DESTRĂMAREA IUGOSLAVIEI

I. Cauze
1. Cauze interne:
- adâncirea diferenţelor şi a divergenţelor inter-etnice, potenţate religios, în cadrul
federaţiei, din motive economice (creşterea datoriei externe, amplificarea
decalajelor între republici, etc), politice (conflictul între centralişti, mai ales sârbi,
şi federalişti, mai ales croaţi şi sloveni), demografice (schimbarea raporturilor
numerice în Bosnia Herţegovina şi în Kosovo în favoarea musulmanilor bosniaci,
respectiv albanezi şi în defavoarea sârbilor ortodocşi).
2. Cauze externe:
- destrămarea lagărului socialist şi pierderea importanţei politico-diplomatice a
Iugoslaviei, ca ţară neutră;
- dispariţia ameninţărilor externe (U.R.S.S., Italia etc.)
II. Iugoslavia între anii 1989-1993. Disoluţia
1. Problema kosovară
În ultima decadă a lunii martie 1989, Adunarea sârbă amendează Constituţia
republicană, în sensul reducerii autonomiei provinciilor Vojvodina şi Kosovo. În aceasta din
urmă izbucnesc, încă din februarie, mişcări de protest ale albanezilor (greve, demonstraţii) în
urma cărora liderul comunist local Azem Vlasi este arestat.
La 29 iunie 1989 circa un milion de sârbi sunt prezenţi la Kosovopolje (Câmpia
Mierlei) la comemorarea bătăliei din 1389.
Spre sfârşitul anului 1989, ia fiinţă Liga Democratică din Kosovo (LDK) sub
conducerea lui Ibrahim Rujera (1944-2006), care adoptă tactica „retistenţei pasive”, adică a
boicotării instituţiile statale sârbe şi a formării unor structuri paralele.
2. Ruptura sârbo-slovenă
Acţiunile lui Slobodan Milošević (1941-2006)au fost dezaprobate în Slovenia, până
atunci aliat tradiţional al Serbiei la nivel federal, ajungându-se la ruperea relaţiilor între cele
două republici, din cauza intenţiei, nematerializate, a liderului comunist sârb, de a organiza un
marş aş sârbilor şi muntenegrenilor asupra capitalei slovene, Ljubljana, în decembrie 1989.
Treptat, se produce o polarizare în cadrul federaţiei:
- Serbia + Muntenegru, de orientare centralistă,
- Slovenia + Croaţia, adepte ale descentralizării,
- Bosnia-Herţegovina + Macedonia, temătoare, în egală măsură, şi de dominaţia
sârbă, şi de ruperea federaţiei (republici sărace, fără ieşire la mare).
3. Disoluţia Uniunii Comuniştilor din Iugoslavia *** alegerile prezidenţiale din
republici
În anul 1989, în Slovenia şi Croaţia, profitând de atitudinea tolerantă a conducerilor
comuniste de aici, se organizează forţe politice de dreapta, anume „Demos”, respectiv
Uniunea Democrată Croată (HDZ).
În ianuarie 1990, retragerea delegaţiei slovene, în semn de protest faţă de planurile
egemonice ale lui S. Milošević, prevedea că destrămarea acestei structuri federale esenţiale. În
urma alegerilor din aprilie – mai 1990, forţele ne-comuniste obţin majoritatea parlamentară în
Slovenia şi Croaţia. În funcţiile nou create de preşedinte al republicii sunt aleşi Milan Kućan
(n. 1941), comunist reformat în Slovenia şi Franjo Tuđman (n. 1920), naţionalist anti-sârb, în
Croaţia.
În Bosnia-Herţegovina, partidele naţionaliste bosniace, sârb şi croat obţin 314 din
voturi, iar Alia Izetbejović (n. 1925) este ales preşedinte, iar preşedinţia Macedoniei revine lui
Kiro Gligorov (n. 1917), comunist reformator, moderat în problema naţională. În Serbia şi
Muntenegru au triumfat foştii comunişti, în frunte cu S. Milošević şi Momir Bulatović (1956).

1
 Tendinţelor centrifuge croate şis lovene, S. Milošević le opune proiectul „Serbiei
Mari”, incluzând şi zonele locuite de sârbi din cadrul Croaţiei şi Bosniei-Herţegovina.
4. Croaţia (1990-1991)
Alegerea ca preşedinte a lui Franjo Tuđman a trezit nelinişte în rândurile sârbilor din
Croaţia, având ca efect „revoluţia bolovanilor începută la 17 august 1990. Noua Constituţie
croată, din decembrie 1990 denumea limba oficială a republicii „croată” (nu croato-sârbă) şi
nu îi mai menţiona pe sârbi ca naţiune co-fondatoare a statului. În luna mai 1991, prin
referendum, croaţii se pronunţă pentru suveranitatea republicii (un referendum similar avusese
loc în decembrie, în Slovenia), iar sârbii din republică se exprimă în favoarea rămânerii
teritoriilor locuite de ei în cadrul federaţiei iugoslave.
