qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu

iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa
sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyu
iopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfg
hjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcv
Departamentul de Învăţământ la
Distanţă şi Formare Continuă
bnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnmqwe
Facultatea de Drept şi Ştiinte Social-Politice

rtyuiopasdfghjklzxcvbnmqwertyuiopa Coordonator de disciplină:

sdfghjklzxcvbnmqwertyuiopasdfghjkl
Prof. univ. dr. Sache NECULAESCU

zxcvbnmqwertyuiopasdfghjklzxcvbnm
qwertyuiopasdfghjklzxcvbnmrtyuiopa 1
 2016-2017

UVT
DREPT CIVIL. TEORIA
GENERALĂ A OBLIGAŢIILOR

Suport de curs – învăţământ la distanţă

Drept, Anul II, Semestrul II

Prezentul curs este protejat potrivit legii dreptului de autor şi orice folosire alta
decât în scopuri personale este interzisă de lege sub sancţiune penală
2
 SEMNIFICAŢIA PICTOGRAMELOR

 = INFORMAŢII DE REFERINŢĂ/CUVINTE CHEIE

= TEST DE AUTOEVALUARE

= BIBLIOGRAFIE

= TIMPUL NECESAR PENTRU STUDIUL UNEI UNITĂȚI DE ÎNVĂȚARE

= INFORMAŢII SUPLIMENTARE PUTEŢI GĂSI PE PLATFORMA ID .

3
 CUPRINS - Studiu individual (S.I.)

1. Modulul I. Contractul şi actul juridic unilateral – izvoare ale obligaţii

Unitatea de învăţare 1: Contractul – izvor de obligaţii.
Unitatea de învăţare 2: Actul juridic unilateral - izvor de obligaţii.
2. Modulul II. Faptul juridic licit – izvor de obligaţii
Unitatea de învăţare 3: Faptul juridic licit - izvor de obligaţii.
3. Modulul III. Răspunderea civilă – izvor de obligaţii
Unitatea de învăţare 4: Răspunderea civilă – izvor de obligaţii.

4
 MODULUL I
CONTRACTUL ŞI ACTUL JURIDIC CIVIL –
IZVOARE ALE OBLIGAŢIILOR

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I. 8: Contractul – izvor de obligaţii.

= 12 ore

 U.I. 9: Actul juridic unilateral – izvor de obligaţii.

= 2 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind contractul şi

actul juridic unilateral, ca izvoare ale obligaţiilor.

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind

contractul (noţiune, formarea acestuia şi efectele specifice contractelor
sinalagmatice) şi actul juridic unilateral.

5
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 1.
CONTRACTUL – IZVOR DE OBLIGAŢII

