UNIVERSITATEA DE STAT A MOLDOVEI

FACULTATEA DE CHIMIE ȘI TEHNOLOGIE CHIMICĂ

Lucrul Individual
“MĂNĂSTIREA ȚÂPOVA”
La unitatea de curs
“Istoria și Cultura Civilizației Europene”

Autori:

Studentele grupei TPCM

NAFRAMIȚA Cristina

COJOCARU Elena

Conducător științific:

Profesor universitar

Arapu Valentin
 Chișinău - 2018

Lăcașurile de cult, mai ales mănăstirile, au jucat un rol colosal în istoria poporului
nostru românesc - unul dintre puținele popoare ale lumii care “s-a născut creștin”. Anume pe
lângă mănăstiri au fost întemeiate primele noastre școli și spitale, au fost fondate primele
tipografii. Aici au fost scrise și primele cronici, au fost create cele mai valoroase opere de artă.
Nu trebuie să uităm că mănăstirile au servit de-a lungul istoriei drept bastioane de apărare
împotriva nenumăraților invadatori (mai ales după ce Alexandru Lăpușneanu a distrus, din
porunca turcilor, cetățile Moldovei).
Calvarul prin care au trecut preoții, călugării și toți credincioșii după ocuparea în 1940 a
Basarabiei de către sovietici e de nedescris: majoritatea absolută a bisericilor și mănăstirilor din
ținut au fost închise, distruse sau transformate în adăposturi pentru vite, depozite pentru
păstrarea pesticidelor, spitale pentru bolnavii psihici etc.
Cu toate că după 1989, o dată cu revenirea noastră la credința strămoșească, au fost
restaurate și redeschise multe dintre bisericile și mănăstirile cândva închise, unele dintre ele mai
sunt și acum în ruine.
Din cele 32 de mănăstiri și schituri, situate pe teritoriul Republicii Moldova, una dintre
cele mai vechi și, totodată, mai valoroase din punct de vedere istoric, cultural și arhitectural, este,
fără îndoială, mănăstirea Țâpova. Inclusă în cele mai prestigioase cataloage turistice ale Europei,
mănăstirea, deși încă nerestaurată, este vizitată anual de zeci de mii de turiști din diferite țări ale
lumii.
N-a sosit timpul să purcedem la valorificarea tuturor bisericilor și mănăstirilor noastre
românești și la stabilirea unor rute turistice naționale și interbaționale de pelerinaj în aceste
puncte de magnetism spiritual înălțător?
Am considerat necesar să ne oprim mai întâi asupra câtorva date istorice care relevă
originea satului Țâpova, pe al cărui teritoriu este amplasată mănăstirea.
În partea de sud-est a raionului Rezina, deasupra malului stâncos al Nistrului, este așezat
un sătuc nu prea mare, cu o înfățișare patriarhală, numit Țâpova. Situată pe un platou, localitatea
domină împrejurimile prin priveliștea ce-o oferă tuturor locuitorilor și vizitatorilor ei: malurile
stâncoase, scăldate în verdeață,bătrânul Nistru ce-și mână domol apele la vale, iar în
depărtare,cât poate ochiul străbate, se întinde câmpia necuprinsă a Podoliei.
La Țâpova s-au găsit urme și mărturii ale civilizațiilor străvechi care vin tocmai din
secolul XII înaintea erei noastre. Astfel, pe piscul prăpăstios, situat între râpa Blănăriței și Valea
Satului, se conturează și azi ruinele unei cetăți, populate până la era noastră de triburi getice.
Arheologii Vâsoțki și Islaev, studiind stâncile de la Țâpova, au descoperit aici o necropolă geto-
dacică: geții din partea locului, venerându-l în mod deosebit pe Gebelezis, zeul ceresc al luminii,
își ardeau răposații (eliberat astfel de trup,sufletul putea urca mai ușor în ceruri), iar cenușa o
puneau în ulcioare de lut, pe care le așezau în nișe speciale, săpate în stâncă. În grote, dar și pe
pietrele acoperite cu mușchi verde poți vedea ruine străvechi, alfabete antice, zgâriate în piatră,
care așteaptă să fie descifrate...
