un
cerc turtit, care îi atinge toate marginile,
iar spa]iul pe care îl înconjoar\ circumfe-
rin]a sa reprezint\ P\mîntul. În acest
spa]iu este desenat\ o hart\ a lumii în
felul urm\tor: partea din fa]\ a arcei e
orientat\ spre est, iar cea din spate spre
vest... În vîrful format în est între cerc [i
cap\tul arcei se afl\ Paradisul... La
cel\lalt vîrf, care se întinde spre vest,
[221]
este Judecata de Apoi, cu cei drep]i
a[eza]i în dreapta [i cei ce au gre[it în
stînga. În col]ul din nord al acestui cap\t
se afl\ Iadul, unde sînt arunca]i p\c\to[ii,
laolalt\ cu duhurile c\zute.”18
Ce noroc pe noi c\ DOMNUL s-a
r\zgîndit [i, în loc s\ [tearg\ întreaga
omenire de pe fa]a p\mîntului, l-a înv\]at
pe Noe – [i, prin extensie, pe Hugh – cum
s\ scape de potop! {i ce [ocant e faptul
c\ aceast\ hart\ de form\ oval\, creat\ la
aba]ia St. Victor, apare acum iar\[i drept
ceea ce este: un palimpsest postmoder-
nist ce îl precede cu opt sute cincizeci de
ani pe Gilles Deleuze. E de altfel ispititor
s\ ]i-l imaginezi pe Deleuze, cel mai de
seam\ analist [i practician al ra]iunii car-
tografice,19 cum se ridic\ de la mas\ în
Bar de Mille Plateaux, î[i împ\ture[te
[ervetul, î[i s\rut\ prietenul [i [opte[te:
„O, Félix, s\-]i aminte[ti mereu c\ mappa
unei h\r]i e un ecran reprezentînd un
ecran, o oglind\ a amintirilor uitate mult
prea repede! Nu e altceva decît suprafa]a
intermediar\ [i f\r\ fund. Prin urmare,
orice hart\ e o interfa]\ [i fiecare labirint e
un abis împ\turit”.
{i totu[i ingenuitatea arcei lui Hugh –
cu Paradisul în est [i Iadul în vest –
p\le[te imediat în compara]ie cu frumu-
se]ea [i simbolismul din Ebstorfer Karte,
cea mai mare mappa mundi care a ajuns
pîn\ la noi, treizeci de foi mari, f\cute din
piei de capr\ cusute laolalt\ (unele din
ele s-au pierdut) [i însumînd aproape
treisprezece metri p\tra]i.
* redescoperit\ într-un dulap dintr-o
Ebstorfer Karte, ca, de altfel, toate
mappae mundi, este un extraordinar
exemplu pentru modul în care conexiuni
invizibile devin vizibile, un thesaurus
sapientiae a c\rui bog\]ie r\mîne în cazul
de fa]\ una neegalat\ înc\. Structura sa
[222]
reprezint\ o redare topografic\ a lumii,
îns\ con]inutul ei este un compendiu al
tuturor lucrurilor demne de a fi cunoscute.
Ea nu este o copie descriptiv\ a lumii a[a
cum e ea în realitate, ci mai degrab\ o
interpretare prescriptiv\ a ceea ce ar tre-
bui s\ fie ea. De[i aparent e o imagine a
lumii, în realitate e o imaginare a ei. E un
semn deghizat, o reprezentare prin
defini]ie care nu e reprezentare.
De[i la întreb\rile clasice (de ce, cînd,
unde [i de c\tre cine) s-ar putea s\ nu
g\sim niciodat\ r\spunsurile complete,20
opinia general acceptat\ este aceea c\
harta î[i are originea pe undeva prin
secolul al 13-lea sau al 14-lea – cel mai
probabil în jurul anului 1235. Autorul ei
(care în mod cert nu este acela[i cu cel
care a pictat-o) ar putea s\ fi fost (sau s\
nu fi fost) Gervase, originar din Anglia,
din Tilbury, un c\rturar bine-cunoscut
care a fost în diverse perioade student [i
apoi profesor de drept canonic la
Bologna, membru al tribunalului sicilian,
judec\tor al arhiepiscopului de Arles [i al
contelui de Provence. În cele din urm\ a
intrat în serviciul familiei Guelf, ca decan
în Ebstorf.
Este foarte probabil ca aici, în
Saxonia Inferioar\, s\ fi fost conceput\
harta, în acest or\[el din regiunea
Lüneburger Heide. Probabil c\ la început
a fost utilizat\ ca instrument de predare,
pentru ca apoi s\ decoreze peretele din
re[edin]a decanului, ajungînd ulterior în aerian al Alia]ilor, dar, gra]ie vechilor copii ale copiilor. Deocamdat\ nu se întrevede
altarul bisericii. A urmat o lung\ perioad\ existente, a fost ref\cut\ repede. Din un rezultat final.22
în care a r\mas uitat\. În 1830 a fost motive financiare, au fost create patru În starea ei actual\ harta are o dimen-
exemplare colorate manual, dintre care la siune de 3,58 x 3,56 metri. Oricum, ]inînd
mîn\stire de maici benedictin\. Dup\ ora actual\ trei se afl\ în diverse muzee – cont de faptul c\ pielea de capr\ este un
patru ani a fost mutat\ printre colec]iile de inclusiv în cel al mîn\stirii din Ebstorf –, material organic, deci se poate mic[ora
obiecte istorice din Hanovra, a fost res- iar una a fost vîndut\ unui colec]ionar sau întinde, nu e întru totul imposibil ca
taurat\, copiat\, fotografiat\ [i studiat\ cu particular. A trecut un secol de cînd cer- ceea ce în prezent este un p\trat aproa-
minu]iozitate,21 iar în cele din urm\ a pie- cet\torii se str\duiesc s\ interpreteze pe perfect s\ fi fost la început un p\trat
rit într-un incendiu provocat de un raid aceast\ poveste a pove[tilor, aceste copii perfect. În acest patrulater se înscrie
[223]
harta T-O propriu-zis\: la marginile lumii
se afl\ Oceanul circulat, iar în centru
Ierusalimul, care e înconjurat de p\mîntul
însu[i, împ\r]it în trei continente de cursu-
rile majore de ap\, care aici au mai pu]in
forma unui T [i mai degrab\ pe cea a lite-
rei Y. În spa]iul gol dintre p\mîntul circu-
lar [i cadrul p\trat al h\r]ii se afl\ ni[te
note marginale scrise foarte înghesuit, un
fel de manual al utilizatorului, redactat atît
spre folosul cititorilor, cît [i al c\l\torilor.
Chiar dac\ majoritatea comentariilor res-
pective – care, din nefericire, nu sînt
incluse în reproducerea din volumul lui
Miller – au fost preluate direct din lucra-
rea Etymologiae a lui Isidor, ele sînt
bogate în informa]ii [i asta nu numai pen-
tru c\ marginile sînt spa]ii ale trans-
form\rii [i paradoxului, ale jocurilor de
cuvinte [i ale perversit\]ii, zone rezervate
spectacolului [i solu]ion\rii contradic]iilor
[i conflictelor.23 Spa]iul plasat în interiorul
fluviului Ocean – ceea ce grecii numeau
oikumene – e umplut cu cel pu]in 1.224
de desene. Majoritatea sînt completate
cu un comentariu scris, iar totul e desenat
în culori aprinse (care îns\ n-au putut fi
restaurate integral). În general dimensiu-
nea imaginilor reflect\ importan]a lor în
poveste [i mai pu]in dimensiunea spa]ial\
a locului în care se presupune c\ s-au
petrecut acele evenimente legate de ele.
Lumea în imagini este imaginea lumii, o
transpunere în spa]iu a scrierilor iudaice,
grece[ti [i cre[tine. E o prefigurare a lui
James Joyce.
Conform tuturor standardelor, harta
de la Ebstorf este o oper\ de art\ ce
transgreseaz\ genul din care face parte.
În ea textul [i imaginea sînt între]esute
strîns, formînd o enciclopedie incompara-
bil\, un precursor al {otronului lui Julio
Cortázar, o mixtur\ de istorii biblice, cla-
sice [i fantastice combinate cu nume de
[224]
locuri, ora[e [i popoare veritabile. Dup\
cum am spus deja, scopul ei esen]ial nu
era s\ ilustreze suprafa]a planetei, ci s\
arate cu ajutorul imaginilor felul în care
istoria lumii se împlete[te cu istoria
cre[tinismului.24 În aceast\ viziune remar-
cabil\ istoriile ce relateaz\ fapte autenti-
ce [i cele fic]ionale nu intr\ niciodat\ în
conflict, iar drumul imaginar din Ebstorf
pîn\ în Paradis este la fel de clar marcat
ca [i drumul real de la Ebstorf la Roma.
Izola]i între ziduri de regulile monastice,
mul]i c\lug\ri [i multe c\lug\ri]e nu
puteau vizita Ierusalimul altfel decît în vis,
iar mappae mundi au jucat un rol impor-
tant ca atlase de c\l\torie mai degrab\
pentru pelerinajele lor spirituale decît
pentru unele concrete. Din acest punct
de vedere exist\ de fapt ni[te asem\n\ri
izbitoare între Ebstorfer Karte a lui
Gervase [i Topographia Christiana a lui
Cosma din Alexandria, pentru c\ în
ambele cazuri structura distribu]ional\ a
evenimentelor în spa]iu [i cronografia sînt
atît de strîns între]esute, încît nici
b\t\tura, nici urzeala nu pot fi de[irate.
Pe ansamblu, avem aici o minun\]ie de
dans în culori al transform\rilor ontologi-
ce.25
De vreme ce exemplarul de la Ebstorf
nu este doar un document literar [i pictu-
ral, ci, în egal\ m\sur\, [i o hart\, puncte-
le cardinale sînt marcate clar, îns\ nu prin
intermediul unor vînturi care suflau în
direc]iile rozei vînturilor, dup\ cum se
obi[nuia pe vechile portulane, ci cu trupul
lui Iisus Hristos indicînd calea spre mîn-
tuire. A[adar, în partea de sus a h\r]ii, în
estul extrem, se afl\ o imagine cu capul
Mîntuitorului, în vreme ce picioarele îi sînt
la vest, iar la sud [i nord sînt pictate mîna
lui stîng\ [i cea dreapt\. Împreun\, aces-
te p\r]i ale corpului slujesc drept puncte
fixe ale creatorilor de h\r]i [i ignor\ – de[i
nu anuleaz\ întru totul – latitudinile [i lon-
gitudinile din geografia clasic\.
Remarcabil este îns\ faptul c\ semnele
de orientare nu sînt plasate nici în interio-
rul, nici în exteriorul sus-amintitei oikume-
ne, ci exact pe acea limit\ a limitelor
reprezentat\ de Ocean. Mai exact spus,
capul, picioarele [i mîinile lui Hristos sînt
toate prinse într-o leg\tur\ dubl\, o dat\
în terenul solid de pe terra firma, iar a
doua oar\ în necunoscutul din cealalt\
parte. Abisul dintre certitudine [i ambigui-
tate este astfel dep\[it, c\ci c\lug\rii
medievali erau sfî[ia]i de acelea[i spaime
[i dorin]e ca [i cele ce-i m\cinau pe
Pythias [i Alexandru cu cinci secole
înainte.
