Valurile de pământ Troiene (1)

Data: 29 iunie 2015 George V. Grigore

România este „protejată” încă pe lungimi considerabile de mii de

kilometrii de așa numitele valuri de pământ, multe numite Valuri ale lui Traian. Confuzia
acestei denumiri vine din folclor, fiindcă Traian a fost confundat de cele mai multe ori cu
Troian (conform DEX: „TROIÁN, troiene, este o îngrămădire mare de zăpadă adusă de vânt
și așezată în formă de valuri sau de dune (semn al Marelui Potop planetar); este un „nămete”
sau „morman, grămadă”, dar mai poate fi „întăritură primitivă făcută de popoarele antice,
constând dintr-un dig lung de pământ, cu șanț de apărare.”

Toate aceste valuri de pământ nu au nici o legătură cu împăratul Traian. Aceste valuri de
pământ sunt semne lăsate de străbuni, sunt lucrări hidrotehnice primitive ce ne semnalau
faptul că, la ultimul potop planetar apele au urcat până la aceste semn (baraje – balize). În
Câmpia Română și Câmpia de Vest apele au inundat aproape tot, până sub linia subcarpaților,
de aceea după Potop, un anumit timp acest loc a fost numit Pusta Getă. Tot astfel a fost
inundat în Basarabia sudul acestui teritoriu (Bugeacul). Doar locuințele lacustre sau tell-urile
supraînălțate au asigurat supraviețuirea în această zonă, după Potop. Așezările se ridicau în
special pe munții înzidiți și pe dealuri („plăieșii” erau „fii plaiului” (P – izvorul, sau „gravida
cerului”; „lăieșii” (cei care au făcut baie). Așa cum japonezii de acum sute de ani au lăsat
borne de piatră ca semn (baliză terestră) până unde au urcat în vechime apele valurilor
seismice, ca să știe generațiile viitoare și să nu construiască locuințe în aceste zone, așa și
strămoșii geto-dacilor, Geții de Aur, au ridicat bariere valului apocaliptic, ca semn peste timp.
Ei „se țineau de munți”.

Există multe ipoteze privind denumirea de „Valahia” pe care a avut-o Geto-Dacia medievală.
DEX-ul ne spune că acest nume a fost dat în Evul Mediu de către alte popoare, românilor din
stânga și din dreapta Dunării.Cine au fost aceia care i-au botezat? Se pare că Germanii și
Slavii. Se spune germanii desemnau popoarele învecinate negermane (Celți și Romani)
cu Valah; de la dânșii numele a trecut la slavi (VALAHŬ, VLAHŬ). Dar, ceea ce nu s-a spus
încă, „Valah” are și variante saxone, precum „walh, walah, wilisc, wylisc” sau anglicane
„wellisc, woelisc”, provenind din vechiul cuvânt „wealh, walh”, cu înțeles de „Welshman”
(celt, breton, galic), cu alte cuvinte locuitor non-germanic și care vorbește limba celților, sau
prin extensie limba latină și derivatele ei, numite limbi romanice. Denumiri asemănătoare
pentru popoarele romanice au și alții: danezii spun „voelsk” acestor populații, olandezii spun
„vallons”, iar Caesar se va lupta cu tribul galic „Volcoe”. Cuvântul este întâlnit și în
denumirile „Wales, Corwall, Walloon, Walnut”, sau în nume ca „Walsh” sau „Wallace”. În
slavonă numele „vlachuse” se aplică locuitorilor Wallachiei, iar în celelalte limbi europene
există variantele: vlah, vlas, vlahos, valahos, voloh, vloh, (V)-olah (maghiară), valachi, velaci
(italiană), valaques (franceză), valacos (spaniolă), wallachians (engleză). Ori „WALL”, sau
„WEALL”, în saxona veche înseamnă „FORTIFICAȚIE”, VAL (natural sau artificial) și
provine (după lingviști) din latinescul „Vallum – Vallus”. Aceeași semnificație o are și
cuvântul suedez „vall”, sau danezul „val”. Concluzionez asupra acestui fapt: valahii au fost
cei care și-au construit VALURI DE APĂRARE (Pereți), spre deosebire de alte popoare. Eu
au fost numiți WAL-AHI, pentru că au ridicat WALL (Pereți; avem localitatea „Peretu” unde
s-a descoperit un important mormânt princiar getic), care să semnaleze viitorului până unde s-
au ridicat apele ultimului Mare Potop („Val – Hala” sau „Hala cea Mare”, „Groaza cea
Mare”). Teritoriul de dincolo de valuri se știa că era apărat de Dumnezeu. Așa a fost mereu și
aici s-a salvat întreaga omenire, în vatra Veche a Europei. Cavalerii Danubieni s-au constituit
în primul ordin cavaleresc (CA – VAL – ER) creat de către Geții de Aur, cu misiunea de a
salva omenirea. Celelalte ordine cavalerești de acest fel au apărut după aceea, copiind acest
model preantic.

