You are on page 1of 23

BONCIU MARIUS TIBERIU

ANUL 3, GRUPA A II-A, PASTORALA

Etica nicomahică
– recenzie –

Introducere
Aristotel este una din cele mai renumite figuri filosofice ale antichității grecești. Acesta
a trăit în secolul al IV-lea î.Hr. (n. 384 î.Hr. - d. 7 martie 322 î.Hr.) fiind contemporan cu Platon,
profesorul său de la Academia Platoniciană. După moartea lui Platon (347 î.Hr.), Aristotel a
părăsit Academia și poziția sa de profesor, ajungând educator al copilului Alexandru Macedon.
Profitând de pacea dintre Macedonia și cetățile grecești din anii 340 î.Hr., și-a înființat la Atena
propria școală, Liceul Lykeion, ce va rivaliza cu Academia lui Platon. Aici va fi profesor și își
va continua cercetările până în 323 î.Hr. când Alexandru cel Mare moare, iar vechea dușmănie
dintre greci și macedoneni se reaprinde. El se refugiază pe insula Eubeea unde un an mai târziu
moare.
„Etica” lui Aristotel a fost scrisă în jurul anului 350 î.Hr., inițial având sarcina de suport
de curs pentru studenții săi de la Academia lui Platon. Importanța ei constă în faptul că este
prima abordare sistematică a eticii într-un tratat. Această opera ulterior s-a dezvoltat în alte
două scrieri similare, atribuite filozofului, ce poartă numele de „Etica Nicomahică” și „Etica
Eudemică”. În ambele scrieri tema centrală este fericirea (eudemia – ευδημια = fericire);
aceasta poate fi atinsă numai prin practicarea binelui, adică prin virtuți, Binele absolut fiind
omul virtuos.
Cartea I
Aceasta fiind cartea inițiatică în spectrul eticii, propune să clarifice încă de la început
problematica despre bine și fericire. Autorul cu toate ca vădit, prin numeroase reveniri la
subiectul inițial, se concentrează pe planul stabilit de a vorbi despre bine și fericire, atinge totuși
și puncte adiacente, dar importante pentru înțelegerea filosofiei sale, cum ar fi politica,
modurile de viața, virtuțile (despre care va vorbi exclusiv în cartea a două).
I
În primul capitol se arată că scopul tuturor artelor este binele, iar Bine
binele fiecărei arte este diferit, de exemplu cel al strategiei este victoria,
iar al medicinei sănătatea. Există și o ierarhie a scopurilor, și anume, sunt Scopuri fundamentale
scopuri fundamentale și scopuri subordonate acestora, toate având însă
ca scop sau ca țintă binele. Scopuri subordonate
Binele uman
II
Se începe prin a se stabili scopul tuturor faptelor noastre, adică
Politica scopul suprem, care este binele suprem. Binele este obiectul politicii,
întrucât politica înglobează toate celelate acțiuni, arte și științe. Iar
Scopuri fundamentale
scopul politicii este binele uman prin excelență. Drept urmare obiectul
Scopuri subordonate cercetării de față este de “natură oarecum politică”.1
III
Autorul trebuie să folosească metoda potrivită în funcție de obiectul dezbatut.
Demonstrația trebuie să plece de la lucrurile concrete, adică sistematizarea să presupună
tragerea concluziilor de pe urma unor fapte generale. Auditoriul trebuie să fie cel potrivit, în
cazul de față, oamenii stăpâni pe sine, adică cei “ce-și dirijează impulsurile și actele în mod
rațional”2, căci numai acestora lucrarea de față le-ar fi de folos. Toate acestea reprezintă
preambulul lucrării de față.
IV
Lucrarea începe efectiv de acum. Se caută binele absolut, cel urmărit și de politică.
Aceasta este fericirea, însă pentru fiecare om în parte fericirea înseamnă ceva diferit. Pentru a
se afla ce este fericirea, se descoperă două căi: a porni de la principii sau a ne îndrepta spre ele.
Se alege a două metodă, aceea inductivă, prin care se pleacă de la lucruri cunoscute sperând să
se ajungă la cele necunoscute (principii). Dar lucrurile cunoscute sunt de 2 feluri: cele
cunoscute de noi înșine și cele cunoscute în general. Pentru această lucrare se aleg lucrurile
cunoscute de noi înșine, mai exact de către autor fiindcă el explică. Se face această alegere
întrucât în cazul eticii și politicii, principiile sunt de natură practică, astfel încât cel care a
practicat etica vreme îndelungată, ori cunoaște deja principiile acesteia, ori îi sunt ușor de
depistat.3
V
Oamenii concep binele și fericirea conform modului de viață pe care și-l aleg. Există
trei moduri de viață: viața de desfătări, modul ancorat în treburile publice și modul
contemplativ. Primul mod aparține mulțimii obtuze al cărei scop îl reprezintă plăcerea. Onoarea
în schimb este binele și fericirea “firilor mai elevate și active”4 (al doilea mod de viață); totuși
nici onoarea nu reprezintă binele suprem, întrucât onoarea este ceva care se oferă, în schimb

1
ARISTOTEL, Etica nicomahică, Editura științifică și enciclopedică, București, 1988, p. 8, 1094 b 13.
2
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 9, 1095 a 10.
3
De remarcat aici principiul cunoașterii prin experiere.
4
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 11, 1095 b 23.

2
“binele este ceva individual și dificil de înstrăinat”.5 Nici măcar virtutea nu poate fi numită
scop al vieții politice, și nici bogăția. Despre al treilea mod de viața se vorbește în cartea a
zecea.
VI
Se propune examinarea caracterului universal al binelui în speranța de a-i defini natura.
Aristotel accentuează importanța obiectivității în cercetare care se află deasupra chiar și a
prieteniei, sugerând faptul că nu este de acord în totalitate cu doctrina Ideilor a prietenului
Platon, iar postura de filosof nu îi permite să neglijeze adevărul. Binele prin urmare nu este o
idee sau un lucru universal ci este subiectiv, căci pentru fiecare categorie de lucruri există un
bine specific (de exemplu, pentru cantitate măsura, pentru timp oportunitatea, iar pentru spatiu
situarea etc.), iar pentru fiecare bine, câte o știință (de exemplu, știința oportunității este în
război strategia, în maladie medicina, în exercițiile fizice gimanstica). Binele nu poate fi
conceput nici ca un lucru comun, enunțabil printr-o idee. Însă toate felurile de bine sunt
omonime, iar omonimia “binelui” nu poate fi întamplătoare. Totuși, binele ca și concept, fie că
este unic și comun, fie că este separat și există în sine, nu ajută cu nimic pe om, întrucât nu este
realizabil. Se subliniază astfel că binele căutat este cel practic și realizabil, singurul care
contează.
VII
Binele reprezintă scopul (iar scopul suprem reprezintă binele suprem). Dar nu toate
scopurile sunt perfecte, ci numai acelea care sunt perfecte din punct de vedere cantitativ (nu i
se mai poate adăuga nimic), calitativ (nimic nu-i poate fi superior) și final (și-a atins efectiv
scopul). Deci binele suprem este scopul perfect în toate cele trei accepțiuni. Desăvârșit în mod
absolut este scopul urmărit întotdeauna pentru sine și niciodata pentru altceva, iar acesta este
fericirea. Astfel, noi dorim onoarea, plăcerea, inteligența pentru sine în vederea dobândirii
fericirii (nu și invers – nu dorim fericirea pentru dobândirea unui alt scop), căci aceasta este
într-adevăr scopul ultim al omului. Fericirea are un caracter autarhic, însa ea nu poate fi
dobândită decât în cetate, adică în comunitate. Caracterul autarhic este necesar, deoarece dacă
s-ar adăuga la fericire un alt bine oricat de mic, fericirea ar spori continuu și atunci nu ar mai
putea fi atinsă. “Fericirea apare deci ca un bine perfect și autarhic, pentru că ea este scopul
tuturor actelor noastre.”6 Dar mai exact ce este fericirea? Fiecare lucru sau ființă își are funcția
proprie, care îi definește esența și pentru care de fapt există. Pentru plante, actul specific este

5
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 12, 1095 b 27. Binele subiectiv este combătut de creștinism prin faptul ca
Dumnezeu este Binele, deci este personal și obiectiv oamenilor.
6
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p 17, 1097 b 20.