Întrep\trunderea dintre caracteristicile
cre[tine [i cele ptolemeice este cea care
face ca harta de la Ebstorf s\ se deose-
beasc\ atît de profund de celelalte h\r]i
medievale, inclusiv de cele din Psaltirea
londonez\ [i din catedrala Hereford –
prima avînd dimensiunile de 170 x 124 [i
fiind ascuns\ într-o carte, în vreme ce a
doua, de 1,58 x 1,33, era expus\ public,
fie ca pies\ de altar, fie în scopuri pur
educative.26 Mai important este faptul c\
h\r]ile engleze[ti înf\]i[eaz\ lumea ca pe
un dar oferit prin Hristos, în vreme ce
ruda lor german\ concepe lumea ca fiind
însu[i Hristos. Altfel spus, creatorii acelei
Ebstorfer Karte nu par s\ se fi îndoit nici
o clip\ c\ lumea este Hristos. Cum ei cre-
deau c\ Iisus este Dumnezeu întrupat,
prin extensie, credeau [i c\ p\mîntul este
Iisus Hristos întrupat. E ciudat, dar nu atît
de surprinz\tor cum pare la prima vede-
re, deoarece tradi]ia asocierii lumii cu
fiin]a uman\ n-a existat doar în cartogra-
fia greceasc\. Lumea medieval\ era,
bineîn]eles, extrem de bine familiarizat\
cu istoria cre[tin\ despre cuvîntul care
„S-a f\cut trup [i S-a s\l\[luit între noi”27.
Pentru oamenii epocilor mai tîrzii, cum
sîntem noi, asocia]iile pot func]iona [i
invers, cum ar fi înspre Here Comes
Everybody („Uite c\ vine Ori[icine”, de
fapt personajul lui Joyce, Humphrey
Chimpden Earwicker – n.tr.) din
Finnegans Wake [i spre scrierile lui
Samuel Beckett, care a fost o vreme
secretarul lui Joyce, geniul care a visat la
o scriere care s\ nu fie despre ceva, ci s\
fie acel ceva ea îns\[i.28
Iar acum am putea deduce în cele din
urm\ c\ pentru autorul (sau autorii) h\r]ii
din Ebstorf scopul suprem a fost s\ dea
na[tere unei imagini a Fiului Domnului,
îns\ nu sub forma unui tatuaj imprimat pe
pielea unui pergament, ci a unui mijloc
privilegiat de transmitere a tot ce
înseamn\ gînd [i ac]iune umane. În închi-
puirea mea aud mai întîi glasul blînd al lui
Stéphane Mallarmé, „Nu picta obiectul, ci
efectul pe care îl produce”, iar apoi incan-
ta]iile c\lug\rilor, „Nu picta nici obiectul,
nici efectele, ci for]ele care dau na[tere
atît obiectului, cît [i efectelor lui”. Pentru
comentatorul ra]iunii cartografice sarcina
e cît se poate de clar\: trebuie s\ studie-
ze re]eaua specific\ de coordonate în
care clericii ilustrau [i, concomitent,
modelau universul lor de raporturi mate-
riale [i sociale.
Da]i-mi un punct de prijin [i voi urni
P\mîntul din loc, ]ese]i-mi o plas\ ca a lui
Marduk [i R\ul va fi nimicit! Face]i din
cerc un p\trat, fiindc\ omul medieval
transpunea numerele în simboluri mistice
cu ajutorul propor]iilor stabilite de Vitruviu
la homo quadratus.29 Sau, în cuvintele
concise ale lui Umberto Eco,
“...conform teoriei lui homo quadra-
tus, num\rul este principiul universului,
iar num\rul posed\ semnifica]ii simbolice,
care se bazeaz\ pe coresponden]e
numerice [i, concomitent, estetice...
[225]
Vitruviu ne-a explicat c\ patru este
num\rul omului, fiindc\ distan]a dintre
bra]ele sale întinse este aceea[i cu
în\l]imea lui [i c\ astfel el formeaz\ baza
[i în\l]imea unui p\trat. Patru era num\rul
perfec]iunii morale, iar oamenii experi-
menta]i în lupta pentru perfec]iunea
moral\ erau numi]i „tetragonali”. Pe de
alt\ parte homo quadratus era [i penta-
gonal, fiindc\ cinci era un alt num\r cu o
semnifica]ie esoteric\, simbolizînd per-
fec]iunea mistic\ [i estetic\. Cinci era un
alt num\r circular care putea fi descoperit
la fiin]a uman\, pentru c\ extremit\]ile
corpului s\u puteau fi unite prin linii drep-
te, ce formau un pentagon (imagine care
apare [i la Villard de Honnecourt, precum
[i în desenul mult mai faimos al lui
Leonardo).”30
Reformulat, principiul de baz\ al arhi-
tecturii vitruviene sun\ astfel:
“...f\r\ simetrie [i propor]ie nu pot
exista nici un fel de principii de proiectare
a unui templu, adic\ dac\ nu exist\ nici
un fel de rela]ie între p\r]ile lui, a[a cum
se întîmpl\ în cazul unui om bine pro-
pro]ionat... În corpul uman punctul central
este, desigur, ombilicul. C\ci dac\ un om
st\ întins pe spate, cu mîinile [i picioare-
le întinse, [i plas\m vîrful unui compas în
mijlocul ombilicului s\u, degetele lui de la
mîini [i de la picioare vor atinge circumfe-
rin]a cercului desenat astfel. {i, a[a cum
corpul omenesc are un contur circular, tot
astfel putem descoperi la el [i un p\trat.
C\ci dac\ îi m\sur\m distan]a de la t\lpile
picioarelor pîn\ în cre[tetul capului [i apoi
facem acela[i lucru cu bra]ele sale întin-
se, vom descoperi c\ acea lungime e
egal\ cu în\l]imea, ca [i în cazul supra-
fe]elor plane ce formeaz\ p\trate perfec-
te.31
[226]
* sat aproximativ în locul unde r\sare soa-
La Ebstorfer Karte înscrierea rele, picioarele sale stau pe locul mitolo-
p\tratului în cerc înseamn\ pur [i simplu gicelor Coloane ale lui Hercule – dreptul
plasarea re]elei de coordonate, care, atinge u[or p\mîntul, iar stîngul calc\
deloc accidental, este structurat\ în direct pe ap\.34 Dup\ cum se [tie,
acela[i mod ca [i re]eaua de coordonate Strîmtoarea Gibraltar este locul în care
a tuturor celorlalte h\r]i: susul [i josul, marinarii de odinioar\ credeau c\ oiku-
dreapta [i stînga, origo în centru. Homo mene devine anoikumene. Acel loc era
circularis,,homo quadratus. Ra]iunea car- legat de semnalul de avertisment non
tografic\ pur\. Enuma elish reînviat\. plus ultra, imprimat adînc în mintea
În pozi]ia dominant\, în punctul în fiec\rui marinar: P~N| AICI, DAR NU MAI
care vechii cititori în stele plasaser\ Polul DEPARTE!35 {i totu[i aceste cuvinte pro-
Nord, credincio[ii din Evul Mediu au pic- hibitive au fost înlocuite curînd de provo-
tat capul lui Hristos – nu o stea pîlpîitoa- catoarele plus ultra – MAI DEPARTE!
re, ci o lumin\ str\lucitoare. În locul celui Prin eliminarea lui non, apeiron-ul lui
de-al patrulea col] din constela]ia lui Anaximandru a fost dep\[it pentru tot-
Pythias apare o icoan\. Fixat într-un deauna de exploratorii Noii Epoci, finis s-
cadru p\trat, Mîntuitorul se uit\ drept a transformat în novissimus [i un tip de
înainte, iar privirea lui str\bate spa]iul [i nara]iune a fost înlocuit de altul. Dup\
timpul. În col]urile de sus ale desenului cum [tie orice orator, cea mai u[oar\
sînt înscrise cele dou\ litere A och W, iar metod\ de a te face crezut este s\ spui o
în col]urile de jos cuvintele primus [i et poveste. {i, dup\ cum [tie orice cartograf,
novissimus, ceea ce înseamn\ „Eu sînt toate pove[tile sînt în esen]\ pove[ti de
Alfa [i Omega... Cel ce este, Cel ce era [i c\l\torie, [iruri infinite de metonimii
Cel ce vine, Atot]iitorul”32. Iar acest citat, înl\n]uite în care un cuvînt alunec\ în
dup\ cum [tie orice c\lug\r, trimite direct altul, o lume în alta, ca într-o nara]iune
la istoria cu Toma „Geam\nul” (poreclit [i posmodern\ cu semnifica]ii multidimen-
„Necredinciosul”), care l-a întrebat o dat\ sionale.
pe Iisus „Doamne, nu [tim unde Te duci; Acea caracteristic\ special\ care face
[i cum putem [ti calea?”, iar r\spunsul pe ca harta de la Ebstorf s\ fie una special\
care l-a primit a fost „Eu sînt Calea, este cople[itorul talent cu care autorii ei
Adev\rul [i Via]a. Nimeni nu vine la Tat\l spun concomitent mai multe pove[ti, ce
Meu decît prin Mine”33. merg în general de la Facere la
Exact acesta este fragmentul pe care Apocalips\, cu Alexandru ca paznic al
c\lug\rii benedictini de la Ebstorf l-au frontierei de est, iar Hercule al celei de
transformat într-un Baedeker medieval, vest. Prin intermediul combina]iei crea-
într-un ghid turistic ilustrat, menit s\-i toare între cuvînt [i imagine, ei î[i conduc
ajute pe pelerini s\-[i g\seasc\ drumul publicul pe traseul b\t\torit al meridianu-
spre mîntuire. Cei doi poli din harta ce-l lui central, de obicei relatînd în paralel
înso]e[te – cu capul lui Hristos la est [i evenimente sacre [i profane. Astfel, ime-
picioarele sale la vest – sînt lega]i unul de diat sub capul lui Hristos sînt prezentate
altul de meridianul zero, o linie invizibil\ traseele a dou\ itinerarii simetrice, dintre
ce str\bate harta din vîrf pîn\ la baz\. care unul î[i are originea în Vechiul
În vreme ce capul lui Hristos este pla- Testament, iar cel\lalt în legendele des-
pre Alexandru cel Mare.36
Prima oprire pe traseul biblic este
chiar Paradisul, prezentat aici cu toate
minunile sale, inclusiv o pictur\ cu Adam
[i Eva în toat\ goliciunea lor, cu arborele
vie]ii într-o parte [i [arpele c\]\rîndu-se
pe arborele cunoa[terii în cealalt\ parte.
Mai încolo, înspre nord-vest, unde se
spunea c\ ies din adîncuri cele patru
[uvoaie mari de ap\ ce ud\ întreaga
suprafa]\ a p\mîntului,37 se g\se[te un alt
Eden, de data aceasta protejat cu un zid
de foc. Adev\rul e c\ autorii h\r]ilor
p\reau într-adev\r nesiguri în privin]a
locului în care s\ plaseze Paradisul [i
asta i-a f\cut s\-l amplaseze în momente
diferite la locuri diferite.38 Ei n-au mers
totu[i atît de departe cum a f\cut cu [ase
secole mai devreme sus-men]ionatul
Cosma Indicopleustes, care a luat cuvîn-
tul ou-topia într-un sens atît de literal,
încît a refuzat s\-l plaseze pe p\mînt [i l-
a a[ezat în Nic\ieri, pe cel\lalt mal al
Oceanului nenavigabil. În schimb harta
de la Hereford alege o cale de mijloc: îl
plaseaz\ pe o insul\ de la marginea
extrem\ a lumii locuite, iar Adam [i Eva
sînt izgoni]i din gr\dina împrejmuit\ cu
ziduri în nesiguran]a de pe terra firma.39
Din cînd în cînd cei din Ebstorf au fost
cît pe ce s\ foloseasc\ acela[i tip de
ambiguitate, pentru c\ atunci cînd au pic-
tat „T\rîmul F\g\duin]ei pentru Sfin]i” –
insula imaginar\ pe care legendarul sfînt
Brendan ar fi descoperit-o undeva în ves-
tul Irlandei –, i-au dat forma unei insule
rectangulare, plasate undeva în largul
coastei Africii. Pe de alt\ parte, nu g\sim
aici nici o urm\ a }\rii Preotului Ioan
(Prester John sau Presbyter Johannes).