Se spune că valurile de pământ din România sunt romane pentru că au puncte fortificate pe
înălțimi. Dar nu se poate ca romanii să fi folosit doar aliniamentul valului existent déjà? Așa
cum noi folosim în ziua de astăzi înălțimea valului Brazda lui Novac pentru terasamentul
căilor ferate actuale, așa au folosit și romanii aliniamentul acestor lucrări hidrotehnice ca și
loc pentru posibile fortificații. Au construit peste ele castre și puncte de strajă. Ca o dovadă a
faptului că aceste valuri nu sunt ceea ce se crede, avem aceste însemnări, consemnate de Pavel
Işalniţa. Acesta face referire la o lucrare care era menită să marcheze triumful cercetărilor
arheologice de salvare din vecinătăţile orașului Timişoara. Echipa s-a lovit, printre altele, şi de
o realitate mult disputată în istoriografia mai veche. Ei bine, iată cum a fost „rezolvată”
problematica aşa-numitor valuri lungi care îşi mai trag existenţa peste Câmpia de Vest a țării
noastre. Simona Regep-Vlascici şi Mariana Crîngaş au scris despre Cercetări întreprinse
asupra valurilor de pământ din Banat, fără justificări prea ample. Vi le prezentăm și noi, cu
ajutorul citărilor: „O serie de istorici şi nu numai, au încercat să le dateze…”. Deci nu se
poate desprinde vreo generalitate. „Cei mai mulţi dintre ei le-au considerat ca fiind de tradiţie
romană”. A introduce noţiunea de „tradiţie romană” este evaziv. „Observaţiile au fost făcute
pe baza cercetărilor de teren…” Mai precis exprimat, printr-o simplă „aruncătură de ochi”,
sau prin contemplare filozofică. „Se presupune că aceste valuri au fost ridicate înainte de
împăratul Traian, în timp ce alţii le datează mai târziu” (adică romanii au ridicat valuri de
apărare pe teritoriul Daciei înainte să ocupe aceste teritorii?). Francisco Griselini zice că au
fost avare, Pentelly că ar fi romane, apoi Constantin Daicoviciu le socoteşte dacice.
Cercetătorii ce vin după ei nu au alte idei, așa că se alătură vreunei tabere deja construite.
Printre altele se vine şi cu o observaţie constructivă, nici aceea nouă: „Este clar faptul că cele
cinci valuri nu sunt contemporane” (adică?). Mai departe, Călin Timoc alege ferm şi fără
comentarii opţiunea sa cronologică: Traseul valului roman (studiu cartografic). Ca să se
contrazică şi să încurce, în text se scrie „cele trei linii cunoscute sub denumirea de valuri
romane sau avare” (sau…?). Apoi se corijează, „valul cercetat este sigur roman”. Ultima
tranşă de informații și cercetări, intitulată Consideraţii preliminare istorice şi cronologice,
poartă semnăturile Doinei Benea, lui Dorel Micle şi Atalia Ştefănescu. Se începe prin a pune
denumirea „valul roman” între ghilimele, ca şi când la punctul de pornire nu există încă
siguranţă. După săpături mai vechi se ajunge la concluzia că „stâlpii cu vârful ascuţit
reprezentau un element adiacent în faţa valului de apărare al castrului roman”. Da, sigur la
castru, dar şi la valuri lungi? Pe sute de kilometrii? De ce doar romanii ar fi folosit stâlpii cu
vârf ascuţit? Ei aveau ascuțitori? Până şi otomanii turci tot astfel se apărau când nu construiau
în piatră. Dacă săpătura nu a descoperit materiale de atribuire ori datare, nu era firesc ca
autorii să caute analogii doar într-o singură direcţie, care le convenea ori le era în competenţă?
Se ajunge încet, încet şi la materiale descoperite. Sunt câteva cioburi a căror datare oscilează
între secolele II şi IV d. Hr. Parcă neştiind că nu se face primăvară cu o floare, nici datare
istorică corectă cu o mânuţă de cioburi, se alege din nou varianta romană, cea mai la
îndemână. Mai departe se face o selecţie importantă: se face oprire doar pe linia mediană a
sistemului defensiv. Se aduc argumentele unei cercetări arheologice din Ungaria, dar fără a se
şti cu precizie că se poate referi la unul şi acelaşi val cu şanţ din Banat. Atribuirile cronologice
se cantonează iar în formele exterioare: „Prin modul său de construcţie, dar mai ales prin
elementele componente de val-şanţ, întregul sistem defensiv poate fi atribuit epocii romane
târzii” (?). Din nou cineva ne încearcă atenţia. Fraza se referă la întregul ansamblu, nu doar la
o componentă. Iar cronologia „epocii romane târzii” ar fi trebuit tradusă în clar, mai ales că la
noi aşa-ceva sună diferit de la autor la autor. Din nou cităm: „În marea lor majoritate,
specialiştii au atribuit modul de ridicare a valului romanilor, în speţă epocii constantiniene”.
Specialiştii sunt de fapt unul singur: S. Soproni. De acord şi cu apărarea frontierei, dar, în
cazul dat, a cui frontieră apărau acele valuri? Şi tocmai într-o vreme în care acelaşi Imperiu
avea la nord de Dunăre, cel puţin în dreptul Daciei, numai capete de pod. „… se pare că
avem de-a face pentru sud-vestul Daciei cu un sistem defensiv ridicat din timpul Provinciei,
care a fost îndreptat spre barbaricum. O refacere a lui pe acelaşi amplasament a putut avea
loc în epoca romană târzie. Deocamdată, nu se pot face observaţii de natură istorică”. Aha,
deci nu se pot face observații… În acest elaborat studiu, autorii par a fi de acord că Dacia
trebuia apărată de clienţii fideli Imperiului Roman care se aflau din mlaştinile Tisei, până în
Pannonia, chiar şi înainte de Constantin cel Mare, cum s-ar deduce din alineatul de mai sus.

