UNIVERSITATEA “ALEXANDRU IOAN CUZA”, IAȘI

FACULTATEA DE GEOGRAFIE ȘI GEOLOGIE

SPECIALIZAREA TURISM ȘI DEZVOLTARE REGIONALĂ

Proiect la disciplina

DREPTUL INTERN ŞI INTERNAŢIONAL AL MEDIULUI

Analiza cadrului normativ internațional privind combaterea efectelor

încălzirii globale

Masterand: Tănase Florin

Iași, 2018
1
Cuprins
Capitolul I- Cauzele încălzirii globale............................................................................................................. 3
Capitolul II- Legislația pe combaterea poluării ............................................................................................. 5
Capitolul III- Istoric summit ........................................................................................................................... 7

2
Capitolul I- Cauzele încălzirii globale

1. Dioxidul de carbon emis de termocentrale

Cu toată evoluția rapidă din ultimii ani a mijloacelor de utilizare a energiilor regenerabile,
adevărul este că omenirea rămâne în continuare puternic dependentă de cărbuni pentru satisfacerea
nevoilor de curent electric. Pe plan mondial, 60% din necesarul de curent este obținut prin arderea
cărbunilor în termocentrale, în special a lignitului, care este cel mai poluator, dar și cel mai ieftin
carburant fosil.
O termocentrală obișnuită, de 600 MW, este responsabilă de emiterea în atmosferă a circa 3,5
milioane de tone de CO2 anual. Se estimează că, pe plan global, anual sunt emise peste 20 de
miliarde de tone de CO2 prin arderea cărbunilor. O cantitate care nu mai poate fi ”reciclată” de
sistemul planetar, ceea ce duce invariabil la acumularea acestui gaz în atmosferă, ducând la
încălzirea globală.
2. Dioxidul de carbon emis de vehicule
Circa o treime din poluarea industrială provine din sectorul transporturilor. În lume circulă mai
mult de un miliard de vehicule având motoare cu ardere internă. Care funcționează cu combustibili
produși din petrol, un alt carburant fosil prin arderea căruia sunt emise multe gaze nocive.
Nivelurile mari de CO2 provenite din motoarele mașinilor sunt cauzate în principal de reacțiile
de oxidare a monoxidului de carbon în catalizatoare. În teorie, diversele norme antipoluare din
lume încearcă să limiteze emisiile de CO2 – de exemplu, vehiculele noi vândute în Europa în 2014
au avut, în medie, emisii de CO2 de circa 130 g/km. Iar vehiculele grele de transport s-au situat
sub 200 g/km.
Însă, chiar și în condițiile cele mai optimiste de consum (deși valorile reale sunt cu 30% mai
mari decât în teorie), un vehicul cu motor cu ardere internă se face responsabil de emiterea a circa
o tonă de CO2 în atmosferă. Ceea ce înseamnă că, anual, sectorul transporturilor emite cel puțin
1.000.000.000 de tone de CO2 în atmosferă.
3. Metanul provenit din ferme și agricultură, din extracțiile petroliere, dar și de pe fundul
mării
Metanul este un gaz mult mai periculos decât dioxidul de carbon în materie de influență a
încălzirii globale. Se estimează că efectele produse de CO2 în 100 de ani pot fi ”realizate” în numai
10 ani de aceeași cantitate de metan, pe perioade scurte metanul fiind de zeci de ori mai periculos
decât dioxidul de carbon. Iar sursele de producere a metanului sunt foarte diverse, 60% dintre ele
fiind atribuite direct oamenilor.

