Cap.

V SISTEMUL OSOS

Sistemul osos este format din oase şi cartilaje, legate prin articulaţii. La naştere există
un număr mai mare de oase (270), care devin mai puţine la adult, prin unirea unor oase (206).
În dezvoltarea embrionară oasele se formează prin osificare, care poate fi de două
tipuri. Osificarea endocondrală caracteristică oaselor lungi (femur, humerus, tibia etc). Osul
se diferenţiază dintr-un model cartilaginos hialin şi osificarea de membrană caracteristică
oaselor late (sacrum, coccis, omoplat etc), osul se diferenţiază din mezenchim.
Sistemul osos se dezvoltă din celulele mezodermului şi ale crestelor neurale. Celulele
mezodermice vor diferenţia mezenchimul, care în regiunea capului va migra în arcurile
branhiale şi formează oasele şi ţesutul conjunctiv din structurile craniofaciale.
Vertebra. Osificarea unei vertebre are loc în mai multe etape:
A. stadiul precartilaginos (mezenchimal) în care celulele mezenchimului din
sclerotoame se dispune în mai multe zone . În embrionul de patru săptămâni la om, în jurul
notocordului, se găseşte câte o pereche de sclerotoame, fiecare cu câte o regiune anterioară cu
celule dispuse lax şi o regiune posterioară mai densă. Unele din celulele regiunii posterioare
formează discurile intervertebrale, celulele care rămân fuzionează cu celulele din regiunea
anterioară şi formează centrul mezenchimal al vertebrei (primordiul corpului vertebral).
Fiecare centru se formează din două sclerotoame adiacente, devenind o structură
intersegmentară.
În locul în care este înconjurat de corpul vertebrei, notocordul degenerează şi dispare.
Notocordul se extinde între vertebre şi formează centrul gelatinos al discului intervertebral
sau nucleul pulpos.
B. stadiul osos în care, în viitorul corp vertebral, există doi centri primari de osificare,
ventral şi dorsal, care fuzionează rezultând un singur centru.
Într-o fază ulterioară se formează câte un centru în fiecare jumătate de arc vertebral. Din
unirea lor rezultă vertebra osoasă.
Scheletul membrelor. În săptămâna a cincea în mugurii membrelor apar modelele
mezenchimale ale viitoarelor oase. Acestea se condrifică în săptămâna a şasea. Clavicula se
formează iniţial prin osificarea intracartilaginoasă şi apoi formează la capete cartilajele de
creştere.
Modelul oaselor centurii şi al oaselor membrelor superioare, apare cu puţin după apariţia
modelului oaselor centurii şi a membrelor inferioare.
 Osul lung se dezvoltă prin osificarea intracartilaginoasă (endocondrală). În osificarea
intracartilaginoasă osul se formează din modelul cartilaginos hialin, de aici şi denumirea de
osificare intracartilaginoasă (femur, tibie, humerus etc). Osificarea formaţiunilor
cartilaginoase se face în mai multe regiuni numite puncte de osificare, din a căror unire se
formează osul.
Cea mai importantă dintre funcţile scheletului, este aceea de suport şi menţinere a
formei corpului. Mişcarea este funcţia realizată împreună cu sistemul muscular şi este posibilă
datorită articulaţiilor dintre oase.
Prin densitatea lor sau modul de articulare, oasele pot realiza structuri care în totalitate
protejează organele corpului. Astfel cutia craniană protejează encefalul; coastele, sternul şi
coloana vertebrală protejează inima şi plămânii.
În măduva roşie osoasă are loc hematopieza (diferenţierea celulelor roşii şi a
plăcuţelor sanguine).
Oasele sunt rezervor de săruri minerale fier şi calciu. Pot fi şi depozit pentru unele
minerale toxice (metalele grele), asigurând detoxifierea organismului.
Oasele eliberează hormonul osteocalcin, care reglează zahărul din sânge şi depunerea
de grăsimi în organism.
Prin transmiterea sunetelor pot contribui la realizarea senzaţiei de auz (oasele cutiei
craniene).
Totalitatea oselor din corp formează scheletul, care la om păstrează caracterul
segmentar întâlnit la celelalte vertebrate, cu unităţi care se repetă (coloana vertebrală şi
coastele).
În forma unor oase din schelet, există diferenţe, între cele două sexe. La femeie oasele
bazinului sunt mai late, bazinul este mai larg, cuşca toracică mai mică. Mandibula are un
unghi mai mic şi dinţii sunt mai mici, falangele sunt mai subţiri.
La bărbaţi arcadele sprâncenare şi torusurile supraorbitale sunt mai pronunţate. Oasele
membrelor sunt mai lungi şi mai puternice.
Organul principal din alcătuirea sistemului osos este osul.
ATENTIE! Ceea ce rămâne după moartea elementelor vii dintr-un os (celulele osoase,
vasele de sânge şi nervii), reprezintă scheletul organului numit os.