Satul Țâpova s-a format relativ târziu pe lângă mănăstirea deja existentă, fiind atestat
documentar abia la 1746. Denumirea localității pare a se trage de la “țipăt”. Dacă ar fi să dăm
crezare legendelor care circulă prin părțile locului, aceasta ar putea fi în egală măsură țipătul
îndureratului Orfeu, al preafrumoasei Lala, al nefericitului Haralambie etc. Dar mai credibilă
pare a fi versiunea conform căreia numele satului ar proveni nu de la un țipăt uman, ci de la
vuietul râușorului Țâpova care, nu departe de mănăstire, se prăbușește “țipând” de pe malurile
abrupte, formând numeroase cascade. Nu poate fi trecută cu vederea nici ipoteza conform căreia
denumirea satului s-ar trage de la vechea cetate geto-dacă, amintită mai sus, care ar fi purtat în
antichitate numele de “Țâpova”.
Doar pe parcursul a opt ani, din 1932 până în 1940, când Basarabia a fost anexată la
Imperiul Sovietic, localitatea s-a numit “Ștefan cel Mare”, după care a revenit la vechea
denumire.
La început satul era alcătuit din câteva răzeșii și clăcășii așezați pe moșia mănăstirii. La
1842, o data cu desființarea mănăstirii (și alipirea ei la mănăstirea Saharna) moșia în cauză a fost
trecută în posesia mănăstirii Căpriana, ca mai târziu să se exproprieze în întregime și să se
parceleze în loturi la țărani.
În prezent Țâpova-sat în componența primăriei Lalova, are o populație de circa 300
locuitori, ocupați prin tradiția de veacuri cu agricultura, creșterea vitelor, și, într-o măsură mai
mica, cu vânătoarea, pescuitul, comerțul…Satul are școală primară, punct medical, cămin
cultural, magazin, câteva prăvălii etc. Cel mai impunător și, totodată, mai valoros edificiu al
satului a fost și rămâne, însă, mănăstirea din localitate. În prezent, când agricultura trece printr-o
criză profundă , anume de mănăstire sunt legate perspectivele dezvoltării satului : satisfacerea
necesităților materiale și spirituale ale nenumăraților ei vizitatori devine îndoelnică fără
dezvoltarea în continuare a sferei de deservire, a turismului rural, a meșteșugurilor populare...
Informații curioase privind istoria nescrisă a mănăstirii ne oferă legende care mai dăinuie
pe aceste meleaguri. Una din ele afirmă că anume aici,în “mănăstirea de la Țâpova”, la marginea
Traciei, a murit poetul mitologic trac Orfeu, iar mormântul lui se află într-o nișă de la poalele
cascadei și-l poți recunoaște după o plită cu șapte găuri. Despre Orfeu,considerat a fi părintele
poeziei, se spune că-i erau cântecele atât de minunate încât înblânzeau fiarele sălbatice, vindecau
pe cei bolnavi, înmuiau până și inima pietrelor, făcându-le să suspine. Dar iată că se îndrăgosti
Orfeu de nimfa Euridice. Însă, chiar în ziua nunții lor, Euridice fu mușcată de un șarpe veninos și
muri în brațele lui Orfeu. După pierderea Euridicei, Orfeu s-a retras în locurile sălbatice de la
marginile Traciei, cât mai departe de lume, unde a și murit. Se spune că femeile trace, menadele
lui Dionisos, furioase că poetul nu le împărtășea iubirea, l-ar fi sfâșiat, aruncându-i capul și lira
în apele râului Hebru. Legenda spune că trupul poetului, căzut în apă, a fost pescuit de un păstor
și “ascuns în peștera de lângă cascada cea mare, la poalele cetății geților” pe malul Nistrului.
O altă legendă spune că anume la Țâpova, în schitul din stâncă, s-a cununat Ștefan cel
Mare cu preafrumoasa Maria Voichița, asemuită probabil de purtătorii de secole a acestei legende
cu Marușca, presupusă a fi fost prima soție a lui Ștefan cel Mare în perioada predomniei Sale.
Dintr-o inscripție pe o icoană a Maicii Domnului, găsită la mănăstire, aflăm că Maria, cu care s-a
cununat Ștefan la Țâpova, ”au rămas singură de tată și de mamă la vârsta de 18 ani, care iaste
acum... stăpâna cetățății după moștenire.”
O legendă deosebit de răspândită care circulă pe aceste teritorii și care a ajuns până în
zilele noastre este cea despre râpa lui Haralamb. Legenda povestește că: acest Haralamb,
pârcălab de Orhei pe vremea domniei lui Vasile Lupu, făcuse mare pasiune pentru o frumusețe de
fată cu numele Lala. A mers tocmai la Țarigrad de unde a adus tot ce se putea mai scump pentru
doamna inimii sale. Când l-a chemat domnitorul să dea banii adunați de la supuși în haznaua
statului, nu avea o lețcaie la suflet. Negăsind ieșire din această mare încurcătură, din disperare,
cei doi îndrăgostiți s-au aruncat de pe stânca schitului în hău. Zice-se că de atunci satul din
preajmă se numește Lalova, iar prăpastia în care au căzut cei doi - “râpa lui Haralamb”.
