Homeostazia gratie sistemului nervos – ACŢIUNE CURATIVĂ 1

Posted on 27/10/2014 by Lupul Dacic

In medicina contemporana se scriu carti despre afectiunile organismului. Aceasta carte, scrisa
acum un secol, este conceputa pentru mentinerea sanatatii. Gratie unei vrednice colaboratoare, va
pot oferi un rezumat al acestei lucrari fundamentale despre sanatatea persoanei umane, de o
actualitate de neimaginat.

Dr. Martin du THEIL, crucea de război 1914-1918, născut iunie 1872, decedat iunie 1942, s-a
născut la Sarlat( Dordogne), fiu al unui farmacist.
După ce a urmat, la Bordeaux, studii de farmacie care i-au conferit o diplomă, şi-a exersat pentru
puţină vreme meseria de farmacist la Sarlat. Apoi a urmat cursurile de medicină la Paris, unde şi-
a dat doctoratul. Din acel moment, nu a mai părăsit Sena unde şi-a exersat meseria până în
primăvara lui 1940. Refugiat în Dordogne, s-a stins din viaţă în 1942.

CUVÂNT ÎNAINTE

Mintea refuză să admită că natura a putut crea această minunată maşină care este corpul
omenesc, fără să o doteze în acelaşi timp cu armele necesare apărării sale şi ceea ce bunul simţ ne
face să intuim, faptele vin să confirme. Aceste arme există într-adevăr: noi le purtăm în noi, ele
răspund tuturor nevoilor noastre. Sistemul nervos le ţine la îndemână şi e suficient să ştii să le
utilizezi pentru ca răul, oricare ar fi acesta, să întâlnească în faţa lui o barieră de netrecut.

De aici rezultă că, în loc să vânăm cutare sau cutare microb în particular, este mult mai simplu,
mai logic şi astfel mai uşor să menţinem aceste arme naturale în stare bună şi terenul atacat va
rămâne astfel invulnerabil în faţa tuturor agenţilor patogeni, fără nicio excepţie. Aceasta este
metoda raţională pe care îmi propun să o expun, metodă care ar putea fi definită astfel: microbul
pus în incapacitatea de a face rău prin utilizarea intensivă a forţelor naturale de apărare.
Plasez acest studiu sub egida lui Claude Bernard, marele fiziologist, care concretiza oarecum
rezultatul imensei sale munci în fraza celebră:

„Microbul nu reprezintă nimic, mediul este totul.”

Am văzut în aceste cuvinte, pe care unii le-au considerat o simplă butadă, o învăţătură profundă şi
am pornit cu hotărâre pe calea indicată de Maestru. Printr-o acţiune directă asupra sistemului
nervos, mi-am îndreptat eforturile exclusiv asupra măsurilor de apărare a terenului, oricare ar fi
fost natura microbului care ataca. Rezultatele îndelungilor experimente au fost atât de
concludente încât nu mai pot ezita.

Afirm deci cu toată siguranţa şi fără echivoc că acesta este adevărul şi nu altul şi că menţinerea
unei bune stări de sănătate depinde exclusiv de noi: este o afirmaţie foarte îndrăzneaţă, ar spune
unii, dar pe care sunt în stare să o justific.
Scriind acestea, mă gândesc la toţi aceşti oameni, al căror număr creşte pe zi ce trece, care trăiesc
într-o continuă nelinişte, într-o angoasă permanentă, văzând născându-se în ei unul din aceste
rele de temut, pe care adesea le cred incurabile. Nu trebuie să ascundem lucrul acesta, obsesia
bolii tinde să se răspândească din ce în ce mai mult.

De ce ne-ar surprinde lucrul acesta? Cum să nu ne mire faptul că, în ciuda cercetărilor acestei
armate de savanţi de care suntem mândri, cancerul şi tuberculoza,în special, continuă să facă
ravagii? Nu e penibil să constatăm că în cursul iernii 1928-1929 a fost suficientă o banală
epidemie de gripă pentru a creşte rata mortalităţii până la un nivel incredibil?

Ţinând cont de aceste adevăruri, nu este de mirare că îndoiala îşi face loc în sufletele oamenilor şi
că unii bolnavi se întreabă chiar, cu o îngrijorare uşor de ghicit, dacă nu vom sfârşi prin a
recunoaşte eşecul medicinei.