3
trăirea, viața. Pentru animale este simțirea. Iar pentru om, actul specific este gândirea, adică
partea rațională și activă. Astfel, actul specific omului, care arată fericirea specifică lui
(omului), este gândirea. Dar la fel cum se poate vorbi despre cithared și cithared desăvârșit, la
fel se poate spune despre om că este fericit sau că este fericit desăvârșit. Căci fericirea
desăvârșită implică un mod de viața fundamentat pe actul rațiunii, adică o viața întreagă
virtuoasă, întrucât la fel “cum cu o rândunică nu se face primăvară, la fel o singura zi sau un
scurt răstimp nu fac pe nimeni absolut fericit.”7
(O viață rațională duce la fericire, care este
Scopul
Binele Fericirea Gândirea scopul ultim al omului, deci în esență, binele.)
ultim

VIII
Concluziile trase până acum în legatură cu principiul fericirii trebuie să fie în acord și
cu celelalte păreri generale, deoarece numai adevărul se află în acord, pe când falsul, în
dezacord. Astfel, se acceptă împarțirea bunurilor după metoda tradițională, în trei categorii:
bunuri exterioare, bunuri ale sufletului și bunuri ale corpului, cele ale sufletului fiind și cele
mai importante, între care se situează actele și activitățile spirituale; iar unele acte și activități
pot fi și scopuri. Autorul arată acum diferitele păreri ale altor filosofi despre ce este fericirea,
tragând concluzia că în mare măsură ei au gândit corect, rolul lui Aristotel aici fiind numai
acela de a aprofunda și finaliza demersul istoric de definire a fericirii. Fericirea este prin urmare
viața virtuoasă, sau cum spune Aristotel, “activitatea sufletului conformă cu virtutea”8, sau
virtutea în act, adică practicată, nu simplu habitus (dispozitie habituală). Este nevoie deci de
aplicarea binelui, nu doar de dispoziția de a-l face. Viața virtuoasă este în sine o viața plăcută,
deoarece omul virtuos având predilecție spre săvârșirea lucrurilor în acord cu virtutea, el are
parte numai de plăcerile veritabile, adică acelea care sunt bune în sine, de la natură, evitând
plăcerile false, accidentale specifice omului nevirtuos. O viață trăită în plăceri veritabile este o
viață trăită în conformitate cu virtutea. Deci acțiunile conforme cu virtutea sunt plăcute în sine.
“Fericirea este, așadar, lucrul cel mai bun, cel mai frumos și cel mai plăcut, iar aceste calități
nu sunt separate [...] ci toate acestea există laolaltă în acțiunile desăvârșite. Acestea, sau una
dintre ele, cea mai bună, le numim fericire.”9 Fericirea însa are nevoie și de anumite bunuri
exterioare, care să aibă rolul unor instrumente în aplicarea virtuților, fără de care omul nu poate

7
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 18, 1098 a 21.
8
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 20, 1098 b 32.
9
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 21, 1099 a 25.

4
fi numit fericit. O soartă nefavorabilă va umbri fericirea omului, de aceea fericirea este legată
cumva și de soarta/destin (moira) sau de hazard.
IX
“În consecință, se pune întrebarea dacă fericirea poate fi obținută prin învățatură,
deprindere sau prin vreun exercițiu oarecare sau dacă ea se datorează intervenției divine sau
a hazardului.”10 Fericirea chiar dacă este în sine un lucru divin fiind cel mai mare bine posibil
omului, totuși nu poate fi exclusiv un dar al zeilor. Nici hazardul nu are rolul exclusiv de a oferi
fericirea cuiva, ci așa cum s-a stabilit și înainte, fericirea este o activitate a sufletului în
conformitate cu virtutea. Componentele fericirii sunt virtutea și bunurile exterioare (auxiliare,
cu rolul de instrumente în practicarea virtuților). Fiind o activitate a sufletului, fericirea este
condiționată de voința omului de a practica virtuțile. De fapt, sursa fericirii este în om, la care
însa se ajunge greu printr-un efort al voinței; ea este “răsplata virtuții” adică un privilegiu
meritat în măsura efortului depus.
Fericirea însemnând viață virtuoasă, ea este inaccesibilă atât animalelor cât și copiilor.
Iar cei care au avut o viață virtuoasă, dar la batrânețe pățesc o tragedie, s-ar părea că nu mai
pot fi numiți fericiți, ceea ce ar însemna că fericirea se atinge d-abia după moarte, când viața
petrecută în fericire nu mai poate fi schimbată de nimic.
X
“Oare trebuie într-adevăr, să nu considerăm pe nimeni fericit atâta timp cât trăiește,
ci, după sfatul lui Solon, să-i așteptăm sfârșitul? [...] atunci abia după moarte este cineva
fericit?”11 Dacă omul ar fi fericit abia după ce moare, ar apărea două probleme: întâi, aceea a
existenței vieții după moarte și a doua, aceea că viața de pe pământ ar putea afecta fericirea
celor răposați prin răutatea copiilor produsă după moartea părinților. Cert este ca omul este
fericit încă din viață, stabilitatea fericirii lui nefiind dată de pragul morții ci de statornicia în
virtuți, căci omul virtuos sau cel fericit, care indiferent de greutățile vieții nu se întristează, ci
le depășește cu calm. Fericirea sau nefericirea nu constau în evenimentele vieții căci acestea
sunt numai auxiliare fericirii, pe când suverane atingerii fericirii sunt activitățile ce se acordă
cu virtutea. Iar cele mai demne acte virtuoase sunt și cele mai stabile, cea mai demnă și mai
stabilă fiind contemplarea. Se remarcă totuși că fericirea vieții poate fi cumva potențată de
întâmplările favorabile, și degradată de suferințe, însa tot fericire rămâne, întrucât pragul minim
al fericirii este noblețea sau grandoarea sufletească sub care omul fericit nu scade niciodată

10
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 21, 1099 b 10.
11
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 23 1100 a 11.