3
 În ultimele decenii, creșterea animalelor pentru hrană, în special a bovinelor, a crescut
exponențial. Ceea ce înseamnă și creșterea cantității de metan provenită din procesele care au loc
în intestinele acestor ierbivore. Pe plan mondial, sunt crescute în ferme circa 1,5 miliarde de vaci,
care sunt responsabile pentru producerea a circa 100 de milioane de tone de metan anual (circa 10-
15% din emisiile totale de metan).
Nevoia de hrană mai ieftină a privilegiat agricultura intensivă în care se utilizează anumite
plante. Cultivarea orezului, de exemplu, se consideră că produce anual între 50 și 100 de milioane
de tone de metan din cauza proceselor de descompunere a materiei organice din îngrășăminte în
condiții anaerobe. De altfel, și acumularea dejecțiilor din arealele populate sau tratarea lor duce la
producerea unor cantități mari de metan.
Industria petrolieră se face și ea responsabilă pentru emisii importante de metan, care, pe plan
global, sunt echivalate cu o cantitate de circa 10 miliarde de tone CO2 anual. Metanul este eliberat
în atmosferă la extragerea petrolului, dar și la extragerea gazelor naturale. Se estimează că
scurgerile de metan ating chiar și 8% din cantitatea de combustibil fosil extrasă.
Nu în ultimul rând, pe fundul oceanelor există mari acumulări de metan, considerate de unii
specialiști drept o ”bombă cu ceas” în ceea ce privește pericolele încălzirii globale. Se estimează
că, pe fondul topirii gheții din oceanul Arctic, anual sunt eliberate din apa mării milioane de tone
de metan.
4. Defrișările masive, mai ales în zonele tropicale
În țările din America de Sud se înregistrează cea mai mare rată a defrișărilor din ultimul secol.
O parte dintre păduri sunt ”rase” pentru a se folosi terenurile în agricultură, iar lemnul este folosit
pentru producerea de cărbuni. Fenomenul, însă, se petrece și alte zone ale Pământului, iar în
România deja este unul dintre subiectele cele mai fierbinți ale momentului.
Copacii au un rol esențial în echilibrul naturii, deoarece absorb o bună parte din dioxidul de
carbon din atmosferă. Ecuația e simplă: mai puține păduri, mai mult CO2 în aer. În cifre, e greu
de făcut o estimare clară, dar se crede că defrișările din perioada 2000-2010 au dus la creșterea cu
peste 10% a cantității de CO2 din atmosferă.
5. Fertilizarea chimică intensivă a culturilor agricole
În ultima jumătate de secol, a crescut exponențial utilizarea fertilizatorilor bazați pe azot.
Problema este că oxizii de azot au capacitatea de a reține de 300 de ori mai multă căldură pe
unitatea de volum decât dioxidul de carbon. Așa încât arealele tratate mult timp cu acești
fertilizatori înglobează mai multă căldură.
Așadar, este ușor de înțeles că activitatea industrială umană, care s-a amplificat exponențial în
ultimul secol, este responsabilă pentru accelerarea încălzirii globale. Chiar dacă efectul de seră
este influențat mult și de factori naturali, de la activitatea vulcanică la ciclurile solare, ”contribuția”
oamenilor nu face altceva decât să grăbească fenomenul de creștere ireversibilă a temperaturii
globale. Care vedem în continuare ce efecte catastrofale are.

