CENTENAR MIRCEA ELIADE ŞI MIHAIL SEBASTIAN

PRIMII ANI AI EXILULUI ROMÂNESC DE DUPĂ AL DOILEA RĂZBOI

MONDIAL, ÎN PAGINI DIN CORESPONDENŢA ŞI PUBLICISTICA LUI
MIRCEA ELIADE

Lect. univ. dr. GEORGETA ORIAN

Universitatea „1 Decembrie 1918” Alba Iulia

This paper aims at analysing some of the most important aspects concerning Mircea
Eliade’s contribution in the Romanian literature of exile, in the very firs years after the Second
World War, aspects that come from his letters or from his publishing activity. The aim is to express
his status as a leader of the exiled people, as a creator of an ideatical system and as an initiator of
cultural projects for strengthening the Romanian culture from abroad.

În orice situaţie de criză, oamenii reacţionează instinctiv: se activează mecanismele de

(auto)apărare, manifestate în diverse şi neaşteptate forme, se aruncă o rapidă privire în jur, în
căutarea, inconştientă uneori, a celui mai proeminent, a celui capabil să le dea un curs pe care să-l
urmeze. Se caută un lider. Se strâng rândurile în jurul celui / celor pe care comunitatea ameninţată îi
simte, instinctual, ca fiind organismele cele mai puternice. Noţiunea de „criză” se aplică perfect (în
accepţiunea ei de „ruptură a echilibrului, fază dificilă traversată de un individ sau un grup”)
perioadei care e debutat o dată cu încheierea celui de-al doilea Război Mondial, când apele
intelectualităţii româneşti se despart pe două făgaşe: cei rămaşi în ţară şi cei din exil. A doua
categorie, exilaţii, caută un factor de coeziune, în jurul căruia să se organizeze, să se aranjeze
creator, sub presiunea noului context geo-politic, social, cultural, chiar lingvistic. După parcurgerea
fazei de perplexitate, de negare a noii situaţii, a noului statut, se conturează o comunitate, chiar dacă
răspândită pe multiple meridiane ale lumii: această comunitate se bazează pe o memorie colectivă
comună, pe un set de valori pe care înţelege să le apere, să le sporească, să le transmită mai departe.
Este de domeniul evidenţei că, în acei ani tulburi de după 1944, Mircea Eliade a fost „centrul”
spiritual, liderul informal al exilaţilor.
Înainte de sfârşitul războiului, la 29 aprilie 1944, de la Lisabona, Eliade scria familiei: „Noi
o ducem foarte prost. [...] Eram hotărât să ne întoarcem acum, când ar fi nevoie de toţi, în ţară. Dar
s-au întrerupt comunicaţiile prin Ungaria, iar cu avionul nu ne putem aduce nici hainele. Să lăsăm
totul aici, cum am mai făcut o dată la Londra, ar fi însemnat să rămânem dezbrăcaţi. Aşa că, fără
voia noastră, stăm aici, deşi e foarte greu. Ar fi fost mai suportabilă situaţia lângă ai noştri. Aici,
între streini, deprimarea şi gândurile negre sunt un adevărat chin. Mă simt vinovat că nu m-am
întors la timp în ţară, să-mi fac şi eu datoria, ca toţi ceilalţi. În momentul de faţă, propaganda
noastră în Portugalia nu-mi mai poate da satisfacţia dinainte. Regret foarte mult că m-au prins
evenimentele atât de tragice departe de ţară şi de ai mei.”1 La doi ani după aceste rânduri, într-o altă
scrisoare familială, Eliade îşi exprimă amărăciunea cu privire la atitudinea oficialilor culturali din
ţară faţă de el: „În afară de marea durere pe care am resimţit-o prin pierderea Ninei, am fost – şi
sunt încă – mâhnit de felul cum ţara mea a înţeles să se poarte cu mine. În ianuarie 1945, am fost
scos din cadrele Ministerului Propagandei, ca cel de pe urmă conţopist. Cinci ani de muncă în
străinătate în serviciul ţării şi douăzeci şi cinci de volume publicate – n-au servit la nimic. O serie
de învârtiţi, de mediocri şi de inculţi au continuat să rămână în posturile pe care le aveau – iar un
Mircea Eliade a fost dat afară cu picioare în spate! N-am să uit niciodată cum am fost tratat. Are să