Alcătuirea unui os

Suprafaţa osului este acoperită de un relief format din:

 1. proeminenţe:
 articulare acoperite de cartilaj articular şi de forme care realizează
articulaţia,
 nearticulare determinate de tracţiunile muşchilor care se inseră pe os.
Proeminenţele nearticulare după înălţimea lor pot fi: procese sau apofize (detaşate de
suprafaţa osului), tuberozităţi (nedetaşate de suprafaţa osului), eminenţe (suprafaţa nedetaşată
netedă), spina (proeminenţă mai ascuţită), creaste (proeminenţă liniară).
2. cavităţi:
- articulare iau parte la formarea articulaţiilor,
- nearticulare servesc pentru inserţia unor tendoane, ligamente, protejarea unor elemente
anatomice etc.
3. găuri şi canale:
- de trecere sunt străbătute de vase de sânge sau nervi cu diferite denumiri: hiat (orificiu
neregulat), foramen (gaură sau orificiu), sulcus (şanţ), fosă (groapă) etc.
- nutritive servesc pentru trecerea vaselor de sânge, iar după dimensiuni pot fi de ordine
diferite: I (cele mai mari, la nivelul diafizei oaselor lungi), II (mai mici, mai numeroase,
pe epifizele oaselor lungi), III (pe toate suprafeţele acoperite de periost) şi de ordinul IV
(orificii de deschidere a canaliculelor osteoplastelor).
Pentru a ilustra morfologia şi structura unui os descriem un os lung (exemple de oase
lungi: femur, humerus, tibie etc.).
Oasele lungi sunt formate dintr-o regiune centrală cilindrică, numită diafiză şi două
capete rotunjite numite epifize (fig. 15).
 Fig.15 Humerus , faţa posterioară.
Diafiza este formată în principal din ţesut osos compact. Pe o secţiune transversală la
nivelul diafizei se observă că materialul osos este dispus sub formă lamelară. Spre exterior
lamelele sunt dispuse circumferenţial formând stratul subperiostal extern. În zona centrală
lamelele sunt dispuse sub forma sistemelor Havers, iar între ele sub forma lamelelor
interstiţiale (resturi ale fostelor sisteme Havers remodelate). Spre interior lamelele se
grupează şi formează trabecule, între care se găsesc lacunele medulare (fig. 16).

os compact

os spongios

Fig.16 Diafiza os lung, secţiune longitudinală.

Sistemul lamelar este străbătut de o bogată reţea de canale cu lumen mic atât în sens
transversal (canale Volkman) cât şi longitudinal (canale Havers). În aceste canale se găsesc
vase de sânge, limfatice şi nervi.
Diafiza este străbătută de unul sau mai multe orificii numite găuri nutritive prin care
intră şi ies din os vasele de sânge, limfatice, nervii.
 La exterior diafiza este acoperită de periost, o membrană formată din două zone. Zona
externă fibroasă, formată din fibre de colagen, elastice şi fibrocite, intens vascularizată. Unele
fibre din această zonă au o dispoziţie perpendiculară pe os şi pătrund în el, (fibrele lui
Sharpey) şi au rol de a prinde periostul de os. Zona internă este osteogenă, fiind formată din
celule osteoprogenitoare dispuse în două sau trei straturi (fig. 17).

fibre de colagen
celule osteoprogenitoare

fibre Sharpey

lamele osoase

Fig. 17Structură periost, schemă.