Dat\ fiind popularitatea de care s-au
bucurat personajul [i datele de pe hart\,
omisiunea este foarte surprinz\toare,
pentru c\ ve[tile despre imperiul s\u
[227]
binecuvîntat, unde curgeau lapte [i
miere, au început s\ circule înc\ din jurul
anului 1145.40 Poate c\ excluderea ei
este cumva legat\ de Conciliul din 1240,
în care s-a hot\rît în mod oficial c\ ideea
unui paradis lumesc este întru totul ridi-
col\ [i c\ ea trebuie aspru condamnat\.
Dar chiar [i edictele circul\ uneori lent,
astfel c\ în a treia lui c\l\torie, atunci cînd
a ajuns la gurile fluviului Orinoco, Columb
a crezut c\ a descoperit unul din fluviile
Paradisului. În urma acestei convingeri
eronate, el a tras concluzia c\ se afla
chiar în cap\tul de sus al P\mîntului [i c\
P\mîntul însu[i nu era rotund, ci avea
form\ de par\. Aceea[i convingere l-a
f\cut s\ numeasc\ unul din capurile mari-
time cubaneze „Alfa [i Omega”.
La aceea[i distan]\ de capul lui
Hristos ca [i imaginea cu Adam [i Eva,
dar plasate mai degrab\ la stînga decît la
dreapta, se afl\ cîteva ilustra]ii care nu
fac referire la Biblie, ci la legendele popu-
lare despre Alexandru Macedon. Ele sînt
o paralel\ direct\ la capitolele 2 [i 3 din
cartea biblic\ a „Facerii”, iar prima din
aceste picturi, la fel ca [i cea cu cadrul
rectangular în care sînt plasa]i Adam [i
Eva, îl înf\]i[eaz\ pe împ\rat stînd între
doi arbori oraculari, descul], cu capul
dezgolit [i înv\luit într-o mantie ro[ie.
Încremenit în pozi]ia respectiv\ [i luminat
simultan de soare [i de lun\, el afl\ de la
doi prezic\tori – din care unul vorbe[te în
elin\, iar cel\lalt în „indian\” – c\ o s\
moar\ curînd. Al\turi de aceast\ pictur\
esen]ial\ mai apar [i alte cîteva referin]e
la aventurile împ\ratului: una înf\]i[eaz\
un grup de chinezi în spatele Marelui Zid,
alta un popor atît de pa[nic, încît î[i duce
traiul doar cu mirosul merelor. În aceea[i
zon\ sînt plasate [i pietrele funerare de la
Persepolis, locul unde Alexandru, într-un
gest de generozitate, l-a îngropat pe
[228]
Darius, regele persan pe care l-a înfrînt
atît de clar [i fa]\ de familia c\ruia s-a
dovedit atît de crud (sau, poate, atît de
plin de respect) [i a refuzat s-o elibereze.
Pu]in mai încolo apare ora[ul Alexandria,
cu farul s\u – care odinioar\ fusese una
din cele [apte minuni ale lumii – deja
demolat. Ca s\ fim exac]i, împ\ratul
Alexandru este men]ionat în zece locuri [i
e înf\]i[at de vreo cincisprezece ori.41
În vreme ce ilustra]iile cu cele mai
importante evenimente din istorie (inclu-
siv povestea Turnului Babel) sînt concen-
trate în jurul meridianului central, majori-
tatea istoriilor înfrico[\toare sînt exilate la
margini. Din acest punct de vedere,
reprezentativ este modul în care e tratat
poporul apocaliptic al lui Gog [i Magog, al
c\rui num\r este ca nisipul m\rii, legend\
pus\ adesea în leg\tur\ cu invaziile
sci]ilor, veni]i prin Armenia [i
Mesopotamia [i ajun[i în Siria [i
Palestina în jurul anului 630 î.Hr.42
Povestite [i repovestite în mai multe con-
texte, aceste ingrediente sînt strînse lao-
lalt\ într-un amestec puternic, de propor]ii
psihedelice.43 Respectînd conven]iile
existente, autorii h\r]ilor plasau aceast\
cas\ a Antihristului în nord-estul
îndep\rtat (sau, mai precis, în est-nord),
în apropiere de mîna dreapt\, cu stigma-
tele vizibile, a lui Hristos. Acolo, în\untrul
unui cadru rectangular de c\r\mizi [i foc,
autorul biblic î[i aminte[te cum DOMNUL
Atoatest\pînitor a spus odinioar\: „Iat\,
Eu sînt împotriva ta, Gog... Te voi prinde,
voi pune z\bale în f\lcile tale [i te voi
scoate pe tine [i toat\ o[tirea ta... C\dea-
vei în mun]ii lui Israel, tu [i toate o[tile tale
[i popoarele cele ce sînt cu tine; [i te voi
da spre mîncare la tot felul de p\s\ri de
prad\ [i fiarelor cîmpului”44. Apoi continu\
cu o scen\ despre felul cum „carnea
r\zboinicilor o ve]i mînca [i ve]i bea sîn-
gele c\peteniilor p\mîntului, al berbecilor,
al mieilor, al ]apilor, al vi]eilor [i al tuturor
celor îngr\[a]i din Vasan. Ve]i mînca
gr\sime pîn\ v\ ve]i s\tura [i ve]i bea
sînge pîn\ v\ ve]i îmb\ta din jertfa Mea,
pe care o voi junghia pentru voi. {i v\ ve]i
s\tura la masa Mea de cai [i de c\l\re]i,
de r\zboinici [i de tot felul de osta[i, zice
Domnul Dumnezeul”45. Mie îmi pare o
imagine a Iadului. {i, desigur, asta era [i
inten]ia.
În cealalt\ jum\tate a P\mîntului via]a
este la fel de ciudat\, chiar dac\ nu la fel
de malefic\. Astfel, de-a lungul marginii
sudice din oikumene, la periferia Africii,
locuiesc o serie fantastic de mare de
mon[tri, creaturi ciudate despre care
toat\ lumea vorbe[te, dar nimeni nu le-a
v\zut vreodat\ – practic, Ceilal]ii celuilalt,
lega]i etimologic de cuvîntul monere, „a
avertiza”. Aceste simboluri ale ambi-
guit\]ii umane, majoritatea inventate
anterior de Pliniu cel B\trîn, purtau nume
la fel de fanteziste ca [i tr\s\turile pose-
sorilor lor, pentru c\ a fi monstruos
înseamn\ a fi diform. De fapt harta însu-
meaz\ un num\r total de dou\zeci [i
patru de rase diferite de acest soi, printre
care se num\r\ antropofagii (mînc\torii
de oameni), cei care beau din cranii
umane [i poart\ pe piept capete [i scal-
puri omene[ti, blemii, creaturi lipsite de
cap [i de gît, care au chipurile pe piept,
chinocefalii („cei cu cap de cîine”) cu din]i
imen[i, care sufl\ foc [i comunic\ prin
l\tr\turi, panotii („cei numai urechi”),
f\pturi extrem de timide [i cu ni[te urechi
a[a de mari, c\ le pot folosi în egal\
m\sur\ ca p\turi, ca s\ se înveleasc\ cu
ele, [i ca aripi cu care s\ zboare, sciopo-
zii („cei cu picioare-umbrel\”), f\pturi cu
un singur picior, dar extrem de rapide,
care î[i petrec toat\ ziua întinse pe spate
[i se feresc de soare la umbra t\lpii imen-
se a unicului lor picior. Pe o insul\ de pe
Nil un pitic c\l\re[te un crocodil domesti-
cit.46
Tot ce e monstruos e plasat în
vecin\tatea mîinii stîngi a lui Hristos (care
nu poart\ stigmate), ceea ce sugereaz\
c\ [i lucrurile neclasificabile sînt luate în
grija Domnului, chiar dac\ sînt ]inute la cît
mai mare distan]\. La urma urmei,
cre[tinismul sus]ine c\ este singura mare
religie care îi prime[te la sînul ei nu
numai pe cei boga]i [i frumo[i, ci [i pe
s\raci [i handicapa]i, nu numai pe
st\pînitorii lumii, ci [i pe prostituate [i
lepro[i. Iar în asta const\ [i importan]a
mon[trilor, fiindc\ ei furnizeaz\ o per-
spectiv\ util\ asupra a ceea ce înseamn\
uman. Era ceva de o importan]\ crucial\,
în special fiindc\ exista convingerea c\
numai sufletele umane erau primite în
Paradis. Provocarea era una enorm\,
astfel c\ atunci cînd s-a anun]at c\ un
chinocefal, poate cea mai mostruoas\
f\ptur\ dintre toate, nu numai c\ s-a con-
vertit la cre[tinism, ci a devenit un sfînt
dintre cei mai de seam\, evenimentul a
fost considerat un succes m\re] al misio-
narismului.47 Nep\truns\ este magia
transform\rilor ontologice.48
*
Eu consider c\ esen]a h\r]ii de la
Ebstorf const\ exact în aceast\ problem\
grav\ a definirii umanului – a ceea ce
este [i ceea ce nu e uman. R\spunsul pe
care îl ofer\ se vede cu claritate peste tot
în ea, dar nic\ieri la fel de clar ca în origo,
în punctul central al re]elei de coordona-
te, în centrul geometric al P\mîntului cir-
cular [i, concomitent, al h\r]ii-cvadrat.
Autoreferen]ialitate inclus\, mormîntul lui
Hristos în propriul s\u buric, Iisus însu[i
în postura celui de-al doilea Adam. Osiris
[229]
reînviat, toate vînturile în acela[i sac,
toate planetele incluse în acela[i sistem
geometric.
În punctul de intersec]ie al celor patru
cvadrate harta plaseaz\ ora[ul
Ierusalim,49 care în textul scris este numit
capitala p\mînteasc\ a Palestinei, iar în
imaginea pictat\ apare drept capital\
cereasc\ a cre[tinismului,50 centrul ideo-
logic – [i mai pu]in geografic – al lumii.
Acest loc, înconjurat de un zid de aur cu
dou\sprezece turnuri, este atît de spe-
cial, încît nu e înconjurat doar de o form\
rectangular\, ci chiar de un p\trat, [i e
singura imagine împodobit\. Spa]iul fun-
damental de aici e umplut cu o imagine a
Mîntuitorului însu[i, pictat a[a cum se
cuvine, en face, în stilul lipsit de perspec-
tiv\ al vremii. Mîntuitorul tocmai s-a scu-
lat din mormînt, ochii îi sînt orienta]i spre
regiunile din nord, are degetele
încruci[ate [i ridic\ mîna în semn de
binecuvîntare.
Cu toate c\ geometria h\r]ii nu e
niciodat\ perfect\, se vede clar c_ axa
vertical\ [i cea orizontal\ traverseaz\
p\tratul central [i s-ar putea s\ se inter-
secteze pe chipul lui Hristos, ba chiar în
punctul sacru dintre ochi.51 Prin acela[i
centru mai trece [i o fascinant\ diago-
nal\, care are un cap\t în zona de nord-
est, cea a lui Gog [i Magog, iar cel\lalt
cap\t în cap\tul de sud-vest, în Gr\dina
Hesperidelor, o peninsul\ unde st\ de
paz\ un [arpe ce-[i înghite coada – sin-
gura imagine plasat\ într-un astfel de
cadru.52 De-a lungul aceleia[i axe, la
jum\tatea drumului între mormîntul
Mîntuitorului din Ierusalim [i Iadul lui
Gog, se afl\ Arca lui Noe, oprit\ pe vîrful
muntelui Ararat, iar în direc]ia opus\, la
jum\tatea drumului dintre Ierusalim [i
Gr\dina Hesperidelor, se g\se[te insula
Siciliei, pictat\ sub forma unei inimi
[230]
gigantice. Dup\ cum am spus, Gervase
[i-a tr\it o bun\ parte din anii tinere]ii la
curtea sicilian\, iar unui suflet romantic
nu i-ar veni greu s\-[i imagineze cum î[i
va fi petrecut el nop]ile acolo. În orice
caz, toate locurile de pe amintita diago-
nal\ – inclusiv Gog [i Magog – sînt în rea-
litate topoi ai mîntuirii, Ierusalimul din
p\trat fiind acela[i lucru cu Ierusalimul
apocaliptic. Revela]ia e revelat\, fiindc\
Sfîntul Ioan Teologul, ca un precursor al
lui Molly Bloom din secol I, ne spune:
“{i am v\zut cer nou [i p\mînt nou.