Istoria schitului din stâncă
Mănăstirea Țâpova este alcătuită din biserica nouă din deal și din vechiul schit săpat în
stânca Nistrului, cu bisericuțele și chiliile înfundate în blocurile de piatră ”asemenea unor cuiburi
de vulturi”.
“Când și de cine a fost înființat acest schit, nu se știe, afirmă arhimandritul Visarion Puiu
în lucrarea sa ”Mănăstirile din Basarabia”, editată în anul 1919 la Chișinău. Se presupune că și
acest schit, ca și peșterile săpate în malurile Nistrului, a slujit creștinilor drept refugiu de frica
tătarilor încă de prin veacul al XIII-lea”.
Istoricul basarabean Ștefan Ciobanu, în monografia sa despre Basarabia (editată în același
an,1919), scria: ”În malurile stâncoase ale Nistrului și Răutului sunt câteva peșteri, care au servit
ca biserici, poate chiar în primele veacuri ale creștinismului, servind totodată și ca adăposturi în
timpurile de mai pe urmă. Așa este biserica din Saharna (jud.Soroca), biserica din Neporotova
(jud.Hotin), biserica din Țâpova (jud. Orhei)...Aceste biserici ... au pe lângă ele și peșteri, chilii
pentru călugări.”
Cele afirmate de Ștefan Ciobanu au fost confirmate,pe parcursul anilor,de mai mulți
cercetători contemporani.”Mănăstirile rupestre,constată în unul din articolele sale cunoscutul
arhitect Eugen Bâzgu,sunt un produs al gândirii isihaste..Ele sunt specifice etapei de
implementare și răspândire a creștinismului(care cuprinde,la români,secolele II-VIII ale erei
noastre),unele dintre ele menținându-și funcțiile și mai târziu.”
Este semnificativă,în acest sens,și opinia ilustrului cercetător roman Mircea Păcurariu
care,în fundamentale sa lucrare “Istoria bisericii ortodoxe române”,menționează: “Mai
consemnăm aici și câteva interesante descoperiri arheologice din NE Republicii Moldova.Este
vorba de câteva complexe monahale și bisericuțe rupestre,cele mai multe săpate în malul stâncos
al Nistrului,la Țâpova și Saharna(Rezina),Beschirova și Japca(Camenca),Cormani și
Naslavcea(din fostul județ Hotin).După părerea arheologilor,ele datează din primul mileniu
creștin.”
Pentru a stabili cu precizie timpul apariției schitului din stâncă este nevoie de noi
cercetări,mai ales de ordin arheologic.Dar,din citatele de mai sus se poate,totuși,conchide că
primele chili ale mănăstirii Țâpova au fost săpate în piatră încă în mileniul I al erei noastre,ea
fiind una din cele mai vechi nu numai în Republica Moldova,ci și în Europa de Sud-Est.
Situat într-un loc aproape de nepătruns,tăinuit,scobit într-un perete de stâncă,schitul
seamănă mai mult cu o cetate,decât un lăcaș de cult.Nu întâmplător e numit de mai vechi
cronicari,dar și de locuitorii satului-Horodiște,adică Orașul-Cetate.
Plasat la o margine a Moldovei- țara așezată “în calea tuturor răutăților”- într-o regiune în
care vitejii nostril strămoși păzeau hotarele dinspre Nistru cu o mână pe plug și cu cealalta pe
sabie,schitul din stâncă a servit,cu adevărat,chiar de la începuturi,drept adăpost al populației
creștine locale în calea numeroșilor cotropitori:turci,tătari,poloni,maghiari,cazaci,moscali...
Acest lucru îl dovedesc nu numai chiliile de ascunzătoare sau gangul tăinuit-cale de
refugiu pentru călugări în timp de primejdii,care sfredelește dealul de piatră dintr-o parte în
cealaltă-,ci și așezarea acestor biserici și chilii între stânci acoperite cu păduri imense,aproape
inaccesibile omului.Alexandru Veltman în “Amintiri despre Basarabia” scrie că în secolul al
XIX-lea la mănăstire se mai păstrau câteva arme de foc de pe timpurile marelui Ștefan cel
Mare,peretele exterior din blăni de stejar fiind prevăzut cu metereze pentru tragere.