5
indiferent de ce-i aduce viața.12 Omul virtuos nici nu comite acte odioase și josnice încat să fie
vrednic de plâns, ci folosește starea pe care i-o oferă viața cu maximă eficiență scontând
întotdeauna binele și frumosul.
Autorul oferă apoi definiția completă a fericirii în vederea opunerii părerii lui Solon.
Prin urmare, fericit este “cel ce acționează în conformitate cu virtutea perfectă și pe lângă
aceasta, este înzestrat cu suficiente bunuri exterioare, și nu numai pentru un timp, ci de-a
lungul unei întregi vieți împlinite.”13
XI
Dacă într-adevăr sufletul își continuă viața după moarte, atunci se poate accepta că
binele și răul pot ajunge și în viața de apoi. Totuși fericirea și nefericirea prietenilor de pe
pământ chiar dacă îi afecteaza pe cei răposați, totuși nu într-atat încât să schimbe starea de
fericire sau nefericire a morților. “Se pare deci că fericirea, ca și nefericirea prietenilor, i-ar
putea afecta întrucâtva pe cei morti, dar aceasta într-o măsură atât de mică, încat nu e cu
putință nici să-i facă nefericiți pe cei fericiți, nici altceva asemănător.”14
XII
Bunurile se clasifică în bunuri demne de onoare (care au valoare absolută, superioară
celei de laudă), bunuri demne de laudă (care au o valoare relativă) și bunuri exterioare (simple
potențe, surse de bine sau de rău). Întrebarea care apare este, unde se situează fericirea. Laudele
iau naștere prin raportare la o calitate anume. Prin comparația calității, se denotă faptul că
laudele sunt numai pentru bunurile relative, nu și pentru cele desăvârșite. Deci fericirea care
este cel mai înalt bun, specific în mod absolut zeilor, și de care oamenii se apropie cel mai mult
prin contemplare, nu poate fi numai lăudată, ci preamărită, adică onorată, ea fiind principiul
final al vieții.
XIII
Se face trecerea de la subiectul fericirii la cel al virtuții care va fi aprofundat în cartea a
doua. Fericirea fiind activitatea sufletului conformă cu virtutea perfectă, se cere ca în
continuare să se abordeze problematica virtuții.
Virtutea este preocuparea omului politic, deoarece scopul său este de a crea o societate
de oameni virtuoși. De aceea, omul politic are nevoie de cunoștințe despre suflet, dar numai cu

12
Se apără astfel concepția despre autarhia fericirii prin faptul că fericirea în sine ține de om nu și de hazard,
acesta din urmă având numai un rol auxiliar, de instrument. Deci omul poate fi fericit și în situațiile favorabile,
și în cele nefavorabile.
13
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 25, 1101 a 15.
14
ARISTOTEL, Etica nicomahică, pp. 26-27 1101 b 6.

6
scopul dobândirii fericirii de către cetățeni. Astfel că urmatoarele rânduri vor sistematiza
concepția despre suflet și despre virtute.
Virtutea umană nu aparține trupului ci sufletului, tocmai de aceea fericirea (care este
viața virtuoasă) este activitate a sufletului. Sufletul presupune o parte irațională și alta rațională.
Partea irațională cuprinde principiul nutriției și creșterii specific tuturor organismelor vii. El se
găsește de la nivelul de embrion până la cel de organism dezvoltat complet și este același pentru
toate organismele. Partea irațională a sufletului este activă mai ales în somn. Somnul înseamnă
inerție a sufletului deoarece omul rău nu se poate distinge de cel bun când doarme, poate numai
prin vise, căci visele oamenilor virtuoși sunt mai bune decât ale celorlalți. Facultatea vegetativă
nu participă la virtutea specific umană. (virtutea fiind deci ceva specific omului, iar partea
irațională specifică tuturor organismelor, atunci înseamnă că numai partea rațională este legată
de virtute).
Ar putea exista și o parte a facultății irațioanale a sufletului, care să aibă legătură cu
partea rațională. Căci dacă facem o analogie cu trupul celui nestăpânit, se constată o forță a
trupului opusă rațiunii. La fel ar putea fi și cu sufletul celor nestăpâniți, adică să existe o parte
sufletească care să se opună rațiunii. La omul stăpânit însă, ea se supune rațiunii.
Deci partea irațională a sufletului este formată din facultatea vegetativă și din facultatea
apetitivă (dorința). La omul virtuos, aceasta din urmă se supune rațiunii.
Așa și partea rațională are două componente: una suverană și alta supusă. De fapt este
vorba de partea sufletului care face legatura dintre rațional și irațional, care este irațională prin
esență și rațională prin participare, sufletul fiind în realitate tripartit:15

Suflet

Irațional Rațional

Vegetativ Dezirant Rațional propriu-zis


(pur irațional) (semi-irațional, (pur rațional)
semi-rațional)

15
ARISTOTEL, Etica nicomahică, cartea întâi, nota 153, p. 286.

7
Astfel, partea sufletului care se ocupă cu dorința, la omul vicios este opusă rațiunii și îl
conduce pe om spre o adâncire în vicii, iar pentru omul virtuos, ea se supune rațiunii, acesta
fiind singurul caz când sufletul mânat de rațiune face ceea ce vrea, adică este liber, căci omul
vicios nu poate fi numit liber, ci rob al viciilor sale.
Virtuțile se împart în virtuți dianoetice (care țin de partea rațională) și etice (care aparțin
părții dezirante, formând caracterul omului).
Concluzii:
Pe scurt, acestea sunt concluziile cele mai importante și totodată relevante ce reies din
prima carte: scopul omului este binele; binele reprezintă atingerea oricărui scop; binele suprem
însă este scopul suprem, adică fericirea; fericirea în cazul omului poate fi dobândită numai prin
săvârșirea specificului omului care este gândirea, dar nu doar o gândire habituală, ci una activă
din care izvorăsc virtuțile. Deci fericirea constă într-o viață trăită în virtuți.
În concepția lui Aristotel, binele este obiectiv, dar multiplu, căci pentru fiecare
activitate există un bine ce se identifică cu măsura justă a respectivei activități. Totuși pentru
om există conceptul de bine absolut care constă într-un mod de viață fundamentat pe măsura
justă și pe rațiune. Deci idealul omului este conceptul de om virtuos. Dar se știe că oamenii
trăiesc atât solitar cât și în comunități. Astfel acest bine absolut (omul virtuos) specific omului
propriu-zis, solitar, transpus la modul de trăire comunitar ajunge să fie un mod de viață virtuos
comunitar. Acesta este obiectul politicii, fericirea cetățenilor, adică trăirea virtuoasă a lor.
De remarcat caracterul pragmatic al binelui aristotelic, întotdeauna preocupat de
posibilitatea practică de a-l dobândi, căci un bine ideatic nu ar avea niciun rost fiind imposibil
de atins.

Cartea a II-a
Dacă în prima carte s-a arătat în parte teoria care stă la baza fericirii omului, în cea de-
a doua carte se vor prezenta bazele practice ale fericirii, și anume virtuțile, căci fericirea este
activitatea sufletului conformă cu virtutea.
I
Virtuțile dianoetice se dobândesc prin învățare în timp, pe când virtuțile etice prin
exercițiu și formare a deprinderilor. Virtuțile nu sunt prin urmare înnăscute întrucât ceea ce
provine din natură nu poate fi schimbat prin deprinderi. Totuși, există anumite înclinații
naturale care pot fi desăvârșite prin virtuți. “Așadar, virtuțile nu apar în noi nici în mod natural,
nici contra naturii, ci ne-am născut cu aptitudinea de a le primi, pentru a le perfecționa prin