61
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

vină ziua când mă vor invita la alte funcţiuni, dar atunci n-am să mai accept eu.” 2 Un alt aspect care
merită menţionat este şi intervenţia oficialilor români de la Paris, care au intervenit negativ în
angajarea lui Eliade la Sorbona: „Era fatal să se întâmple astfel – căci doară suntem români! Cum
era să suporte cineva ca să-l întrec până şi pe Iorga, care nu a fost niciodată angajat şi plătit ca să
ţină cursuri regulate la Sorbona? Mi s-a oferit, bineînţeles, cetăţenia franceză – şi atunci n-aş mai
avea nici o plictiseală. Dar, din mândrie, am refuzat până acum această invitaţie de a renunţa la
naţionalitatea mea. Vreau să continuu mai departe să fac cinste ţării mele, chiar dacă reprezentanţii
ei oficiali mă lovesc neîncetat.” 3 În spiritul aceleiaşi idei: „cum lipsesc cam de mult din ţară,
uitasem de moravurile noastre; uitasem că suntem un neam care nu poate suporta să vadă pe vreunul
dintre fiii lui ridicându-se...”4 Reproducerea acestor rânduri, de o sinceritate a tonului furnizată de
intimitatea familială (pe care nu o vom regăsi în epistolele către colegii de breaslă, unde are note
mult mai oficiale), vrea să fixeze starea de spirit a cărturarului şi, nu în ultimul rând, să sugereze
tribulaţiile identitare provocate de respingerea grupului-matrice: sentimentul de apartenenţă este
zdruncinat, iar noţiunea de „Noi” a fost divizată de trauma gravă a războiului şi a exilului. Nevoia
de coerenţă, de unitate şi continuitate, în cadrul sistemului cultural de care orice intelectual aparţine,
îl reorientează pe Eliade către noul grup de referinţă, cel al exilului.
Privite în paralel, mediile culturale din ţară şi din exil trec printr-o perioadă de febrile şi
dramatice mişcări, convulsii uneori, vreme de vreo zece-cincisprezece ani, până când lucrurile încep
să se aşeze cât de cât, chiar dacă nu la modul cel mai fericit. Anilor de prigoană şi „epurare” din ţară
le corespunde o mişcare, haotică la început, de organizare a exilaţilor care digerau cu greu, cu mari
traume, ideea de rămânere în exil pentru o perioadă mai lungă, sau pentru toată viaţa.
În corespondenţa şi publicistica lui Eliade este detectabil următorul aspect: scrisorile sau
multe articole din perioada respectivă reflectă aceeaşi febrilitate a „organizării”, a necesităţii actului
constructiv cu finalitate colectivă, raportarea la întreg, spre deosebire de rândurile scrise în anii
’60-’70-’80, când demersul individual, cu finalitate profesional-ştiinţifică este mai mult decât
evident. Şi explicabil, desigur.
După 1945, se produce o strângere a rândurilor printre exilaţi. Este, mai degrabă, o reacţie
aproape organică a celor care, rămaşi fără reperele fundamentale ale existenţei, încearcă o
reconstrucţie, într-un alt spaţiu, însă, pe cât posibil, la aceleaşi dimensiuni: se editează opere ale
unor clasici români, se alcătuiesc antologii, se înfiinţează reviste sau societăţi culturale, se poartă o
corespondenţă intensă între diversele meridiane ale exilului. Este ceea ce recomandă şi Mircea
Eliade, receptat ca o autoritate, dar mai ales ca un pol de influenţă de către mai toţi exilaţii: „ţinând
seama de asasinarea metodică a culturii româneşti sub ocupaţie, o răspundere fără margini apasă pe
umerii celor care, în urma atâtor împrejurări fericite, se bucură azi de libertatea de dincolo de
graniţele Ţării. Pe umerii acestor câteva sute de intelectuali români – studenţi, profesori, cărturari,
scriitori, artişti – apasă astăzi o misiune care ar fi făcut să şovăiască chiar titani ca Eminescu,
Hasdeu, Iorga. Pentru că nu mai e vorba, ca altădată, pur şi simplu de a ceti şi scrie cărţi, de a fi,
cum se spune «intelectual». E vorba de a prelua o întreagă tradiţie spirituală, de a o păstra vie şi
spornică, de a o îmbogăţi şi, mai ales, de a o preface în aşa fel încât ea să poată face faţă zguduirilor
tragice de mâine.”5
Eliade devine un pol al acţiunii: îi sunt prezentate proiecte, i se cere părerea, este invitat să
se implice în orice nouă iniţiativă a exilaţilor. Într-o scrisoare către Mircea Eliade, datată „Buenos
Aires, 7 iulie 1948”, scriitorul Vintilă Horia îşi oferă serviciile culturale, realizând o sinteză a
situaţiei „româneşti” din acea parte de lume, dar şi a situaţiei personale. Se regăsesc aici aceleaşi
idei pe care le sesizează şi Eva Behring6 în legătură cu „presiunea reorientării”: „Exilul şi
condamnarea m-au făcut să ajung la alte concluzii. Niciodată în viaţa mea n-am lucrat cu atât folos
pentru mine şi pentru ţară, ca în acest blagoslovit exil care m-a pus în contact cu o lume nouă şi m-a
învăţat să privesc realitatea românească printr-o prismă nouă. Am suferit enorm, uneori şi de foame,
alteori şi de spaimă, spectre familiare omului modern. Din toate astea am ieşit ca dintr-o baie de
aburi spirituali, refăcut şi optimist. Aştept cu o nerăbdare pe care o înţelegeţi, să mă întorc în ţară şi