4
Capitolul II- Legislația pe combaterea poluării

Situaţia actuală şi cadrul legislativ

• Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice (UNFCCC), semnată la
Summit-ul Pamantului de la Rio în 1992 (ratificată prin Legea nr. 24/1994) • Protocolul de la
Kyoto (PK) la UNFCCC semnat in 1999 (ratificat prin Legea nr. 3/2001), România fiind prima
ţară aflată pe Anexa I a UNFCCC care a ratificat PK - 8% reducere a emisiilor de GHG faţă de
nivelul din 1989
• H.G. privind aprobarea Strategiei României privind Schimbările Climatice • Prin H.G. nr.
1275/1996 s-a înfiinţat Comisia Naţionala pentru Schimbări Climatice (CNSC) organism
interministerial, a cărui activitate este coordonata de MMGA
• Comunicări Naţionale trimise la Secretariatul UNFCCC in 1995, 1998, 2005 În 1988 Comitetul
Interguvernamental pentru Schimbări Climatice a 70 fost înfiinţat de către Organizaţia
Meteorologică Mondială (OMM) şi Programul Naţiunilor Unite pentru Mediu. Rolul IPCC este
acela de a evalua, într-o manieră obiectivă şi transparentă, informaţiile ştiinţifice, tehnice şi socio-
economice relevante în vederea înţelegerii bazelor ştiinţifice ale riscului schimbării climei din
cauza activităţii umane, efectelor potenţiale induse de schimbarea climei şi opţiuni de adaptare şi
diminuare ale acestor efecte. Printre statele semnatare ale Convenţiei cadru a Naţiunilor Unite
asupra Schimbărilor Climatice (UNFCCC) de la Summitul de la Rio de Janeiro, în 1992, se află şi
România care a ratificat-o prin Legea nr. 24/1994.
Obiectivul principal al acestei convenţii este cel de a stabiliza concentraţiile gazelor cu efect de
seră în atmosfera la un nivel care să împiedice perturbarea antropică periculoasă a sistemului
climatic. Al doilea raport de evaluare al IPCC, elaborat în 1995, a furnizat informaţii cheie pentru
negocierile care au dus la adoptarea Protocolului de la Kyoto din 1997. Astfel încât la cea de-a
treia Conferinţa a Părţilor la Convenţia-cadru, a fost semnat la UNFCCC Protocolul de la Kyoto,
în vederea stabilirii unor măsuri, ţinte şi perioade clare de reducere a emisiilor de gaze cu efect de
seră.
România a ratificat şi Protocolul de la Kyoto prin Legea nr. 3/2001, obligându-se astfel la o
reducere de 8% în perioada 2008 - 2012, faţă de anul de bază 1989. Ca urmare a acestei ratificări
prin H.G. nr. 1275/1996 s-a înfiinţat Comisia Naţională pentru Schimbări Climatice, organism
interministerial fără structură juridică şi cu rol consultativ, a cărui activitate este coordonată de
Ministerului Mediului şi Dezvoltării Durabile. Principale atribuţii ale Comisiei Naţionale pentru
Schimbări Climatice prevăzute în art. 4 din H.G. nr. 1275/1996 sunt următoarele: 71 a. analizează
obiectivele şi prevederile Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra schimbărilor climatice, ale
protocoalelor şi amendamentelor la aceasta şi elaborează, conform documentelor ratificate de
România, planul de acţiuni pentru programul naţional de dezvoltare; b. elaborează şi supune
aprobării autorităţilor competente, conţinutul comunicărilor şi al studiilor naţionale ce se
elaborează periodic, în conformitate cu dispoziţiile Convenţiei-cadru a Naţiunilor Unite asupra
schimbărilor climatice; c. analizează periodic stadiul realizării obiectivelor, acţiunilor şi măsurilor
stabilite în planul de acţiuni şi informează operativ autorităţile competente şi opinia publică asupra
concluziilor desprinse; d. identifică activităţile şi obiectivele ce pot fi realizate cu asistenţă tehnică
şi financiară externă, atât pentru cerinţele de cercetare cât şi ale reconstrucţiei ecologice, participă