5. Guvernarea Ante Marković
Premierul federal, Ante Marković, croat de origine, a încercat să evite destrămarea
Iugoslaviei prin stabilizare economică şi iniţierea de negocieri de aderare la C.E.E (viitoare
U.E.). Pachetul de reforme implementat în ianuarie 1990 a dat unele roade (stoparea inflaţiei)
dar escaladarea tensiunilor între republici nu a permis guvernului federal să îşi continue
programul.
6. Momentul 25 iunie 1991
La 25 iunie 1991, parlamentele croat şi sloven au proclamat independenţa celor două
foste republici iugoslave.
III. De la a doua la cea de-a treia Iugoslavie (1991-1992)
În dimineaţa zilei de 26 iunie 1991, armata federală iugoslavă, majoritar sârbă, a
declanșat operațiunile militare în Croația și Slovenia. După două săptămâni, un acord mediat
de C.E.E. a stipulat retragerea trupelor federale din Slovenia, entitate omogenă etnic.
În Croaţia, unde la recensământul din 1991 aproape 600.000 de locuitori din totalul de
4,8 milioane se declaraseră sârbi, iar peste 100.000 iugoslavi, ostilităţile s-au prelungit, într-o
primă etapă, până în ianuarie 1991.
Respingerea de către S. Milošević (şi Momir Bulatović) a planului lordului Carrington
(constatând în respectarea suveranităţii republicilor iugoslave în paralel cu garantarea
drepturilor minorităţilor) a condus la izolarea Serbiei şi Muntenegrului pe plan internaţional.
Germania şi Vaticanul, urmate, la 15 ianuarie 1992 de statele C.E.E. au recunoscut Slovenia şi
Croaţia ca state independente. O parte a Croaţiei a rămas, până în iulie 1995, sub controlul
separatiştilor sârbi, în zonă fiind dislocate trupe O.N.U.
În urma unui referendum desfăşurat la 8 septembrie 1991, boicotat, din motive diferite,
de către comunităţile albaneză (20% din populaţie) şi sârbă (2,3% din populaţie), republica
Macedonia şi-a declarat independenţa la 15 septembrie 1991, recunoscută imediat de
Bulgaria- Grecia a contestat vehement numele de „Macedonia”, ţara fiind admisă în
structurile internaţionale sub denumirea considerată provizorie, de Fosta Republică Iugoslavă
a Macedoniei.
În Bosnia şi Herţegovina, republică locuită de un melanj de musulmani bosniaci, sârbi
ortodocşi şi croaţi catolici, dorinţa de a nu rămâne într-o Iugoslavie dominată de Serbia i-a
unit temporar pe musulmani şi croaţi în urma unui referendum, desfăşurat la finele lunii
februarie 1992, boicotat de sârbi (circa 1/3 in populaţia de 4,4 milioane a republicii),
Parlamentul a proclamat, în absenţa reprezentanţilor sârbi, independenţa.
Tot la finele lui februarie 1992, cetăţenii Republicii Muntenegru s-au exprimat, prin
referendum, în favoarea rămânerii în cadrul unei federaţii cu Serbia.
La 27 aprilie 1992 (a doua zi a Paştelui ortodox) a fost proclamată Republica Federală
Iugoslavia, formată din Serbia şi Muntenegru. Preşedinte: Dobrica Cosić, din 1993 Zoron
Jilić.
IV. Războiul din Bosnia şi embargoul contra R.F. Iugoslavia
1. Croaţia (1992-1995)

2
 După trei ani şi jumătate de relativă stabilitate, în luna iulie 1995, forţele armate croate
au declanşat o ofensivă de amploare împotriva separatiştilor sârbi, reuşind să preia controlul
asupra întregului teritoriu croat recunoscut pe plan internaţional. Majoritata etnicilor sârbi şi-
au părăsit regiunile natale; în anii următori, puţini dintre ei s-au reîntors. Astăzi, în Croaţia
mai vieţuiesc circa 200.000 de sârbi (4,4% din populaţie), faţă de 600.000-7000.000 în 1991
(12%-15% din populaţie).
2. Bosnia şi Hewrţegovina (1992-1995)
Ca reacţie la proclamarea independenţei republicii, la 7 aprilie 1992, reprezentanţii
sârbilor au proclamat independenţa unei entităţi politice proprii, Republica Sârbă (Republika
Srpska), sub conducerea lui Radovan Karađid (n. 1945), lider politic, şi a lui Radko Mladić
(n. 1943), lider militar. Invocând sprijinul acordat de către Armata Federală Iugoslavă
separatiştilor sârbi din Bosnia şi Herţegovina, statele occidentale au susţinut în cadrul O.N.U.
o rezoluţie prin care R.F. Iugoslavia (Serbia şi Muntenegru) i se impunea un embargo.