Acestei întrebări, în urma practicei îndelungi şi a experienţei bazate pe fapte, eu îi răspund cu

fermitate: „NU”.
Nu degeaba savanţii noştri îşi continuă cercetările în tăcerea laboratoarelor, nu degeaba Pasteur
ne-a vorbit despre existenţa microbului, întrezărit de Davaine şi Metchnikoff a dezvăluit prezenţa
unei forţe defensive naturale împotriva acestui microb, în fiecare din noi. Nu degeaba fiziologiştii
Ch. Richet şi alţii au ridicat vălul care acoperea misterul existenţei şi ne iniţiază zi de zi în secretul
vieţii.

Aceste cercetări au condus la descoperirea unui anumit număr de seruri şi de vaccinuri şi acesta
era deja un progres de netăgăduit. Dar aveam sentimentul, convingerea profundă că ne sunt
permise speranţe mai mari.
Cu toate acestea, fiind dependent de învăţăturile Şcolii, a trebuit să lupt mult timp cu mine pentru
a recunoaşte adevărul. O luptă grea, chiar îngrijorătoare uneori, deoarece trebuia să accept idei
foarte diferite de cele pe care le primisem.

Am aşteptat zece ani pentru a îndrăzni să afirm ceea ce acum ştiu că e adevărat: zece ani de
experimente zilnice, zece ani de-a lungul cărora rezultatele constante m-au convins de acest
adevăr pe care îl intuisem.

Astăzi, implicat în această documentare şi neglijând orice altă idee, nu mi-e frică să spun că,
incontestabil, unele seruri cum ar fi serul antidifteric aduc servicii de necontestat, dar ar fi pueril
să credem că arta medicinei se limitează la descoperirea serurilor sau vaccinurilor pentru a
preveni sau a combate diversele maladii de natură contagioasă.

Eu spun că nu putem avea în vedere ca singur mijloc de luptă numeroasele vaccinări pe care
multitudinea duşmanilor noştri le-ar face necesare – în speţă microbul – chiar dacă s-ar
demonstra că oricare din aceste seruri sau vaccinuri este absolut inofensiv pentru organism. Eu
spun că această orientare din ce în ce mai accentuată a medicinei către laborator poate prezenta
în plus un adevărat pericol: prin însăşi exagerarea sa, tinde de fapt să diminueze importanţa
examenului clinic al bolnavului, pentru a da câştig de cauză analizei – stare de spirit împotriva
căreia nu am putea reacţiona prea mult, deoarece ar conduce la greşeli grave, după cum a
demonstrat de mai multe ori experienţa.

Trebuie să adaug că foarte cunoscuta axiomă „ Laboratorul ajută clinica, dar nu o înlocuieşte” are
ca scop să ne prevină asupra acestui pericol.
Înseamnă că analiza este cu siguranţă un mod de investigare preţios, dar atât şi nimic mai mult:
ceea ce trebuie să-l ghideze pe medic, ceea ce este primordial, este observarea atentă, meticuloasă
a fiecărui caz, care nu seamănă cu altul, amintindu-şi neîncetat aceste cuvinte mereu actuale: „Nu
există boli, există bolnavi”; în fine, spun că nu trebuie să uităm că medicina este o artă, nu o
ştiinţă şi că un diagnostic nu se stabileşte la fel ca o ecuaţie algebrică.

Spre deosebire de o asemenea doctrină, afirm şi demonstrez că, dacă ne încăpăţânăm să

combatem fiecare boală luată izolat, pierdem din vedere ansamblul şi neglijăm minunatele
mijloace de protecţie pe care natura le-a creat în fiecare organism. Afirm şi demonstrez că în orice
organism normal aceste mijloace naturale de apărare sunt mai mult decât suficiente pentru a
respinge boala. Afirm şi demonstrez în sfârşit că nu există o profilaxie a cancerului, o profilaxie a
tuberculozei, o profilaxie a tifoidei… ci, dimpotrivă, că profilaxia este una singură şi că această
profilaxie unică, adică arta de a se feri de ansamblul bolilor, constă pur şi simplu în menţinerea
sistemului nervos în echilibru perfect, condiţie necesară şi suficientă pentru ca acesta să-şi poată
îndeplini rolul de apărător împotriva oricărei boli de natură infecţioasă.