Spre interiorul peretelui ososului diafizar, există o membrană numită endost, în care
celulele osteogene sunt dispuse într-un singur rând. În regiunea centrală a diafizei se găseşte
canalul medular în care se observă măduva. Aceasta poate fi: măduva roşie osteogenă
formatoare de os; măduva roşie hematogenă formatoare de elemente figurate ale sângelui;
măduva galbenă care conţine o mare cantitate de celule adipoase; măduva cenuşie care se
formează prin diferenţierea unui mare număr de fibre conjunctive, apare la bătrâni; măduva
gelatinoasă care se găseşte în diferite stări patologice
Epifizele sunt capetele unui os lung, formate din ţesut osos lamelar, la care lamelele se
grupează în trabecule, dispuse după direcţia forţelor mecanice. Între ele se găsesc spaţii pline
cu măduvă, iar trabeculele sunt căptuşite cu endost. Există o epifiză superioară şi o epifiză
inferioară (fig.18).

Fig. 18 Epifiza os lung, secţiune longitudinală.

 Regiunea de pe epifiză, care foloseşte pentru articularea oaselor, are în structura sa
cartilaj hialin (cartilaj articular). Creşterea oselor în grosime, se realizează prin acţiunea
periostului, iar în lungime, la nivelul plăcii epifizare de creştere.
Între epifize şi diafiză se găseşte placa epifizară de creştere(fig. 19).
Trecerea dintre cartilajul epifizei şi osul nou care se formează are loc în următoarele zone:
1 – zona cartilajului de rezervă alcătuită din cartilaj hialin tipic;
2 – zona de proliferare formată din celule cartilaginoase care se divid, dispuse sub
formă de coloane;
3 – zona de maturare în care diviziunile celulare s-au oprit, condrocitele cresc în
mărime;
4 – zona de hipertrofiere şi calcificare în care condrocitele se măresc, se vacuolizează
şi matrixul se calcifică;
5 – zona de degenerare a cartilajului în care condrocitele degenerează, iar lacunele
matrixului calcifiat sunt invadate de capilare şi celule osteogene,
6 – zona osteogenică în care celulele osteogenice diferenţiate în osteoblaste aderă la
suprafaţa matrixului calcifiat şi încep formarea osului.

Fig.19 Placa epifizară de creştere, schemă,1. zonă cartilaj rezervă, 2.zonă proliferare,
3.zonă maturare, 4.zonă hipertrofiere şi calcificare,5.zonă degenerare,6.zonă osteogenică
 Vascularizarea şi inervaţia. Oasele sunt organe bogat vascularizate (artere, vene şi
limfatice).
Arterele unui os sunt de două tipuri:
- artere nutritive care pătrund în os prin găurile nutritive şi se ramifică, ajungând în canalul
medular şi canelele Havers,
- arterele periostale se ramifică abundent în periost şi ajung până în canalele Havers.
Venele urmează un traiect independent de cel al arterelor.
Inervaţia este asigurată de nervi care pătrund prin găurile nutritive, ajung în cavitatea
medulară unde formează un plex nervos, de unde se ramifică în canalele Havers. Un alt plex
se formează în periost.
Tipuri de oase după variaţia dimensiunilor:
- oasele late sunt formate dintr-o lamă spongioasă numită diploe, situată central şi
două lame compacte, care o mărginesc (exemple: parietale, frontal, scapular etc.).
- oasele scurte sunt formate dintr-o masă centrală spongioasă, mărginită de o pătură
externă compactă (exemple: carpiene).
- oasele sesamoide au un interior spongios şi nu au periost (exemple: rotula),
- oase neregulate sunt oasele care nu se pot încadra în una din categoriile de mai sus
(vertebre, sacrum, hioidul etc.).
Principalele oase ale scheletului
Scheletul corpului omenesc se grupează în: scheletul capului, scheletul trunchiului şi
scheletul membrelor. Vom prezenta mai jos principalele oase din alcătuirea acestor regiuni.
Scheletul capului
Este format din oase dispuse în două regiuni viscerocraniul şi neurocraniul (fig. 20,21 si
22) .
frontal

temporal

nazal

zigomatic

maxilar

mandibula
 Fig. 20 Scheletul capului, vedere frontală.

parietal frontal

occipital

nazal
temporal

zigomatic

mandibula

maxila

Fig. 21Scheletul capului, vedere laterală

mandibula

maxila
 Fig.22 Scheletul capului, vedere bazală

a. viscerocraniul (scheletul feţei ).