Rezoluţia a fost adoptată, în condiţiile abţinerii de la vot a Rusiei şi a Chinei.
În Bosnia şi Herţegovina a existat o tendinţă de înţelegere sârbo-croată contra
musulmanilor, deoarece nici sârbii, nici croaţii din republică nu doreau, pe termen lung, să
rămână în cadrul acesteia. Totuşi, ca urmare a presiunilor Occidentului, s-a ajuns la un acord
fragil între croaţi şi musulmani, izolându-i pe sârbi care, totuşi, au luat sub control circa 65-
70% din teritoriul bosniac.
În prima jumătate a anului 1993, Cyrus Vance şi David Owen au elaborat un plan de
cantonizare a Bosniei – Herţegovina pe criterii etnice, plan acceptat de către musulmani şi
croaţi. În tentativa de a obţine ridicarea embargoului O.N.U. asupra micii Iugoslavii, S.
Milošević a făcut presiuni asupra liderilor sârbi din Bosnia să accepte planul Vance-Owen,
însă fără succes (Radovan Karađić a semnat documentul la Atena, dar l-a supus ratificării prin
referendum, iar majoritatea zdrobitoare a votanţilor au spus „NU”).
Un apisod plin de semnificaţie s-a petrecut în februarie 1994. În urma exploziei unui
proiectil în piaţa Merkale din Sarajevo, oraş controlat de musulmani şi asediat de sârbi, au
murit 68 de civili şi au fost răniţi alţi 200. Invocând acest incident, NATO a dat un ultimatum
sârbilor bosniaci, solicitând retragerea armamentului greu de lângă Sarajevo. Forţele sârbe nu
au cedat, iar Federaţia Rusă a reacţionat, trimiţând contingentul rus din cadrul trupelor O.N.U.
din Croaţia, să ocupe zonele vizate de un eventual atac aerian al NATO în Bosnia, ceea ce i-a
determinat pe occidentali să îşi schimbe planurile. De altfel, investigaţii independente
ulterioare au stabilit că proiectilul ucigaş fusese tras de msuulmani. Federaţia Rusă nu a mai
repetat manevra din 1994, nici în Bosnia (1995), nici în Kosovo (1998-1999), probabil în
urma unor înţelegeri prealabile cu Occidentul.
În iulie 1995, după un asediu îndelungat, forţele sârbe bosnice au cucerit enclava
musulmană Srebsenica, unde au ucis câteva mii de bărbaţi musulmani, civili sau foti
combatanţi. Acest fapt este considerat cel mai mare masacru din europa supă Al Doilea
Război Mondial şi a fost intens mediatizat în Occident.
În august 1995, NATO a declanşat o serie de bombardamente asupra sârbilor bosniaci,
în urma cărora liderul lor îl mandatează pe S. Milošević să-i reprezinte la o iminentă
conferinţă de pace. După negocieri la Dazton (S.U.A.), la 14 decembrie 1995 se încheie un
acord global la Paris, cu semnăturile lui S. Milošević, Franjo Tuđman şi Alia Izetbejović.
Astfel, Bosnia-Herţegovina este organizată ca o confederaţie, alcătuită din Federaţia Croato-
Musulmană (51% din teritoriu) şi Republica Srapsca (49% din teritoriu). În urma acordului,
embargoul asupra R.F. Iugoslavia a fost ridicat.
V. R.F. Iugoslavia în anii 1996-1997
La alegerile locale din noiembrie 1996, la Belgrad şi în alte oraşe ale Serbiei au ieşit
învingători candidaţii coaliţiei de opoziţie Zojedno, condusă de Vuk Drašković şi Zoran

3
Đinđić (1953-2003), dar guvernul socialist nu recunoaşte rezultatele decât după o serie de
manifestaţii maraton.
În 1997, socialiştii şi-au propus să facă „rocada” între preşedintele federal, Lilić şi
preşedintele sârb, S. Milošević. Manevra nu a reuşit decât pe jumătate, Milošević a fost ales în
iulie 1997 de către parlamentul federal preşedinted al Iugoslaviei, dar în Serbia, la primul tur
al alegerilor prezidenţiale republicane, candidatul socialist a fost surclasat de către
ultranaţionalistul Vojlav Sešelj (n. 1954), liderul Partidului Radical Sârb. Scrutinul a fost
anulat şi, la noile alegeri, câştigător a fost socialistul Milan Milutinović, fost ministru federal
de externe.