5
la elaborarea şi analiza acestor proiecte în scopul promovării şi realizării lor, utilizând facilităţile
prevăzute de convenţie în acest scop.
Aplicarea prevederilor Protocolului de la Kyoto presupune angajarea într-o activitate susţinută la
nivel naţional şi într-o cooperare internaţională cu implicaţii importante pe termen mediu şi lung,
în dezvoltarea economică şi socială a României. Protocolul de la Kyoto creează premisele
favorabile adoptării la nivel naţional a unor politici, strategii şi măsuri, atât pentru valorificarea
economică, a disponibilului actual provenit din nivelul redus de emisii de gaze cu efect de seră din
România, incluzând efectele benefice asupra mediului, şi sociale, cât şi pentru respectarea
angajamentelor asumate prin ratificarea Convenţiei-cadru şi a Protocolului de la Kyoto.
Acţiunile concrete menite să asigure îndeplinirea obiectivelor asumate de România privind
respectarea obligaţiilor internaţionale stabilite de 72 Convenţia-cadru a Naţiunilor Unite asupra
Schimbărilor Climatice (UNFCCC) şi de Protocolul de la Kyoto, precum şi priorităţile naţionale
în domeniul schimbărilor climatice s-au concretizat în 2005 când a fost elaborată Strategia
Naţională a României privind Schimbările Climatice (SNSC), aprobată prin H.G. nr. 645/2005.
Planul Naţional de Acţiune privind Schimbările Climatice (PNASC) climatice pentru perioada
2005 - 2007 a fost adoptat prin H. G. nr. 1877/2005 a fost principalul instrument de implementare
a SNSC şi stabileşte modul în care se vor raporta progresele realizate în implementare.
Prin PNASC au fost desemnate sarcini şi responsabilităţi pentru fiecare instituţie implicată precum
şi obligaţia de a identifica actorii principali pentru fiecare acţiune specifică şi sarcină aferentă.
PNASC prevede acţiunile concrete necesare îndeplinirii obiectivelor adoptate prin strategia
naţională, inclusiv sursele de finanţare ale acestora şi instituţiile responsabile. OUG 195/2005,
OUG 243/2000 privind protectia atmosferei aprobata prin Legea nr. 655/2001, modificata prin
OUG 12/2007, Legea 24/1994 care a ratificat Conventia Cadru a Naţiunilor Unite privind
Schimbările Climatice.

6
Capitolul III- Istoric summit

Convenția ONU din 1994

ARTICOLUL 2 Obiectivul convenţiei

1. Obiectivul prezentei convenţii este combaterea deşertificării şi reducerea efectelor secetei în
ţările care se confruntă cu secetă gravă şi/sau cu deşertificare, în special în Africa, prin acţiuni
eficiente la toate nivelurile, sprijinite de înţelegeri de cooperare internaţională şi parteneriat în
cadrul unei abordări integrate, în acord cu prevederile Agendei 21, în scopul de a contribui la
realizarea unei dezvoltări durabile în zonele afectate.
2. Realizarea acestui obiectiv va implica strategii integrate, pe termen lung, care să se concentreze
simultan, în zonele afectate, pe ameliorarea productivităţii terenurilor şi pe refacerea, conservarea
şi managementul durabil al resurselor de pământ şi de apă, conducând la condiţii de viaţă
ameliorate, în special la nivelul comunităţii.
ARTICOLUL 3 Principii Pentru realizarea obiectivului prezentei convenţii şi pentru aplicarea
dispoziţiilor sale, părţile se vor conduce, inter alia, după următoarele principii:
a) părţile trebuie să se asigure că deciziile privind conceperea şi aplicarea programelor pentru
combaterea deşertificării şi/sau reducerea efectelor secetei sunt luate cu participarea populaţiei şi
a comunităţilor locale şi că, la cele mai înalte niveluri, este creat un cadru favorabil pentru a facilita
acţiunea la nivel naţional şi local;
b) părţile trebuie, într-un spirit de solidaritate internaţională şi parteneriat, să îmbunătăţească
cooperarea şi coordonarea la nivel subregional, regional şi internaţional şi să concentreze mai bine
resursele financiare, umane, organizatorice şi tehnice, acolo unde sunt necesare;
c) părţile trebuie să dezvolte, într-un spirit de parteneriat, cooperarea între toate nivelurile
guvernamentale, comunităţile, organizaţiile neguvernamentale şi deţinătorii de terenuri, pentru a
se ajunge la o mai bună înţelegere a naturii şi valorii solului şi a resurselor de apă sărace în zonele
afectate şi pentru a acţiona în direcţia utilizării lor durabile; şi d)
părţile trebuie să ţină pe deplin seama de nevoile speciale şi situaţiile părţilor-ţări în curs de
dezvoltare afectate, în special ale celor mai puţin dezvoltate dintre acestea.