Locuitorii ei de-a lungul veacurilor au fost deopotrivă:călugări și oșteni,preoți și
străjeri,cărturari și cioplitori în stâncă..Schitul din stânca este alcătuit din două părți-veche și
nouă- și structurat în trei nivele.Dintre cele trei biserici,care intră în componența schitului,cea
mai veche este bisericuța cu hramul “Înălțarea Sfintei Cruci”.Mai târziu au fost înălțate biserica
cu hramul Sf. Nicolae și biserica cea nouă care a funcționat până la închiderea mănăstirii în
1949,cu hramul Adormirii Maicii Domnului.Primele două biserici au fost năruite.
Nu avem încă date exacte referitoare la vechimea bisericuței cu hramul “Înălțarea Sfintei
Cruci”.Dar nu este exclus ca ea să dateze încă “din primul mileniu creștin”,așa cum presupun
Ștefan Ciobanu,Mircea Păcurariu,Eugen Bâzgu și alți cercetători.
Cât privește biserica cu hramul Sf.Nicolae,în ea s-au găsit două icoane vechi(în 1939 ele
se păstrau în muzeul istorico-arheologic din Chișinău),una a Maicii Domnului și alta a Sf. Ierarh
Nicolae,ambele purtând pe vers inscripții slavonești.Pe inscripția de pe icoana Maicii Domnului
citim:”Această sfântă icoană s-au arătat în văzduh,deasupra stâncii la anul 1666 după nașterea lui
Hristos,în zilele Episcopului Damian care au și locuit în cetatatea Basarabiei(adică la
mănăstire).Eu,Episcopul Damian,am pus această icoană în biserica Sf.Ierarh Nicolae ce o
zidisem în Scală din în jos de cetate...”
 Cea de-a doua inscripție,de pe icoana Sf. Nicolae,afirmă următoarele:”Această sfântă
icoană a lui Ierarh Nicolae este pusă în biserica lui de Domnul Mire Mariei,Kir-Ștefan,căruia este
voința a se însoși și cununa în noua bisercă cu osârdia lui făcută.”
Din prima inscripție reiese că biserica cu hramul Sf.Nicolae ar fi zidită de Episcopul
Damian,din cea de-a doua – că ea ar fi fost făcută de mirele Mariei(adică de Ștefan cel
Mare).Aici se cere o explicație:bisericile din stâncă până în secolul al XIX-lea aveau un regim
neregulat,în vremurile grele de restriște rămânând multă vreme închise și părăsite.Abia după ce
trecea “furtuna”,viața își relua cursul ei firesc și bisericile se redeschideau. Posibil că episcopul
Damian,care a trăit pe la mijlocul secolului al XVII-lea ,să fi redeschis ,după o lungă perioadă de
prigonire a călugărilor ,schitul din stâncă și să fi reașezat în biserică icoanele păstrate în
răstimpul refujiului în popor,scriind și inscripțiile de care am vorbit mai sus. Astfel, nu e exclusă
nici ipoteza conform căreia biserica Sf.Nicolae din stâncă ar putea fi chiar o ctitorie a
domnitorului Ștefan cel Mare și Sfânt. La 1756 schitul este redeschis. Tot atunci, logofătul
moldovean Radu Racoviță închină pământul acestui sfânt lăcaș mănăstirii Dobrovăț din județul
Vaslui. Anume în această perioadă este construită biserica cea nouă cu hramul Adormirii Maicii
Domnului.Iată ce relatează, în acest sens, Enciclopedia “Literatura și Arta Moldovei”:”Partea
nouă a fost construită în 1756. La început s-a săpat în stâncă biserica nouă, iar mai târziu –
chiliile și dependințele...Partea nouă a mănăstirii de asemenea are un aspect de cavernă și se
deosebește de acea veche prin forme geometrice bine pronunțate.”
Apreciind valoarea arhitectonică a bisericii cu hramul Adormirii Maicii Domnului,
cercetătorul Vlad Ghimpu în studiul său “Biserici și Mănăstiri Medievale în Basarabia”
menționează că ea “exprimă simbolic mesajul de adio spus bisericilor de tip adițional, ce au
reprezentat foarte expresiv arhitectura ecleziastică și ritualul românilor în evul mediu, încheind
astfel o epocă artistică glorioasă și pregătind evoluția spre epoca modernă. Biserica rupestră de la
mănăstirea Țâpova vine să încheie, cel mai timpuriu, procesul de unificare general-românească,
contaminarea stilului moldovenesc cu cel muntenesc, începută în Moldova la mănăstirea Galata
din Iași, anul 1583.”
În 1776 schitul a fost reînnoit de monahul Vartolomeu, întemeietorul mănăstirii Saharna
care, găsindu-l părăsit, i-a reparat chiliile și biserica și a reînceput să oficieze slujbe în ea.