C\ci cerul cel dintîi [i p\mîntul cel dintîi
au trecut; [i marea nu mai este. {i am
v\zut cetatea sfînt\, noul Ierusalim,
pogorîndu-se din cer de la Dumnezeu,
g\tit\ ca o mireas\, împodobit\ pentru
mirele ei. {i am auzit, din tron, un glas
puternic care zicea... Eu sînt Alfa [i
Omega, începutul [i sfîr[itul. Celui ce
înseteaz\ îi voi da s\ bea, în dar, din
izvorul apei vie]ii... {i a venit unul din cei
[apte îngeri, care aveau cele [apte cupe
pline cu cele din urm\ [apte pedepse, [i
a gr\it c\tre mine zicînd: Vino s\-]i ar\t pe
mireasa, femeia Mielului. {i m-a dus pe
mine, în duh, într-un munte mare [i înalt
[i mi-a ar\tat cetatea cea sfînt\,
Ierusalimul, pogorîndu-se din cer, de la
Dumnezeu, avînd slava lui Dumnezeu.
Lumina ei era asemeni cu cea a pietrei
de mare pre], ca piatra de iaspis, limpede
cum e cristalul. {i avea zid mare [i înalt [i
avea dou\sprezece por]i, iar la por]i doi-
sprezece îngeri...”53
O alt\ diagonal\, plasat\ mai înspre
est, dar aproape perpendicular\ pe axa
Gog-Hesperide, leag\ cele dou\ piei de
capr\ pierdute, din col]ul din dreapta sus
al h\r]ii, de buc\]ile (par]ial pierdute [i
ele) din col]ul din stînga jos – toate aces-
te buc\]i fiind furate în chip misterios în
1888, cînd harta original\ a fost deza-
samblat\ [i dus\ la Berlin pentru a fi res-
taurat\. De ce s-au furat exact buc\]ile
respective [i nu altele? E, bineîn]eles, o
întrebare foarte incitant\, iar un r\spuns
posibil ar fi acela c\ textul scris în col]ul
din dreapta sus va fi con]inut anumite
sugestii legate de provenien]a h\r]ii, în
vreme ce col]ul de jos, din stînga, repre-
zenta zona Niedersachsen, ceea ce ne
ofer\ înc\ o cheie pentru dezlegarea
enigmei. Toate aceste probleme au o
leg\tur\ direct\ cu misterul plas\rii în
centrul h\r]ii a Ierusalimului, nu a
Ebstorfului. În majoritatea h\r]ilor (cu
excep]ia unora din cele mai valoroase
mappae mundi) centrul lumii este identic
cu locul de ba[tin\ al celor care le-au
creat – pentru greci era Delos sau Delphi,
pentru cei din Alexandria observatorul de
pe muntele Atabyrion, pentru romani
ora[ul Roma, iar pentru arabi Mecca.
Mintea celor din Ebstorf trebuie s\ fi
f\cut ni[te ra]ionamente similare, pentru
c\ în privin]a detaliilor geografice nimic
nu se compar\ cu aspectul zonei
Niedersachsen. Regiunea aceasta nu
con]ine doar urme l\sate de Alexandru
Macedon – care aproape sigur nici n-a
auzit vreodat\ de locul respectiv,
dar\mite s\ mai [i calce pe acolo –, ci [i
pe cele ale multor re[edin]e episcopale [i
centre mîn\stire[ti. În plus, aici mai avem
[i ora[ul „Ebbekestorf”, care apare pe
hart\ cu mormintele a trei martiri – sfin]i
de altfel necunoscu]i.
* luat în eviden]\, m\surat [i asimilat, reve-
Un document fascinant. Iat\ ce spune
unul dintre cei mai prestigio[i comenta-
tori: „Harta lumii de la Ebstorf trebuie
judecat\ concomitent din mai multe punc-
te de vedere. Dintr-o perspectiv\ geogra-
fic\ ea este o hart\, dintr-una a educa]iei
în general e o enciclopedie, dintr-o per-
spectiv\ iconografic\ e o lucrare despre
crea]ia Domnului, ca lucrare politic\ e un
semn de putere seniorial\. Iar ca oper\
devo]ional\ ea reprezint\ un mijloc de
medita]ie”54.
{i totu[i poate [i mai important este
faptul c\ harta de la Ebstorf este o mostr\
extraordinar\ [i cu adev\rat cople[itoare
de ra]iune cartografic\ pus\ în practic\.
Corpul uman – aici într-o form\ mult mai
elevat\, cea a trupului lui Hristos – devi-
ne re]eaua de coordonate a întregului
univers, formînd o combina]ie dintre
homo circularis [i homo quadratus – [i
asta cu dou\ sute de ani înainte de
Leonardo da Vinci.55 E o oper\ de art\ în
care imaginea [i nara]iunea î[i unesc
for]ele într-un joc neîntrerupt al trans-
form\rilor ontologice. Sau, conform spu-
selor unui specialist:
“Oare Britannia viseaz\ atunci cînd
doarme? E oare America visul ei?... un
vis în care tot ce nu poate fi acceptat de
Trezia metropolitan\ cap\t\ permisiunea
de Exprimare în nelini[tita Odihn\ a aces-
tor Provincii, iar înspre Vest, oriunde va fi
fiind el, înc\ neînscrisul în h\r]i, înc\
necartografiatul, înc\ nev\zutul – de
majoritatea Omenirii –, slujind ca loc de
aruncat Gunoiul pentru Speran]ele
Prezumtive, pentru tot ce ar putea fi totu[i
adev\rat – Paradisul Terestru, Fîntîna
Tinere]ii Ve[nice, }ara Preotului Ioan,
Împ\r\]ia lui Hristos, mereu dincolo de
apus, ]inut sigur pîn\ ce urm\torul
Teritoriu dinspre Vest va fi [i el v\zut [i
nit în Re]eaua de Puncte deja cunoscute,
cea care î[i trianguleaz\ încet Drumul
în\untrul Continentului, transformînd totul
din prezumtiv în afirmativ, reducînd
Posibilit\]ile la Eviden]e care slujesc sco-
purilor Guvernelor, cucerind una dup\
alta Frontierele ce apar]ineau Sacrului [i
incorporîndu-le într-o lume stearp\ [i
[231]
muritoare, care este casa noastr\ [i
Disperarea noastr\.
-- Totu[i Sim]urile cer a fi hr\nite, i se
adres\ insomniak Mason într-un soi de
Discurs Gastrik pe care-l preg\tise pentru
astfel de Ceasuri... Ca [i Trupul, cu
Dorin]ele lui transcendente, cea mai de
seam\ din ele fiind Tinere]ea ve[nic_ –
pentru care, vai, ’geaba ca]i prin Tîrgul
Entuzia[tilor, care caracterizeaz\ Sabatul
din Philadelphia – cea mai bun\ Ofert\
auzit\ fiind cea a Învierii Trupului, dar [i
ea e condi]ionat\, din nenorocire, de o
Moarte anterioar\ ei...56
* deceniul de dinaintea mor]ii premature a celui de-al doi-
Dar cum arat\ ele, h\r]ile acestea
secrete, care pentru st\pînitorii de ast\zi
îndeplinesc acelea[i func]ii ca [i, odi-
nioar\, Ebstorfer Karte pentru mîntuirea
c\lug\rilor germani sau linia de demar-
ca]ie Mason-Dixon pentru viitorul
Britanniei? La o asemenea întrebare e
aproape imposibil s\ g\sim un r\spuns,
pentru c\ buricul lumii pare uneori s\ fie
amplasat în Washington, iar alteori în
Beijing – ca s\ nu mai vorbim de paradi-
surile alternative din Ierusalim, Bagdad
sau Roma, din Bruxelles sau Stockholm,
de pe Campus Drive, num\rul 1050, sau
de pe Kåbo 23:7. Ideile despre Învierea
Trupului reprezint\ în continuare cea mai
bun\ ofert\ de pe pia]\, iar trasarea unei
linii drepte e îns\[i forma dispre]ului.
Dar ce tehnici folose[te cu adev\rat
gînditorul cartograf atunci cînd ]ese acea
re]ea de latitudini [i longitudini amintind
de plasa zeului Marduk, cînd stabile[te
punctele fixe, cînd î[i calibreaz\ instru-
mentele, cînd evalueaz\ mappae?
[232]
Note
1. Woodward, David, „Reality, Symbolism, Time, and
Space in Medieval World Maps”, în Annals of the
American Association of Geographers, vol. 75, 1985, p.
515. Trebuie remarcate [i considerabilele similitudini
existente între articolul citat [i abord\rile mult mai extin-
se din Woodward, David, „Medieval Mappaemundi”, în
Harley, J.B.; Woodward, David (coord.), The History of
Cartography. Vol. 1. Cartography in Prehistoric,
Ancient, and Medieval Europe and the Mediterranean,
University of Chicago Press, Chicago, 1987. Traseul lui
Woodward spre aceast\ interpretare, devenit\ azi una
standard, a fost preg\tit în special de Wright, John
Kirtland cu The Geographical Lore of the Time of the
Crusades: A Study in the History of Medieval Science
and Tradition in Western Europe, American
Geographical Society, New York, 1925.
Dat fiind contextul de fa]\, e important s\ subliniem
colaborarea strîns\ dintre Woodward [i J.B. Harley în
lea. Cîteva dintre studiile fundamentale ale lui Harley –
precedate de un studiu critic al lui J.H. Andrews – au
fost strînse mai tîrziu în volumul Harley, J.B., The New
Nature of Maps: Essays in the History of Cartography,
coord. Paul Laxton, Johns Hopkins University Press,
Baltimore, MD, 2001. Pentru comentarii critice ulterioa-
re asupra concep]iei lui Harley despre putere [i politic\
vezi Crampton, Jeremy W., „Maps as Social
Constructions: Power, Communication and
Visualization”, în Progress in Human Geography, vol.
25, 2001, pp. 235-252.
2. Pe lîng\ analizele clasice realizate de Woodward [i
Wright, vezi [i Kimble, George H.T., Geography in the
Middle Ages, Methuen, Londra, 1938; Brown, Lloyd A.,
The Story of Maps, Little, Brown and Company, Boston,
1949, cap. IV; Leithäuser, Joachim G., Mappae Mundi:
Die geistige Eroberung der Welt, Safari, Berlin, 1958;
Gautier Dalché, Patrick, Géographie et culture: la repré-
sentation de l’espace du VIe au XIIe siècle, Ashgate,
Aldershot, 1997; Edson, Evelyn, Mapping Time and
Space: How Medieval Mapmakers Viewed Their World,
British Library, Londra, 1999, [i mai ales discu]iile
am\nun]ite [i revelatoare din Arentzen, Jörg-Geerd,
Imago Mundi Cartographia. Studien zur Bildlichkeit mit-
telaltericher Welt- und Ökumenekarten unter besonde-
rer Berücksichtigung des Zusammanwirkens von Text
und Bild, Wilhelm Fink, München, 1984. La mai bine de
un secol dup\ publicarea primei edi]ii, înc\ mai putem
g\si numeroase informa]ii utile în cele [ase volume din
Miller, Konrad, Mappae mundi. Die ältesten Weltkarten,
Jos. Roth’sche, Stuttgart, 1895-1898, actualizate [i
ref\cute în Destombes, Marcel, Mappemondes A.D.