1. Consideraţii generale privind obligaţiile civile

1.1. Noţiune
In dreptul roman, definiţia dată de Institutele lui Justinian este următoarea:
« obligatio est iuris vinculum, quo necessitate adstringimur alicuius solvendae rei,
secundum nostrae civitatis iura », ceea ce, în traducere înseamnă că obligaţia este
legătura juridică în temeiul căreia suntem, în mod necesar, constrânşi să plătim un
lucru oarecare, potrtivit dreptului cetăţii noastre.
Definiţia dată astăzi obligaţiei păstrează datele ei fundamentale. Prin urmare,
obligaţia este raportul de drept civil în temeiul căruia o parte numită creditor poate
pretinde celeilalte părţi, numită debitor, să execute anumite prestaţii concretizate în a
da, a face sau a nu face, putând apela la constrângerea de stat, atunci când debitorul
nu îndeplineşte benevol asemenea acţiuni sau inacţiuni la care s-a obligat.
Lato sensu, obligaţia semnifică raportul juridic, care are o componentă
activă, dreptul creditorului de a pretinde o prestaţie şi o componentă pasivă, datoria
debitorului de a executa întocmai prestaţia la care s-a obligat.
Stricto sensu, potrivit limbajului obişnuit, termenul evocă doar latura pasivă a
raportului obligaţional, desemnând doar datoria debitorului faţă de creditor.
În acest din urmă sens, referindu-se la termenul “obligaţie”,
manualele de drept civil au în vedere “raportul juridic, în conţinutul
căruia intră atât latura activă, care este dreptul de creanţă ce aparţine
creditorului, cât şi latura pasivă a raportului, care este “datoria ce
incumbă debitorului”, astfel că, din punctul de vedere al debitorului,
“acest raport apare ca o datorie (obligaţie în sens restrâns)”.
În terminologia juridică românească, termenul “datorie” este
ambiguu. El desemnează, în principal, suma de bani sau orice alt bun
datorat cuiva, termenul fiind sinonim cu obligaţia. În sens larg, datoria
este tot ce cade în sarcina cuiva, tot ce trebuie să facă sau să nu facă o
persoană, având ca repere legea sau morala, spre deosebire de
obligaţie care este o datorie sancţionată juridic, o legătură de drept
(vinculum iuris). Din nevoia de a distinge între datoria, ca sumă de
bani, şi datoria de a respecta convenienţele, în drept se preferă uneori
termenul îndatorire, mai aproape de termenul francez devoir.
Nevoia de a distinge între cele două categorii este cerută, nu
doar de acurateţea limbajului juridic dar şi de o corectă evaluare a
consecinţelor încălcării fiecăreia dintre ele. Din această perspectivă,

6
avem cel puţin două motive să operăm distincţia dintre obligaţii şi
îndatoriri:
-mai întâi, calificarea răspunderii pe care încălcarea lor o atrage
este diferită: dacă ne referim la încălcarea îndatoririlor, răspunderea va
fi delictuală, prin raportare la norma de la art. 1349 alin. 1 C. civ.,
potrivit căreia “orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de
conduită pe care legea sau obiceiul locului le impune şi să nu aducă
atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale, drepturilor sau intereselor
legitime ale altor persoane”, în timp ce, potrivit art. 1530 C. civ.,
“creditorul are dreptul la daune-interese pentru repararea
prejudiciului pe care debitorul i l-a cauzat şi care este consecinţa
directă şi necesară a neexecutării obligaţiei” (s.n.).
-al doilea motiv pentru care distincţia dintre îndatoririle
generale ale părţilor contractante şi obligaţiile acestora devine
necesară priveşte determinarea efectelor contractului: în timp ce
obligaţiile leagă doar părţile potrivit principiului res inter alios acta,
îndatoririle părţilor pot profita şi terţilor care se pot prevala de
nerespectarea îndatoririlor de către una dintre părţile contractante
văzută ca faptă cauzatoare de prejudiciu, încălcare a îndatoririi morale
alterum non laedere. Este urmarea a ceea ce doctrina franceză remarcă a
fi tendinţa “de ataşare la contract a anumitor imperative care sunt în
realitate veritabile norme de comportament, sancţionate în afara
câmpului contractual, de răspunderea delictuală, calificate drept
obligaţii de mijloace”.
Raportul obligaţional reprezintă acel raport juridic al cărui conţinut este
reprezentat de dreptul de creanţă al creditorului şi de obligaţia corelativă a
debitorului. Drepturile creditorilor formează latura activă a raportului juridic
obligaţional, iar obligaţiile corelative ale debitorilor formează latura pasivă a acestuia.
Stricto sensu, obligaţia civilă reprezintă îndatorirea debitorului.
Obligaţia are însă şi un alt înţeles, anume acela de titlu care încorporează
dreptul de creanţă, cum este cazul titlurilor de credit la purtător. Transmiterea lor
operează transferul dreptului de creanţă însuşi.