Nu mai comentăm „perioada romană târzie”, nici neputinţa de a lega ceva istoric de un
asemenea aranjament. Singurul lucru pe care îl acceptăm este că s-a „oferit o nouă bază de
discuţie mult îmbogăţită”, fără ca să se lămurească, în fond nimic. Ipoteza romană este la fel
de precară ca în urmă cu câteva decenii. La fel de bine, totul a intrat sub denumirea generică
de „conclusiv preliminar”. În nici un chip ipoteza avară n-a murit (popoarele migratoare, după
ce veneau pe cai și jefuiau totul și dădeau foc, se apucau de săpat valuri imense de pământ de
sute și mii de kilometri?). Ori dacă nu o mai fi bună această variantă, poate că Evul Mediu
clasic ar avea ceva de revendicat, sau modernitatea… „Acest val e unul dintre cele mai lungi
valuri de graniţă ale Imperiului Roman”, explică Florin Draşovean importanţa fortificaţiei
lungi de 300 km, care, de fapt, nu apără nimic. Cele mai lungi valuri de graniță romane? De
ce în acestă zonă din care romanii s-au retras destul de repede? Despre un alt val „traian”
avem să aflăm următoarele: cu toate că a fost erodat și pe alocuri distrus de circulația
căruțelor și tancurilor spre Poligonul de la Smârdan, relieful „Valului Roman” se vede totuși
și din spațiu, fiind distinct în geografia zonei. Fortificația a cărei construcții a fost atribuită
soldaților legiunilor romane, avea dimensiuni impresionante, pentru construirea sa fiind săpați
peste 1.800.000 de metri cubi de pământ. „Valul Roman” este o fortificație cu o lungime de
aproximativ 25 km, care înconjoară Galațiul pe la sud, vest și nord, se spune că a fost
construit pe vremea împâratului Hadrian și a fost refăcut în vremea lui Constantin cel Mare.
Sistemul de fortificații era format dintr-un șanț adânc de 5 metri și un val de pământ susținut
de o palisadă din lemn. Se bănuie că rolul acestei fortificații era de a apăra de năvălirile
popoarelor barbare „capul de pod” al stăpânirii romane de la nord de Dunăre, așezarea de la
Barboși-Tirighina, adică teritoriul Galațiului de astăzi. „Prata”, cum denumeau romanii
teritoriul din interiorul unei fortificații, era zona în care se desfășurau activitățile economice
ce asigurau traiul celor din așezare, cultura cerealelor, păstoritul, pescuitul, meșteșugurile.
„Valul Roman” ocolea așezarea de la Barboși-Tirighina la o distanță de 15 km, așa că „prata”
avea o întindere foarte mare. Traseul „Valului” este un arc de cerc care se întinde de la malul
Siretului, din zona satului Traian (Troian), spre zona comunei Odaia Manolache, apoi spre
Tulucești si mai departe la Prut.