8
deprindere.”16 Spre deosebire de simțuri pe care le avem chiar dinainte de a le folosi, virtuțile
se capătă prin practicarea lor. Astfel, pentru a dobândi virtuțile trebuie mai întâi să le facem,
deci am putea spune că virtuțile sunt un meșteșug, căci așa cum pentru a deveni arhitect trebuie
mai întâi să construiești case, la fel este și cu virtuțile, pentru a le dobândi trebuie făcute până
la perfecțiune, adică până la deprinderea lor. Totuși, simpla repetiție a unor acte nu ne va face
virtuoși, întrucât este importantă și calitatea executării. Virtuțile se dobândec numai prin buna
stăruință în aceleași fapte, căci prin reaua stăruință se dobândesc viciile. Astfel, deprinderile
sunt de două tipuri: virtuți și vicii.
II
Întrucât scopul lucrării de față este dobândirea virtuților și nu examinarea teoretică a
lor, trebuie trecut la cercetarea domeniului practic și a modului în care virtuțile trebuie
îndeplinite.
Regula dreaptă, adică înțelepciunea practică, este virtutea dianoetică ce condiționează
existența tuturor virtuților etice asigurând rectitudinea morală. Virtuțile fiind lucruri practice,
o definire prea exactă a desfășurării lor nu poate fi posibilă întrucât realitățile vieții sunt mult
prea diverse și specifice. Totuși, se constată că necesar oricărei virtuți este oportunitatea (binele
raportat la timp), adică săvârșirea lor când și cum trebuie. De asemenea importantă este și sfera
cantitativă, adică proporționarea corectă sau moderația (binele raportat la cantitate), nici exces,
nici insuficiență.
Deci, practicând virtuțile și devenind din ce în ce mai buni în a le practica ar putea părea
un fel de “cerc vicios” al virtuților.
III
Virtutea etică este legată de plăceri și dureri. Cel care practicând virtutea suferă, este
vicios, pe când adevăratul virtuos simte plăcere practicând virtuțile. Astfel, a fi virtuos nu
înseamnă doar a practica mecanic virtutea, ci de a simți și bucurie din aceasta. Tocmai de aceea,
încă din copilărie, prin educație, trebuie orientate corect plăcerile și durerile. Întrucât plăcerile
și durerile determină impulsul dorinței, orientarea corectă a acelora stabilește activitatea.
Virtutea presupune acționarea corectă în ceea ce privește domeniul plăcerii și durerii.
Ea este “aptitudinea de a înfăptui lucrurile cele mai frumoase, iar viciul este contrariul ei.”17
Deci, preferințele sunt condiționte de frumosul moral, utilul și plăcutul, iar refuzurile sunt
condiționate de opusul acelora, adică de ceea ce este rușinos, vătămător și dureros. Cel ce se

16
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 32, 1103 a 25.
17
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 36, 1104 b 27.

9
folosește cum se cuvine de aceste afecte va fi un om de bine, pe când cel ce se foloseste rău de
ele va fi un vicios. Prin urmare, virtutea acționează în sfera plăcerii și durerii, cauze care o și
generează, dar o pot și distruge.
IV
Actele virtuților nu pot fi săvârșite decât fiind conștient, având o intenție precisă de a
face acel act în conformitate cu virtutea, și înfăptuind actul cu fermitate. Astfel, actul virtuos
presupune implicarea întregii persoane umane, important fiind nu executarea mecanică a
actului. De aceea nu poate fi vorba de un “cerc vicios” al virtuții, întrucât virtutea este
condiționată de voința omului, nu de o deprindere reflexivă a organismului.18 Virtutea este
legată mai mult de subiect decât de obiect. Actul pentru a fi bun sau virtuos trebuie să aparțină
unui anumit tipar, însă subiectul, persoana, pentru a fi virtuoasă, trebuie să imprime actului o
anumită manieră ce se dobândește numai prin experiența virtuții. De exemplu, actul de a milui
un sărac este în sine un act bun, însa subiectul acțiunii poate să îl facă fie din indiferență (nefiind
virtuos), fie ca efect al virtuții.
V
Urmează stabilirea naturii virtuții. Știind că în suflet își au originea trei lucruri: afectele,
facultățile și dispozițile habituale, virtutea trebuie să fie una dintre ele. Afectele sunt dorința
teama, mânia, bucuria, prietenia, toate cele cărora le urmează plăcerea sau durerea. Facultățile
sunt cele ce fac posibilă resimțirea afectelor. Dispozițiile habituale reprezintă posibilitățile
bune sau rele de a reacționa la diferitele afecte. Virtuțile nu sunt afecte, deoarece afectele sunt
spontane, pe când virtuțile au intenție, afectele stârnesc emoții, pe când virtuțile te pun într-o
dispoziție morală. Virtuțile nu sunt nici facultăți, deoarece acestea din urmă vin de la natură,
pe când virtuțile se dobândesc. În acest caz, virtuțile sunt dispozitii habituale.
VI
Virtutea este un habitus, dar este important să se precizeze ce fel de habitus, adică ce
este specific ei spre a fi diferențiată de viciu. În primul rând, virtutea perfecționează atât
subiectul cât și opera sa. Astfel, virtutea trebuie să fie un habitus care permite omului să
înfăptuiască binele suprem spre a deveni un om bun, deci fericit.
Specifică virtuții este măsura justă, adică valoarea de mijloc în plan calitativ. Există
însă două sensuri cu privire la mijloc. Primul este sensul aritmetic pentru care mijlocul se
situează exact la jumătatea distanței dintre extreme; acesta este unul și același pentru oricine.
Al doilea este mijlocul omenesc care nu comportă nici exces, nici insuficiență și nu este nici

18
Din virtute întotdeauna se poate cădea, însa din viciu aproape niciodată.

10
unic, nici același pentru toți. Specific virtuții este al doilea sens. Măsura justă este specifică
însă numai virtuții etice, deoarece numai aceasta se referă la afecte și acte care au întregul
spectru: insuficiență, măsura justă, exces. Excesul și insuficiența sunt blamate, pe când măsura
justă este lăudată însemnând rectitudine, amandouă trăsăturile fiind proprii virtuții. De
asemenea, măsura justă este greu de atins, asemeni unei ținte în departare, pe când să cazi în
celelate extreme este ușor. De aceea excesul și insuficiența aparțin viciului. În raport cu esența
ei, virtutea este o medietate, dar în raport cu binele suprem și cu perfecțiunea, ea reprezintă
punctul cel mai inalt. Deci virtutea este o medietate în dublu sens: 1) cale de mijloc și 2)
extremă a binelui.

Măsura justă

Insuficiență Exces
Există și fapte care nu pot avea o măsura justă, cum ar fi unele fapte rele ca invidia,
furtul, adulterul. Acestea fiind în sine rele, iar măsura justă fiind o extremă a binelui, sunt
incompatibile. La fel și cu insuficiențele și cu excesele, fiind lucruri greșite, deci rele, nu pot
avea la rândul lor o medietate cum nici virtuțile nu pot avea alte medietăți întrucât ele însele
sunt un apogeu.
VII
Urmează acum înșirare un numar de 12 virtuți alături de excesele și insuficiențele lor
Nr. Insuficiența Virtute Exces
1 Lașitate Curaj Temeritate
2 Insensibilitate Cumpătare Desfrâu
3 Avariție Generozitate Risipă
4 Meschinărie Mărinimie Vulgaritate și lipsă de gust
5 Micime sufletească Grandoarea sufletească (în Vanitate
legatură cu onorurile mari)
6 Indiferență N/A (în legatură cu onorurile Ambiție
modeste)
7 Apatie (omul Blândețe (despre mânie) Irascibilitate
flegmatic)
8 Disimulare Sinceritate (despre adevăr) Lăudăroșenie
9 Grosolănie (omul Veselie (în ce privește agreabilul Bufonerie
necioplit) ca amuzament)
10 Omul ursuz și Amabilitatea (în ce privește Omul lingușitor
certăreț agreabilul ca viață)
11 Timiditate Decență (afect - pudoare) Indecență
12 Invidie Indignare Răutate