62
CENTENAR MIRCEA ELIADE ŞI MIHAIL SEBASTIAN

să pun umărul la refacerea ei.”7 Cu titlul de paranteză, se cuvine amintit şi faptul că ultima idee a
fragmentului citat, aceea că fenomenul va fi de scurtă durată – în termenii Evei Behring, ca va fi
vorba de „azil”, şi nu de „exil” – este o caracteristică a „seniorilor” exilului. Într-o altă scrisoare
către acelaşi român celebru, Vintilă Horia expune detaliile unui proiect gândit pe ample coordonate,
menit să sintetizeze valorile culturale româneşti şi să le aducă în atenţia universală: „vreau să-ţi
înfăţişez planul unei Biografii a culturii române (titlul nu e definitiv, însă mi se pare mai potrivit
decât «Compendiu» sau «Istorie»). Ţi-l alătur acestei scrisori. Ar urma să aibă 1000 pagini
mimiografiate şi să apară în editura noastră de aici [...]. Fiecare din cei 26 de colaboratori poate
scrie între 20 şi 50 pagini dactilografiate (la spaţiu dublu) astfel încât întreaga lucrare ar urma să
apară în 3 volume cuprinzând între 300-400 pagini fiecare. Cred că e o operă utilă: 1) pentru că
răspunde liber şi adevărat operei de falsificare a arnăuţilor culturali din Români, 2) pentru că aduce
la lumină, într-o viziune completă, concluziile fiecăruia din noi asupra problemelor de cultură
românească, limpezite şi revizuite în lumina exilului şi 3) pentru că lumea românească din afară
cere o asemenea carte. Aştept părerea d-tale, cu eventuale sugestii. Eşti primul căruia îi comunic
această intenţie şi acest cuprins, şi nu voi face nici un pas mai departe înainte de a-ţi cunoaşte
părerea. Întreaga operă ar fi prefaţată de Poemul limbii române de Aron Cotruş.”8 Tot din rândurile
corespondenţei cu Eliade se desprinde şi ideea unei librării, „Meşterul Manole”, de pe lângă un
„Centro Rumano de Cultura”, din Buenos Aires, având aceeaşi misiune culturală: „Nu uita te rog de
librăria mea şi trimite-mi pentru ea câteva din cărţile d-tale. Am realizat până acum, reţinând 30 la
sută din vânzări, peste 300 pesos. Din banii adunaţi cu încetul sper să pot scoate în curând o
publicaţie bianuală intitulată Cuadernos de cultura rumana la care vor colabora scriitori spanioli,
americani şi români. Dacă îmi dai voie voi reproduce în primul număr un fragment din Mit.”9
Proiectele lui Vintilă Horia, chiar dacă nerealizate10, denotă o neobosită (spiritual) natură umană:
proiectele personale trec în plan secund, importantă fiind supravieţuirea identitar-culturală. Ideea