Fortificația „închidea” zona dintre Siret și Prut și era continuată pe teritoriul Basarabiei și
Ucrainei de astăzi de un alt val, care se întindea până la Marea Neagră. Dimensiunile sale erau
impresionante. Fortificația era formată la exterior dintr-un șanț de apărare, care avea lățimea
de 16 metri și adâncimea de 5 metri. Șanțul era urmat la interior de valul de pământ cu
înălțimea de 5 metri. Construirea unei asemenea lucrări hidrotehnice a solicitat o muncă
titanică. Pentru construirea acestei fortificații, de la Siret la Prut („între ape”), se zice că
soldații romani au săpat și au mutat din loc 1.800.000 de metri cubi de pământ (dacă l-au
săpat romanii). Șanțul adânc de 5 metri avea fiecare taluz format din câte două pante foarte
abrupte. Valul de pământ era construit pe o palisadă, parapet din stâlpi de lemn cu înălțimea
de 4-5 metri. Pentru că terenul era nisipos, pentru a asigura soliditatea „valului”, romanii au
adus argilă și au îngropat stâlpii în argila bătută cu maiurile. Apoi, pe palisada de lemn a fost
construit valul de pământ. „Valul Roman” are astăzi soarta tuturor vestigiilor din Rezervația
Arheologică de la Galați. Nu numai că nu se vorbește de ele și nu sunt marcate pe hărți, dar o
parte din ele, deosebit de importante pentru istoria națională și istoria Imperiului Roman, au
fost distruse, fiind „sacrificate” pentru afaceri imobiliare. Prof. univ. dr. Mihalache Brudiu, de
la Facultatea de Istorie și Teologie a Universității „Dunărea de Jos” din Galați, care a lucrat
ca arheolog la muzeul de istorie și este cel care a descoperit o parte din vestigiile din
Rezervația Arheologică de la Galați, ne-a declarat că în construirea „Valului Roman” a fost
folosită o tehnică ce nu a mai fost întâlnită la alte fortificații romane: „Construcția valului
înseamnă o tehnică cu totul nouă, necunoscută până acum la alte fortificații de acest gen.
Ceea ce trebuie să se înțeleagă în ceea ce privește eficacitatea acestei fortificații este
urmatoarea situație: barbarii veneau în masă, cu tot cu familii, cu căruțe, cu turmele de
animale, cu toată avuția lor, iar când ajungeau la „Valul Roman” nu mai puteau să treacă,
pentru că lățimea șanțului, de 16 metri, adâncimea de cinci metri, pantele foarte abrupte,
plus cealaltă pantă abruptă, a valului, nu erau așa ușor de escaladat„, ne-a declarat
profesorul Mihai Brudiu. Dacă stăm strâmb și gândim drept, atâta muncă era investită de
romani doar ca să nu poată urca cu căruțele migratorii „din prima” peste o ridicătură de
pământ? (va urma)

