Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război

de Camil Petrecu
- roman modern de tip subiectiv -

Primul autor remarcabil de proză subiectivă, promotor în dramaturgie al conflictelor de

idei, eseist percutant, gânditor modern, înzestrat cu fervoarea speculaţiei filosofice şi poet livresc,
Camil Petrescu reprezintă un caz excepţional de unitate organică a spiritului omenesc cu opera sa.
Conştiinţă acută a veacului său, trăind în orizontul cunoaşterii, pătruns de gustul amar al
filosofiei, Camil Petrescu exemplifică natura artistului lucid, pentru care actul creaţiei este o
aventură ontologică şi gnoseologică.
În spaţiul prozei interbelice româneşti, acesta este o prezenţă emblematică, reuşind o
rapidă sincronizare cu tendinţele prozei europene. Dacă în evoluţia romanului românesc
„momentul Rebreanu” a însemnat consolidarea prozei obiective de observaţie socială în structuri
epice monumentale, Camil Petrescu situează construcţia romanescă în registrul analizei stărilor
de conştiinţă şi a proceselor sufleteşti complexe.
Considerând că perspectiva naratorului omniscient este inadecvată pentru acest nou tip
de roman, scriitorul modernizează, ca puţini alţi romancieri, epica românească, însă nu rupe total
cu tradiţia. În contrast cu romancierul omniscient şi omniprezent, Camil Petrescu îşi propune,
luându-l ca model pe Proust, să descrie numai realitatea conştiinţei sale, doar conţinutul său
psihologic: „singura existenţă reală e aceea a conştiinţei”. Părăsind viziunea unitară din Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război, acesta se vede obligat să creeze personaje din al
căror punct de vedere să privească, în Patul lui Procust. Folosind convenţii tradiţionale, el le dă
însă o structură modernă şi un conţinut nou.
Luciditatea a fost una din premisele romanului modern de analiză psihologică, astfel
încât Camil Petrescu, romancier şi dramaturg al intelectualului, al dramelor de conştiinţă, adoptă
perspectiva lucidităţii, singura posibilă atunci când este vorba despre exploatarea mecanismelor
psihologice ale unei personalităţi conştiente în cel mai înalt grad.. Luciditatea nu înseamnă însă
privire neutră, ci implicare profundă în drama existenţială: „Câtă luciditate, atâta dramă”. Pentru
Camil Petrescu, aceasta reprezintă trăire interioară intensă: „Atenţia şi luciditatea nu omoară
voluptatea reală, ci o sporesc, aşa cum, de altfel, atenţia sporeşte şi durerea de dinţi”.
Un concept fundamental care străbate întreaga operă a scriitorului, legând-o şi mai mult
de evoluţia romanului universal după Primul Război Mondial, este conceptul de autenticitate.
Vladimir Streinu observă că „tendinţa la autenticitate unifica diversa activitate (de romancier,
dramaturg, poet, critic polemist) a lui Camil Petrescu”.
Romancierul considera că actul de creaţie este un act de cunoaştere, nu de invenţie şi că
realitatea artistică trebuie să stea sub semnul experienţei unice a eului trăitor: „Să nu descriu
decât ceea ce văd, ceea ce aud, ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu. Aceasta-i
singura realitate pe care o pot povesti. Dar aceasta-i realitatea conştiinţei mele, conţinutul meu
psihologic… Din mine însumi eu nu pot ieşi… Orice aş face, eu nu pot descrie decât propriile
mele senzaţii, propriile mele imagini. Eu nu pot vorbi onest decât la persoana întâi”.
De cerinţele autenticităţii se leagă şi anticalofilismul lui Camil Petrescu, acesta
preferând limbajul analitic, imaginile intelectuale, chiar, aşa cum el însuşi afirma, „fără
ortografie, fără stil şi fără caligrafie”. Camil Petrescu este un prozator remarcabil, ce prin puterea
sa de creaţie rămâne în literatura română cel mai de seamă analist al lucidităţii şi autenticităţii.