-oase perechi
Maxila este osul situat în mijlocul feţei, de formă neregulată. Este format din corp şi
patru procese palatin, frontal, alveolar şi zigomatic. În regiunea inferioară se găsesc dinţii în
alveole.
Palatinul este situat în regiunea posterioară a feţei, format dintr-o lamă orizontală şi o
lamă verticală unite în unghi drept. Este constituentul principal al palatului osos, a cavităţilor
nazale şi orbitale.
Zigomaticul este un os lat, dispus în regiunea laterală a feţei. Are două feţe (laterală,
medială), patru margini (anterosuperioară, posterosuperioară, anteroinferioară şi
posteroinferioară) şi trei procese (orbital, frontal şi temporal).
-oase neperechi
Mandibula formează maxilarul inferior şi este format din corp şi două ramuri. Corpul
are forma de potcoavă, cu o baza inferior şi porţiunea alveolară superior. În alveole se găsesc
dinţii. Ramurile sunt două lame patrulatere, indreptate oblic în sus şi inapoi. Marginea
superioară are procesul coronoid şi condilian (fig.23 ).

condil

incizura mandibulei
proces coronoid

alveole dentare

a
tuberozitatea mentonieră

orificiul mandibular

unghiul mandibulei
linia milohioidiană

Fig. 23 Mandibula faţa superioară (a) şi inferioară (b)

Cornetul nazal inferior este o lamă osoasă răsucită ca un cornet, situată în cavitatea
nazală, sub conca mijlocie a etmoidului.
Lacrimalul are forma patrulateră şi este o mică lamă osoasă dispusă pe peretele medial
al orbitei. Contribuie la formarea orbitei şi a cavităţii nazale.
Nazalul este un os mic, lamelar, de formă patrulateră, dispus la baza nasului ca un
acoperiş.
Hioidul este osul situat în regiunea antero-superioară a gâtului, deasupra laringelui.
Formează împreună cu procesele şi ligamentele stiloidiene aparatul hioidian. Este format din
corp şi patru coarne.
Vomerul are forma unei lame de plug şi contribuie la formarea septului nazal.
b. neurocraniul (sau calvaria)
1. oase perechi
 Parietalul este dispus între frontal şi occipital, aparţinând calvariei (bolţii cutiei
craniene). Este de formă patrulateră.
Temporalul este un os neregulat, dispus pe laturile capului. În alcătuirea sa are mai
multe regiuni: solzul, stânca, regiunea timpanică, procesul stiloid şi mastoida. În osul
temporal sunt săpate canale şi cavităţi ale organului vestibulocohlear.Regiunea timpanică
formează cea mai mare parte din meatul acustic extern. Regiunea pietroasă sau stânca
temporalului are forma unei piramide cu vârful medial şi înainte (fig.24).

solz

meat auditiv extern

proces zigomatic

proces mastoid
a

solz

stânca
eminenţa arcuată
meat auditiv intern

Fig. 24 Temporalul, faţa externă (a) şi internă (b)

2. oase neperechi
Frontalul os neregulat, dispus în regiunea frontală a capului, contribuie la formarea
cavităţilor nazale şi orbitale. Este format dintr-o regiune verticală, solzul şi o regiune
orizontală care la rândul ei cuprinde o porţiune nazală şi două orbitale. Între porţiunile orbitale
se găseşte scobitura etmoidală în care pătrunde osul etmoid (fig.25).
 solz

eminenţa frontală

arc supraciliar
b
spina nazală
a
şanţ sinus sagital

regiunea orbitală

proces
zigomatic

Fig. 25 Frontalul, faţa externă (a) şi internă (b)