11
Despre rândul 6 merită precizat că măsura justă neavând un nume propriu, împrumută
când pe cel al ambiției, când pe cel al indiferenței, în funcție de cauză, încercând să se raporteze
la măsura justă.
În legatură cu rândul 11, toate afectele au o măsură justă, o insuficiență și un exces.
VIII
Cele trei maniere de comportament, insuficiența, măsura justă și excesul, se opun unul
altuia. De aceea, în comparație cu cele două extreme, măsura justă pare ori exces ori
insuficiență, cu atât mai mult cu cât măsura justă nu este un punct fix, ci este pentru fiecare om
mai înclinată spre una dintre extreme, lașul calificându-l pe cel curajos drept temerar, iar
temerarul calificându-l drept laș. Totuși, extremele se opun mult mai mult între ele, decât față
de măsura justă.
Mai sunt unele extreme care par foarte apropiate de măsura justă precum temeritatea
față de curaj, sau risipa față de generozitate. Însă adevărul se relevă când comparăm excesele
cu insuficiențele. De asemenea, măsura justă nu este chiar în mijloc ci mai aproape de una
dintre extreme și mai departe de cealaltă. Acest lucru se întamplă din două motive: 1) măsura
justă se poate asemăna cu una dintre extreme și 2) înclinația naturală spre o extremă, o împinge
pe aceasta mai departe de măsura justă.
IX
Virtutea este “linie de mijloc între două vicii, unul generat de exces, celălalt de
insuficiență.”19 De aceea este și greu de ajuns la desăvârșire (= omul virtuos) întrucât aceasta
presupune să știi să acționezi de fiecare dată bine, indiferent de situație. Pentru început, este
important să ne ținem la distanță de extremele mai depărtate față de măsura justă specifică
nouă, adică să evităm excesele la care avem predispoziție, căci acestea ne fac să greșim mai
mult. Aceste predispoziții sau înclinații naturale se pot depista în funcție de plăcerea sau
durerea resimțită. De asemenea, întotdeauna trebuie să ne ferim de plăcerea prea multă,
deoarece spre aceasta tot omul are o înclinație din naștere. Oricum, chiar dacă cineva se
îndepărtează puțin de măsura justă, nu va fi blamat, ci numai cel ce se îndepărtează mai mult.
Concluzii:
Virtuțile sunt de două tipuri, dianoetice și etice. Virtuțile etice se dobândesc prin
exercițiu și perfecționare, pe când cele dianoetice în timp, prin învățare. Astfel, virtuțile se

19
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 47, 1109 a 20.

12
dobândesc, nefiind lucruri înnăscute. Virtutea dianoetică ce condiționeză existența tuturor
virtuților etice asigurând rectitudinea morală este regula dreaptă, adică înțelepciunea practică.
Virtutea etică este legată de plăceri și dureri, încât virtutea în general implică de
asemenea plăcerea în săvârșirea actelor. Actele virtuoase trebuie săvârșite cu toată ființa, căci
numai așa ființa omului se poate schimba într-una virtuoasă.
Virtuțile, la fel ca viciile, sunt dispoziții habituale. Diferența dintre cele două este aceea
că viciile reprezintă ori insuficiența, ori excesul, pe când virtutea este caracterizată de măsura
justă. Această măsură justă se află între cele două extreme și este diferită pentru fiecare om. Ea
poate fi mai aproape de una dintre extreme fiind mai asemănătoare cu aceasta. Pentru a atinge
mai ușor măsura justă, trebuie evitate în primul rând insuficiența sau excesul spre care avem o
înclinație naturală, iar în al doilea rând ferirea de extrema mai departată de măsura justă.

Cartea a III-a
Tema centrală a acestei cărți este alegerea binelui și evitarea răului. Astfel că mai întâi
se vor defini termenii de voluntar și involuntar, apoi alegerea delibertă, după care se va vorbi
despre responsabilitate, despre curaj ca cea mai mare virtute, și despre cumpătare.
I
Având în vedere că virtutea constă în acte ce vizează măsura justă, iar actele pot fi
voluntare sau involuntare, este necesar ca mai departe să se definească noțiunile de voluntar și
involuntar.
Involuntare sunt actele comise prin constrângere sau din ignoranță. În cazul celor
comise prin constrângere, principiul se află în exterior, nefiind blamabile. Problema apare în
cazul actelor săvârșite de teama unui rău mare sau în vederea a ceva bun – sunt ele sau nu
voluntare? Din situația relatată în care pentru a salva corabia și pe marinari trebuie aruncată
încărcătura în mare, ar reieși ideea că scopul bun transformă mijloacele din rele în bune,
deoarece chiar dacă aruncarea încărcăturii este un act negativ, totuși scopul este unul pozitiv,
acela de a-i salva pe marinari. Prin urmare, chiar și în situațiile acestea de constrângere, actele
par a fi voluntare, deși scopul este determinat de împrejurări. De asemenea, aceeași acțiune
poate fi atât bună cât și rea în funcție de scop. Oricum, dacă scopul este unul bun, indiferent de
cât de negativă este acțiunea respectivă, subiectul care a acționat va fi fie iertat, fie lăudat, însa
în niciun caz blamat.
Voluntar înseamnă că principiul mișcării se află în însuși cel ce acționează. Totuși,
actele săvârșite din constrângere, chiar dacă par volutare, privite în mod absolut, ele sunt
involuntare. Constrângere este și atunci când nu ai de ales, dar și atunci când ai de ales între

13
mai multe opțiuni, dar toate nefavorabile; acest caz din urmă corespunde cu situația corabiei
deja relatată.
Există însă, unele situații de constrângere, când este mai bine de ales moartea și
îndurarea celor mai mari chinuri, decât conformarea cu acțiunea constrângătoare (întotdeauna
avem de ales într-o constrângere, între sine și celălalt). Conform lui Aristotel, onoarea este cel
mai important lucru, mai important și decât viața, de aceea, este de evitat ca în urma unei
constrângeri să se aleagă opțiunea dezonorantă.
Sunt și unele cazuri de constrângere în care una din opțiuni este favorabilă celui
constrâns. În această situație, principiul acțiunii îi apartine executantului, acțiunea devenind
voluntară.
Dar, oare, lucrurile plăcute și frumoase fiindu-ne exterioare sunt constrângatoare?
Nicidecum, întrucât cel cu adevărat constrâns, care săvârșește o acțiune contrar voii sale,
suferă, pe când cel ce acționează de dragul plăcutului și frumosului, o face cu plăcere.
În cazul ignoranței, actul comis împotriva voii proprii este cel urmat de suferință și
regret, căci dacă nu ar fi urmat de acestea, atunci nu s-ar putea spune că a fost împotriva voii
sale (mai exact, ar echivala cu viciul). Există o diferență între un act facut din ignoranță și un
act facut nefiind conștient de ceea ce faci. Inconștiența presupune un act voluntar, dar ale cărui
efecte nu le cunoști, precum beția sau mânia.
De asemenea, acțiunile pot fi voluntare sau involuntare, culpabile sau neculpabile.
Ignoranța cu predilecție spre săvârșirea răului se numește perversitate și este o atitudine
culpabilă. Această ignoranță nu este cauza involuntarului, deoarece neglijează principiile
generale ale moralității, ci numai ignorarea circumstanțelor particulare în care are loc acțiunea
este cauza involuntarului. Ignoranța poate într-adevăr exista, însa numai cu condiția ca acțiunea
sa fie însoțită de durere și regret pentru executant. Ignoranța poate transforma o acțiune cu
intenții bune într-una cu efecte rele, aceasta fiind greșala. Totuși, și iraționalul aparține naturii
umane, încât și actele omului pot fi generate de mânie sau dorință; deci chiar și greșelile pot fi
voluntare.
II
Opțiunea sau alegerea deliberată este “trăsătura cea mai caracteristică a virtuții20 și
un criteriu de judecată a caracterului mai bun decât actele.”21 Să nu se confunde alegerea
deliberată cu voluntarul, deoarece voluntarul cuprinde în sfera sa și deliberarea. Nici cu

20
Actul moral nu este numai voluntar ci și deliberat.
21
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 54, 1111 b 6.