1200-1500. Catalogue préparé par la Commission des
Cartes Anciennes de l’Union Géographique
Internationale. Israel, Amsterdam, 1964. O bibliografie
foarte cuprinz\toare se poate g\si în Gow, Andrew;
Pekacz, Jolanta, A Bibliography of Scholarship on
Mappaemundi and Early World Maps, la adresa
http://www.ualberta.ca/~agow/mapbib.html.
3. De fapt s-a [i sugerat ideea c\ în dialogul Timaios al
lui Platon cerul înstelat era considerat în mod tautologic
toposul epocii. Pentru o analiz\ mai aprofundat\ vezi
Sallis, John, Chorology: On Beginning in Plato’s
„Timaeus”, Indiana University Press, Bloomington, IN,
1999, cap. 2.
4. Augustine, Confessions, Penguin, Harmondsworth,
1961, p. 95, citat preluat din Woodward, David.
„Medieval Mappaemundi”, în Harley, J.B.; Woodward,
David (coord.), The History of Cartography. Vol. 1.
Cartography in Prehistoric, Ancient, and Medieval
Europe and the Mediterranean, p. 326.
5. Rezisten]a în timp a acestei imagini este una remar-
cabil\, pentru c\ în secolul al V-lea î.Hr. Herodot scria
deja: „M\ apuc\ rîsul cînd v\d cît de mul]i oameni des-
eneaz\ h\r]i ale lumii f\r\ s\-[i foloseasc\ mintea. Fac
P\mîntul ca pe un cerc perfect, mai reu[it chiar decît cel
pe care l-ai trasa cu un compas, [i cu Ocean ce curge
în jurul lui”. Un veac mai tîrziu, Aristotel reia ideea,
observînd c\ „ei traseaz\ h\r]ile P\mîntului într-un mod
ridicol, fiindc\ deseneaz\ oikoumene sub o form\
extrem de rotund\, ceea ce e imposibil dac\ ]inem cont
de logic\ [i de realit\]ile observabile”. Citate preluate din
Romm, James S., The Edges of the Earth in Ancient
Thought: Geography, Exploration, and Fiction,
Princeton University Press, Princeton, NJ, 1992, pp. 34
[i 42. Pentru o reinterpretare creativ\ a rîsului lui
Herodot vezi Farinelli, Franco, „Squaring the Circle, or
the Nature of Political Identity”, în Farinelli, Franco;
Olsson, Gunnar; Reichert, Dagmar (coord.), Limits of
Representation, Accedo, München, 1994.
6. Marin, Louis, Utopics: Spatial Play, Humanities
Press, Atlantic Highlands, NJ, 1984, pp. xv-xxvii.
7. Pentru mai multe detalii despre aceast\ paralal\ sur-
prinz\toare vezi Bruno, Giuliana, Atlas of Emotion:
Journeys in Art, Architecture, and Film, Verso, Londra,
2002. O importan]\ special\ o au analizele am\nun]ite
f\cute de Bruno la Carte du pays de Tendre („Harta ]\rii
Tandre]ei”) din 1654, care îi apar]ine lui Madeleine de
Scudéery. Pentru noi e important mai ales faptul c\ în
gravura care înso]e[te textul original al lui Scudéry prin-
cipalele cursuri de ap\ sînt desenate sub forma literei T,
iar la v\rsare ele formeaz\ „La Mer Dangereuse”, dinco-
lo de care se întind „Terres Inconnues”. Într-un loc mult
mai central [i mult mai potrivite pentru baie se g\sesc
„Marea Intimit\]ii” [i „Lacul Indiferen]ei”. Pentru detalii
vezi op. cit., gravura IV [i pp. 217-229.
8. Hugo de Sancto Victore, The Didascalicon of Hugh of
St. Victor: A Medieval Guide to the Arts, trad. [i ed. de
Jerome Taylor, Columbia University Press, New York,
1991, p 121. Pentru acelea[i probleme vezi [i Illich,
Ivan, In the Vineyard of the Text: A Commentary to
Hugh’s Didascalicon, University of Chicago Press,
Chicago, 1993. Importan]a lui Hugh ca geograf este tra-
tat\ cu m\iestrie în Gautier Dalché, Patrick, La
„Descriptio Mappe Mundi” de Hugues de Saint Victor,
Études Augustiennes, Paris, 1988.
9. Apud Edson, Evelyn, Mapping Space and Time: How
Medieval Mapmakers Viewed Their World, British
Library, Londra, 1999, p. 190, nota 47.
10. Aceast\ teorie despre memorie a dominat gîndirea
cel pu]in începînd de la Platon. De[i unii au considerat-
o prea simplist\, ea a g\sit recent mult\ sus]inere în
rezultatele experimentelor de psihologie cognitive.
Pentru detalii vezi Richardson, John T.E., Mental
Imagery and Human Memory, Macmillan, London,
1980.
11. Citat din traducerea ap\rut\ în Carruthers, Mary J.,
The Book of Memory: A Study of Memory in Medieval
Culture, Cambridge University Press, Cambridge, 1990,
p. 264 [i p. 9. Pentru o analiz\ din perspectiv\ istoric\ a
fragmentului vezi op. cit., pp. 80 [i urm. Vezi [i Zinn,
Grover A. jr., „Hugh of St. Victor and the Art of Memory”,
în Viator, vol. 5, 1974, pp. 211-234.
12. De fapt cel mai r\spîndit mecanism de memorizare
din retorica medieval\ îl constituia însu[i corpul cl\dirilor
mîn\stire[ti. Pentru o analiz\ aprofundat\ a acestei
teme vitruviene vezi Carruthers, Mary, The Craft of
Thought: Meditation, Rhetoric and the Making of
Images, 400-1200, Cambridge University Press,
Cambridge, 1998, în special cap. 5.
13. „Facerea”, 6. 13-21, dup\ traducerea româneasc\
Biblia sau Sfînta Scriptur\, Editura Institutului Biblic [i
de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucure[ti,
1988, pp. 16-17. (Citatele din Biblie sînt preluate [i
adaptate conform variantei ortodoxe, astfel încît uneori
numerele capitolelor [i cele ale versetelor nu corespund
cu cele din varianta în englez\ a textului – n.tr.)
14. „Deuteronomul”, 31. 26-27, id., p. 230.
15. Zinn, Grover A. Jr, „Hugh of St Victor, Isaiah’s Vision
and De arca Noe”, în Wood, Diana (coord.), The Church
and the Arts, Blackwell, Oxford, 1992.
16. Lecoq, Danielle, „La mappemonde du De arca noe
mystica de Hugues de Saint-Victor (1128-1129)”, în
Pelletier, Monique (coord.), Géographie du monde au
moyen âge et à la renaissance, Éditions du CTHS,
Paris,1989.
17. Ohly, Friedrich, „Deus Geometra. Skizzen zur
Geschichte einer vorstellung von Gott”, în Kamp,
Norbert; Wollasch, Joachim (coord.), Tradition als histo-
rische Kraft: Interdisziplinäre Forschungen zur
Geschichte des früheren Mittelalters, Walter de Gruyter,
Berlin, 1982.
18. Woodward, David, „Reality, Symbolism, Time, and
Space in Medieval World Maps”, în Annals of the
American Association of Geographers, vol. 75, 1985, p.
513.
19. Lucrarea lui Deleuze [i Guattari se plaseaz\ printre
cele mai coerente studii asupra ra]iunii cartografice care
au ap\rut pîn\ în prezent. Vezi în special Deleuze,
Gilles, The Fold: Leibniz and the Baroque, trad. de Tom
Conley, University of Minnesota Press, Minneapolis,
MN, 1993; Deleuze, Gilles; Parnet, Claire, Dialogues,
trad. de Hugh Tomlinson [i Barbara Habberjam, Athlone
Press, London, 1987; Deleuze, Gilles; Guattari, Félix, A
Thousand Plateaus: Capitalism and Schizophrenia,
trad. în englez\ de Brian Massumi, University of
Minnesota Press, Minneapolis, MN, 1987; Deleuze,
Gilles; Guattari, Félix, What is Philosophy?, trad. în
englez\ de Hugh Tomlinson [i Graham Burchell,
[233]
Columbia University Press, New York, 1994. Pentru
pu]inele discu]ii asupra acestor conexiuni vezi Doel,
Marcus A., Poststructuralist Geographies: The
Diabolical Art of Spatial Science, Edinburgh University
Press, Edinburgh, 1999, [i Doel, Marcus A., „Gunnar
Olsson’s Transformers: The Art and Politics of
Rendering the Co-Relation of Society and Space in
Monochrome or Technicolor”, în Antipode, vol. 35,
2003, pp. 140-167. Vezi [i Bonta, Mark; Protevi, John;
Deleuze and Geophilosophy: A Guide and Glossary,
Edinburgh University Press, Edinburgh, 2004.
20. Wolf, Armin, ”News on the Ebstorf World Map: Date,
Origin, Authorship”, în Pelletier, Monique, Géographie
du monde au moyen âge at à la renaissance.
21. Sommerbrodt, Ernst, Die Ebstorfer Weltkarte. Text
und Tafelband, Historischen Vereins für Niedersachsen,
Hanovra, 1891; Miller, Konrad, Mappae mundi. Die
ältesten Weltkarten. V. Hefte. Die Ebstorfkarte, Jos.
Rot’sche, Stuttgart, 1896. Tratatul lui Miller are anexat\
o reproducere splendid colorat\ [i u[or lecturabil\ a res-
pectivei h\r]i.
22. Majoritatea lucr\rilor de referin]\ men]ioneaz\ harta,
unele mai detaliat, altele mai pu]in detaliat. Analize mai
aprofundate g\sim în
Ruberg, Uwe, „Mappae mundi des Mittelaters in
Zusammenwirkung von Text und Bild”, în Meier,
Christel; Ruberg, Uwe (coord.), Text und Bild. Aspekte
des Zusammenwirkens zweier Künste in Mittelalter und
früher Neuzeit, Dr. Ludwig Reichert Verlag, Wiesbaden,
1980; Arentzen, Jörg-Geerd, Imago Mundi
Cartographia. Studien zur Bildlichkeit mittelaltericher
Welt- und Ökumenekarten unter besonderer
Berücksichtigung de Zusammenwirkens von Text und
Bild, Wilhelm Fink, München, 1984; Kugler, Hartmut,
„Die Ebstorfer Weltkarte. Ein europäisches Weltbild in
deutschen Mittelater”, în Zeitschrift für deutsches
Altertum und deutsche Literatur, vol. 116, 1987, pp. 1-
29; Hahn-Woernle, Birgit, Die Ebstorfer Weltkarte, Das
Kloster, Ebstorf, 1989; Kugler, Hartmut (coord.), Ein
Weltbild vor Columbus. Die Ebstorfer Weltkarte
Interdisciplinäres Colloquium 1988, VCH, Acta
Humaniora, Weinheim, 1991; Wilke, Jürgen, Die
Ebstorfer Weltkarte, Verlag für Regionalgeschichte,
Bielefeld, 2001.
23. Camille, Michael, Image on the Edge: The Margins
of Medieval Art, Reaktion Books, Londra, 1992.
24. Aici ar fi instructiv s\ ne amintim c\ Aristotel consi-
dera c\ istoria reprezint\ studiul a ceea ce s-a întîmplat,
iar poezia – explorarea a ceea ce s-ar putea întîmpla.
25. von den Brinken, Anna-Dorothee, „Mappa mundi
und Cronographia: Studien zur imago mundi des aben-
dländischen Mittelalters”, în Deutsches Archiv für
Erforschung des Mittelalters, vol. 24, 1968, pp. 118-186.