În prima jumătate a secolului XIX schitul din stâncă a fost reconstruit. S-au restabilit
zidurile distruse, au fost făcute ancadramentele ferestrelor și ușilor, mai fiind construită și o
galerie acoperită care se sprijinea pe stâlpi de lemn.
Toate aceste biserici – peșteri au o construcție simplă, fiind făcute de cele mai multe ori
de voluntari, lipsiți de experiență, dar marea credință pe care o purtau în suflet îi ajuta să ridice
de fiecare dată minunate lăcașuri menite să slujească Domnului și neamului românesc.
 Chiar dacă din punct de vedere al artei schitul din stâncă de la Țâpova prezintă mai puțin
interes decât, să zicem, bisericile – peșteri din Capadochia, în care călugării au lăsat adevărate
opere de artă, acest fapt nu-i scade nicidecum din importanță.
Deși călugării de la Țâpova nu au avut timp, nici liniștea necesară să dea frâu liber
imaginației lor artistice, pentru a dăltui în piatră scene din viața monahală, în chiliile lor – aceste
“cuiburi de vulturi ”-s-a păstrat, totuși, ceva din ființa noastră națională.Ei ne-au transmis cu
toată puterea lor de credință o istorie , nescrisă, a demnității și conștiinței noastre de neam.
Schitul din stâncă de piatră este amplasat pe un loc excepțional de frumos.Stânca de
piatră scoate în relief,în partea dinspre râu,numai fațadele,schitul,cele trei bisericuțe,chiliile și
acareturile fiind camuflate în interiorul malului.Spre vest dealul e acoperit cu o dumbravă,spre
nord-est povârnișul cade brusc în albia Nistrului,iar sus pe platou,în partea de sud,se întind
ogoarele mănăstirii.
Privind cu atenție forma de relief deasupra schitului,vom observa un Leu Culcat care
străjuiește cu fidelitate granițele ciuntite ale plaiurilor noastre românești.Dinspre râu stânca în
care este săpat schitul ni se va arăta ca o copie fidelă a Sfinxului sculptat în calcar.
Am menționat deja că schitul rupestru este alcătuit din trei complexe monastice.Cel mai
nou –biserica cu hramul “Adormirii Maicii Domnului”- are două rânduri etajate.În partea stângă
a rândului de jos se găsesc două încăperi separate printr-un contrafort din stâncă,una servind
pentru prescurărie,azi îm ruină(se văd doar urmele cuptorului),cealaltă – drept magazie. În partea
dreaptă se găsește pivnița,de asemenea săpată în stâncă,la o adâncime de 7 m. Deasupra pivniței
este este situată clopotnița,o încăpere mică săpată în piatră, în care se adăposteau trei clopote
vechi fără inscripție. La etajul doi se putea urca pe o scară din câteva trepte din lemn,așezate în
piatră. În fața chiliilor se afla (până la 1949) un cerdac de lemn, sub un acoperiș de șindrilă. În
mijloc e amplasată biserica,în dreapta – două încăperi, trapeza și o chilie, iar în stânga – alte
cinci chilii.
Deasupra ușii, la intrarea în biserica cu hramul “Adormirii Maicii Domnului” era pictată
icoana “Cina cea de taină”. Planul de situație al bisericii e cel basilical. Prima încăpere o
formează naosul de formă aproape pătrată. La început era mai mic, cu timpul s-a mai lărgit,
astăzi având adâncimea de 8.20 m, lățimea de 7.70m, iar înălțimea de 2.90m.
La intrare,în partea stângă,se află strana,tăiată în piatră, în dreapta (partea săpată mai
târziu) este o masă, de asemenea tăiată în piatră, iar în partea din urmă naosului sunt amplasați
doi stâlpi de piatră de formă octogonală, pentru susținerea tavanului. Tavanul are în mijloc o
cupola în formă de calotă sferică cu adâncimea de 2m. Din centrul cupolei atârna un policandru
lucrat frumos în metal și ornamentat cu email. Naosul e despărțit de altar printr-un perete cu
grosimea de 0.40 m în care erau scobite ușile împărătești și diaconești, perete de care se sprijinea
iconostasul. Lumina pătrunde prin trei ferestre, două în naos și una în altar, evident în peretele
dinspre Nistru, la răsărit. Iconostasul era format din trei rânduri de icoane și portalul. Ușile
împărătești erau din lemn, sculptate în figuri mici geometrice, aici era pictată și icoana “Buna
Vestire”. Picturile erau vechi, putând fi appreciate, după facture lor, ca fiind executate pe la finele
secolului al XVIII-lea. Deasupra iconostasului era săpată în perete o ghirlandă de frunze. Altarul
evident este mai mic, are adâncimea de 2.70m , iar lățimea de 4.70m, în peretele din față era
săpată o nișă pentru jertfelnic, iar în cel din dreapta o nișă pentru spălător. Pereții bisericii sunt
văruiți în alb.