1.2. Elementele obligaţiei

1.2.1. Subiecţii obligaţiei civile sunt persoanele între care se crează legătura
de drept: creditorul şi debitorul. Privite în cadrul diferitelor contracte civile, subiecţii
obligaţiei capătă denumiri speciale: în contractul de vânzare-cumpărare subiecţii sunt
vânzătorul şi cumpărătorul, în contractul de donaţie, donatorul şi donatarul, la
mandat, mandantul şi mandatarul, etc.

7
 1.2.2. Obiectul obligaţiei civile îl constituie prestaţia concretă la care este
îndrituit creditorul şi la care este ţinut debitorul. Această prestaţie poate fi pozitivă, în
cazul obligaţiei de a da şi de a face şi negativă, în cazul obligaţiei de a nu face.
Obligaţia de a da (dare ), în sens juridic, înseamnă îndatorirea debitorului de
a constitui sau transmite un drept real cu privire la anumite bunuri.
Obligaţia de a face (facere) este îndatorirea debitorului concretizată într-o
altă acţiune decât cea de a da, anume de a efectua o lucrare sau un serviciu. Dacă a da
înseamnă a constitui sau transmite un drept real, adică o obligaţie abstractă, obligaţia
de a face este concretă. Predarea bunului vândut, de exemplu, este o obligaţie de a
face.
Este negativă obligaţia de a nu face (non facere ), prestaţie care constă în îndatorirea
pe care şi-o asumă debitorul de a se abţine de la o anumită acţiune pe care, dacă nu s-
ar fi obligat faţă de creditor, ar fi putut-o săvârşi.
Nu trebuie confundată obligaţia de a nu face, care, potrivit contractului, este
determinată, cu obligaţia generală pasivă de a nu vătăma pe alţii (alterum non
laedere ), care este nedeterminată. Apoi, drepturile reale, fiind opozabile erga omnes,
dau naştere la o obligaţie generală şi negativă a tuturor de a nu face nimic de natură să
stingherească pe titularul dreptului în exercitarea prerogativelor sale. Prin urmare, în
timp ce obligaţia de a nu face care corespunde unui drept de creanţă personal este
determinată, fiind expres stipulată prin contract, obligaţia generală pasivă de a nu leza
pe altul sau de a nu face nimic de natură să stingherească pe titularul unui drept
absolut ( dreptul la viaţă, la integritate fizică şi morală, dreptul de proprietate etc.), îşi
are temeiul în lege, în sensul că, deşi nicăieri nu se spune ce nu trebuie făcut, cel care
este lezat într-un drept al său poate reacţiona împotriva autorului oricărei lezări sau
tulburări.
In timp ce obligaţia de a da este de natură patrimonială, obligaţiile de a face
sau de a nu face, de regulă, nu au o natură patrimonială, neputând fi evaluate,
estimate. Ele pot deveni însă patrimoniale, susceptibile de evaluare. Potrivit art. 1075
Cod civil obligaţiile de a face sau de a nu face, în caz de neexecutare, se transformă în
despăgubiri.

1.3. Conţinutul obligaţiei civile.

Orice obligaţie civilă are în alcătuirea ei:

- dreptul subiectiv al creditorului, subiect activ al raportului obligaţional,
care este aptitudinea abstractă a acestuia de a pretinde debitorului să dea, să facă ori
să nu facă ceva. Acest drept subiectiv este o aptitudine sau o facultate a titularului
pentru că el poate să se prevaleze de dreptul său, la fel cum poate să nu reacţioneze.
Bunăoară, titularul unui drept de proprietate poate cere persoanei care-i tulbură
proprietatea să înceteze uzurparea dar la fel de bine, poate să n-o facă, nimeni şi
nimic neobligându-l să aibă această reacţie. De aceea, dreptul subiectiv este o
posibilitate;

8
 - obligaţia debitorului, corelativă dreptului creditorului, care constă în
îndatorirea acestuia de a da, a face sau a un face. Există o interdependenţă reciprocă a
drepturilor şi obligaţiilor corelative pentru că, pe de o parte, nu există drept fără
obligaţie corelativă iar pe de altă parte pentru că subiectele raporturilor obligaţionale
au, în acelaşi timp, atât drepturi cât şi obligaţii. Bunăoară, vânzătorul unui bun este
creditor în ce priveşte plata preţului, cumpărătorul fiind debitor. Concomitent,
vânzătorul are şi obligaţii, deci este debitor al obligaţiei de a preda bunul vândut şi de
a garanta de evicţiune pe dobânditor iar cumpărătorul este, la rândul său, creditor al
obligaţiei de predare a lucrului vândut şi al obligaţiei de evicţiune.