26. Harta de la Hereford este cea mai cunoscut\ dintre
toate mappae mundi. În consecin]\, [i num\rul studiilor
asupra ei este destul de mare, dar este suficient s\
amintesc doar cîteva: Harvey, P.D.A., Medieval Maps,
British Library, Londra, 1991; Harvey, P.D.A., Mappa
Mundi: The Hereford World Map, British Library,
Londra, 1996; Westrem, Scott D., The Hereford Map: A
[234]
Transcription and Translation of the Legends with
Commentary, Brepols, Turhout, 2001.
27. „Sfînta Evanghelie dup\ Ioan”, 1.14, în Biblia sau
Sfînta Scriptur\, ed. cit., p. 1204.
28. Beckett, Samuel et al., Our Exagmination Round His
Factification for Incamination of Work in Progress,
Shakespeare & Co, Paris, 1929, p. 14.
29. Pentru o analiz\ istoric\ a concep]iei vezi Padovan,
Richard, Proportion: Science, Philosophy, Architecture,
E. & F.N. Spon, Londra, 1999.
30. Eco, Umberto, Art and Beauty in the Middle Ages,
Yale University Press, New Haven, CT, 1986, pp. 35 [i
urm.
31. Vitruvius, The Ten Books on Architecture, trad. în
englez\ de M.H. Morgan, Dover, New York, 1960,
Cartea a III-a, cap. 1, pp. 72 [i urm.
32. „Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul”, 1.8, în Biblia
sau Sfînta Scriptur\, ed. cit., p. 1394.
33. „Sfînta Evanghelie dup\ Ioan”, 14.5-6, în Biblia sau
Sfînta Scriptur\, ed. cit., p. 1226.
34. Bineîn]eles, nu era întotdeauna u[or s\-]i aminte[ti
ce reprezentau dreapta [i stînga. De exemplu, în
„Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul”, 10.2, se pome-
ne[te de un înger care „a pus piciorul lui cel drept pe
mare, iar pe cel stîng pe p\mînt” (op. cit., p. 1401).
35. Cea mai complet\ [i mai impresionant\ analiz\ a
problemei se g\se[te la von den Brinken, Anna-
Dorothee, Fines Terrae. Die Enden der Erde und der
vierte Kontinent auf Mittelalterlichen Weltkarten,
Hahnsche Buchhandlung, Hanovra, 1992.
36. Ross, David; Athole, John, Alexander Historiatus: A
Guide to Medieval Illustrated Alexander Literature,
Warburg Institute, Londra, 1963; Aertz, W.J. et. al.
(coord.), Alexander the Great in the Middle Ages: Ten
Studies on the Last Days of Alexander in Literary and
Historical Writing, Alfa Nijmegen, Nijmegen, 1978;
Bosworth, A.B.; Baynham, E.J. (coord.), Alexander the
Great in Fact and Fiction, Oxford University Press,
Oxford, 2000.
37. „Facerea”, 2.6, în Biblia sau Sfînta Scriptur\, ed. cit.,
p. 12.
38. Babilonia apare [i ea în dou\ locuri, o dat\ drept un
pod peste Eufrat, iar a doua oar\ ca o insul\ pe Nil.
39. Scafi, Alesssandro, „Mapping Eden: Cartographies
of the Earthly Paradise”, în Cosgrove, Denis (coord.),
Mappings, Reaktion Books, Londra, 1999, p. 60.
40. Extrem de influenta lucrare Travels and Voyages a
lui Sir John Mandeville a ap\rut abia în 1356. De[i con-
struit\ ca o nara]iune la persoana întîi, nu se [tie cu cer-
titudine dac\ autorul a f\cut într-adev\r acele c\l\torii
sau a imaginat întreaga lume descris\ în lucrarea sa. În
orice caz Mandeville sus]ine c\ ar fi vizitat nu doar }ara
Preotului Ioan [i miticul }inut al Întunericului, ci [i cele
zece triburi pierdute ale lui Israel, închise de Alexandru
cel Mare în Mun]ii Caspici. Pentru studii asupra istoriei
lui Mandeville vezi Bennett, Josephine Waters, The
Rediscovery of Sir John Mandeville, Modern Language
Association of America, New York, 1954. Pentru istoria
celor zece triburi pierdute vezi Beckingham, Charles F.;
Hamilton, Bernard (coord.), Prester John, the Mongols
and the Ten Lost Tribes, Variorum, Aldershot, 1996,
precum [i Parfitt, Tudor, The Lost Tribes of Israel: The
History of a Myth, Weidenfeld & Nicolson, Londra, 2002.
41. Kugler, Hartmut, „Die Ebstorfer Weltkarte. Ein euro-
päisches Weltbild in deutschen Mittelalter”, în Zeitschrift
für deutsches Altertum und deutsche Literatur, vol. 116,
1987, p. 24 [i urm.
42. Hennig, Richard, Terrae incognitae, vol. II, Brill,
Leiden, 1950, cap. 89, intitulat „Sallam der Dolmetscher
und der «Gog und Magog-Mauer»”.
43. Anderson, Andrew Runni, Alexander’s Gate, Gog
and Magog, and the Inclosed Nations, Medieval
Academy of America, Cambridge, MA, 1932. Vezi _i
Gow, Andrew, „Gog and Magog on Mappaemundi and
Early Printed World Maps: Orientalizing Ethnography in
the Apocalyptic Tradition”, în Journal of Early Modern
History, vol. 2, 1998, pp. 61-88.
44. „Iezechiel”, 38.3-4 [i 39.4, în Biblia sau Sfînta
Scriptur\, ed. cit., pp. 834 [i 835.
45. Ibid., 39.18-20.
46. Asemenea rase monstruoase constituie doar o
mostr\ din ceea ce se credea c\ ar exista. Pentru mai
multe detalii vezi Friedman, John Block, The Monstrous
Races in Medieval Art and Thought, Harvard University
Press, Cambridge, MA, 1981, cap. 1; Lecouteux,
Claude, Les monstres dans la pensée médiévale euro-
péenne. Essai de présentation, Presses de l’Université
de Paris-Sorbonne, Paris, 1993; Camille, Michael,
Mirror in the Parchment: The Luttrell Psalter and the
Making of Medieval England, Reaktion Books, Londra,
1998, în special capitolele 5 [i 6. Semnificativ este fap-
tul c\ Psaltirea lui Luttrell, care este adev\ratul subiect
al lucr\rii lui Camille, a fost realizat\ pentru a consolida
pozi]ia social\ a familiei Luttrell dup\ ce aceasta fusese
acuzat\ de incest.
47. Friedman, John Block, The Monstrous Races in
Medieval Art and Thought, p. 61.
48. Cîinii erau considera]i ni[te animale atît de spurca-
te, încît David se vait\ într-un psalm: „C\ m-au înconju-
rat cîini mul]i, adunarea celor vicleni m-a împresurat;
Str\puns-au mîinile [i picioarele mele”. Citatul este pre-
luat din „Psalmii”, 21.17-18, în Biblia sau Sfînta
Scriptur\, ed. cit., p. 574. Pe aceea[i tem\ vezi [i
Wakeman, Mary K., God’s Battle with the Monster: A
Study in Biblical Imagery, E.J. Brill, Leiden, 1973.
49. De[i folose[te ca surse materiale publicate în alte
p\r]i ale lumii, cea mai reu[it\ analiz\ a centrelor cere-
moniale [i a punctelor cardinale o reprezint\ în conti-
nuare Wheatley, Paul, The Pivot of the Four Quarters: A
Preliminary Enquiry into the Origins and Character of
the Ancient Chinese City, Aldine, Chicago, 1971. Vezi,
de asemenea, o alt\ lucrare fundamental\, poate chiar
o capodoper\: Wheatley, Paul, The Places Where Men
Pray Together: Cities in Islamic Lands, Seventh through
the Tenth Centuries, University of Chicago Press,
Chicago, 2001.
50. Fragmentul central apare în „Iezechiel”, 5.5. (în
Biblia sau Sfînta Scriptur\, ed. cit., p. 797), unde se
spune: „A[a gr\ie[te Domnul Dumnezeu: Acesta este
Ierusalimul, pe care Eu l-am pus în mijlocul neamurilor
[i al ]\rilor dimprejur”.
51. Importan]a meridianului principal – care are un
cap\t în estul îndep\rtat, iar cel\lalt la strîmtoarea
Gibraltar – este mult mai mare decît o putem eviden]ia
noi aici. În contextul dat, merit\ s\ amintim un fapt fas-
cinant: în romanul lui Joseph Conrad Agentul secret
apare un complot terorist prin care se urm\re[te tulbu-
rarea întregii omeniri prin bombardarea Observatorului
Greenwich [i, astfel, a meridianului central.
52. Deoarece sper c\ nepoata mea, Idun Wahlgren, ar
putea citi într-o zi pasajul de fa]\, rezist ispitei de a-l
aminti pe Olof Rudbeck (1630-1702). Acesta a fost un
om de [tiin]\ [i un întreprinz\tor (printre altele, a desco-
perit vasele limfatice [i a construit Amfiteatrul Anatomic
din Uppsala) care a elaborat în lucrarea sa Atlantica o
teorie conform c\reia Suedia este pierduta Atlantid\ [i,
în consecin]\, leag\nul civiliza]iei occidentale. Un
am\nunt picant din acest amestec aiuritor de mitologie
[i etimologie popular\ e [i faptul c\ Rudbeck a „dovedit”
nu numai c\ literele alfabetului elin sînt mai noi decît
runele nordice, ci, mai mult, c\ primele provin din aces-
te rune. În cadrul argumenta]iei sale eroice el a sus]inut
ulterior [i c\ merele de aur p\zite de cele trei nimfe din
Gr\dina Hesperidelor erau în realitate acelea[i mere
care îi men]ineau ve[nic tineri pe zeii nordici – mere
transformate cumva în rune, mijloacele esen]iale de
rememorare. P\zitoarea tuturor acestor minun\]ii era
aici nimeni alta decît zei]a Idun, al c\rei nume îl poart\
propria mea nepoat\, iar co[ul zei]ei reprezenta un fel
de thesaurus sapientiae. Dac\ Rudbeck ar fi avut [tiin]\
de harta de la Ebstorf, sînt aproape sigur c\ ar fi subli-
niat faptul c\ [arpele lui Mercur, cel care st\ încol\cit în
jurul Gr\dinii Hesperidelor, este de fapt acela[i [arpe
care î[i înghite coada [i care st\, practic, la baza struc-
turii tuturor runelor. Pe de alt\ parte, ar fi avut [i motive
de nemul]umire, fiindc\ de[i Norvegia [i provincia
Lapland (din Finlanda) sînt clar reprezentate pe hart\,
Suedia e greu de reperat. Pentru o analiz\ magistral\ a
epocii lui Rudbeck [i a personajului însu[i vezi Eriksson,
Gunnar, Rudbeck 1630-1702. Liv, lärdom dröm i baroc-
kens Sverige, Atlantis, Stockholm, 2002, în special p.
332 [i urm.
53. „Apocalipsa Sfîntului Ioan Teologul”, în Biblia sau
Sfînta Scriptur\, ed. cit., 21. 1-2, 6, 9-12.
54. von den Brinken, Anna-Dorothee, „Ebstorf Map”, în
Friedman, John Block; Figg, Kristen Mossler (coord.),
Trade, Travel, and Exploration in the Middle Ages: An
Encyclopedia. Garland, New York, 2000, p. 162.
55. Pentru mai multe informa]ii despre larga r\spîndire
a imaginii omului lui Vitruviu vezi von Einem, Herbert,
Der Mainzer Kopf mit der Binde. Arbeitsgemeinschaft
für Forschung des Landes Nordrhein-Westfalen,
Geisteswissenschaften, Heft 3, Westdeutscher Verlag,
Köln, 1955.
56. Pynchon, Thomas, Mason & Dixon, p. 345 [i urm.
[235]
 Aerial view, Bucharest, 2007 / Vedere aeriană, București, 2007 .