Deasupra schitului coasta este tăiată drept, văzându-se numai crestele pleșuve de piatră.
La 25m în sus și ceva mai spre Apus de acest schit se văd urmele a încă două chili. În primul loc
ar fi fost bisericuța cu hramul Sf. Ierarh Nicolae, despre care amintește inscripția lui Damian de
pe icoana Maicii Domnului. În prezent acest complex monastic este o ruină. Lângă peretele din
față se mai vede o ridicătură din piatră,ce ar fi servit pentru jertfelnic și în fața lui un spațiu mai
larg, naosul, iar de aici încolo un șir de săpături, încăperi ce comunicau una cu alta. Din aceste
nouă chili, prin intermediul unei găuri cu diametrul de 0.60m, se trecea în alte trei chili care
serveau drept adăpost al călugărilor în caz de primejdie. Acea gaură mica de trecere se închidea
cu o ușă de fier și rămânea neobservată. Sub acest șir de chili, în rândul celor de jos, se ma văd
urmele a încă două chili, tot din vechime.
Ceva mai la dreapta, în rândul celor de sus (descrise), sunt încă două surpături unde ar fi
fost încă o bisericuță mai veche, cu hramul “Înălțarea Sfintei Cruci” și unde astăzi cu mare
dificultate se mai poate urca. În mijloc se observă urma unei mici ridicături pătrate- locul
prestolului, probabil, - iar în peretele din față, în colt, se mai afla o mica scobitură.
În unele chilii se pot vedea și astăzi locurile unde au fost scobite paturile de piatră, urmele
cuptoarelor și sobelor. În unele locuri tavanul este înnegrit din cauza fumului. Toate schiturile
comunicau între ele prin intermediul unor scări în spirală, săpate în piatră,și care urcau până sus,
în deal.
După ce vremurile s-au mai liniștit, crescând și numărul călugărilor în chiliile din stâncă,
s-a început construcția schitului din deal cu hramul “Adormirii Maicii Domnului”.
Biserica s-a zidit pe parcursul a câțiva ani buni, în primul an cheltuindu-se 1321 lei, în
1828 – 1548 lei și 26 parale, în 1829 – 1274 lei și 81 parale, în 1830 – 1812 lei și 29 parale, iar în
anul 1831 - 2176 lei și 35 parale, an în care s-a finisat și construcția. Până la 1842, această
biserică a fost numită mănăstirea Horodiște. În acest an mănăstirea este desființată, fiind alipită
mănăstirii Saharna, iar pământul ei trecut în proprietatea mănăstirii Căpriana din Lăpușna.
Mănăstirea a fost desființată pe motiv că “locașul e vechi și avariat”.
Schitul a fost sub conducerea mănăstirii Saharna până la 19 noiembrie 1920, când și-a
recăpătat independent și numele.
Începând cu anul 1904, când ocârmuirea rusească își împroprietărește schitul cu două
desetine de pământ din împrejmuirile bisericii, acesta supus unor schimbări esențiale. Între anii
1910 -1912, sub oblăduirea starețului Sofronie Neaga, biserica a fost reînnoită din temelii,
alipindu-i-se la intrare o nouă clopotniță din piatră, în locul celei vechi, din lemn.
Pe lângă biserică, s-au mai construit patru case din piatră, în locul celor vechi, împrejurul
curții mai fiind construit și un gard, de asemenea din piatră.
Schitul din deal este situat în partea de răsărit a satului Țâpova. Intrarea în curte se face
prin partea de nord-vest a satului. La dreapta, la intrare în curtea mănăstirii, se află clădirea
stăreției, în partea de miază-noapte erau situate clădirile atelierelor, iar la miază-zi – clădirile
personalului și chiliile.
În mijlocul curții se ridică maiestuos biserica. În partea de miază-zi a bisericii, la intrare,
se află mormintele stareților Sofronie Neaga și Arsenie Dudnic.