proiectului ambiţios despre Biografia culturii române reapare peste şapte ani, într-o altă scrisoare
către Eliade, datată „Madrid, 13 II 1958”: „Îţi scriu aceste rânduri ca să-ţi anunţ apariţia unui volum
despre România, în limba franceză. E vorba de vechea mea operă colectivă, de care poate îţi aduci
aminte, plănuită încă de la Buenos Aires, şi la care îmi promiseseşi colaborarea. Cartea va apărea,
deşi plătită cu bani româneşti, sub egida unei bune edituri de la Paris. Capitolul dtale, sau mai bine
zis capitolele sunt: 1) Omul: suflet, rasă şi 2) Antichitatea religioasă a poporului românesc (în acest
ultim capitol ar fi vorba de daci şi de religia lor până la apariţia creştinismului, despre care ar scrie
Rahoveanu). Dacă ai lucruri scrise despre aceste teme, mi le poţi trimite aşa cum sunt. Fiecare din
capitole ar trebui să aibă între 10 şi 15 pagini scrise la maşină dacă e posibil în limba franceză.
Lucrarea ar apărea sub conducerea unui comitet compus din Mircea Eliade, Vintilă Horia, Horia
Stamatu, Ştefan Teodorescu şi George Uscătescu. Te rog scrie-mi dacă eşti de acord cu aceste
propuneri. Îţi voi trimite imediat întregul plan al lucrării şi numele eventualilor colaboratori.
Volumul va avea 400 de pagini şi vor colabora toţi scriitorii români din exil. Prefaţa o va scrie un
francez important, poate Camus. Cartea va fi tipărită în cinci mii de exemplare şi va fi răspândită la
toate universităţile, bibliotecile etc. şi va fi pusă în vânzare pretutindeni. Va fi, aşa cum plănuisem
eu acum şapte ani, o biografie a culturii româneşti.” Se pare că ideea acestui demers totalizator nu l-
a părăsit, deşi nu găseşte ecoul scontat. Vrea să cuprindă tot şi, mai ales, să transmită tot, să salveze,
să facă de notorietate ceea ce crede că este esenţial pentru conservarea identităţii naţionale. Poate şi
o uşoară (nemărturisită!) senzaţie de neputinţă există în faţa acestui volum imens de muncă,
imposibil pentru o singură persoană. Reiese de aici, încă o dată, concepţia asupra misiunii care
apasă pe umerii exilului românesc, misiune pe care Vintilă Horia se pare că şi-o asumă cu toate
fibrele spirituale.
În noiembrie 1948, apare la Paris revista „Luceafărul – Revista scriitorilor români din exil”,
despre care Eliade îi făcea câteva precizări lui Alexandru Busuioceanu, stabilit la Madrid: „Ţineam
[...] ca la primul număr să colaboreze cât mai mulţi scriitori [...]. Titlul revistei: Luceafărul –
Revista scriitorilor români din exil, pentru că o revistă cu acelaşi nume a apărut, între 1936-1940,