Iar concluzia care se va desprinde logic din aceste lucruri este că maşina umană, atât de robustă şi
delicată în acelaşi timp, minunat echipată pentru apărarea sa, trebuie să-şi conserve toate
capacităţile sale până la cea mai înaintată vârstă şi nu trebuie să se stingă decât din cauza uzurii.
Într-un cuvânt, am spune că „ Nu trebuie să murim decât de bătrâneţe.”

Să învingi răul, este bine, dar să împiedici răul să se instaleze definitiv este de o mie de ori mai
bine, or, am spus că natura ne-a dotat cu armele necesare pentru a respinge fără greutate orice
tentativă de invazie a microbilor.
Un organism normal posedă într-adevăr o veritabilă platoşă naturală de care microbul nu poate
trece. Dar este suficient să se producă o fisură în această organizare defensivă, şi boala va intra
prin acel loc.

Am putea spune, fără îndoială, că cea mai bună apărare ar fi să suprimăm agresorul: evident, fără
microbi nu ar mai exista nicio boală microbiană.Nu ştiu dacă ştiinţa ne va permite într-o zi să
eliminăm de pe suprafaţa globului mulţimea de microbi, cunoscuţi şi necunoscuţi, care ne
ameninţă, dar suntem de acord că acest lucru este cel puţin pentru moment – o simplă utopie.

Şi totuşi, de cele mai multe ori nu urmăm această cale limitând cercetările la descoperirea unor
formule capabile să distrugă în persoana bolnavă un anume microb, în loc să ne străduim, printr-
o utilizare raţională a armelor naturale, să neutralizăm aceşti microbi. Ce importanţă mai poate
avea microbul, când atacul său este anihilat de la început?
Or, eu afirm că puţină atenţie din partea noastră este suficientă pentru a menţine în stare optimă
aceste arme cu care natura ne-a înzestrat.
Dar, înainte de toate, trebuie sa dovedesc existenţa reală a acestui sistem defensiv natural, fără de
care totul nu ar fi un fapt indubitabil, ci o simplă ipoteză.
Această dovadă de necontestat o voi aduce prin faptele de mai jos, cunoscute de toată lumea şi
deci incontestabile, astfel încât chiar şi cei mai sceptici vor trebui să accepte acest lucru, fără nicio
îndoială.
La începutul acestui secol toţi cei care decedau în anumite spitale din Paris erau supuşi unui
examen sistematic al plămânilor, oricare ar fi fost vârsta acestora sau boala de care decedaseră.
Acest examen a dezvăluit faptul că aproximativ 95 la sută prezentau leziuni de tuberculoză,
majoritatea perfect vindecate şi cicatrizate. Dacă ne amintim că atacul acestui bacil nu se
limitează la plămâni, nu este exagerat să afirmăm că toţi am fost supuşi
atacului său o dată în viaţă. Or, marea majoritate dintre noi nici măcar nu am bănuit acest lucru:
microbul a fost astfel învins fără niciun ajutor din exterior, organismul nostru singur anihilând
bacilul.

Alt exemplu: iată un sat cu o mie de locuitori al cărui izvor este contaminat într-o zi cu bacilul lui
Eberth, agentul febrei tifoide. Dacă doar prezenţa acestui bacil e de ajuns pentru a declanşa boala,
toţi locuitorii, fără excepţie, ar fi atinşi de febra tifoidă. Aşa va fi? Bineînţeles că nu. Din cei o mie
de locuitori, treizeci sau patruzeci vor contracta boala, ceilalţi rămânând neatinşi. Majoritatea a
fost deci protejată fără să ştie şi atacul a fost respins fără ca măcar să bănuiască acest lucru.