Primul roman al lui Camil Petrescu, Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război,
ilustrează estetica modernismului (roman citadin, centrat pe problematica intelectualului), fiind o
operă de tip realist, psihologică. Ca formulă epică, întruchipează romanul subiectiv, „ionic”.
Geneza romanului se sprijină pe câteva experienţe lirice (Ciclul morţii, Un luminiş
pentru Kicsikem), epice (Cei care plătesc cu viaţa) şi pe câteva articole de cronică a vieţii
mondene, publicate la rubrica Ceaiul de la ora cinci.
Opera este scrisă la persoana întâi, sub forma unei confesiuni a protagonistului – Ştefan
Gheorghidiu. Autorul optează pentru naraţiunea autodiegetică, iar viziunea, focalizarea este

1
internă, ceea ce presupune implicarea naratorului în evenimente. Perspectiva narativă e subiectivă
şi unică, anumiţi critici fiind chiar de părere că personajul se confundă cu autorul: „Ceea ce
izbeşte însă numaidecât pe cititorul dotat cu o anumită perspicacitate este reducţiunea stilistică a
romanului la persoana autorului… Stilul Lui Camil Petrescu zugrăveşte, prin ritmica lui, pe un
singur erou, pe acela care observă şi analizează…” (George Călinescu).
Tema romanului este reprezentată de inadaptarea intelectualului la o lume vorace a
imposturii şi a mediocrităţii. Aceasta se cristalizează prin mai multe arii tematice : dragostea şi
războiul, cunoaşterea şi setea de absolut, tema moştenirii şi cea a existenţei societăţii bucureştene
în preajma Primului Război Mondial.
Titlul dezvăluie compoziţia bipolară şi surprinde cele două experienţe, existenţială şi
cognitivă, ale lui Ştefan Gheorghidiu, devenite amândouă teme ale cărţii (iubirea şi războiul).
Simbolul nopţii figurează incertitudinea care-l devorează lăuntric, iraţionalul şi întunericul firii
umane cu care se confruntă. Cele două adjective, aşezate într-o ordine semnificativă, (ultima,
întâia), sugerează disponibilitatea eroului de a depăşi drama iubirii înşelate şi de a intra în alte
orizonturi ale cunoaşterii.
Acţiunea se petrece în anul 1916, iniţial având loc, aşa cum ne indică şi titlul capitolului
întâi, „la Piatra Craiului, în munte”.
Principiul compoziţional care organizează construcţia narativă este cel al memoriei
involuntare, declanşate nu de o senzaţie, ca la Proust, ci de o dezbatere şi un conflict de idei –
discuţia polemică despre iubire de la popotă.
Autorul utilizează formula narativă a romanului în roman (romanul iubirii e inserat în
cel de război). Acest lucru a declanşat dispute ale criticilor privind unitatea operei, însă ideea
alăturării artificiale a două scrieri diferite e infirmată de prezenţa unui singur eu narator (în
conştiinţa căruia se reflectă atât evenimentele unui timp istoric real, cât şi cele rememorate) şi de
un artificiu compoziţional prin care primul capitol se constituie ca premisă ce motivează în plan
artistic ieşirea din timpul obiectiv şi intrarea în cel psihologic.
Pompiliu Constantinescu marca deosebit de clar structura duală a romanului: „Romanul
de iubire al lui Gheorghidiu se desfăşoară pe axele unei realităţi interne, alcătuită din ardoarea
erotică şi din prăbuşiri de straturi morale prin invazia treptată a geloziei, superior analizate cu
mijloace de acuitate stendhaliană; romanul lui de război e jurnalul patetic al unui intelectual
deformat de asprimile campaniei şi care-şi înregistrează, cu aceeaşi lucidă sinceritate, aici mai
mult plastic decât analitic, variaţiile unui eu de un accentuat şi conştient individualism.”