14
dorința22, impulsul, voința sau opinia, deoarece alegerea deliberată izvoraste din rațiune, pe
când impulsul și dorința nu; deliberarea se petrece numai între lucrurile posibile, pe când voința
le cuprinde și pe cele imposibile; voința vizează mai mult scopul, pe când opțiunea vizează
mijloacele necesare atingerii scopului; opiniile se împart în adevărate și false, pe când opțiunile
se împart în bune și rele, obiectul opiniei fiind diferit de cel al deliberării. Alegerea deliberată
este ceva voluntar, are loc cu ajutorul rațiunii și inteligentei și are ca scop prioritizarea prin
preferință a opțiunilor.
III
Opțiunile deliberării nu pot fi decât unele raționale și posibile persoanei înseși.
Deliberarea nu se face asupra scopurilor urmărite, ci asupra mijloacelor necesare pentru a le
atinge. Mai întâi se stabilește scopul, apoi se refectează la mijloacele și modalitatea înfăptuirii
lui. Dacă există un singur mijloc, se caută mijloacele și modalitatea executării lui, și tot așa
până la cauza ultimă care va fi prima în ordinea executării. Dacă scopul are mai multe mijloace,
se alege cel mai preferabil și se continuă ca mai sus.

Scop

Mijloc 1
deliberarii
Ordinea
executarii
Ordinea

Mijloc 2

Mijloc
ultim

Dacă mijlocul ultim este imposibil, se renunță la scop, întrucât ne este iposibil de
realizat.
Opțiunile sunt deliberări finalizate, adică ceea ce s-a ales în urma deliberării. Intelectul
operează alegera deliberată.

22
Acțiunea virtuoasă a omului izvorăște nu din dorință, care are ca domeniu plăcerea și durerea, ci din
opțiune, din alegerea deliberată, care are ca domeniu binele și răul (inclusiv fericirea).

15
Voința pune în mișcare intelectul și conturează scopul. Scopul presupune deliberare,
deliberarea presupune alegere pe care intelectul o operează, iar alegerea presupune un rezultat.

Voință

Intelect

(Voința pune în mișcare intelectul și conturează scopul în acord cu Scop

rațiunea. Scopul presupune deliberare, deliberarea presupune alegere pe care


intelectul o opereaza, iar alegerea presupune un rezultat.) Deliberare

Alegere

IV Rezultat

Voința privește scopul, iar scopul este virtutea, binele practicat sau măsura justă
practicată. Unii însă confundă binele cu plăcerea, adică virtutea cu viciul; aceștia sunt cei
“mărginiți”. Omul superior discerne mereu adevărul ca și cum el ar fi însuși canonul și măsura
lucrurilor.23 Mulțimea însă “alege plăcerea ca pe un bine, fugind de durere ca de un rău.”24
V
Actele legate de mijloace trebuie să fie conforme cu alegerea deliberată, adică să fie
raționale, și voluntare. Dar virtuțile tocmai acestea sunt, actele raționale, voluntare, care au fost
deprinse prin repetare și implicare a fiintei, având ca scop fericirea. Prin urmare, de noi depind
și virtutea și viciul, acestea fiind volutare, deci de noi depinde să fim buni sau răi.25
De asemenea, când ignoranța este voit cauzată, atunci suntem responsabili de faptele
comise, chiar și de cele involuntare. În starea de ebrietate se poate ajunge atât din ignoranță sau
neștiintă de cauză, cât și voit. Astfel numai în al doilea caz faptele rele comise sunt culpabile,
deoarece principiul se află în executant. Responsabil este și cel care săvârșește un rău din cauza
viciului său, întrucât acela a ajuns vicios în mod voluntar știind că “activitățile desfășurate
într-o anumită direcție ne influențează comportarea”26; a spune că nu știai aceasta “înseamnă

23
Pentru ca norma moralității să fie omul sau rațiunea umană, rațiunea trebuie să fie dreaptă, lucru care este
imposibil, deoarece rațiunea se bazează pe conștiință, iar conștiința poate fi bolnavă. Conștiința sănătoasă este
numai în Hristos, căci El este adevărata normă morală, nu omul.
24
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 60, 1113 b 1.
25
Creștinește vorbind, așa este, însă trebuie avute în vedere și actele săvârșite involuntar, dar care aparțin
sferei imorale, întinându-l pe om. Acestea sunt păcatele fără de voie.
26
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 62, 1114 a 7.

16
să fii de-a dreptul stupid.”27 Deci sunt trei tipuri de acte responsabile: cele făcute voit, cele
făcute involuntar, dar având principiul în executant, și cele săvârșite tot involuntar în urma unui
viciu (principiul inițial putându-se afla și la o distanță de mai mulți ani – când a început viciul)
– caracteristice sunt aici sursa principiului (sinele) și distanța de timp dintre momentul apariției
principiului inițial și fapta comisă ulterior involuntar.
Aristotel spune că viciosul după ce a devenit așa, nu se mai poate îndrepta, dar vina
actului sau tot îi aparține, deoarece a fost o vreme când putea evita viciul și nu a facut-o. Din
punct de vedere creștin, totuși viciile și patimile pot fi vindecate prin taina Pocăinței și Taina
Euharistiei, întrucât prin iertarea păcatelor i se restaurează omului puterea voinței asupra
faptelor sale, adică a conștientului asupra subconstientului. Iar prin Euharistie, Hristos întreg
(Care “înnoiește firile”) pătrunzând în trupul și sufletul nostru, îl schimbă, îl sfințește (îi
schimbă modul de ființare, nu ființa) și îl îndreaptă spre bine, spre virtute, opusul viciului (dar
numai dacă acel credincios vrea să se îndrepte, altfel cade din nou în aceleași greșeli).
Sunt unii care căutând să facă binele, dar neștiind care este acela, confundă binele cu
răul și îl săvârșesc pe acesta din urmă. Astfel prin ignorarea scopului suprem, binele, acțiunile
celui ce face răul crezând că face binele, sunt involuntare, iar blamabile numai dacă această
ignorare a scopului suprem își are principiul în persoana respectivă. Totuși, în receptarea
corectă a binelui sunt două căi: cea naturală, în care omul este predispus din naștere spre
săvârșirea binelui în conformitate cu adevărul, și calea educației și a exercițiului, prin care se
formează caracterul. Însă calea naturală poate privi nu numai virtutea ci și viciul. Dar chiar și
în acest caz, viciul și virtutea sunt voluntare, deoarece ceea ce primim de la natură este numai
o înclinație care nu afectează voința.
Pe acte suntem stăpâni de la început până la sfârșit, pe când pe dispozițiile habituale
suntem stăpâni numai la început; totuși suntem responsabili de direcția pe care o iau dispozitiile
habituale.
VI
De aici și până la finalul capitolului nouă se va prezenta virtutea curajului, apoi până la
sfârșitul cărții, pe cea a cumpătării.
“Teama este definită ca așteptare a unui rău”28. Însă curajul nu reprezintă lipsa temerii
(aceasta este temeritatea), căci unele temeri pot fi bune, precum teama de dezonorare. De
asemenea, nu trebuie să ne temem de lucrurile care nu se întâmplă din vina noastră și de cele

27
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 62, 1114 a 10.
28
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 64, 1115 a 10.