Valurile de pământ Troiene (2)

Data: 1 iulie 2015 George V. Grigore

Mai avem și alte valuri de pământ, precum cele intitulate „Brazda lui
Novac”. Există două valuri de pământ cu acest nume, care se menționează că au fost
construite în epoca de stăpânire a Daciei de către romani: Brazda lui Novac de nord și Brazda
lui Novac de sud. Dar de ce poartă acest nume? Avem localitatea „Novaci” în Oltenia, dar
acest nume este dat în mitologia populară unui personaj închipuit ca un om puternic și voinic,
gigant, uriaș. Legenda spune că acești uriași din familia Novăceștilor au ridicat acest val de
pământ. Brazdat lui Novac de nord este catalogată de istorici ca un un „limes” (graniță a
Imperiului Roman), întărit cu un valum de pământ, construit în secolul IV, în vremea
împăratului Constantin cel Mare, care străbate județul Argeș de la vest la est, intersectând și
valul de pământ Transalutanus în satul Urlueni.

Șantul se află spre nord de val, ceea ce indică specialiștilor faptul că era destinat să apere
teritoriul situat spre sud de această limită (adică apăra câmpia, se apăra de ceea ce venea de la
munte, de peste Carpați?). La data construcției, valul avea înălțimea de trei metri iar șanțul
adâncimea de doi. Lungimea sa era de aproximativ 700 km. Brazda lui Novac („Novac” sau
„Omul Mare cu securea în spinare”, cel care „a dat cu barda în omenire”) pornea de la gura
Topolniței (județul Mehedinți), traversa Oltenia și Muntenia pe sub dealuri până la Mizil,
urmele sale văzându-se și astăzi. Brazda lui Novac de Nord se oprește în masivul Istriței,
la Pietroasele (unde s-a descoperit Tezaurul de la Pietroasa), și unde s-a identificat și un
castru roman. Arheologii fixează momentul construirii castrului după pacea încheiată între
romani și vizigoți (anul 333), dată la care – se zice – a fost ridicată și Brazda lui Novac de
Nord. În prezent, Brazda lui Novac de Nord constituie suportul terasamentelor căii
ferate Curtea de Argeș-Pitești-Roșiori de Vede-Turnu Măgurele. Mai multe porțiuni ale
valului Brazda lui Novac de nord sunt cuprinse în Lista monumentelor istorice 2004 Județul
Mehedinți.