Aceste exemple s-ar putea înmulţi la nesfârşit, pentru a ajunge mereu la acelaşi rezultat:
constatarea existenţei unui sistem defensiv natural, capabil, în majoritatea cazurilor, să anihileze,
fără ajutor din exterior, orice tentativă de îmbolnăvire. Este deci stabilit fără echivoc că microbul
nu reprezintă decât cauza întâmplătoare al cărei atac este inutil asupra unui organism echilibrat şi
că o bună stare de sănătate depinde exclusiv de menţinerea acestui echilibru.
În realitate, noi trăim în mijlocul duşmanilor, în speţă microbul, care ne atacă neîncetat. Corpul
uman este un veritabil câmp de bătălie. Lupta ,şi este vorba chiar de lupta pentru supravieţuire –
este constantă: dar, într-un organism sănătos, şi victoria este constantă; forţei atacului îi
răspunde forţa apărării şi astfel se creează un perfect echilibru vital.

Noi cunoaştem foarte bine acum aceşti apărători naturali: sunt globulele albe sau leucocitele,
numite de asemenea fagocite, după numele ciudatului fenomen de fagocitoză pe care îl generează.
Dar aceste leucocite nu sunt decât soldaţii, agenţii executanţi şi, atâta timp cât nu intervine voinţa
noastră, trebuie să existe o forţă, o inteligenţă care să conducă această luptă. Este nevoie de un
animator pentru această maşină, oricât ar fi ea de perfectă.
Această forţă, această inteligenţă, acest animator al maşinii umane există într-adevăr şi sunt uniţi
în unul şi acelaşi organ care nu este altul decât sistemul nervos sau mai degrabă această parte a
sistemului nervos numită „Sistemul Nervos Vegetativ”.

„Sistemul Nervos Vegetativ”, acest organ misterios cu un rol considerabil, reglează schimburile,
previne slăbiciunile, răspunde la nevoile diferitelor organe, are grijă de cele care sunt ameninţate.
El este în acelaşi timp inteligenţa care concepe şi forţa care execută; animator suprem, în el şi
doar în el sălăşluieşte secretul vieţii.
Vom vedea în curând cum îşi exersează influenţa. Să examinăm mai întâi modul de acţiune al
Leucocitei.

Ce este o leucocită? Fiziologia ne învaţă că globula albă sau leucocita este un adevărat organism
micuţ constituit dintr-o masă protoplasmică şi un nucleu. Ea are proprietatea de a emite
prelungiri sau pseudopode, care îi permit să-şi schimbe forma, să se mişte şi să se strecoare prin
pereţii vaselor sanguine şi limfatice, locuinţa sa obişnuită.
Leucocitele, în număr de cinci până la opt mii pe milimetru cub de sânge, joacă rolul agenţilor de
curăţenie în corpul uman: misiunea lor esenţială este, într-adevăr, să facă să dispară impurităţile
de orice fel care pot apărea.

Dacă un corp străin pătrunde în organism, un grăunte de tăciune, de exemplu, leucocitele se

năpustesc asupra lui şi îl înhaţă cu pseudopodele, îl încorporează în masa lor protoplasmică în
care şi dispare, realmente absorbit şi digerat. Această capacitate ciudată le-a dat numele de
fagocite ( din gr. Phagein- a mânca şi kutos- celulă).
Victoria fagocitelor asupra grăuntelui de tăciune este uşoară, deoarece nu întâmpină rezistenţă,
dar, în prezenţa microbilor, lucrurile se desfăşoară cu totul altfel. De data aceasta, microbul atacă,
el vrea să se instaleze în organism.Odată cu apariţia acestuia, leucocitele năvălesc pentru a purta
bătălia cu invadatorul, părăsesc în masă mediul sangvin sau limfatic în care îşi au reşedinţa,
alunecă prin pereţii vaselor de sânge şi o adevărată luptă se porneşte.

Or, am arătat, în legătură cu tuberculoza, că într-un organism sănătos al cărui sistem nervos este
în echilibru perfect, atacul este respins, victoria revine leucocitei, inamicul este distrus, devorat şi
răul definitiv înlăturat.
În general, această victorie conferă leucocitei puterea de a distruge, de aici înainte fără luptă, un
nou microb de acelaşi gen; este chiar principiul vaccinării.
Victoria, după cum se vede, depinde în principal de vitalitatea leucocitei, de puterea sa fagocitară,
care este în relaţie directă cu sistemul nervos.
Dacă acesta din urmă nu mai este în deplinătatea puterilor sale, vitalitatea leucocitei fiind adesea
diminuată, microbul triumfă şi boala se instalează.