7
 Protocolul de la Kyoto 1997

Convenția Cadru a Națiunilor Unite privind Schimbarea Climei și Protocolul de la Kyoto Tratatul
internațional de bază care prevede un angajament orientat spre stoparea emisiilor de GEF la un
nivel care să nu influențeze negativ clima la nivel global este Convenția Cadru a Națiunilor Unite
privind Schimbarea Climei (semnat în 1992 la summit-ul Națiunilor Unite de la Rio de Janeiro).
Convenția a adoptat principiul conform căruia toate statele lumi au o ”responsabilitate comună dar
diferențiată” de a stopa încălzirea globală. Părțile semnatare au fost de acord că: 1. Statele
dezvoltate au avut istoric și au acum cele mai mari emisii de GES; 2. Cantitățile de emisii de GES
pe cap de locuitor în țările în curs de dezvoltare sunt încă mici; 3. cantitatea de emisii de GES va
crește în țările în curs de dezvoltare pentru a satisface nevoie sociale ale acestor țări. China
(actualmente cel mai mare producător de GES), India și alte țări în curse de dezvoltare nu au fost
incluse pe lista țărilor cu limitări numerice în ceea ce privește GES deoarece nu au avut contribuții
majore la încălzirea globală în perioada ce precedă Tratatul de le Kyoto. Chiar dacă prin acest
tratat nu se impun statelor semnatare măsuri concrete pe care să le adopte, totuși acest document
impune liniile directoare ale unor protocoale ulterioare privind reducerea emisiilor de GES, cel
mai important fiind Protocolul de la Kyoto din 1997. Una dintre principalele funcții ale Convenției
este de a face un inventar, pentru fiecare țară, a emisiilor de GES și a îndepărtării CO2 din
atmosferă. Acest lucru este esențial deoarece furnizează națiunilor lumii datele necesare negocierii
acordurilor privind reducerea CO2. De asemenea, are sarcina de a realiza o grilă de echivalare a
gazelor cu efect de seră altele decât CO2 în valori de CO2. Astfel se poate forma o piață unică
pentru GES în care unitatea de măsură comună este CO2). Semnatarii convenției sunt împărțiți în
trei grupe: I. Țările din Anexa I (țările industrializate): Australia, Austria, Belarus, Belgia,
Bulgaria, Canada, Croația, Cehia, Danemarca, Estonia, Finlanda, Franța, Germania, Grecia,
Ungaria, Islanda, Irlanda, Italia, Japonia, Latvia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Monaco,
Olanda, Noua Zeelandă, Norvegia, Polonia, Portugalia, România, Federația Rusă, Slovacia,
Slovacia, Spania, Suedia, Elveția, Turcia, Ucraina, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii. (40
țări și separat Uniunea Europeană). II. Țările din Anexa II (țările din Anexa I minus țările în curs
de dezvoltare în 1992; țările dezvoltate ce plătesc pentru costurile țărilor în curs de dezvoltare):
Australia, Austria, Belgia, Canada, Danemarca, Finlanda, France, Germania, Grecia, Islanda,
Irlanda, Italia, Japan, Luxembourg, Olanda, Noua Zeelanda, Norvegia, Portugalia, Spain, Suedia,
Switzerland, Marea Britanie, Statele Unite ale Americii. (23 țări și separat Uniunea Europeană;
Turcia a fost scoasă din această listă deoarece a cerut să fie recunoscută ca o țară tranziție.) III.
Țările în curs de dezvoltare. Convenția prevede ca țările din Anexa I să atribuie operatorilor din
granițele lor (companii, organizații etc.) permise de emisie a gazelor cu efecte de seră pentru
anumite cantități. Depășirea cantității alocate prin permise se poate face 3 doar printr-un mecanism
care este acceptat de toate părțile semnatare ale Convenției. Țările în curs de dezvoltare nu
participă la efortul de reducere a emisiilor de GES decât numai dacă țările dezvoltate le ajută cu
finanțări și tehnologie. Cu timpul, aceste țări pot alege să se alăture țărilor din Anexa I. Protocolul
de la Kyoto este un acord internațional privind mediul, al cărui scop este reducerea efectului de
seră. Protocolul a fost negociat în decembrie 1997 de către 160 de țări. Unul dintre scopurile
protocolului este ca statele semnatare să ajungă împreună, până în 2012, la un nivel de emisii de