Biserica este așezată în formă de cruce dreaptă alcătuită dintr-un nartex, naos și absida
altarului, cu adaosul pridvorului la apus. Biserica fiind zidită între 1827-1831 și reînnoită la
1912, face parte din tipul bisericilor construite în epoca decadentă. Corpul bisericii e zidit din
piatră, cu mortar de var și nisip, și se ridică direct din temelie fără să se vadă urma vre-unui
soclu. Grosimea zidurilor este de 1.10m. Decorația din exteriorul bisericii este deosebit de
simplă. De jur-împrejurul bisericii se văd o serie de panouri în formă dreptunghiulară, vopsite în
cenușiu, iar restul ieșirilor – în alb. Cornișa este formată dintr-un brâu din mai multe muluri pe
care se sprijină acoperișul bisericii. Ferestrele și ușa de la intrare sunt arcuite în stil bizantin. Atât
la intrare, în față, cât și în părțile laterale ale pridvorului se află câte un fronton triunghiular.
Deasupra ușii se vede o fereastră mica rotundă, ambele încadrate în partea superioară într-un
chenar mural simplu. Deasupra pridvorului se înalță turla clopotniței, de forma unui pătrat,
așezată pe un pandantif înalt și prevăzută cu patru ferestre ascuțite în partea superioară. Același
fel de ornamentare văd și pe turlă – brâuri și linii murale. Cornișa superioară, arcuită în accolade
și alcătuită dintr-un brâu din mai multe linii, susține acoperișul turlei de formă piramidală. În
partea răsătiteană se mai vede un turnuleț mic, decorativ, cu un acoperiș original, în formă de
ceapă.
Intrarea în biserică se face prin partea de apus, prin intermediul unei uși de lemn, înaltă
de 2,70 m și lată de 1,40 m. Prima încăpere o formează pridvorul cu adâncimea de 1,85 m, iar
lățimea de 3,90 m. În dreapta și stânga pridvorului se află câte o ușă, prin care se intră în câte-o
camera mică, fiecare cu câte o fereastră în partea lateral. Din camera stângă se poate urca, pe
scări, spre turnul clopotniței, unde se păstrau șase clopote. Mai toate aveau inscripții cu numele
fabricii și localitatea, cele două mari având basoreliefuri.
Din pridvor, prin intermediul unei uși de aceeași formă și mărime, se intră în nartex.
Deasupra ușii era plasată icoana hramului “Adormirii Maicii Domnului”, pictată de monahul
Iosaf de la Noul Neamț în anul 1926. Nartexul mic, cu adâncimea de 2,50 m. iar lățimea de 4 m,
comunică cu naosul printr-o deschidere de 2,50 m, arcuită în partea superioară.
 Naosul are formă neregulată, în partea de apus având o adâncime de 3,40 m și lățimea de
5 m, în celelate părți adâncimea fiind de 4,50 m, iar lățimea de 7 m. Bolta din partea apuseană
este la fel ca borta din nartex, pe când cea răsătiteană are forma unei calote sferice, sprijinită pe
patru arcuri. Lumina pătrunde prin două ferestre zăbrelite cu gratii de fier, cu înălțimea de 2,20
m, iar lățimea de 1,10 m, așezate în părțile laterale ale naosului.
Altarul are formă dreptunghiulară cu adâncimea de 4,65 m, și lățimea de 5,20 m, fiind
despărțit de naos printr-o frumoasă catapeteasmă. În față, la răsărit, are o fereastră de aceeași
formă și mărime cu cele din naos, în partea de miază-noapte se vede o nișă cu portițe, înaltă de
1,10 m, în partea de miază-zi se află o ușă care dă într-o camera, pălimăria lipită de altar, cu
adâncimea de 2,25 m și lățimea de 3,60 m, prevăzută cu o fereastră în partea de miază-zi și cu o
ușă la apus.
Și în interior ornamentația decorativă murală este simplă, de jur-împrejurul cupolei de pe
naos se vede un brâu mural din mai multe linii secondat de un chenar dințat, unn mic chenar
mural de asemenea se vede și pe arcurile de boltă. În schimb, catapeteasma bisericii era o
adevărată podoabă. Ușile împărătești înalte erau frumos sculptate și poleite cu aur, având
încadrate icoanele celor patru evangheliști și a Bunei Vestiri. În rândul întâi din portal se vedeau
icoanele în mărime naturală puse în rame și colonete poleite cu aur. Deasupra ușilor împărătești
era plasată icoana “Cina cea de taină”, frumos aurită. Întreaga catapeteasmă era sculptată în
motive florale și geometrice și poleită cu aur pe un fond albastru. Icoanele sfinților erau pictate
în culori vii, cu multe revărsări de aur. O bună parte din picturile murale, ceva mai șterse decât
picturile catapetesmei, au fost făcute la 1912, celelalte - mai târziu.