63
ANNALES UNIVERSITATIS APULENSIS. SERIES PHILOLOGICA

sub conducerea câtorva scriitori legionari. De altfel, Luceafărul are două prestigii: e numele celei
mai de seamă opere culte româneşti – şi titlul revistei de la Budapesta dinainte de Unire. Vei primi
exemplarele în plicuri şi aşişderea persoanele ale căror adrese ai avut bunăvoinţa să mi le trimiţi.
[...] în multe ţări nu avem decât o simplă adresă. Pe măsură ce fişierul nostru se organizează,
distribuţia se va îmbunătăţi.”11 În primul număr, Eliade publică un text intitulat Două tradiţii
spirituale româneşti, în care reia ideile unei conferinţe susţinute la „Salle des Sociétés Savantes” în
ciclul de manifestări organizate de Asociaţia Culturală „Mihai Eminescu”, în iunie 1948. 12 Este
conţinută aici ideea lui Eliade despre exil şi despre misiunea acestuia, plecând de la cele două
componente spirituale („universală” şi „autohtonă”) ale culturii naţionale, care ar trebui să
contribuie la cunoaşterea ei în lume: „asupra diasporei apasă o misiune mult mai grea. Din sânul ei,
din suferinţele, nădejdile şi revelaţiile ei, va trebui să se desluşească o viziune ecumenică a lumii şi
istoriei. Scriitorii şi cărturarii refugiaţi, în măsura în care vor lua conştiinţă de funcţia cu care îi
solicită istoria, vor cultiva valori tot mai universaliste şi vor crea opere în care condiţia umană îşi va
revela situaţii tot mai autentice. În această perspectivă, ei îşi vor recunoaşte drept precursori atât pe
ciobanii în ritmică şi vastă transhumanţă, cât şi pe autorii universalişti din tradiţia românească
modernă. Dar, de data aceasta, vor fi depăşite agresivitatea, autoflagelarea şi resentimentele pe care
le trădau, la noi, curentele culturale occidentalizante şi cosmopolite. Pentru prima dată,
universalismul nu va mai fi limitat la valorile Occidentului european de tip clasic, romantic sau
burghez – ci vor fi, de asemenea, descoperite, trăite şi asimilate valori spirituale extra-europene şi
de structuri populare. Nimeni nu poate ghici de pe acum în ce sens se vor orienta creaţiile de mâine
ale diasporei româneşti. De un lucru putem fi siguri: că ele vor spori valorile tradiţiei noastre
universaliste, niepierzând, prin aceasta, nici autenticitatea lor curat românească, nici locul lor în
istoria culturii româneşti.” Identităţile puternice îşi orientează eforturile pe o axă valorică, iar
aceasta va deveni finalitatea existenţei lor. Este şi cazul lui Eliade: acest proiect identitar pe care îl
propune, care nu ignoră, ba chiar potenţează valorile naţionale, demonstrează permanenta sa
raportare la matrice, la cultura de origine, la grupul de apartenenţă.
Contribuţiile culturale ale exilaţilor, apărute uneori în condiţii la limita decenţei şi, de cele
mai multe ori, din fonduri proprii, dau dovadă de o surprinzătore putere de circulaţie. Este evidentă
misiunea protagoniştilor acestei drame multiplicate: aceea de a salva nişte repere care să servească
la procesul re-construirii unei identităţi spirituale naţionale, dincolo de graniţele ţării. Mircea Eliade
lansează, în rândurile desţăraţilor, şi cu vădită intenţie mobilizatoare, două modele, ca paradigme
ale exilului: Ovidiu şi Dante. Într-un articol, publicat în 1952 în „Îndreptar”, intitulat Între Tomis şi
Ravenna, Eliade optează clar pentru soluţia Dante faţă de alternativa Ovidiu, nerecomandând
nostalgiile şi pledând pentru încordarea energiilor dezrădăcinate pentru a construi un „edificiu
nemuritor.” Spre deosebire de Ovidiu, care trăia mereu în propriile amintiri, transformându-şi
afectele în … lamentaţii, Dante a ales să nu facă nici un fel de compromis în schimbul întoarcerii în
Florenţa natală. Neconsolării lui Ovidiu, eruditul român îi opune mobilizarea exemplară a
florentinului pe care proba exilului nu numai că nu l-a doborât, ci l-a făcut mai puternic. Drumul
spre centru presupune valorificarea experienţei exilului pentru atingerea pragului cu valoare
iniţiatică: „mi se pare că scriitorii români din exil, şi în primul rând poeţii, ar trebui să-şi amintească
mai mult de Dante, şi mai puţin de Ovidiu. Pe Dante să ni-l luăm de model. Să încercăm, după
puterile noastre, să stăpânim bărbăteşte «dorul», nostalgia după peisagiile şi beatitudinile lăsate în
Ţară. Să ne silim să valorificăm desţărarea, considerând-o ca o grea şi lungă încercare iniţiatică,
menită să ne purifice şi să ne transforme. Să nu ne sperie expresia «încercare iniţiatică». Orice mare
suferinţă poate deveni o iniţiere; adică, poate facilita auto-revelarea unor realităţi de un ordin
superior, inaccesibile condiţiei profane. Orice îndelungă «rătăcire» prin «întuneric» (de orice natură
ar fi acest «întuneric») echivalează cu o rătăcire în labirint; adică, pe plan religios, unui drum spre
Centru, unei iniţieri.”13 Este evident că, prin implicarea sa în înfiinţarea şi în viaţa unor reviste, a
unor asociaţii cultural-literare, prin bogata corespondenţă cu membrii activi ai exilului timpuriu,