8
GEF cu 5,2 % mai mic decât cel din 1990. Reducerile negociate pentru fiecare stat variază de la
8% pentru Uniunea Europeană, 7% pentru Statele Unite, 6% pentru Japonia și 0% pentru Rusia.
Tratatul permite o creștere cu 8% a nivelului emisiilor pentru Australia și cu 10% pentru Islanda.
Pentru a intra în vigoare, protocolul trebuia 1) să fie ratificat de cel puțin 55 de națiuni (condiție
deja îndeplinită) și 2) care să producă 55% din emisiile globale de dioxid de carbon. (vezi Anexa
de la sfârșitul textului) În octombrie 2004, Rusia, responsabilă pentru 17,4% din emisiile de gaze
de seră, a ratificat acordul, lucru care a dus la îndeplinirea cvorumului necesar pentru intrarea în
vigoare a protocolului. În noiembrie 2004 țările participante erau în număr de 127 inclusiv Canada,
China, India, Japonia, Noua Zeelandă, Rusia, cei 25 de membri ai Uniunii Europene împreună cu
România și Bulgaria, precum și Republica Moldova. Printre țările care nu au ratificat acest
protocol se află și Statele Unite, responsabile pentru mai mult de 40% din totalul emisiilor de gaze
de seră. Protocolul a fost semnat în până în 2009 de 183 de state. Protocolul prevede crearea unor
”mecanisme flexibile” pentru scăderea emisiilor, cum ar fi comerțul cu emisii, mecanismul
dezvoltării curate și implementarea comună. Scopul acestor mecanisme este de a asigura parțile
semnatare ale tratatului că reducerea emisiilor poate fi realizată într-un mod care este economic
eficace. Pricipala problema ce apare în lipsa acestor mecanisme este că reducerile de emisii au
costuri diferite în diferite regiuni. În unele regiuni combustibilii fosili sunt mai ieftini deoarece
resursele de petrol sau cărbuni sunt ușor accesibile. De asemenea, în aceste regiuni energia
alternativă poate să nu fie o opțiune economică eficientă. Ca atare, nu ar exista motive puternice
pentru a accepta reducerile de emisii. Însă mecanismele flexibile permit totuși realizarea unei
reduceri indirecte ale emisiilor prin finanțarea unor proiecte de creștere a capacității de absorbție
a dioxidului de carbon ((re-) împăduriri, extragerea tehnologică a dioxidului din atmosferă și
înmagazinarea lui etc.). Pentru a putea folosi aceste mecanisme flexibile, țările participante trebuie
să ratifice Protocolul, să li se calculeze cantitatea maximă de emisii (de CO2 sau echivalentul în
CO2) pe care o pot elimina, trebuie să aibă un sistem național de estimare a emisiilor și absorbției
de CO2. Comerțul cu emisii implică cumpărarea și vânzarea unor cantități de emisii de CO2
atribuite cuiva dar neutilizate. Ca atare, CO2 devine o resursă naturală ca alte resurse (petrolul,
aurul, cărbunele etc.) și se creează o piață a carbonului unde se poate vinde și cumpăra dreptul de
a emite (tone de) carbon în atmosferă. Prin Mecanismul Implementării Comune, orice țară din
Anexa I poate investi în proiecte de reducere a emisiilor ce se desfășoară în orice altă țară din
Anexa I. De exemplu, în Rusia și Ucraina există multe proiecte de implementare ce prevăd
înlocuirea centralelor electrice pe cărbune (în care căldura folosită pentru producerea electricității
este eliminată apoi direct în mediu) cu centrale pe cărbune electrice și termice (în care căldura este
folosită și la încălzirea apei pentru instalațiile din locuințe). Ca atare, țările ce finanțează astfel de
proiecte primesc din partea țărilor în care se desfășoară proiectul Unități de Reducere a Emisiilor
(1 URE=reducere a emisiilor cu 1 tonă de dioxid de carbon). Aceste unități sunt parte a unui fond
de emisii permise de CO2 alocat fiecărei țări, fond care este calculat în funcție de emisiile din
1990. Dacă unitățile nu s-ar distribui din fondul acesta de emisii, atunci nu s-ar putea realiza
reducerea emisiilor stabilită în cadrul Protocolului. România a semnat (până în 2007) 10 astfel de
memorandumuri de înțelegere cu guvernele Elveției, Olandei, Austriei, Danemarcei, Norvegiei,
Suediei, Franței Italiei și Finlandei precum și cu Fondul prototip al carbonului înființat de Banca
Mondială. În 2oo7 21 de proiecte JI se aflau în diferite stadii de realizare în România. Marea
majoritate a proiectelor aprobate se situează în zona autorităților locale: sisteme de încălzire