VI. Criza şi războiul din Kosovo (1998-1999)
Întrucât tactica pasivistă promovată de către I. Rugova nu a dat rezultatele sperate de
către albanezii kosovari, a luat naştere, cu sprijinul diasporei albaneze din Occident o grupare
radicală para-militară, Armata de eliberare din Kosovo (UÇK, după iniţialele sale în imba
albaneză). În primăvara anului 1998, aceasta controla o parte importantă (30%-50%?) din
teritoriul Kosovo, forţele iugoslave de securitate reacţionează cu o duritate extremă, iar în
zonă îşi fac apariţia şi paramilitarii („tigrii”) lui Zeliko Raznjatović Arkon (n. 1951-2000). Ca
urmare a ciocnirilor dintre forţele sârbe şi UÇK, numeroşi kosovari aleg să emigreze în Vest
(albanezi) sau în restul Serbiei (sârbi). Guvernele occidentale explică unilateral criza
umanitară, acuzând în cvasi-exclusivitate regimul Milošević.
La 23 septembrie 1999, Consiliul de Securitate al O.N.U. adoptă rezoluţia 1199, prin
care califică situaţia din Kosovo ca o ameninţare la adresa păcii în Balcani şi solicită încetarea
represiunii sârbe şi acţiunilor teroriste albaneze şi începerea represiunii sârbe şia cţiunilor
teroriste albaneze şi începerea de negocieri pentru definirea statutului provonciei (autonomie).
NATO interpretează această rezoluţie ca pe un mandat pentru folosirea forţei în cazul
încălcării prevederilor sale şi îşi anunţă intenţia de a acţiona în zonă. La 13 octombrie 1998,
preşedintele iugoslav, S. Milošević şi mediatorul internaţional Richard olbrooke încheie un
acord care prevedea, în esenţă, retragerea parţială a forţelor sârbe din Kosovo, sosirea a 2000
de observatori OSCE în provincie şi începerea negocierilor privind autonomia regiunii.
Beneficiind de complicitatea unor „observatori” americani şi britanici, UÇK a profitat de
acest acord, re-ocupând o parte din teritoriul pierdut în vară, hărţuind şi provocând forţele
sârbe.
După noi incidente în zonă, în februarie – martie 1999 are loc conferinţa de la
Rambouillet (Franţa). În cadrul discuţiilor, reprezentanţii sârbi acceptă ideea autonomiei
Kosovo în cadrul r.F. Iugoslaviei, dar resping pretenţiile NATO de a desfăşura trupe Kosovo,
având libertatea de acţiune pe întreg teritoriul iugoslav.
În urma eşecului conferinţei, între 24 amrtie şi 10 iunie 1999 NATO efectuează, fără
mandat O.N.U. şi în pofida protestelor Rusiei şi Chinei, acţiuni militare de bombardament
asupra Serbiei, vizând, iniţial, obiective militare, apoi şi industria şi infrastructura. Ca urmare
a bobardamentelor şi a amplificării represiunii sârbe, câteva sute de mii de albanezi părăsesc
Kosovo. Campania de bombardamente ia sfârşit după ce autorităţile iugoslave şi sârbe acceptă
planul G8 (inclusiv Rusia) care prevede, în esenţă, retragerea tuturor forţelor militare,
paramilitare şi de poliţie sârbe din Kosovo şi plasarea provinciei sub administraţia provizorie
a O.N.U., fapt consfinţit şi prin rezoluţia 1244 a Consiliului de Securitate.
Bombardamentele N.A.T.O. au provocat moartea a 545 militari iugoslavi, 2000 de
civili (sârbi, albanezi şi de alte etnii) şi pagube materiale în zeci de milioane de dolari.
VII. Perioada post-Kosovo
După primul tur al alegerilor prezidenţiale din R.F. Iugoslavia (24 septembrie 2000),
candidatul Opoziţiei, Voijilav Koštunica se auto-proclamă câştigător (oficial, obţinuse 48%
din voturi, fiind urmat de S. Milošević cu 40%) şi în urma unor manifestaţii violente în
Belgrad, devine preşedinte.

4
 În luna decembrie au loc şi alegeri parlamentare, câştigate de forţele anti-Milošević.
În anul 2003, R.F. Iugoslavia îşi încetează existenţa, pentru o perioadă tranzitorie de
trei ani funcţionând o uniune statală, Serbia-Muntenegru, care ia sfârşit în 2006, după ce, la un
referendum ad-hoc, majoritatea muntenegrenilor (55%) au optat pentru independenţă.
În perioada 2005-2007 au avut loc trataive infructuoase între guvernul de la Belgrad şi
autorităţile din Kosovo, pe tema statutului acestei provincii.
La 17 februarie 2008, Parlamentul din Kosovo a proclamat unilateral independenţa,
recunocută prompt de S.U.A. şi majoritatea ţărilor U.e., dar nu şi de Serbia, Rusia, China şi
câţiva membri U.E., inclusiv România.