Atunci ganglionii limfatici, splina, toate organele care produc globule albe intră în acţiune: este
nevoie de noi luptători pentru a-i înlocui pe cei pierduţi. Dar aceste organe chemate să facă lucru
suplimentar depind, şi ele, de sistemul nervos şi slăbiciunea acestuia se răsfrânge direct asupra
lor: calitatea noilor leucocite este nesatisfăcătoare împotriva unui adversar care creşte în număr şi
în virulenţă, rezistenţa slăbeşte şi dacă sistemul nervos nu este prompt şi cu putere ajutat,
organismul sfârşeşte prin a ceda.
Această apărare care pare desprinsă dintr-un roman, această luptă atât de minuţios dirijată, este
unul din rarele domenii ale fiziologiei care nu pot fi contestate: microscopul ne-o dovedeşte cu
prisosinţă.

Nu ne vom ocupa aici de sistemul nervos central care supraveghează acţiunile ce ţin de voinţa
noastră: mersul, vorbirea, etc.
Ne vom ocupa doar de Sistemul Nervos Vegetativ. La acest organ mă refer când vorbesc despre
sistemul nervos sau chiar despre celula nervoasă.

Viaţa rezultă din funcţionarea armonioasă a diverselor organe ale corpului omenesc.
Sistemul nervos este motorul maşinii umane. Orice maşină are nevoie, într-adevăr, de o forţă
pentru a o pune în mişcare, dar această forţă nu trebuie să fie oarbă: ea trebuie să fie inteligentă,
atât pentru a pune în funcţiune aşa-zisa maşină, cât şi pentru a o menţine în acţiune.

Sistemul nervos este această forţă inteligentă care ne îndrumă organele, le leagă între ele, le
coordonează activitatea specifică şi astfel, din ansamblul acestora, ia
naştere această capodoperă de mecanică gânditoare şi activă care este corpul omenesc.
Dar acţiunea sa nu se limitează aici.Într-adevăr, prin intermediul nervilor, „influxul nervos” , fluid
misterios care emană de la celulă, este transmis la toate organele cărora le susţine activitatea.
Contactul permanent al celulei nervoase cu diversele organe îi permite o supraveghere neîncetată.
De la primul atac al inamicului, celula, prin intermediul influxului nervos, reacţionează şi la
impulsul său leucocitele dau năvală asupra invadatorului.

Acest rol de protecţie nu se limitează de altfel la interiorul organismului. Toate reflexele, aceste
acte care se desfăşoară dincolo de voinţa noastră, sunt sub dependenţa directă sau indirectă a
sistemului nervos vegetativ.
Sistemul nervos este, prin excelenţă, animatorul clarvăzător al corpului uman. El este cel care ne
protejează şi ne apără. Atenţia sa trebuie să fie mereu trează. Somnul însuşi nu îi oferă niciun
repaus, deoarece inima continuă să bată, plămânul să respire, viaţa continuă.
Dar pentru a-şi îndeplini misiunea trebuie ca acest sistem nervos să fie în deplinătatea
capacităţilor sale. Energia pe care o produce antrenează o pierdere care trebuie imediat
compensată, altminteri intervine ruptura echilibrului cu repercusiuni imediate asupra întregului
organism.
De aici rezultă că menţinerea acestui echilibru trebuie să fie scopul tuturor eforturilor noastre.

O parte esenţială din sarcina pe care mi-am asumat-o este acum îndeplinită.
Urmând calea trasată de Claude Bernard, am arătat că succesul atacului depinde exclusiv de
starea terenului.
Am detaliat mecanismul acestui sistem defensiv care are sarcina de a ne face invulnerabili la
atacul microbilor şi am dovedit că, în condiţii normale, acest sistem îşi îndeplineşte perfect
sarcina şi este de ajuns pentru a ne menţine la
adăpost de boală.