[236] [237]
WRITERS / SCRIITORI
Jan-Erik Lundström
Born 1958, is the director of BildMuseet,
Umeå University, Umeå, Sweden, a
museum of contemporary art and visual
culture. He is equally involved in curating,
organizing, lecturing and writing. Among
his latest exhibitions are "Politics of
Place", "Killing Me Softly" (Tirana
Biennial), "Projects for a Revolution"
(Mois de la Photo, Montreal), "Double
Vision" (Prague Biennale), "Same, Same,
but Different" and "After the Fact", a major
survey towards documentary practices in
contemporary art. He is the author of
numerous books, including "Nordic
Landscapes", "Tankar om fotografi
(Thoughts on Photography)", "Irving Penn
and Horizons: Towards a Global Africa".
He is a guest professor at HISK, Antwerp,
Belgium and at the Kunstakademie, Oslo,
Norway. Lundström is a prolific internatio-
nal lecturer and writer, contributor to sym-
posia internationally and to cultural maga-
zines such as Glänta, European
Photography, Paletten and tema celeste.
N\scut `n 1958, este director la
BildMuseet - muzeul de art\ contempo-
ran\ al Universit\]ii din Umeå, Suedia. Se
dedic\ `n acelasi timp activit\]ilor curato-
riale, organiz\rii de evenimente, scrisului
[i dezbaterilor. Printre cele mai recente
proiecte curatoriale ale sale se numar\:
“Politics of Place”, “Killing Me Softly”
(Bienala de la Tirana), “Projects for a
Revolution” (Mois de la Photo, Montreal),
“Double Vision” (Bienala de la Praga),
“Same, Same, but Different” [i “After the
Fact” - o analiz\ major\ a practicilor de
documentare `n arta contemporan\. Jan-
Erik Lundström a publicat numeroase
c\r]i printre care “Nordic Landscapes”,
“Tankar om fotografi” (Thoughts on
[238]
Photography), “Irving Penn and Horizons:
Towards a Global Africa”. Este profesor
asociat la HISK, Antwerp, Belgia [i la
Academia de art\ din Oslo, Norvegia.
Este un scriitor [i conferen]iar cunoscut la
nivel interna]ional [i colaborator perma-
nent la revistele de art\ contemporan\
Glänta, European Photography, Paletten
[i tema celeste.
Johan Sjöström
Born 1975, has been a curator at
BildMuseet in Umeå, Sweden since 1998.
In fall 2005 he did a curatorial course at
The University of Fine Arts in Hanoi,
Vietnam. Has contributed to magazines
such as Pavilion, Paletten and many
more, and is also the editor of several
publications including "Lara Baladi:
Kai'ro"; "The Politics of Place"; "Mats
Hjelm: Trilogy"; "Mirror's Edge", and
"Head North - Views from the Permanent
Collection of The South African National
Gallery". Sjöström curated for BildMusset
shows like "Veli Granö & Tuovi
Hippeläinen - Rien/Is that all?", "Jane &
Louise Wilson - A Free and Anonymous
Monument" or "Adrian Paci - Albanska
berättelser". During 2007-2008 Johan
Sjöström is working as curator at
Göteborgs Konsthall, Sweden.
N\scut in 1975, Johan Sjöström este din
1998 curator la BildMuseet in Umeå,
Suedia. ~n toamna lui 2005 a predat un
curs de curatoriat la Universitatea de Art\
din Hanoi, Vietnam. A publicat `n diferite
reviste interna]ionale printre care PAVI-
LION [i Paletten [i a editat numeroase
publica]ii printre care “Lara Baladi: Kai'ro”,
“The Politics of Place”, “Mats Hjelm:
Trilogy, Mirror's Edge” [i “Head North -
Views from the Permanent Collection of
The South African National Gallery”. La
BildMuseet, Johan Sjöström a curatoriat
numeroase expozi]ii printre care “Veli
Granö & Tuovi Hippeläinen - Rien/Is that
all?”, “Jane & Louise Wilson - A Free and
Anonymous Monument” [i “Adrian Paci -
Albanska berättelser”. Pentru 2007-2008
Johan Sjöström a fost numit curator al
Göteborgs Konsthall, Sweden.
Irina Aristarkhova
Aristarkhova writes on and teaches cour-
ses in new media aesthetics, cybercultu-
re, and feminist theory. She is currently an
Assistant Professor of Womenʼs Studies
and Visual Arts at the Pennsylvania State
University, USA. Formerly, Aristarkhova
was at the Communications and New
Media Programme, Faculty of Arts and
Social Sciences, National University of
Singapore, where she founded the
Cyberarts Research Initiative: a collabo-
rative multi-disciplinary research project
that included a cyberarts multi-media
database, artist-in-residence programmes
and a cyberarts library. Aristarkhova has
edited and contributed to the book
"Woman Does Not Exist: Contemporary
Studies in Sexual Difference", and edited
the first Luce Irigaray book in Russian The
Ethics of Sexual Difference. She holds an
MA from the University of Warwick, UK,
and a PhD from the Russian Academy of
Sciences.
Aristarkhova scrie i predă despre esteti-
ca media, cybercultură i teorie feministă.
În prezent este Assistant Professor of
Women’s Studies and Visual Arts în
Pennsylvania State University, USA. În
trecut, Aristarkhova a predat la
Communications and New Media
Programme, Faculty of Arts and Social
Sciences, National University of
Singapore, unde a fondat Cyberarts
Research Initiative, un proiect de cerceta-
re multidisciplinară care a inclus o data de
baze multimedia, programe de artisti in
rezidenă i o librărie de cyberarts.
Aristarkhova a contribuit la editarea cării
"Woman Does Not Exist: Contemporary
Studies in Sexual Difference" i a editat in
Rusia prima carte a Luce Irigaray, "The
Ethics of Sexual Difference". De]ine un
master la University of Warwick, UK, [i un
doctorat la Russian Academy of
Sciences.
Sina Najafi
Editor-in-chief of Cabinet magazine, and
formerly co-editor-in-chief of Merge
magazine and Index magazine. Najafi is
director of the New York-based nonprofit
arts organization Immaterial Incorporated,
which publishes Cabinet and serves as an
umbrella for a broad range of cultural acti-
vities, including the organization of exhibi-
tions and conferences and nontraditional
publications. Najafi has taught at the
Rhode Island School of Design, New York
University, and Stockholm University. He
has also been a visiting lecturer at
Columbia University, the Whitney
Museum Independent Study Program,
Tyler School of Art, Hampshire College,
the Los Angeles County Museum of Art
and the Tate Modern in London. He holds
degrees in comparative literature from
Princeton University and Columbia
University and teaches an interdisciplina-
ry class at Cooper Union in photography,
film/video and installation. He has also
curated a number of art-related exhibi-
tions, including "Philosophical Toys,"
"Odd Lots: Revisiting Gordon Matta-
Clark's Fake Estates," and "The Paper
Sculpture Show."
Este redactor [ef la revista Cabinet [i a
fost co-redactor-[ef la revistele Merge [i
Index. Najafi este directorul organiza]iei
[239]
artistice nonprofit, din New York,
Immaterial Incorporated care publică
Cabinet [i servete ca o umbrelă pentru o
multitudine de activităi culturale, inclu-
zînd i organizarea de expoziii i confe-
rine. Najafi a predat la Rhode Island
School of Design, New York University i
Stockholm University. A fost visiting lec-
turer la Columbia University, Whitney
Museum Independent Study Program,
Tyler School of Art, Hampshire College,
Los Angeles County Museum of Art i
Tate Modern in London. A susinut cursuri
in literatură comparată la Princeton
University i Columbia University [i predă
un curs interdisciplinar la Cooper Union,
despre fotografie, video i instalaie. De
asemenea, a curatoriat expoziii precum
"Philosophical Toys," "Odd Lots:
Revisiting Gordon Matta-Clark's Fake
Estates," i "The Paper Sculpture Show".
Hugh Raffles
Hugh Raffles teaches anthropology at the
New School for Social Research in New
York City. He is the author of In Amazonia:
A Natural History (Princeton, 2002) and is
currently writing The Illustrated
Insectopedia, the story of everything in
twenty-six chapters, forthcoming from
Pantheon.
Hugh Raffles pred\ antropologie la New
School for Social Research `n New York.
Este autorul In Amazonia: A Natural
History (Princeton, 2002) [i lucreaz\ la
The Illustrated Insectopedia, povestea a
"de toate" `n 26 de capitole, carte ce
urmeaz\ a fi publicat\ la editura
Pantheon.
Alexandra Jivan
Antropolog and DrD. in anthropology at
Laval University (Quebec City, Canada).
She worked as programme coordinator
[240]
for the Intercultural Institute of Timisoara.
Since 1998, she is member of the Third
Europe Foundationʼs oral history and cul-
tural anthropology research group. Jivan
is author or co-author of numerous arti-
cles and chapters in the fields of anthro-
pology and interculturality, published in
Romania, Canada and Hungary. Co-aut-
hor of Minorităţi: identitate și coexistenţă
("Minorităţi: identitate și coexistenţă",
2000, Timisoara, IIT). She works and lives
in Montreal, Canada.
Antropolog [i doctorand `n antropologie al
Universit\]ii Laval (Quebec City, Canada).
A fost coordonator de programe al
Institutului Intercultural din Timi[oara. Din
1998 este membru al Funda]iei A Treia
Europ\, grup de istorie oral\ [i cercetare
cultural\ antropologic\. Este autor a
numeroase studii [i articole despre antro-
pologie [i interculturalitate publicate `n
România, Canada [i Ungaria. Co-autor al
"Minorit\]i: identitate [i coexisten]\"
(2000, Timisoara, IIT). Lucrează i trăie-
te în Montreal, Canada.
Anne Alexander
Militant Socialist Worker who writes regu-
larly for International Socialism on Middle
Eastern politics.
Este mlitant Socialist Worker care scrie
regulat pentru revista “International
Socialism” despre subiecte legate de poli-
tica din Orientul Mijlociu.
Kristin Scheucher
Christine Scheucher is a cultural journa-
list, working for the Vienna based cultural
radio channel „Österreich 1“, covering
particularly events in Paris and Vienna.
She is the author of „Figuren des
Unmittelbaren. Die Fortschreibung der
Avantgarden im digitalen Raum“ (2007)
and contributor of „Die Nestbeschmutzerin.
Jelinek und Österreich“ (2002).
Christine Scheucher este jurnalist cultural
la postul de radio vienez „Österreich 1“,
acoperind in special evenimentele din
Paris [i Viena. Este autorul „Figuren des
Unmittelbaren. Die Fortschreibung der
Avantgarden im digitalen Raum“ (2007) [i
a contribuit la „Die Nestbeschmutzerin.
Jelinek und Österreich“ (2002).
Gunalan Nadarajan
Art theorist / curator from Singapore,
Associate Dean of Research and
Graduate Studies, College of Arts and
Architecture at the Pennsylvania State
University (USA). His publications include
a book, Ambulations (2000), numerous
catalogue essays and various academic
articles. He has curated exhibitions in seve-
ral countries including Ambulations
(Singapore), 180KG (Jogjakarta,
Indonesia), Negotiating Spaces (Auckland,
New Zealand) and media_city 2002 (Seoul,
S.Korea). He was contributing curator for
Documenta XI (Kassel, Germany) and
served on the jury of several international
exhibitions including ISEA2004 (Helsinki /
Talinn) and transmediale 05 (Berlin,
Germany). He is also currently Artistic Co-
Director of the Ogaki Biennale 2006.
Gunalan is one of the Board of Directors
of the Inter Society of Electronic Arts. He
was recently elected a Fellow of the Royal
Society of Arts. Gunalanʼs research inte-
rests include art and biology, robotic arts,
nanotechnology and toys.