Etmoidul este un os complex, situat în scobitura frontalului, de forma unei balanţe.
Contribuie la formarea cavităţilor nazale şi a orbitelor. Este format dintr-o lamă subţire
verticală, o lamă orizontală perforată (lama ciuruită) prin care trec axonii primului neuron ai
căii olfactive şi două mase laterale care conţin numeroase cavităţi pline cu aer (fig.26)

frontal

creasta
cocoşului(lama
verticală)
etmoid lama ciuruită

mase laterale
sfenoid

Fig.26 Etmoid, cutia craneeană intern şi schemă

Sfenoidul are forma unei viespi cu aripile deschise şi este dispus la baza craniului.
Este format din corp şi trei perechi de prelungiri, aripile mari, aripile mici şi procesele
pterigoidiene. Corpul are pe suprafaţa dorsală o scobitură numită şaua turcească (fig.27).
 aripa mare

aripa mică canal optic

corp şaua turcească

Fig. 27 Sfenoid faţa superioară

Occipitalul este situat în regiunea posteroinferioară a cutiei craniene. Este format din
regiunea bazală situată înaintea găurii occipitale, solzul, larg şi subţire şi două regiuni laterale
care completeză gaura occipitală (fig.28).

solz

protuberanţa occipitală externă

gaura occipitală

regiuni laterale
b
a

protuberanţa
occipitală internă

gaura occipitală

porţiunea bazilară

Fig. 28 Occipital, faţa externă (a) şi internă (b)

Scheletul trunchiului
 Coloana vertebrală

Coloana vertebrală este o formaţiune osoasă care constituie axul principal al corpului,
formată din mai multe segmente osoase numite vertebre. După caracteristicile structurale şi
funcţionale se disting cinci regiuni: cervicală (şapte vertebre), toracală (12 vertebre), lombară
(cinci vertebre), sacrală (osul sacrum) şi coccigiană (osul coccis).
ATENTIE! Coloana vertebrală este formată din 26 oase.
Coloana vertebrală are în plan antero-posterior patru curburi fiziologice: cervicală,
toracală, lombară şi sacrală. Dacă au convexitatea spre înainte se numesc lordoze, dacă au
convexitatea spre înapoi sunt cifoze (fig. 29). Curburile în plan frontal sunt toracală şi
lombară.

curbura cervicală

curbura toracală

curbura lombară

curbura
sacrococcigiană

Fig. 29 Coloana vertebrală, schemă

Prin suprapunerea orificiilor vertebrale rezultă canalul vertebral care adăposteşte
măduva spinării.
O vertebră este formată din corp şi arcul vertebral. Corpul vertebrei este regiunea cea
mai voluminoasă a vertebrei. Arcul este format din doi pedunculi şi două lame, care
delimiteaza orificiul vertebral. Pe el se găsesc procesele vertebrale. Vertebrele au
caracteristici morfologice diferite în funcţie de regiunea coloanei vertebrale în care se găsesc.
Vertebrele cervicale sunt tipice şi atipice (atlasul şi axisul) , fapt determinat de
articulaţia la coloana vertebrală (fig.30).
 Atlasul nu are corp, acesta s/a sudat la axis şi a format procesul odontoid. Atlasul este
format din două mase laterale, unite prin două arcuri vertebrale. Arcul anterior are median şi
intern o fosetă de articulare pentru procesul odontoid. Pe faţa superioară a maselor laterale se
găsesc cavităţile glenoide, care servesc pentru articulaţia cu condilii occipitali ai craniului.

proces spinos
dinte

corp

proces
axis costotransvers

arc vertebral

masă laterală
rudiment de
atlas costă

Fig. 30 Tipuri de vertebre cervicale

Axisul are sudat pe corp pe faţa superioară, procesul odontoid cu o faţetă de
articulare pentru arcul vertebral al atlasului.
Vertebra cervicală tipică are un corp mic, alungit transversal, procesul spinos
scurt şi bifurcat. Ultimile procese costotransverse conturează orificiile costotransverse
prin care trec arterele vertebrale care irigă creierul.
Vertebra toracală tipică are corpul cilindric, care prezintă lateral o pereche de
fovei costale, pentru articulaţia capului coastei. Procesul spinos este lung şi înclinat
oblic, procesele transverse bine dezvoltate, cu o fovee pentru articularea tuberculului
costal. Orificiul vertebral este mic, cu un contur circular (fig.31).
 corp proces transvers
fovee costală transversă

proces spinos

orificiul procese articulare

vertebral inferioare

Fig. 31 Tipuri de vertebre toracale

Vertebra lombară are corpul voluminos, alungit transversal, de contur reniform.
Procesul spinos orientat orizontal. Prezintă procese costiforme, tuberculi accesori, procese
articulare superioare şi inferioare (fig.32).