Am demonstrat, în sfârşit, că eficacitatea acestei apărări este în interdependenţă ci sistemul

nervos.
Cred, prin urmare, că mi-am justificat pe deplin afirmaţia de la început, că Profilaxia este una
singură şi constă doar în a veghea la menţinerea echilibrului sistemului nervos.
Nu-mi mai rămâne acum decât să îmi justific a doua afirmaţie, şi anume că puţină atenţie din
partea noastră este de ajuns pentru a asigura acest echilibru şi, prin urmare, că o stare bună de
sănătate a organismului nostru depinde exclusiv de noi.
Este ceea ce voi face în continuare şi va fi surprinzător să vedem cat de puţine lucruri se rezumă la
terapeutică, fie pentru a preveni răul, fie pentru a lupta cu acesta odată instalat.

Dacă este adevărat că celula nervoasă găseşte în alimentaţia zilnică o compensaţie la pierderile
vieţii exclusiv vegetative, este uşor de înţeles că viaţa intensă din ziua de azi, cu mulţimea ei de
probleme de care nu scapă nimeni, necesită o pierdere suplimentară pe care este înţelept să o
satisfacem.
Pe de o parte, cauze diverse pot provoca, fie prin caracterul lor brusc, fie prin durată, o ruptură
bruscă în echilibrul sistemului nervos ( suferinţe intime, pierderea unei fiinţe dragi, griji de ordin
material sau moral, surmenaj, etc).

Tulburări variate, a căror agravare poate duce la neurastenie, dovedesc această depresie: putem să
le găsim izolate la aceeaşi persoană, insomnie, oboseală la cel mai mic efort şi mai ales dimineaţa,
inapetenţă, slăbire, emotivitate neobişnuită, tendinţa de a exagera, susceptibilitate excesivă,
pierderea dorinţei şi bucuriei de a trăi, descurajare uşoară, acestea sunt principalele semne care
anunţă o slăbiciune a sistemului nervos. Dacă în acest moment se produce un atac al microbilor
sau dacă rezistenţa la microbi este diminuată, microbul va găsi un teren extrem de favorabil
dezvoltării sale.

Din cele de mai sus rezultă că pentru a menţine organismul la adăpost de atacurile microbilor
trebuie:
-Să susţinem celula nervoasă în caz de slăbiciune accidentală până la recuperarea totală a energiei
sale.
-Să întreţinem această energie hrănind celula, adică punându-i la dispoziţie materialele de care
are nevoie pentru a compensa exact aceste pierderi.
Este uşoară restituirea şi conservarea acestei energii a sistemului nervos vegetativ, energie
necesară pentru a apăra terenul contra atacurilor microbiene.

Ma voi referi la acţiunea exersată de clorura de magneziu asupra celulei nervoase;Dealtfel , o

autoritate în domeniu a făcut-o recent în legătură cu cancerul şi acest lucru mi-a provocat
satisfacţia de a vedea în sfârşit recunoscut oficial efectul acestei substanţe pe care o folosesc de
mai mult de zece ani.

Dar, în loc de a da sub forma sa banală această clorură de magneziu al cărei gust este foarte
neplăcut, eu o prescriu sub formă de hidrat de magneziu(1) „în devenire”, adică sub o formă mult
mai activă.
Într-adevăr, există două moduri de a administra un produs: mai întâi în formă clasică, acest
preparat produs în laborator este administrat sub formă de pilule, comprimate, suspensii, etc.
Celălalt mod de administrare constă în a provoca formarea sa „in vivo”, adică direct în organism
unde se naşte literalmente, de unde expresia „în devenire”( „ à l’état naissant”, în lb.franceză în
original). Or, superioritatea acţiunii unei substanţe „în devenire” este un fapt binecunoscut în
chimie. Această substanţă care tocmai se naşte posedă într-adevăr toate proprietăţile sale pe care
nimic nu le-a putut altera: puritate absolută, energie intacă, putere de asimilare totală.
Acest mod de a administra un medicament este perfect, evident, dar putem profita de el rareori.
Or, hidratul de magneziu având proprietatea de a se transforma în stomac în clorură de
magneziu, este evident că clorura de magneziu trebuie prescrisă sub această formă.

Voi demonstra imediat această transformare.