Dintre icoanele cele mai vechi care au îmbrăcat biserica până în momentul când a fost
devastate de sovietici trebuie amintite mai cu seamă două – icoana Mântuitorului și icoana
Maicii Domnului cu pruncul în brațe. Ambele icoane erau pictate pe lemn și aveau mărimea de 1
× 0,80 m. Atât compoziția icoanei, cât și picture erau de o valoare artistică inestimabilă. Nu se
cunoaște nici autorul, nici anul când au fost făcute. Se presupune că sunt foarte vechi, ținând cont
mai ales de caracteristica bizantină a picturilor.
În biserică se mai găseau și alte icoane dintre care se remarca în mod deosebit icoana
Maicii Domnului, socotită ca făcătoare de minuni.
Mănăstirea Țâpova, ca de altfel și toate celelalte complexe monahale de pe Nistru, a
întreținut o importantă activitate cărturărească chiar de la începuturile funcționării sale. Anume la
această mănăstire s-au păstrat mult timp două fragmente de manuscrise - „Nomocanon” și
„Octoih”, ambele datând din sec. Al XIII-lea. În 1939 mănăstirea dispunea de o bibliotecă destul
de bogată, care pe lângă cărțile de ritual, mai avea un număr impunător de cărți
bisericești,diverse cărți cu caracter etic. Dintre cărțile care aduceau faimă bibliotecii mănăstirii
au fost:
1. O Evanghelie din timpul domnitorului Grigore Ioan Voievod și a Preasfințitului Kir
Gavriil,Iași 1767.
2. O Evanghelie îmbrăcată în catifea și având în față medalioane suflate cu aur,tipărită la
Moscova în anul 1789.
3. Un penticostar tipărit la Moscova în anul 1790, legat în scoarță de lemn cu copertă din piele.
4. Un penticostar tipărit la Râmnic în anul 1785.
5. Un tipicar tipărit la Kiev în 1785.
6. Un volum cu viețile sfinților,tipărit la Moscova în anul 1795.
În concluzie, am dori să accentuăm faptul că, mănăstirea, ocrotită de această stâncă
milenară, le-a servit moldovenilor de secole la rând scut de apărare în lupta lor aprigă pentru
libertate și independență. Mănăstirea Țâpova – un bastion, care a salvat atâtea și atâtea generații
de băștinași de robia tătaro-turcească, e o expresie vie a memoriei poporului.
Vă invităm să vizitaţi acest colţişor de rai din ţara noastră, care a văzut faptele eroice ale
marilor voievozi, şi a ocrotit poporul nostru în faţa duşmanilor, dar mai ales a fost martorul
biruinţelor spirituale a multor sihaştri, prin rugăciunile cărora neamul nostru nu s-a pierdut,
călcat de multe neamuri, ci viază şi luptă să-şi păstreze identitatea naţională şi spirituală. Sperăm
cu ajutorul lui Dumnezeu să devenim urmaşi demni de gloria strămoşilor noştri.

Bibliografie
Bâzgu E. Mănăstirile rupestre din bazinul fluviului Nistru - monumente cu valoare de unicat în
Europa. / / „Natura”, ianuarie 2002, pag. 7.
Buburuz P. Biserica din Moldova : căile martirajului. / / „Terra Moldaviae”,Ago- Dacia,
Chișinău,1993.
Cetatea focului sacru. Editura Solteris,Piatra-Neamț,2003.
Ciobanu Ș. Mănăstirea Țâpova : a sosit timpul renașterii? / / „Farul Nistrean”,17 iulie 1993.
Gane C. Trecute vieți de doamne și domnițe. Chișinău, Universitas,1991.
Grițcu I. Meșterul Manole și ... râpa lui Haralamb. „Cuvântul”, 18 iunie 1999.
Ghimpu V. Biserici și mănăstiri medievale în Basarabia. Editura Tyragetia, Chișinău 2000.
Ilmițchi L. Mănăstirile și schiturile din Basarabia. Chișinău,Museum,1999.
Literatura și arta Moldovei. Enciclopedie în două volume. Vol II, Chișinău, 1986.
Lăcașuri sfinte din Basarabia. Editura Alfa și Omega, Chișinău, 2001.
Mănăstiri Basarabene. Chișinău, 1995.
Păcurariu M. Istoria Bisericii Ortodoxe Române. Chișinău, Știința, 1993.
Țopa T., Iașcenco T. Monumente milenare. Chișinău, 1998.
A.N.R.M.,fond 1135,inv. 2,dosar 66 – Dosarul parohiei Mănăstirea „Ștefan cel Mare”, comuna
Horodiște, județul Orhei. Monografia 7.
Grițcu I., Iftodi L. Mănăstirea Țâpova. Chișinău, 2005.