Brazda lui Novac de Sud sau Troianul (deci nu „Traianul”), cum e numit de localnici, a fost
ridicată între malul stâng al Oltului, lângă satul Viespești (județul Teleorman) și fostul sat
Greaca, de către romani, în secolele II—III e.n. Unii specialiști atribuie ridicarea valului
lui Augustus, alții împăratului Traian. De fapt nici unul dintre acești împărați romani nu a
menționat că ar fi construit aceste valuri de pământ. Datarea valului de pământ Brazda lui
Novac de sud este încă neclară și mult discutată. Valul nu era păzit cu castre, el constituind,
probabil, un simplu obstacol în calea migratorilor care ar fi putut apărea prin surprindere
dinspre nord sau est. Adică, ei veneau în viteză și se împiedicau de val? Există și ipoteza
că Brazda lui Novac de sud a fost construită de Hadrian în fața castrului de la Novae și pentru
a proteja parțial (cum parțial?) provincia de la sud de Carpați dezavantajată de aspectul
geografic al văii inferioare a Oltului. Valul a fost construit pe o lungime de 170 km (și asta
doar ca să apere o cetate?), cu lățimea de 12 m, înălțimea maximă de doi metri. Era flancat de
un șant lat de șapte-cese metri și adânc de 1,50 m. Lângă gara Traian brazda se întretaie cu un
alt val, limes-ul Transalutanus. Datorită lucrărilor agricole din regiunea de câmpie pe care o
străbate, Brazda lui Novac de Sud este astăzi parțial distrusă, conservarea fiind foarte slabă.
Doar în partea sudică a orașului Alexandria este încă vizibilă o porțiune din valul de pământ.

„Limes Transalutanus” (Valul Valah) este declarată ca o altă fostă frontieră a Imperiului
Roman fortificată, construită la marginea vestică a vastelor păduri ale Teleormanului (Pădurea
nebună a Teleormanului). Se crede că frontiera era compusă dintr-un drum ce urma linia
hotarului, un val de pământ înalt de circa trei metri, cu o lățime de 10-12 m, cu un miez de
pământ ars, întărit pe porțiuni cu palisade sau ziduri de piatră, precum și un șanț de apărare.
Din loc în loc existau în apropiere și garnizoane militare. „Limesul Transalutanus” se întindea
pe o lungime de 235 km, fiind amplasat la o distanță variabilă între 5-30 km est de râul Olt.
Construcția acestuia se spune că a început în 107 d.Hr., sub comanda lui Marcius Turbo, și a
fost dezvoltată de Iulius Severus (120-126). Limesul a fost fortificat și adus la dimensiunile
finale de împăratul Septimius Severus (193-211 d.Hr.).

Un „Val al lui Traian”, ca un complex de fortificații vallum aflate pe teritoriul României este
semnalat ca trecând din România și în Moldova și Ucraina. Mai există trei linii de fortificații,
în partea central-sudică a Dobrogei, întinzându-se de la Dunăre la Marea Neagră, declarate ca
fiind construite de către bizantini în secolele al X-lea – al XI-lea, în timpul împăraților Ioan I
Tzimiskes și Vasile al II-lea. Zidul cel mai vechi și mai mic, numit și Micul zid de pământ, are
o lungime de 61 km și de desfășoară de la Cetatea Pătulului, pe malul Dunării, până
la Constanța. Este construit în întregime din pământ, dar are un șanț pe latura de sud. Al
doilea, numit și Marele zid de pământ, are o lungime de 54 km și se suprapune pe anumite
secțiuni primului. Începe la Dunăre, urmează valea Carasu și se termină la Palazu Mare, în
vestul Constanței. Având o înălțime de aproximativ 3,5 m, prezintă șanțuri pe ambele laturi și
63 de fortificații: 35 mari numite castra și 28 mici numite castella, având între ele o distanță
de aproximativ un kilometru. Construit în timpul lui Ioan Tzimiskes, a fost distrus de
populațiile migratoare, fiind reconstruit mai târziu. Ultimul construit, Zidul de piatră, este
făcut tot din pământ, însă are piatră pe partea superioară. Se întinde pe o lungime de 59 km de
la sud de Axiopolis până la Marea Neagră, ajungând la 75 m sud de primul zid de fortificație.
Baza de pământ are aproximativ 1,5 m, în timp de zidul de piatră ajunge și la doi metri. Are
un șanț defensiv pe latura nordică și 26 de fortificații, la distanțe de 1–4 km. Localitatea Valul
lui Traian (fostă Hasancea) se zice că este numită astfel după acestă fortificație, deși valul nu
este al lui Traian.