1.4. Sancţiunea obligaţiei civile

Este posibilitatea creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului

pentru realizarea dreptului său, drept, în exercitarea căruia poate formula acţiune în
justiţie, cerînd pronunţarea unei hotărâri judecătoreşti care să fie pusă în executare
silită în ce-l priveşte pe debitor. Aşa cum se va vedea, sunt şi obligaţii care nu pot fi
aduse la îndeplinire prin forţa coercitivă a statului. Este cazul obligaţiilor naturale
care nu sunt asigurate de sancţiunea statală. Dacă însă debitorul îşi îndeplineşte
obligaţia sa în mod benevol, nu poate cere creditorului restituirea prestaţiei făcute,
plata considerându-se cuvenită.

1.5. Clasificarea obligaţiilor

Între diferitele obligaţii civile există o serie de deosebiri privind regimul lor
juridic, ceea ce face utilă clasificarea acestora în raport de mai multe criterii. Multe
dintre ele, aşa cum sunt propuse de diferiţi autori, comportă discuţii. Ele însele nu
prezintă însemnîtate. De aceea, dincolo de fixarea unor criterii care pot fi discutabile,
rămâne importantă deosebirea ce trebuie făcută între diversele specii de obligaţii
civile. Ne vom referi în cele ce urmează la cele mai importante clasificări.

1.5.1. Clasificarea obligaţiilor după izvorul lor. Potrivit acestui criteriu

obligaţiile sunt clasificate de Codul civil în obligaţii derivând din contracte,
cvasicontracte, delicte şi cvasidelicte, clasificare unanim criticată de doctrinarii
dreptului civil, aşa cum vom vedea când vom analiza izvoarele obligaţiilor. De aceea,
îndeobşte, clasificarea obligaţiilor după izvorul lor vizează obligaţiile născute din
actul juridic şi cele născute din faptul juridic. Obligaţiile ce izvorăsc din actul juridic
sunt clasificate la rândul lor în obligaţii care izvorăsc din contract şi obligaţii care
izvorăsc din actul juridic unilateral. Obligaţiile care izvorăsc din fapte juridice sunt
împărţite în obligaţii izvorând din fapte juridice licite ( îmbogăţirea fără justă cauză,
gestiunea de afaceri, plata nedatorată ) şi obligaţii izvorând din fapte juridice ilicite,
anume din fapte cauzatoare de prejudicii

9
 1.5.2. Clasificarea obligaţiilor după obiectul lor. După obiect, obligaţiile pot
fi clasificate în obligaţii în natură, adică cele la care debitorul s-a obligat şi obligaţii
pecuniare.
Obligaţiile în natură sunt obligaţiile de a da, care la rândul lor pot fi obligaţii
de a da un bun individual determinat ( ut singuli ), care persistă până la încheierea
actului juridic, obligaţii de a da bunuri generice care persistă până la individualizarea
bunurilor, obligaţii de a face şi obligaţii de a nu face. Obligaţiile de a face sunt
concretizate în prestaţii pozitive ( a face o lucrare, a conserva un bun, a desfiinţa o
lucrare etc. ). Obligaţiile de a nu face sunt concretizate în prestaţii negative ( a nu
concura, a nu se prevala de un drept sau de a suporta încălcarea unui drept subiectiv )
sau a nu reacţiona ( obligatio ad patiendum ). In timp ce obligaţiile de a da sunt
susceptibile de a fi executate silit, obligaţiile de a face şi de a nu face nu pot fi aduse
la îndeplinire în mod silit, ele preschimbându-se în dezdăunări în caz de neexecutare
din partea debitorului, potrivit art. 1075 C. civ.
Obligaţiile pecuniare sunt cele mai numeroase pentru că ele se află la baza
creditului. Deşi sunt obligaţii de a da bunuri generice ( o sumă de bani ), au anumite
particularităţi legate de obiectul plăţii, de daunele moratorii, de modul de executare
silită.
Unii autori disting între obligaţii pecuniare şi obligaţii de altă natură.
Avem rezerve faţă de această clasificare pentru că, după noi, obligaţiile pot avea
natură patrimonială şi nepatrimonială, după cum pot fi sau nu evaluate în bani. Dacă
sunt pecuniare, obligaţiile rămân de natură patrimonială, evaluabile. Natura pecuniară
este a obiectului obligaţiei, nu a obligaţiei propriu-zise.