64
CENTENAR MIRCEA ELIADE ŞI MIHAIL SEBASTIAN

Eliade se plasează pe sine însuşi sub semnul lui Dante, pe linia acţiunii de a construi o nouă
imagine, în afară, a ţării culturale (pe care o caligrafiază cu majusculă!).
În „Buletinul Bibliotecii Române”, apărut la Freiburg în 1953, Eliade vorbeşte despre o
bibliografie a pribegiei, sintetizând serviciile culturale ale instituţiei conduse de V. Mihăilescu, atât
în planul tezaurizării, cât şi în cel al facilitării circulaţiei informaţionale pe diversele meridiane ale
exilului. Informaţia bibliografică este necesitatea asupra căreia insistă cărturarul, iar exigenţele sale
au ca finalitate alcătuirea unei baze de date cât mai complete, parte a proiectului de viitor pe care
Eliade îl avea în vedere pentru cultura română: existenţa în plan universal, la adevăratele ei
dimensiuni: „«Bibliografia pribegiei» are o importanţă atât de mare şi împlineşte aproape o funcţie
politică (pentru că orice politică se întemeiază pe realităţi, şi creativitatea unui neam este singura
realitate care nu poate fi improvizată şi nici măsluită). Dacă toţi autorii şi-ar comunica anual
Bibliotecii Române bibliografiile respective, fişierul pribegiei ar spori într-o măsură pe care nici nu
ne-o putem închipui. Numărul articolelor, studiilor şi cărţilor semnate de autori români întrece cu
mult listele publicate periodic în buletinele «Creşterea Colecţiilor Bibliotecii Române». De altfel,
nici nu trebuie să ne facem iluzia că Bibliografia Pribegiei ar putea fi vreodată completă. Foarte
mulţi autori români, în special cei din America latină şi Statele Unite, nu s-au îngrijit până acum să-
şi comunice titlurile lucrărilor. Unii din ei, în primul rând autorii de lucrări ştiinţifice, poate nici n-
au auzit de existenţa unui fişier al pribegiei. În sfârşit, sunt mulţi gazetari care au publicat texte
despre România în ziarele străine şi pe care nu le-au comunicat Bibliotecii dintr-un exces de
modestie.”14 Desigur, Eliade ar fi putut, doar prin numele său, să „tragă după sine”, în universalitate,
o întreagă naţie. Deja în momentul când scria aceste rânduri, notorietatea sa pe plan mondial era un
fapt. Totuşi, el insistă să pledeze pentru un „fenomen spiritual românesc pe plan internaţional”.
După Tzvetan Todorov, exilatul modern „personifică o tendinţă proprie societăţii noastre:
acea fiinţă care şi-a pierdut patria fără a fi dobândit o alta, care trăieşte într-o dublă exterioritate.
Exilatul încarnează astăzi cel mai bine, deturnându-l de la sensul său originar, idealul lui Hugues de
Saint-Victor, pe care acesta îl formula astfel în secolul al XII-lea: «Omul căruia patria sa i se pare
primitoare nu este decât un începător naiv; cel pentru care fiecare ţinut este aidoma celui din care se
trage este deja un om puternic; dar perfecţiunea o atinge numai cel pentru care lumea întreagă este
ca o ţară străină.»”15 În termenii lui Todorov, în primii ani de după al doilea Război Mondial, Eliade
n-a fost un exilat modern, cu toată universalitatea lui, ci unul „clasic”: adoptând soluţia dantescă, el
s-a raportat continuu la cultura primă, aproape mitificând-o şi reconferindu-i identitate.