17
care nu sunt o consecință a viciului. Totuși sunt unii oameni care sunt lipsiți de teamă în
legătură cu acestea, dar nu pot fi numiți curajoși întrucât în unele situații se arată nobili, iar în
altele, lași. De aceea, curajul nu se manifestă în orice situație, ci numai în cele mai de temut,
iar “cel mai înfricoșător lucru este moartea”29, dar nu orice fel de moarte, ci numai aceea
aducătoare de glorie și onoare, care se întâlnește cel mai des pe câmpul de luptă (curajosul este
cel ce moare în frumusețe). Se mai constată la omul curajos și o dorință de a avea o moarte
glorioasă, raportându-se astfel diferit decât ceilalți oameni, la morțile obișnuite lipsite de glorie
(evitându-le).
VII
Sunt unele lucruri care depășind natura umană sunt înfricoșătoare pentru oricine, însă
nu în aceeași măsură a intensității.
“Omul curajos este lipsit de temă atât cât poate fi un om.”30 El chiar dacă se teme de
unele lucruri, le suporta cu fermitate.
Sunt și temeri nefondate, care ni se par înfricoșătoare, deși ele nu reprezintă un pericol.
Omul curajos nu este cel ce este numai lipsit de teamă, ci acela care se teme de ce,
pentru ce, cum și când trebuie. Curajos nu este cel care doar se raportează corect la teamă, ci
cel care are și ca scop binele.
Frica este specifică omului, iar cel care nu simte frica este nebun, ori insensibil la
durere. Temerarul este cel care exagerează prin îndrăzneală în fața pericolelor; el este un
imitator al curajului, neavând ca scop binele ci plăcerea adusă de laude.
Lașul este cel care se teme de lucruri ce nu implică teama. Astfel, el nu are nici speranță,
căci se descurajează repede, și nici încredere.
VIII
Există cinci feluri de curaj. Primul este cel militar despre care s-a vorbit anterior. Al
doilea este curajul civic foarte asemănător primului. Al treilea este curajul mercenarilor, dar
care este mai prejos decât celelate, deoarece izvorăște nu din onoare ci din teama de durere. Al
patrulea tip de curaj este experiența, întrucât un soldat de profesie, având experiența luptelor
este un mai bun razboinic, mai eficient decât altul cu un curaj civic, dar fara experiența luptelor.
Totuși, soldatul profesionist se teme mai mult de moarte decât de dezonoare, spre deosebire de
cetățeanul curajos, încât atunci când se află în inferioritate, soldații profesioniști fug, dar
cetățenii rămân să lupte preferând moartea în locul dezonoarei. Al cincilea tip de curaj este

29
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 65, 1115 a 26.
30
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 66, 1115 b 11.

18
mânia întrucât ea este “impulsul cel mai viu în fața pericolelor.”31 Însă oamenii curajosi doar
se folosesc de mânie în vederea înfăptuirii frumosului moral. Animalele însă nu au curaj, ele
mâniindu-se numai de teamă sau iratibilitate, nu ca un rezultat al curajului ca act moralmente
frumos. Chiar dacă cel ce se avântă spre pericol din mânie, nu poate fi numit curajos, cu toate
acestea, curajul stimulat de mânie pare cel mai natural, iar dacă este dirijat de rațiune, devine
curaj adevărat. Astfel, mânia fiind o virtute naturală, dirijată de înțelepciunea practică în
vederea stabilirii scopului suprem, devine virtute adevărată.
În ciuda celor spuse, curajul adevărat este unul singur, cel care reprezintă efectul
deprinderii binelui în viața omului, căci acesta datorită deprinderii, în orice situație, chiar și
neprevăzută, va reacționa în mod curajos. Astfel, celelate tipuri de curaj aparțin celor care doar
par curajosi, sau care sunt curajoși, dar nu până la capăt, nu complet.
IX
Curajul se poate manifesta în situații de temut și în situații favorabile care inspiră
încredere. Dintre acestea, curajul ce înfruntă lucruri dureroase este superior celuilalt, de vreme
ce este și mai dificil.
Scopul curajului este binele, deci este plăcut, însă la acest bine se ajunge prin suferințe
care fac ca scopul să pară neplăcut. Motivația celui curajos îi izvorăște din onoare, deoarece,
chiar dacă ea se atinge prin suferințe, este de preferat vieții și dezonoarei.32 Prin urmare, “nu
în orice virtute acțiunea este însoțită de plăcere, în afară de măsura în care ea își atinge
scopul.”33
X
Cele două părți iraționale ale sufletului sunt sediul impulsivității și sediul dorințelor.
Curajul reprezintă virtutea primeia, iar cumpătarea, celei de-a doua. Cumpătarea înseamnă
sănătate a spiritului și constituie măsura justă în privința plăcerii. Cumpătarea nu ține de suflet,
ci de trup, de plăcerile senzoriale. Dar nu de toate plăcerile senzoriale, deoarece, nu se poate
vorbi de excese în cazul văzului, auzului, mirositului și gustului; iar în cazul ultimelor două
plăcerea nu constă în senzația propriu-zisă ci în amintirea plăcerii asociată senzației. La fel și
în cazul viețuitoarelor, ele nu simt plăcerea văzând sau adulmecând prada, ci mâncând. “Leul
nu resimte plăcerea în a auzi mugetul boului, ci în a-l mânca”34, iar bucuria simțită înainte se
datorează anticipării momentului când va savura prada. Astfel, cumpătarea ține de simtul tactil

31
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 69, 1116 b 26.
32
Pe câmpul de luptă nu poți da înapoi și să îți păstrezi onoarea, ci numai prin moarte sau victorie.
33
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 72, 1117 b 16.
34
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 73, 1118 a 20.

19
în principal, și de cel al gustului în mod mult mai mic, întrucât cel care este necumpătat în
privința mâncării simte plăcere atunci când mănâncă mâncare cu gust bun, însa nu gustul îi
produce plăcerea (doar o condiționează), ci cantitatea mâncării consumate. Dar nu de întreg
corpul este legată plăcerea tactilă în cazul omului necumpătat, ci doar de unele părți.
XI
Dorințele sunt de două feluri: comune tuturor oamenilor și proprii sau particulare. De
exemplu, toți oamenii își doresc să bea sau să mănânce, însă fiecare are preferințele proprii în
legatură cu ce anume mănâncă sau bea, iar aceste preferințe, uneori sunt comune chiar și mai
multor persoane sau categorii de oameni. În ce privește dorințele naturale, cu greu se poate
greși, iar când se greșește, aceasta se face numai prin abuz. În ce privește dorințele particulare,
greșeala este mult mai comună, întrucât și spectrul greșelii este mai larg. Privitor la durere,
necumpătarea apare atunci când subiectul suferă în lipsa respective plăceri, adică din cauza
nevoii de plăcere. Suferința necumpătatului este și atunci când nu obține și când dorește
plăcerea, el scăpând de suferință numai în scurtul moment când simte plăcerea.35 “În schimb,
foarte puțini sunt cei ce renunță cu totul la plăceri sau se bucură de ele mai puțin decât trebuie.
O asemenea insensibilitate nu este deloc omenească.”36 Necumpătatul “iubește plăcerile mai
mult decât valorează ele, pe când omul cumpătat, dimpotrivă, se comportă conducându-se
după regula rațională.”37
XII
Necumpătarea în raport cu lașitatea este mai voluntară, întrucât prima ține de plăcere,
iar a două de durere. Plăcerea este preferată durerii ca un lucru ce nu generează imediat un
pericol. Totuși, lașitatea nu provoacă în sine durere, însa ea apare în situațiile de mare suferință
similare constrângerilor.
Necumpătarea este specifică omului stăpânit de dorință și copiilor. Copiii trebuie de
mici să își înfrâneze dorințele pentru a nu cădea pradă viciilor, deoarece “tendința spre plăcere

35
Tocmai prin acest fapt se poate confunda plăcerea cu binele, întrucât viața celui necumpătat este o continuă
suferință întreruptă ușor din când în când atunci când își satisface nevoia de plăcere; dar acea plăcere nu este
decât o stopare a suferinței. Astfel, momentele de nesuferință sunt asociate fericirii, iar actul plăcerii, binelui.
Acestea duc la o continuă afundare în viciu și la o suferință crescândă care cere un numar crescând de acte de
satisfacere a viciului.
36
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 75, 1119 a 6. În concepția creștină, privarea trupului de plăceri înseamnă
bucurie a sufletului. Voința liberă a omului se manifestă tocmai în favoarea durerii spre supunera trupului,
minții. Căci alegerea lucrurilor plăcute nu implică neapărat voința, însăși firea umană căzută fiind înclinată spre
plăcere, ci voința se manifestă prin alegerea lucrurilor neplăcute, dar în vederea unui scop pozitiv. Pentru
creștini, cumpătarea înseamnă asigurarea necesităților fiziologice ale trupului în vederea menținerii sănătații,
fericirea adevărată venind de la Dumnezeu.
37
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 76, 1119 a 20.