1.5.3. Clasificarea obligaţiilor după scopul lor. Deşi s-ar putea obiecta că în
realitate criteriul acestei clasificări îl constituie tot obiectul obligaţiilor, nevoia
nuanţării face posibilă distincţia în raport de scopul obligaţiilor, criteriu după care ele
pot fi obligaţii de rezultat şi obligaţii de diligenţă.
Obligaţiile de rezultat sunt caracterizate de un scop şi deci de un rezultat
determinat, cum este cazul obligaţiilor de a da şi majoritatea obligaţiilor de a face.
Obligaţiile de diligenţă sau de mijloace nu sunt legate de un rezultat palpabil,
determinat, debitorul obligându-se să folosească cele mai nimerite mijloace pentru
obţinerea unui scop. Medicul nu se obligă să salveze viaţa pacientului ci doar să-i
administreze tratamentul cel mai potrivit afecţiunii de care suferă având drept scop
salvarea vieţii ori ameliorarea sănătăţii pacientului. La fel, avocatul, nu se obligă faţă
de client să-i câştige procesul ci doar să exercite cele mai bune mijloace juridice
(probe, excepţii, susţineri, concluzii scrise etc), pentru a obţine rezultatul dorit de
justiţiabil determinând o anumită convingere intimă a judecătorului.
Se susţine că interesul distincţiei priveşte sarcina probei: în timp ce la
obligaţiile de rezultat creditorul nu are obligaţia de a dovedi culpa debitorului ci doar
faptul nerealizării rezultatului convenit sau asumat, la cele de mijloace, dimpotrivă,
culpa debitorului va trebui dovedită în mod distinct.

10
 Avem rezerve faţă de acest mod de a vedea diferenţa dintre cele două
categorii de obligaţii. In realitate, aşa cum vom vedea, în litigiile privind
răspunderea contractuală privind obligaţiile de rezultat nu se pune niciodată problema
dovedirii culpei debitorului, creditorul dovedind doar neexecutarea, executarea
necorespunzătoare sau executarea cu întârziere a obligaţiilor de către debitor, acesta
din urmă fiind cel care va trebui să dovedească ipoteza care exclude răspunderea.