Pe teritoriul Republicii Moldova se păstrează două fragmente importante de val de acest

tip: Zidul de Jos și Zidul de Sus, ce semnalează până unde s-au înălțat apele din sud, la Marele
Potop. Primul este datat în secolul al III-lea, construcția lui fiind atribuită regelui
got Athanaric. Se întinde pe 126 km de la localitatea Vadul lui Isac de pe Prut, în raionul
Cahul, către est în Buceag, oprindu-se la limanul Sasic(Cunduc) în Tatarbunar, Ucraina.
Stema uiezdului Cahul, din Basarabia țaristă, prezenta ca simbol acest Zid al lui Traian (deși
nu era făcut de Traian). Zidul de Sus (sau Zidul lui Greuthungi) este
atribuit goților lui Greuthungi (secolul al IV-lea), zice-se ca fiind construit pentru apărarea
frontierei împotriva atacurilor hunilor. Se întinde pe 120 km de la Nistru, în Chițcani, lângă
Tighina, până la Prut, orașul Leova, traversând actualele raioane Căușeni, Cimișlia și Leova.
Valul lui Traian se găsește și în Podolia, întinzându-se în oblasturile Camenița, Novaia
Ușița și Hmelnițki. O parte din Zidul de Jos din Moldova se încheie în Ucraina. Menționate ca
fiind construite spre jumătatea secolului al doilea, fortificațiile sunt cunoscute, printre
localnici, drept „Valul lui Traian” (sau mai sigur „Valul lui Troian”), deși împăratul roman
cuceritor al Daciei a murit în anul 117. Dar poate că fortificațiile au fost realizate din porunca
lui, iar ordinal său a fost literă de lege și după dispariția sa. Zidurile fortificațiilor au avut,
inițial, o grosime de 8,5 metri și o înălțime de 3,5 metri. Din loc, în loc, existau și forturi
(turnuri de pază), 63 în total, dintre care 32 mai mari. Scopul pentru care au fost construite a
fost apărarea frontierei răsăritene a Imperiului de năvălitori din Nord-Est. Fortificațiile sunt,
evident, cunoscute, de arheologii și istoricii români, însă, până acum, ele au fost atribuite
perioadei bizantine târzii (Evul Mediu). Confuzia a fost creată, probabil, de faptul că zidurile
nu au rămas așa cum le-au construit romanii (sau cine le-a construit), ci au suferit diverse
modificări și adăugiri. Ele au, în prezent, trei componente: două ziduri de pământ și unul de
piatră, datând din epoci diferite.

Dacă am contabiliza lungimea acestor valuri de pământ zise „de apărare” sau „Traiane”, avem
până acum 300 km. x trei valuri (sau cinci) în vestul României =900 km. Apoi Valul Roman
de 25 km. Brazda lui Novac de Nord are 700 de km. Brazda lui Novac de Sud are 170 km.
Trasalutanus (sau Valul Valah) are 235 km. În Dobrogea avem Micul zid de pământ (61 km),
Marele zid de pământ (54 km.) și Zidul de piatră (59 km). În Basarabia avem Zidul de Jos
(126 km) și Zidul de Sus (120 km.). În total sunt 2.450 Km. de valuri de pământ cunoscute.
Mai există valuri pe lungimi mai mici, care nu au fost „contabilizate”, nici justificate ca rol și
misiune. Ca o comparație, Marele Zid al lui Hadrian din Marea Britanie ridicat de romani cu
adevărat are doar 120 km. și a fost părăsit după 20 de ani de la construirea sa, dovedindu-și
inutilitatea. De ce ar fi construit împăratul Traian (chiar și după moarte?) valuri de pământ pe
mii de kilometrii în teritorii așa îndepărtate de Roma? Sau urmași ai acestuia ar fi continuat un
proiect „născut mort”? De ce ar fi făcut acest efort uriaș și nejustificat? Aceste valuri au fost
ridicate de Valahi (neamul celor care au ridicat valuri de pământ). De aceea ni s-a și spus
valahi (WALL – AHI; sau „Cei care s-au fortificat împotriva valurilor mareice marine și
oceanice”). Atunci când planeta s-a dat peste cap, ca o uriașă roată cosmică, apele au „spălat”
continentele cu valuri gigantice. Puțini oameni au mai scăpat atunci din întregul neam
omenesc. De aceea Geții de Aur nu au precupețit nici un efort în a construi barajele – balize,
spre știința viitorimii. Legea Uitării a făcut să nu mai știm ce a fost odată, dar dacă încercăm
să privim și să înțelegem, ne vom afla în fața adevărului, chiar dacă nu ne va plăcea.