9
centralizată (prin utilizarea surselor regenerabile de energie - rumeguș, energie geotermală,
închideri de depozite de deșeuri etc. 4 Mecanismul Dezvoltării Curate prevede posibilitatea
achiziționării de credite de cardon prin dezvoltarea de proiecte în țările în curs de dezvoltare ce
duc la o reducere a emisiilor de CO2. Creditele nu se acordă de țara în care se desfășoară proiectul,
ci de o organizație specială (organizația operațională designată) ce aprobă proiectul. Pentru ca
proiectul să fie aprobat este necesar să se demonstreze ca are un caracter ”adițional”, că nu s-ar fi
desfășurat în lipsa inițiativei țării ce urmărește dobândirea creditelor. De asemenea, trebuie să se
facă o estimare a emisiilor ce s-ar realiza în lipsa proiectului și o estimare a reducerilor care vor
rezulta prin implementarea proiectului. (Având în vedere capacitatea de a îndeplini angajamentul
de reducere prevăzut de Protocolul de la Kyoto pentru prima perioadă de angajament (2008-2012),
România nu va recurge la această opțiune. Utilizarea de CMD va putea fi reconsiderată în viitor.)
Fiecare țară prezentă în Anexa I a fost de acord să limiteze emisiile la valorile specificate în
protocol. Există țări care în prezent nu ating acele valori. Diferența poate fi vândută altor state care
depășesc cota. De exemplu, în 18 aprilie 2001, Olanda a cumpărat 4 megatone de dioxid de carbon
în emisii de la Polonia, România și Republica Cehă.

Conventia de la Paris 2015

Acordul de la Paris este un acord global privind schimbările climatice la care s-a ajuns la 12
decembrie 2015 la Paris. Acordul prezintă un plan de acțiune pentru limitarea încălzirii globale
„mult sub” 2°C. Acesta vizează perioada începând din 2020.
Elementele principale ale noului Acord de la Paris:
 obiectiv pe termen lung: guvernele au convenit să mențină creșterea temperaturii medii la
nivel mondial mult sub 2°C peste nivelurile preindustriale și să continue eforturile de a o
limita la 1,5°C
 contribuții: înainte și în timpul Conferinței de la Paris, țările au prezentat planuri de acțiune
naționale cuprinzătoare privind clima în vederea reducerii emisiilor lor
 ambiție: guvernele au convenit ca, la fiecare 5 ani, să comunice contribuțiile lor pentru a
stabili obiective mai ambițioase
 transparență: acestea au acceptat, de asemenea, să se informeze reciproc, precum și
publicul cu privire la rezultatul eforturilor lor de realizare a obiectivelor pe care și le-au
propus, pentru a asigura transparența și supravegherea
 solidaritate: UE și alte țări dezvoltate vor continua să ofere finanțare pentru combaterea
schimbărilor climatice, pentru a sprijini țările în curs de dezvoltare să reducă emisiile, dar
și să își consolideze capacitatea de rezistență la efectele schimbărilor climatice

10