proces spinos

tubercul mamilar
proces costiform

Fig.32 Tipuri de vertebre lombare

Vertebrele sunt prinse între ele prin discuri intervertebrale, formaţiuni alcătuite din
ţesut conjunctiv fibros. Acestea sunt formate dintr-un nucleu central numit nucleul pulpos,
înconjurat de un inel de fibre conjunctive.
Osul sacrum are forma piramidală, cu vîrful în jos. Faţa dorsală este convexă, prezintă
median creasta sacrală mediană, şanţurile sacrale, crestele sacrale articulare, orificiile sacrale
laterale şi crestele sacrale laterale. Crestele sacrale articulare se termină superioar cu coarnele
mari, iar inferior cu coarnele mici. Faţa pelviană are median sudate corpurile celor cinci
vertebre din care provine, cu delimitări la nivelul liniilor transverse. La acapetele lor se
disting orificiile sacrale ventrale prin care trec ramurile ventrale ale nervilor sacrali. Feţele
laterale au suprafeţe de articulare pentru osul coxal. Sacrumul este străbătut de canalul sacral
prin care trece firul terminal al măduvii spinării şi coda de cal.
Coccisul este un os mic format din unirea ultimilor patru-cinci vertebre reduse. Numai
prima vertebră păstrează procesele de articulaţie şi procesele transverse.

Coastele

Sunt perechi de arcuri osoase dispuse între coloana vertebrală şi stern, care contribuie
la formarea peretelui cuştii toracice.
La o coastă se descrie, capul cu suprafeţele de articulare pentru corpurile vertebrale,
gâtul interpus între cap şi corpul coastei. Coasta are două regiuni, regiunea osoasă şi regiunea
cartilaginoasă în continuarea primei.
Sunt 12 perechi din care primele 10 se unesc cu sternul printr-un cartilaj, care la
coastele 1-7 ajunge individul la stern (coaste adevarate), la coastele 8-10 (false) sunt unite
într-un cartilaj comun. Coastele 11-12 (coaste libere) nu se unesc cu sternul (fig.33).

stern

coaste

Fig. 33 Coaste, schemă (a), o coastă (b). albastru regiunea cartilaginoasă

Sternul

Os lat, median şi nepereche dispus la nivelul toracelui, de forma unui vârf de lance
(fig.34 ).
 Fig. 34 Stern, galben-manubriu, verde-corp, roz-xifistern.
Este format din trei regiuni: manubriul şi corpul cu structură osoasă şi apendicele
xifoidian, cartilaginos. De el se prind coastele şi clavicula.

Scheletul membrului superior

În general la un membru în componenţa scheletului se distinge scheletul centurii şi

scheletul membrului propriu-zis.
Scheletul centurii membrului superior este format din omoplat şi claviculă (fig. 35).

clavicula

omoplat

humerus

Fig. 35 Omoplatul şi clavicula

Omoplatul este un os situat în regiunea posterioară, de formă triunghiulară, menţinut
în poziţie de musculatura centurii şi claviculă. Clavicula are forma literei „S”, poziţionat în
regiunea anterioară, transversal între stern şi omoplat. Scheletul membrului superior propriu-
zis este format din humerus (regiunea braţului), radius, cubitus (regiunea antebraţului) şi
carpiene, metacarpiene şi falange (regiunea mâinii). Humerusul are pe epifiza superioară
capul humeral, marele şi micul tubercul. Epifiza inferioară are trohlea şi epitrohlea. Deasupra
trohleei, anterior este cavitatea coronoidă şi posterior cavitatea olecraneeană. Condilul are un
epicondil lateral. Diafiza este uşor răsucită, iar în regiunea superioară are tuberozitatea
deltoidă. Radiusul are epifiza superioară cilindrică, capul se articulează cu condilul humeral.
Lateral se observă tuberozitatea bicipitală. Epifiza inferioară are medial incizura ulnară şi
lateral procesul stiloid. Cubitusul are o epifiză superioară voluminoasă cu incizura semilunară
a cărei margine superioară se numeşte proces olecraneal şi inferioară numit proces coronoid.
Epifiza inferioară este formată din capul cubital şi suprafaţa de articulare pentru radius
(fig.36 ).