În vechea literatură populară, dintr-o confuzie a folcloriștilor, numele Troian („troian” de

zăpadă sau „val de pământ”, cu sensul de „Cel Mare”; Valul Mare, Val-Hala, Durerea cea
Mare) a fost înlocuit cu cel de Traian. În colinda „Plugușorul” de An Nou se spune: „S-a
sculat mai an/Bădica Troian” (acesta nu era activ, pentru că „nu îi venise timpul”). Școala
Ardeleană și curentul latinist care s-a creat în România, a încetățenit numele de Traian, deși
acesta habar nu avea de arat și semănat. Vechea etimologie europeană pre-romană este
evocată și de alți autori care văd în „troian” un cuvânt din familia panteonului European,
având aceeași rădăcină cu „Thor” (scandinavic), „Taranis” (celtic), sau „Tuireann” (irlandez).
Chiar „Plugușorul” ne spune că: „(Troian)… S-a apucat într-o joi (așa, pe nepusă masă, dintr-
o dată), Cu plug cu doisprezece boi…(lunile anului)”. Dar joi este ziua lui Thor (Thusday,
derivat din „Thor’s day”).

Cuvântul „Troian” s-a păstrat și în alte trei limbi europene; astfel există trei comune „Saint
Trojan” în Franța, un oraș „Troian” în Bulgaria (în Obcina Troian, regiunea Loveci) și un sat
„Troianu” în Republica Moldova (în comuna Vozneseni, raionul Leova). În România avem
mult mai multe localități, dar cu numele de Traian, nume „transfigurat” din pre-anticul Troian
(de la „Troia cea Mare”; mai avem astăzi „Troița”, care este mai mică (semn al stabilității și
echilibrului)) în județele Bacău, Brăila, Constanța (comuna Săcele), Galați (comuna
Braniștea), Ialomița, Iași (comuna Bivolari), Mehedinți (comuna Vânju Mare), Olt, Satu Mare
(comuna Doba), Teleorman, Tulcea (comuna Cerna), Naemț (comuna Săbăoani și comuna
Zănești), precum și comuna Valului lui Traian din județul Constanța.

Toate aceste valuri sunt „ale lui Traian” din cauza confuziei și a pierderii sensului inițial. Dacă
geto-dacii evului mediu și-au zis valahi (Wallahi; „VAL – AH”, sau „Valul cel Mare care a
adus durere”, semn al Potopului Planetar), denumire care face trimitere și la faptul că s-au
construit VAL-uri de pământ ca semne – balize, să se știe până unde s-au ridicat apele mărilor
atunci, putem concluziona faptul că asemenea unui Troian imens s-a ridicat valul mareic cel
mare care a scufundat mare parte din omenire. Atunci au alergat Cavalerii Danubieni pe
întreaga planetă răvășită și au adunat resturile umanității în Vatra Vechii Europe. Tot ei s-au
ocupat de lucrările hidrotehnice de desecare a pământurilor inundate și de ridicare a valurilor
baraje – balize, pentru generațiile viitoare. Geții de Aur au fost și de această dată „pe val”…

Din păcate, alte „valuri troiene”, troienesc și astăzi cărările istoriei noastre…