Structural, romanul se realizează prin interferenţa a două planuri narative, care, la
rândul lor, sunt „supraetajate”. Planul conştiinţei personajului-narator dezvăluie o realitate
interioară care fiinţează în durată subiectivă; în acest plan alternează palierul narativ (al
evenimentelor rememorate din care se reconstituie „anotimpurile” poveştii de iubire – geneza,
stabilizarea, acordul afectului cu spiritul la cote superioare şi declinul) cu cel analitic, în care sunt
„radiografiate” stări de conştiinţă, se analizează „patologia” geloziei, se formulează aforistic sau
eseistic judecăţi de valoare. Al doilea plan este cel al realităţii obiective, imediate, centrat mai
întâi pe existenţa societăţii bucureştene, apoi pe viziunea demitizată a războiului. Raportul dintre
cele două e conflictual, fiindcă tiparul de idealitate pe care se structurează eul-conştiinţă se află în
antiteză cu realul. Pendularea personajului narator între cele două planuri generează modernitatea
acestei structuri contrapunctice.
Incipitul este modern, cu intrări multiple. Primele enunţuri au funcţie descriptivă, de
orientare, situând acţiunea într-un cronotop real : „În primăvara anului 1916, ca sublocotenent
proaspăt, întâia data concentrat, luasem parte, cu un regim de infanterie din capitală, la
fortificarea văii Prahovei”. Finalul este deschis, surprinzând despărţirea eroului de „tot trecutul”
şi, implicit, un nou început. Acesta permite adăugarea unui epilog târziu, în notele de subsol din
Patul lui Procust, în care se vorbeşte despre dezertarea, prinderea, judecarea şi condamnarea lui
Gheorghidiu la ocnă pe viaţă.
Romanul este o poveste de dragoste cu accese dramatice de gelozie, interpolată în
povestea, trăită aievea, a campaniei militare din Primul Război Mondial.

2
 Protagonistul, Ştefan Gheorghidiu, se căsătorise cu Ela din dragoste, o dragoste ce
aducea în viaţa lui de student sărac (la Filosofie) unica bogăţie spirituală pe care o năzuia. Însă o
moştenire neaşteptată, lăsată de unchiul Tache, îi transformă complet viaţa.
Schimbându-şi grupul de prieteni şi frecventând acum alte locuri, Ela este atrasă în
lumea marii burghezii, adaptându-se la morala acesteia şi depărtându-se de soţul ei tot mai mult.
Noua condiţie socială o conduce la mondenitate şi cochetărie erotică.
Dragostea Elei pentru Ştefan cade în conformism conjugal, pe măsură ce aceasta începe
să fie atrasă de un dansator cunoscut recent. Femeia declanşează frământări chinuitoare în
sufletul soţului ei, nefăcând niciun efort pentru a ascunde sentimentele pe care i le purta
domnului G. Astfel, fiecare gest al Elei, oricât de mărunt, lua proporţii de cataclism în ochii lui
Ştefan.
Despărţirea devine iminentă – o despărţire chinuitoare, cu intenţii de împăcare, cu
momente de nepăsare, cu reacţii instinctuale de răzbunare.
După „ultima noapte de dragoste”, în viaţa protagonistului începe un nou capitol –
războiul. Acesta e transpus în paginile romanului concret, fără idealizări romantice şi fără
grotescul naturalist. Tragismul războiului schimbă scara de valori a eroului, aducând, prin noua
imagine a sensurilor existenţei, anularea dramei conjugale.
Întors acasă, Ştefan primeşte un bilet prin care i se dezvăluia că soţia îl înşela. Indiferent
la explicaţiile femeii, acesta decide că trebuie să se despartă definitiv, astfel că a doua zi se mută
la hotel şi îi lasă „absolut tot ce e în casă, de la obiecte de preţ la cărţi…de la lucruri personale, la
amintiri. Adică tot trecutul”.