1.5.4. Clasificarea obligaţiilor după sancţiunea lor. Din punctul de vedere al

sancţiunii, obligaţiile sunt obligaţii naturale şi obligaţii civile.
- Obligaţiile naturale sunt cele care nu pot fi executate silit şi deci creditorul
nu poate apela la sancţiunea statală, ele putând fi executate doar benevol. Obligaţiile
naturale se subclasifică în obligaţii civile care au fost la început perfecte, fiindu-le
prezentă sancţiunea, pentru ca apoi să o piardă şi obligaţii care de la început s-au
născut fără sancţiune Din prima subcategorie fac parte obligaţiile metaforic numite
“degenerate”, în privinţa cărora dreptul material la acţiune s-a prescris. Până la
împlinirea termenului de prescripţie, ele erau sancţionate juridic, după care, odată cu
prescripţia, nu mai pot fi executate silit. Deşi sancţiunea dispare, obligaţia
supravieţuieşte în planul moral al debitorului, ea se converteşte dintr-o obligaţie civilă
într-una naturală, de conştiinţă. In consecinţă, dacă debitorul solvens îşi execută
obligaţia, el face o plată datorată, neputând pretinde restituirea ei. Soluţia o regăsim
în art. 1092 alin. 2 Cod civil care dispune: “Repetiţiunea nu este admisă în privinţa
obligaţiilor naturale, care au fost achitate de bună voie”. La fel, art. 20 alin. 1 din
Decretul nr. 167/1958 privind prescripţia exctinctivă prevede: “Debitorul care a
executat obligaţia, după ce dreptul la acţiune al creditorului s-a prescris, nu are
dreptul să ceară înapoierea prestaţiei, chiar dacă la data executării nu ştia că termenul
de prescripţie era împlinit “ Doctrina explică supravieţuirea datoriei debitorului prin
aceea că prescripţia stinge doar dreptul la acţiune în sens material, dreptul subiectiv
subzistând. Explicaţia n-o găsim convingătoare pentru că acţiunea nu este altceva
decât dreptul subiectiv în mişcare. Existenţa acţiunii este strâns legată de cea a
dreptului astfel că, suprimând acţiunea, se suprimă dreptul însuşi . Fundamentul
oricărei instituţii juridice trebuie căutat în afara dreptului şi nu înăuntrul lui. El
trebuie să se constituie într-un comandament superior dreptului, care-i precede,
impunându-i soluţiile. Prin urmare, dreptul creditorului de a păstra plata făcută de
debitorul unei obligaţii nesancţionate juridic trebuie căutat în echitate care este mai
presus de dreptul pozitiv. Odată recunoscut un drept în relaţie cu altul, realizarea lui
nu poate fi apreciată decât legitimă. A doua subcategorie o formează obligaţiile, la fel
de plastic numite « avortate », cele care s-au născut de la început fără sancţiune.
Exemple de asemenea obligaţii sunt: obligaţia părinţilor de a-şi înzestra copiii,
obligaţia de întreţinere executată de o persoană neţinută legal să o facă, obligaţiile ce
izvorăsc dintr-un testament nevalabil, într-un cuvânt, obligaţii de conştiinţă.
Executarea obligaţiei de către debitor are semnificaţia recunoaşterii unei datorii a
acestuia de conştiinţă, ceea ce face inutil efortul judecătorului de a cântări moralitatea

11
şi implicit legitimitatea plăţii. De aceea se şi afirmă că o listă a obligaţiilor naturale
nici nu are a fi făcută. Si aici fundamentul obligaţiei este parajuridic, derivând din
multiple imperative morale cum ar fi cel al solidarităţii familiale, în cazul înzestrării,
respectului faţă de voinţa testatorului, în cazul obligaţiei izvorâte dintr-un testament
anulabil, respectul faţă de memoria celui care, deşi lipsit de capacitate, s-a obligat faţă
de altul iar moştenitorii au executat obligaţia asumată, etc.
- Obligaţiile civile sunt cele care sunt sancţionate juridic fiind susceptibile de
executare silită.

1.5.5. Clasificarea obligaţiilor după structura lor. Această clasificare are în

vedere posibilitatea afectării obligaţiilor de modalităţi, obligaţiile putând fi, din
această perspectivă, pure şi simple, adică neafectate de modalităţi, în structura lor
intrând doar elementele obişnuite şi obligaţii afectate de modalităţi, adică cele cu
termen şi obligaţiile condiţionale. Despre ele vom vorbi pe larg atunci când ne vom
ocupa de modalităţile contractului.