Teoretician [i curator din Singapore.
decan asociat al Research and Graduate
Studies, College of Arts and Architecture
at the Pennsylvania State University
(USA). Publica]iile sale includ o carte
"Ambulations" (2000), numeroase esee [i
diverse articole academice. A curatoriat
expozi]ii `n diverse ]\ri incluz`nd
"Ambulations "(Singapore), "180KG"
(Jogjakarta, Indonesia), "Negotiating
Spaces" (Auckland, New Zealand) [i
"media_city" 2002 (Seoul, S.Korea). A
fost contributing curator pentru Documenta
XI (Kassel, Germany) [i a participat in
juriile a importante evenimente precum
ISEA2004 (Helsinki / Talinn) [i transme-
diale 05 (Berlin, Germany). A fost director
artistic al Ogaki Biennale 2006. Este
membru al consiliului director al Inter
Society of Electronic Arts. Cur`nd a fost
ales Fellow of the Royal Society of Arts.
Interesele sale de cercetare includ art\ [i
biologie, art\ robotic\, nanotehnologie [i
juc\rii.
Marina Gržinić
Prof. Dr. Gržinić is a philosopher and new
media theoretician based in Ljubljana,
Slovenia. She works at the Institute of
Philosophy of the Research and Scientific
Center of the Slovenian Academy of
Science and Arts. She is professor at the
Academy of Fine Arts in Vienna, Austria.
She has produced more than 30 video art
projects, a short film, numerous video and
media installations, Internet websites and
an interactive CD-ROM (ZKM, Karlsruhe,
Germany). Her last book is “Fiction
Reconstructed: Eastern Europe, Post-
Socialism and the Retro-Avant-Garde”
(Vienna: Edition Selene in collaboration
with Springerin, Vienna, 2000).
Prof. Dr. Gržinić este filozof [i teoretician
new media din Ljubljana, Slovenia.
Lucreaz\ la Institutul de Filozofie al
Centrului pentru Cercetare [i {tiin]\ din
cadrul Academiei de {tiin]\ [i Arte. Este
profesor doctor al Academiei de Art\ din
Viena, Austria. A produs mai mult de 30
de proiecte de art\ video [i instala]ii new
[241]
media, un film de scurt metraj [i un CD-
ROM (ZKM, Karlsruhe, Germania). Ultima
sa carte este “Fiction Reconstructed:
Eastern Europe, Post-Socialism and the
Retro-Avant-Garde” (Vienna: Edition
Selene in collaboration with Springerin,
Vienna, 2000).
Cosmin Marian
Assistant professor of political science at
Babes-Bolyai University, Cluj-Napoca,
Romania. He is specialized in research
methods and data modeling in social
sciences. He has no connection whatsoe-
ver with performing arts, photography,
music, journalism, new media culture, lite-
rature, philosophy, mathematics or phy-
sics. And he is perfectly aware that
Romania is the country were the founder
of Dadaism and Eugen Ionesco, the fat-
her of the Rhinoceros, were born.
Profesor asistent la Facultatea de {tiin]e
Politice, Universitatea Babes-Bolyai din
Cluj-Napoca, România. Specializat `n
metode de cercetare [i modele de date `n
[tiin]ele sociale. Nu are nici o leg\tur\ cu
artele performative, muzic\, jurnalism,
cultura new media, literatur\, filozofie,
matematic\ sau fizic\. Este perfect
con[tient c\ România este ]ara unde fon-
datorul Dadaismului [i tat\l Rinocerilor,
Eugen Ionesco, s-au n\scut.
Achille Mbembe
Dr. Achille Mbembe, born in Cameroon,
obtained his Ph.D in History at the
Sorbonne in Paris in 1989 and a D.E.A. in
Political Science at the Institut dEtudes
Politiques (Paris). He was Assistant
Professor of History at Columbia
University, New York, from 1988-1991, a
Senior Research Fellow at the Brookings
Institute in Washington, D.C., from 1991
to 1992, Associate Professor of History at
[242]
the University of Pennsylvania from 1992
to 1996, Executive Director of the Council
for the Development of Social Science
Research in Africa (Codesria) in Dakar,
Senegal, from 1996 to 2000. Achille was
also a visiting Professor at the University
of California, Berkeley, in 2001, and a visi-
ting Professor at Yale University in 2003.
He has written extensively in African his-
tory and politics, including La naissance
du maquis dans le Sud-Cameroun (Paris,
Karthala, 1996). His latest work On the
Postcolony was published in Paris in 2000
in French and the English translation has
been published by the University of
California Press, Berkeley, in 2001. The
book received in 2006 Bill Venter/Altron
Award. Now Dr. Achille Mbembe is
research professor at University of the
Witwatersrand in Johannesburg.
Dr. Achille Mbembe, n\scut `n Camerun,
a ob]inut doctoratul `n istorie la Sorbona
`n Paris `n 1989 [i D.E.A. `n {tiin]e Politice
la Institut dEtudes Politiques (Paris). A
profesor asistent in istorie la Columbia
University, New York, din 1988-1991
Senior Research Fellow al Brookings
Institute in Washington, D.C, din 1991 to
1992, profesor asociat `n istorie al
University of Pennsylvania, din 1992 to
1996, director executiv al Council for the
Development of Social Science Research
in Africa (Codesria) `n Dakar, Senegal,
din 1996 `n 2000. A scris extensiv despre
istoria Africii [i politic\, incluz`nd cartea
"La naissance du maquis dans le Sud-
Cameroun" (Paris, Karthala, 1996).
Ultimele sa lucrare "Despre Postcolonie"
a fost publicat\ `n francez\ la Paris [i tra-
dus\ `n englez\ la University of California
Press, Berkeley, `n 2001. Cartea a primit
`n 2006 Bill Venter/Altron Award. Acum
Dr. Achille Mbembe este profesor la
University of the Witwatersrand in
Johannesburg.
Brian Holmes
Art and cultural critic, activist and transla-
tor, living in Paris, interested primarily in
the intersections of artistic and political
practice. He holds a doctorate in
Romance Languages and Literatures
from the University of California at
Berkeley. He was the English editor of
publications for Documenta X, Kassel,
Germany, 1997, was a member of the
graphic arts group "Ne pas plier" from
1999 to 2001, and has recently worked
with the French conceptual art group
Bureau d'études. He is a frequent contri-
butor to the international mailinglist
Nettime, a member of the editorial com-
mittee of the art magazine "Springerin"
and the political-economy journal
"Multitudes", a regular contributor to the
magazine Parachute, and a founder of the
new journal "Autonomie Artistique". He is
currently preparing a book in French,
entitled "La personnalité flexible: Pour
une nouvelle critique de la culture." His
blog: brianholmes.wordpress.com
Critic cultural [i de art\, activist [i transla-
tor, tr\ie[te la Paris [i este interesat de
intersec]ia practicilor artistice [i politice.
De]ine un doctorat `n limbile si literaturile
romanice la University of California,
Berkeley. A fost editor de limb\ englez\
pentru publica]iile Documenta X, Kassel,
Germania, 1997, [i a lucrat cu grupul
artistic conceptual Bureau d'études. Este
colaborator permanent al Nettime, mem-
bru al comitetului editorial al revistei de
art\ "Springerin" [i al revistei de politic\ [i
economie "Multitudes", colaborator per-
manent al revistei "Parachute" [i fondator
al jurnalului "Autonomie Artistique". ~n
prezent, preg\te[te o carte `n limba fran-
cez\, intitulat\ "La personnalité flexible:
Pour une nouvelle critique de la culture."
Blogul s\u poate fi g\sit la brianhol-
mes.wordpress.com
Gunnar Olsson
Prof. dr. Olsson was born in 1935, holds a
PhD. in philosophy and since 2000 he
was appointed Profssor Emeritus. He was
teaching at University of Michigan, Nordiska
insitutet för samhällsplanering, University of
California, Berkeley and since 1962 was lec-
turing widely in Australia, Austria, Canada,
Czechoslovakia, Denmark, England, Estonia,
Finland, France, Germany, Holland, Hungary,
Iceland, Italy, Morocco, New Zealand,
Norway, Poland, Roumania, Russia, Spain,
Sri Lanka, Sweden, Switzerland, Thailand,
Turkey, USA. He was writing academic
articles and for numerous magazines. He
wrote several books, curated exhibitions
and curently is teaching at Uppsala Un
iversity (Sweden). About his extensive activity:
http://www.kultgeog.uu.se/pp/Gunnar.Olsson
Prof. dr. Olsson s-a născut în 1935, dei-
ne un doctorat in filosofie i din 2001 a
fost numit Proffesor Emeritus. A predat la
University of Michigan, Nordiska Insitutet
för Samhällsplanering, University of
California, Berkeley i din 1962 a inut
conferine în Australia, Austria, Canada,
Czechoslovakia, Denmark, England,
Estonia, Finland, France, Germany,
Holland, Hungary, Iceland, Italy, Morocco,
New Zealand, Norway, Poland,
Roumania, Russia, Spain, Sri Lanka,
Sweden, Switzerland, Thailand, Turkey,
USA. A scris articole pentru numeroase
reviste academice. A scris cîteva cări, a
curatoriat cîteva expoziii i în prezent
predă la Uppsala University (Suedia).
Mai multe detalii la
http://www.kultgeog.uu.se/pp/Gunnar.Olsson
[243]
Strategic Partner: Partners:

Supported by:

[244] [245]
Media Partners: Printing Partner:

Production Partner:

Official Cafe:

Audio-Visual Partner:

[246] [247]
Special thanks (in alphabetical order):
Mulţumiri speciale (în ordine alfabetică):

Oana Ailenei Mădălina Ionescu Adriana Popescu

Dana Altman Anca Iuzic Anna-Maria Post
Cătălin Avramescu Ingrid Klenner Răsvan Radu
Irina Abaza Anders Lind Henni Rahikainen
Horia Barna Catrin Lundqvist Ioana Roescu
Mioara Bolozan H.E. Roland Lohkamp Mara Raţiu
Mihaela Borceanu Cosmin Marian Noemi Revnic
Ana Buarque Virgil Mihaiu Călin Ricman
Veronica Burlacu Mihai Mihalcea Niculae Saramandu
Monica Brândușescu Anca Milu Alex Săndulescu
Magda Cârneci Cristian Moanţă Andrei Sârbu
Alina Comănescu Didier Montagne Antoaneta Seghedi
Ștefan Constantinescu Femke Mulier Marketta Seppala
Eva Csog Răzvan Murgeanu Anca Severin
Liviana Dan Virpi Näsänen Dan Shafran
Andra Dănăilă Sina Najafi Amarjit Sitfu
Cristian Drăgan Manuela Nevaci Mirela Cărăbaș
Octavian Evghenide Adrian Oianu Constantin Stan
Nuno Faria Lois Olmstead Robert Stasinski
Krishan George Mihaela Pandele Dumitru Șerban
Sorin Gherguţ Lorand Papp Vava Ștefănescu
Andreea Grecu Maria Pascu Louise Taylor
Marina Gržinić Horia Roman Patapievici Christoph Tannert
Jon Hendricks Ioana Păun Silvia Tinca
Jan Homburg Mihaela Păun Mirela Văleanu
Bogdan Iacob Rodica Palade Cristiana Vlad
Dan Iacob Valentin Panduru Bianca Vlaston
Irina Ionescu Dan Perjovschi Thomas Weithöner
Adina Ionescu Aneta Pleșa Giorgiana Zachia
Anca Ioniţă Johan Pohrib
Sergiu Istrate Adrian Popescu

[248]
 THIS IS A SPECIAL ISSUE IN TWO VOLUMES DEDICATED TO
BUCHAREST BIENNALE | BUCHAREST INTERNATIONAL BIENNIAL FOR CONTEMPORARY ART
WWW.BUCHARESTBIENNALE.ORG