Prin acest roman, Camil Petrescu impune în proza românească o nouă tipologie umană.
Personajele sale fac parte dintre cei care trăiesc în lumea înaltă a ideilor pure („au văzut idei”),
sunt intelectuali, inteligenţi şi hipersensibili, însetaţi de ideal, de adevăr şi de trăiri absolute,
fiinţând sub zodia lucidităţii : „Câtă luciditatea atâta conştiinţă, câtă conştiinţă atâta pasiune, câtă
pasiune atâta dramă”. Misterul personajelor, indeterminarea lor sunt elemente de modernitate.
Referindu-se la personajele romancierului, George Călinescu spunea : „Eroii lui Camil
Petrescu au toţi repeziciunea discursului şi tonul acela tipic de iritaţie care sunt ale autorului
însuşi în scris, încât toţi, sub felurite veşminte, par a purta capul multiplicat al vorbitorului la
persoana întâi”.
Ştefan Gheorghidiu, protagonistul romanului, este un intelectual cu aspiraţii înalte şi
sentimente puternice, care-i particularizează structura sufletească şi-l situează într-un alt plan,
opus majorităţii. Este un personaj rotund, complex, o natură reflexivă, ce-şi dezvăluie viaţa
interioară prin confesiune sau pe calea analizei lucide.
Trăsăturile acestuia se desprind în mod indirect din text, prin intermediul gesturilor,
vorbelor, gândurilor, faptelor, atitudinii şi relaţiilor stabilite cu alte personaje.
Ştefan este o proiecţie în orizontul ficţiunii a scriitorului însuşi, un alter-ego căruia îi
sunt transferate experienţe intime ale autorului, acesta cumulând funcţii narative multiple. El este
eul narator şi eul conştiinţă, ordonând, prin experienţe de cunoaştere, lumea, protagonistul
romanului „care se povesteşte pe sine”.
Acesta este construit prin însumarea mai multor ipostaze care se cristalizează în
simultaneitate sau prin alternanţă: Ştefan aparţine castei inadaptaţilor superiori, conştienţi de
superioritatea lor intelectuală şi morală în raport cu o lume iremediabil mediocră, incultă şi
pragmatică.
Spirit lucid şi absolutizant, orgolios şi inflexibil, el aplică tiparul său de idealitate
realităţii, iubirii, oamenilor din jur. Aceştia nu corespund exigenţelor lui şi astfel rezultă drame
ale incompatibilităţii (între el şi Ela sau familie, între el şi societatea mondenă sau realitatea
tragică a frontului).
Ştefan aspirase la o simbioză sentimentală, văzând în iubire un sentiment unic. Făurit
din sete de ideal şi din luciditatea febrilă, personajul trăieşte profund o dramă a incertitudinii şi a
incomunicării. Consumându-se la mari adâncimi, drama lui este neputinţa de a impune lumii
veşnic imperfecte paradigma valorilor absolute în care crede.

3
 Neputincios, asistă la transformarea celei iubite într-o femeie însetată de bani, lux şi
distracţie : „Vedeam cum femeia mea se înstrăina zi de zi, în toate preocupările şi admiraţiile ei,
de mine”. Alături de această dramă intimă, Ştefan mai suferă şi de drama omului superior,
dominat pe plan social de indivizi inferiori. De fapt, personajul trece prin două procese opuse :
unul de mistificare – mai exact, de automistificare – şi altul de demistificare.
În timpul războiului, tehnicii introspecţiei psihologice îi ia locul cea a jurnalului,
construit din fapte, impresii, reflecţii prin care se luminează „viaţa interioară a insului”. Drama
erotică va fi dimensionată corect numai după experienţa dramatică a frontului. La fel ca G. D.