Hidratul de magneziu sau hidroxid de magneziu conţine o moleculă de apă, care o face capabilă
de combinaţii chimice. Pe de altă parte, ştim că sucul gastric conţine acid clorhidric. În prezenţa
acestui acid clorhidric, hidratul de magneziu formează clorură de magneziu eliminând apa, cum
arată formula de mai jos:

Mg (OH)2 + 2 HCL = MgCL2 + 2 H2O

Hidrat de Mg Acid Clorhidric Clorură de Magneziu Apă

Această reacţie demonstrează deci, fără niciun dubiu, că a prescrie hidrat de magneziu înseamnă
să prescrii clorură de magneziu în devenire, adică în stare de puritate absolută.Această formulă
demonstrează în plus că hidratul de magneziu degajează în stomac clorură de magneziu pură,
excluzând orice alte săruri de magneziu (iodură, bromură, fluorură), deci în totalitate fără efecte
adverse.

După părerea mea, acest fapt este de o importanţă capitală, deoarece explică de ce hidratul de
magneziu, folosit oricât de mult, nu are niciodată efecte nocive asupra vreunui organ, în special
asupra rinichilor.
Hidratul de magneziu reprezintă un veritabil aliment conservant pentru celula nervoasă ale cărei
pierderi le compensează imediat. Sistemul nervos vegetativ, graţie energiei sale rămase intacte în
acest fel, menţine organismul la adăpost de boală, făcând inutil orice atac al microbilor.

Hidratul de magneziu posedă, printre altele, o calitate deloc neglijabilă: este un laxativ perfect,
atât prin acţiunea sa cât şi prin blândeţea cu care acţionează. Deloc puternic, este potrivit la toate
vârstele şi poate fi folosit fără teama de a irita mucoasa intestinală.
Se înţelege cu uşurinţă că, datorită acestei duble acţiuni pe care o exercită asupra sistemului
nervos şi asupra tubului digestiv, îl prefer tuturor celorlalte laxative în toate cazurile care necesită
acest tratament: artrită, perioada critică a menopauzei, maladii biliare, enterite, constipaţie,
sarcină, etc.

Eu prescriu hidratul de magneziu în doză medie de o linguriţă de cafea, diluată într-o jumătate de
ceaşcă de apă fie dimineaţa înainte de masă, fie seara înainte de culcare.
Luat în timpul mesei, ar putea priva alimentele de o parte din acidul clorhidric de care au nevoie
pentru a fi digerate. Unii ar putea să spună că, administrat la o anumită distanţa de mese, acidul
poate lipsi pentru transformarea sa în clorură de magneziu. O vorbă din bătrâni spune ca
substanţele nu pot acţiona decât dacă sunt dizolvate.

Or, hidratul de magneziu nu poate intra în soluţie decât sub acţiunea unui acid şi deoarece s-a
constatat un efect laxativ, înseamnă că a fost dizolvat şi prin urmare, acidul necesar a fost
secretat.
Vreau să adaug că am avut de nenumărate ori ocazia de a constata că la unii bolnavi cu un suc
gastric hipoacid, hidratul de magneziu este dizolvat imediat ce ajunge în stomac, chiar dacă există
o cantitate de acid insuficientă digestiei. Pun această secreţie acidă excepţională pe seama forţei
inteligente care guvernează organismul şi care recunoaşte importanţa acestui hidrat de magneziu
pentru celula nervoasă.

Din cauza unei uşoare asimilări de către molecula de apă pe care o conţine, este foarte sensibil la
mirosurile din jur, la gazul carbonic din aerul pe care îl fixează formând un carbonat. Trebuie deci
manevrat cu prudenţă şi prepararea sa necesită o atenţie deosebită pentru a-l obţine şi a-l
menţine în starea de pudră fină cu densitate mereu identică. Această dificultate a preparării m-a
determinat să îl prescriu în cutii perfect ermetice.

Rezumând, pentru a menţine terenul într-o bună stare de apărare şi, în consecinţă, a anihila
microbul, amintesc că preparatul granulat întăritor combate slăbiciunile trecătoare ale sistemului
nervos susţinându-l până îşi recapătă energia, în timp ce hidratul de magneziu constituie un
veritabil aliment economic menit să compenseze orice pierdere excesivă a celulei nervoase.
Această metodă realizează deci o profilaxie generală efectivă de o simplitate ieşită din comun.

http://abcul.sanatatii.ro/