2
1

Fig. 36 Radius (1) şi cubitus (2).

Mâna este formată din opt oase carpiene, dispuse pe două rânduri (scafoid, semilunar,
piramidal, pisiform; trapez, trapezoid, osul mare şi osul cu cârlig) (fig.37 ).

Fig.37 Scheletul mânii, dorsal

1.proces stiloid, 2.scafoid, 3.semilunar, 4.piramidal,

5.pisiform, 6.trapez, 7.trapezoid, 8.osul mare, 9.osul
cu cârlig, 10.metacarpiene, 11.falange proximale,
12.falange mijlocii, 13.falange distale.
 Metacarpienle sunt în număr de cinci şi formează podul palmei. La nivelul degetelor
sunt falangele, trei pentru degetele II-V şi două la degetul I.
Scheletul membrului inferior
Scheletul centurii membrului inferior este format din osul cocsal, rezultat prin unirea
oaselor ilion, ischion şi pubis. Este un os plat, articulat cu femurul la nivelul cavităţii
acetabulare şi sacrumul superior (fig. 38).

creasta iliacă
caviate acetabulară

tubercul pubian
fosa iliacă
externă

Fig. 38 Cocsal, faţa internă (a)galben-ilion, verde-ischion, albastru-pubis şi externă

(b)
Are o faţă externă cu o margine superioară numită aripa iliacă, iar inferior
tuberozitatea ischiatică şi tuberculul pubian. Pe faţa internă creasta ileopubiană împarte osul
în aripa superioară care contribuie la realizarea marelui bazin şi pubisul inferior aparţinând
micului bazin. Marginea superioară se numeşte creasta iliacă. Oasel cocsale împreună cu
sacrumul formează bazinul.
Scheletul membrului inferior propriu-zis este format din femur (osul coapsei), tibia şi
peroneul (osul gambei) şi piciorul.
Femurul este cel mai lung os din corp, cu dispoziţie oblică dinafară spre interior şi de
sus în jos. Epifiza superioară are capul femural puternic, marele şi micul trohanter uniţi prin
creasta intertrohanteriană. Epifiza inferioară are doi condili, intern şi extern, separaţi prin fosa
intercondiliară. Anterior se observă suprafaţa de articulare pentru rotulă (fig. 39).

cap femural
trohanterul mare trohanterul mare
creasta
intertrohanteriană
trohanterul mic

linia aspră

condil lateral
fosa
intercondiliară
faţa patelară condil intern
a b
Fig. 39 Femurul faţa anterioară (a), faţa posterioară (b)
Tibia are diafiza turtită lateral, expunând anterior o margine osoasă. Epifiza superioară
are doi condili, intern şi extern. Epifiza inferioară prezintă lateral incizura fibulară şi medial
maleola internă.
Peroneul este situat lateral tibiei. Epifiza superioară este rotunjită şi epifiza inferioară
alungită (fig. 40).
 faţetă articulară
superioară

2
maleola mediană

maleola laterală

Fig. 40 Tibia (1) şi peroneul (2) faţa anterioară

Scheletul piciorului este format din şapte tarsiene dispuse pe trei rânduri (astragal,
calcaneu; scafoid; trei cuneiforme şi cuboid). Metatarsienele sunt în număr cinci şi formează
bolta piciorului, degetele sunt formate din falange, degetul I din două şi degetele II-V din trei
falange (fig.41).
 1
2

4 3
5
5
5

Fig. 41 Oasele lăbii piciorului, faţa dorsal

astragal,2.calcaneu,3.scafoid,4.cuboidal,5.cuneiform,6.metatarsiene,7.falange