20
este insațiabilă.”38 Partea pasională a sufletului trebuie să se conformeze rațiunii, întocmai
cum un copil respectă preceptele pedagogului său.
Concluzii:
Actele sunt voluntare și involuntare, culpabile și neculpabile. Actele sunt voluntare
atunci când implică voința și rațiunea. Acestea dacă au un scop bun sunt lăudabile, iar dacă au
un scop rău, blamabile. Prin repetiție, ele în timp pot deveni virtuți dacă scopul lor este bun,
sau vicii, dacă scopul este rău. Actele sunt involuntare atunci când sunt împotriva voinței
executantului, acestea putând fi realizate prin constrângere sau din ignoranță.
Dacă un act este realizat în urma unei constrângeri, principiul fiind exterior, executantul
este neculpabil, dar numai în anumite situații. Pentru a fi neculpabil, executarea actului trebuie
să producă suferință și regret executantului. De asemenea, dacă executantul are de ales între
mai multe opțiuni, trebuie să o aleagă pe cea mai bună, sau cea mai puțin rea dintre ele, iar dacă
niciuna nu este acceptabilă raportată la frumosul moral, atunci pentru a nu cădea în dezonoare,
executantul trebuie să aleagă suferința proprie (singura opțiune mereu la îndemana, indiferent
de constrângere).
În realitate nu există act făcut din ignoranță care să nu fie blamabil, deoarece cu
siguranță a existat un anumit timp când executantul să fi putut alege să nu fie ignorant, însă a
ales ignoranța. Acest lucru conferă un anumit grad de vină, mai mică sau mai mare; atunci când
vina este mică, ea poate fi iertată în loc de blamată. De asemenea, atât raționalul, cât și
iraționalul aparțin omului, așa încat toate actele sunt voluntare, în afara celor produse în urma
unei constrângeri adevărate.
Fiecare act voluntar al omului presupune scop, deliberare și alegere a opțiunii potrivite
în functie de scop și de rațiune. Deliberarea nu se poate face decât între opțiuni și mijloace
posibile executantului. Deliberarea și alegerea celei mai bune opțiuni sunt specifice actului
moral.
Ceea ce fundamentează toate actele voluntare îl reprezintă scopul. Fiecare om are ca
scop binele pe care îl consideră el cel adevărat. Totusi, binele poate fi confundat cu plăcerea,
caz în care omul poate cădea în capcana viciului. Dacă scopul ar fi binele în acord cu adevărul,
atunci toate actele ar fi virtuoase, însă pentru a depista măsura justă în absolut toate cazurile,
este nevoie de multă experiență și timp.
Cele două părți iraționale ale sufletului sunt: sediul impulsivității și sediul dorințelor.
Curajul reprezintă virtutea primeia, iar cumpătarea, celei de-a doua.

38
ARISTOTEL, Etica nicomahică, p. 77, 1119 b 9.

21
Curajul adevărat se caracterizează prin lipsa temerii de moartea aducătoare de glorie,
prin lipsa temerii de lucrurile ce nu sunt o consecință a propriilor vicii sau a celor ce se întamplă
nu din vina noastră; prin teama de lucrurile potrivite, dar cu demnitate. De asemenea, curajul
fiind o virtute, trebuie să aibă ca scop frumosul moral. Indiferent de greutățile și suferințele
întalnite, curajosul le îndură, întrucât pentru el onoarea este mai de preț decât chiar viața.
Cumpătarea ține de plăcerea trupului, mai exact de plăcerea adusă de simțul tactil.
Această plăcere este comună și animalelor, însemnand că necumpatarea este animalică.

Concluzie generală / impresii


Primele trei cărți ale Eticii nicomahice sunt un deliciu intelectual. Foarte de apreciat
este scopul pe care Aristotel îl are în vedere, acela de a-și ajuta studenții să dobândească măsura
justă. Tocmai de aceea întreaga lucrare este presărată cu exemple comune menite să ușureze
atât intelegerea conceptelor, cât și să reprezinte modele de urmat sau de evitat.
Intersantă este și legătura pe care Aristotel o face între binele ca scop al omului și
politică al cărei scop este facilitarea binelui tuturor cetățenilor. Prin aceasta se scoate în
evidență nivelul de subordonare al politicii în raport cu poporul, dar se subliniază și caracterul
comunional al fericirii, întrucât numai în cadrul comunitatii se poate dobândi. De asemenea,
stabilirea corectă a binelui devine o prioritate, întrucât de ea depinde fericirea cetățenilor și
totodata succesul politicului. De aceea, în prima carte pregatindu-se terenul pentru
demonstrația din cartea a doua, se stabilesc conceptele-cheie de bine, fericire și scop,
înglobându-le pe toate acestea în a doua carte prin conceptul de virtute ca deprindere, al carei
scop aduce fericirea omului. Astfel, și politicul trebuie sa aibă în vedere promovarea virtuții
sau a măsurii juste, ca singura cale spre dobândirea fericirii de către cetațeni, cealaltă cale, a
viciilor ducând la suferința spirituală și totodată la declin politic.
Binele în viziunea lui Aristotel se rezumă la masura justă stabilită de rațiune, aplicată
în toate actele. În viziunea creștină, masura justă nu reprezintă un scop ci este un efect al relației
vii cu Binele absolut Care este Dumnezu. Astfel, lucrarea aristotelică nu este complet greșită,
ci mai degrabă incompletă arătând prin urmare ca etica sau morala creștină este cea desăvârșită.
Ca exemplu de superioritate evidentă a moralei creștine putem da concepția lui Aristotel ca
dispozițiile habituale (dintre acestea ne interesează virtuțile și viciile), sunt influențabile de
voința omului numai la început, ulterior ele nemaifiind dispuse schimbărilor. Concepția
creștină sesizează problema viciilor sufletești și trupești și a virtuților; în legatură cu virtuțile,
creștinismul subliniază faptul că, cu toate ca ajungând la o perfecționare mai mare a lor, totuși
oricând se poate cădea în păcate și chiar în vicii. Despre vicii se adaugă concepții aristotelice

22
remediul Spovedaniei și Împărtășaniei. Toate acestea, atât căderea din virtute în păcat, cât și
vindecarea viciilor sunt condiționate de voința omului. Omul singur, într-adevăr, nu poate face
nimic, însă Dumnezeu observând voința de îndreptare a celui vicios, îl ajută, iar respectând
libertatea tuturor oamenilor, pe cel virtuos îl lasă să cadă din virtute dacă așa dorește, așteptând
totuși în fiecare moment îndreptarea sa.
Aristotel mai spune că scopul specific omului este gândirea, iar practicandu-l se
dobândeste fericirea. Din perspectivă creștină, scopul omului este cunoașterea lui Dumnezeu,
iar fericirea se dobândește prin harul dumnezeiesc. Aici se remarcă antiteza dintre ceresc și
pământesc, dintre divin și omenesc. Aristotel situează fericirea în om, pe cand creștinismul în
Dumnezeu. De asemenea, situând fericirea într-un scop, scopul reprezentând și o datorie, se
poate vorbi despre “datoria de a fi fericit.” În creștinism, fericirea nu este tocmai o datorie, ci
un efect al iubirii lui Dumnezeu.

Bibliografie:
Aristotel, Etica nicomahică, Editura științifică și enciclopedică, București, 1988.

23