Ladima din romanul Patul lui Procust, Ştefan aparţine „aceleiaşi literaturi a singurătăţii. Ambii
vor sfârşi în înfrângere, dar ideile lor păstrează nostalgia atitudinii” (C. Ciopraga).
Ştefan Gheorghidiu este „un om cu un suflet clocotitor de idei şi pasiuni, un om
inteligent şi neprihănit totodată, plin de subtilitate, de pătrundere psihologică, dar şi naiv, cu
inocenţe (şi cu talent) de poet; vorbeşte despre dragostea lui, despre femeie, aşa cum o vede el,
despre oameni, despre naşterea Pământului din haos etc. şi din acest monolog nervos se desprinde
încetul cu încetul o viaţă sufletească, indeterminată, dar reală, un soi de simfonie intelectuală,
care te surprinde prin exactitatea cu care elemente disparate se întreţes, care te încântă prin
plăcerea ce poate rezulta din clarităţile psihice…” (George Călinescu).
Ela este un personaj comportamentist, fără complexitate psihologică, pe care-l
cunoaştem numai în măsura în care-l cunoaşte şi naratorul. Aceasta e caracterizată în mod direct
de către narator, la începutul romanului : „…cu ochii mari, albaştri, vii ca nişte întrebări de
cleştar, cu neastâmpărul trupului tânăr, cu gura necontenit umedă şi fragedă, cu o inteligenţă care
irumpea, izvorâtă tot atât de mult din inimă cât de sub frunte, era de altfel un spectacol minunat”.
Este posibil ca ea să-şi fi înşelat soţul abia târziu, împinsă de înseşi bănuielile acestuia şi din
spirit de răzbunare.
Bătrânul avar Tache Gheorghidiu şi fratele său, Nae, politicianul intrat în afaceri,
milionarul analfabet Vasile Lumânăraru şi mondenul Grigoriade sunt adevărate fiare citadine care
manifestă un dispreţ profund pentru cultură: „Cu filosofia dumitale nu faci nici doi bani. Cu Kant
ăla al dumitale şi cu Schopenhauer nu faci în afaceri nicio brânză. Eu sunt mai deştept decât ei
când e vorba de parale” - afirmă Nae. Alături de Lumânăraru, Nae e asociat unui tip balzacian,
pe care însă autorul nu-l dezvoltă până la capăt, dar îl reia în Patul lui Procust. Prin observaţia
subtilă şi exactă, Camil Petrescu relevă tablouri demne de o largă frescă socială.
Registrele stilistice utilizate sunt foarte variate. Reflecţia analitică – materializată în
pagini eseistice sau în dezvoltări psihologizante – se asociază descripţiei personalizate ori
notaţiilor obiective în registrul narativ. Însemnările din jurnal sunt citate secvenţial, comentate,
adnotate, dezvoltate sau infirmate în notaţii din registrul eseului, al comentariului cultural sau
psihologic. Stilul anticalofil, adică refuzul elocinţei, al discursului frumos, serveşte perfect ţelului
scriitorului de a se exprima exact, într-un stil clar, concis, detaşat, fără însă a deveni stilul de
„proces-verbal”.
Calitatea de bază a acestei opere este, prin urmare, modernitatea ei, calitate pe care
timpul o subliniază din ce în ce mai pronunţat. Modernitatea constă în practicarea celor mai noi
descoperiri ale tehnicii literare, subordonate, fără excepţie, transcrierii unor stări de conştiinţă
aflate într-o continuă încercare de explicare a interiorităţii afective şi a lumii exterioare cu care
intră în contact.
O altă calitate fundamentală a prozei sale este sinceritatea din care decurge firesc
neconvenţionalismul, ambele explicate prin structura sufletească a autorului, consolidată, în ceea
ce avea ea mai intim, prin asimilarea celor mai noi şi mai profunde descoperiri ştiinţifice şi
filosofice.
Modern, dar nu modernist, Camil Petrescu este în literatura noastră cel mai important
reprezentant al prozei subiective.