NOTE:

65
1
Mircea Eliade, Europa, Asia, America...., Corespondenţă, volumul I A-H, cuvânt înainte şi îngrijirea ediţiei de Mircea Handoca, Bucureşti, Humanitas,
[1999], pp. 335-336.
2
Ibidem, p. 338.
3
Ibidem, p. 340.
4
Ibidem, p. 337.
5
Idem, Destinul culturii româneşti, în vol. Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, ediţie îngrijită de Mircea Handoca, cu o prefaţă de Monica
Spiridon, Bucureşti, Humanitas, 1992, pp. 28-37, text publicat în „Uniunea Română”, ianuarie-martie 1949.
6
Eva Behring, Scriitori români din exil. 1945-1989. O perspectivă istorico-literară, traducere din limba germană de Tatiana Petrache şi Lucia Nicolau,
revăzută de Eva Behring şi Roxana Sorescu, Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2001.
7
Apud. „Dosarul” Mircea Eliade. VII (24 august 1944-31 august 1967) NIET! Partea a doua, cuvânt înainte şi culegere de texte de Mircea Handoca,
Bucureşti, Curtea Veche, 2003, p. 9. Textul, conform unei note finale, apare şi în vol. Mircea Eliade şi corespondenţii săi, vol. II, ediţie îngrijită, note şi
indici de Mircea Handoca, Editura Minerva, 1999, pp. 222-223.
8
Ibidem, pp. 224-225.
9
Ibidem, pp. 227-228.
10
Apud. „Dosarul” Mircea Eliade. VII (24 august 1944-31 august 1967) NIET! Partea a doua, ed. cit., pp. 141-142, scrisoare inedită, xeroxul în Arhiva
Mircea Handoca.
11
Mircea Eliade, Europa, Asia, America...., ed. cit., pp. 134-135.
12
Idem, Două tradiţii spirituale româneşti, în vol. Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, ed. cit., pp. 17- 24.
13
Idem, Între Tomis şi Ravenna, în vol. Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, ed. cit., pp. 132-135.
14
Idem, Pentru o bibliografie a pribegiei, în vol. Împotriva deznădejdii. Publicistica exilului, ed. cit., pp. 176-180.
15
Tzvetan Todorov, Cucerirea Americii. Problema Celuilalt, Traducere de Magda Jeanrenaud, Institutul European, Iaşi, 1994, p. 231.