1.5.6. Clasificarea obligaţiilor după opozabilitate. După opozabilitate,

obligaţiile
pot fi: obligaţii ordinare, obligaţii reale şi obligaţii scriptae in rem.
- Obligaţiile ordinare sunt cele la care debitorul este ţinut să le execute cu
întreg patrimoniul său. Se numesc ordinare pentru că ele reprezintă regula.
- Obligaţiile reale, propter rem, sunt sarcini care revin titularului unui drept
real, izvorâte fie din lege, fie din voinţa părţilor, care au ca obiect prestaţii pozitive
sau negative legate de un bun determinat. Fiind accesorii ale dreptului real, potrivit
regulii Accesoriun sequitur principalem, ele se transmit odată cu dreptul real, căzând
în sarcina posesorului actual al bunului. Prin înstrăinare, vechiul debitor este liberat,
creditorul având un singur debitor, pe dobânditorul şi posesorul actual al bunului.
Exemple de obligaţii propter rem sunt: obligaţiile funciare prevăzute de art. 74 din
Legea nr. 18/1991 în sarcina deţinătorilor de terenuri agricole de a cultiva terenurile,
de a asigura conservarea calităţilor productive ale solului, de a combate dăunătorii,
etc., obligaţia pe care o are proprietarul actual al terenului de a despăgubi pe
constructorul de bună credinţă, obligaţiile decurgând din starea de vecinătate a
terenurilor dreptul de accesiune imobiliară pe care-l are constructorul pe terenul
altuia, etc.7 Asemenea obligaţii cad în sarcina proprietarului, sunt strâns legate de
bun, transmiţându-se odată cu el.
- Obligaţiile scriptae in rem sunt cele opozabile terţilor pentru că ele sunt
legate de posesia unor bunuri, creditorul neputându-şi realiza dreptul său decât în
raport de posesorul actual al bunului. De exemplu, dobânditorul unui bun imobil
închiriat, deşi nu este parte în contractul de locaţiune, este ţinut să respecte drepturile
locative ale locatarului, pentru că el este succesor cu titlu particular al bunului, pe
care-l dobândeşte în starea în care se afla în momentul contractului care-l grevează.
Atât obligaţiile propter rem cât şi cele scriptae in rem, sunt categorii intermediare,

12
pentru că în conţinutul său se împletesc elemente de drepturi reale cu elemente de
drepturi de creanţă.

1.6. Elementele obligaţiei

1.6.1. Subiecţii obligaţiei civile sunt persoanele între care se crează legătura
de drept: creditorul şi debitorul. Privite în cadrul diferitelor contracte civile, subiecţii
obligaţiei capătă denumiri speciale: în contractul de vânzare-cumpărare subiecţii sunt
vânzătorul şi cumpărătorul, în contractul de donaţie, donatorul şi donatarul, la
mandat, mandantul şi mandatarul, etc.

1.6.2. Obiectul obligaţiei civile îl constituie prestaţia concretă la care este

îndrituit creditorul şi la care este ţinut debitorul. Această prestaţie poate fi pozitivă, în
cazul obligaţiei de a da şi de a face şi negativă, în cazul obligaţiei de a nu face.
Obligaţia de a da (dare ), în sens juridic, înseamnă îndatorirea debitorului de
a constitui sau transmite un drept real cu privire la anumite bunuri.
Obligaţia de a face (facere) este îndatorirea debitorului concretizată într-o
altă acţiune decât cea de a da, anume de a efectua o lucrare sau un serviciu. Dacă a da
înseamnă a constitui sau transmite un drept real, adică o obligaţie abstractă, obligaţia
de a face este concretă. Predarea bunului vândut, de exemplu, este o obligaţie de a
face.
Este negativă obligaţia de a nu face (non facere ), prestaţie care constă în îndatorirea
pe care şi-o asumă debitorul de a se abţine de la o anumită acţiune pe care, dacă nu s-
ar fi obligat faţă de creditor, ar fi putut-o săvârşi.
Nu trebuie confundată obligaţia de a nu face, care, potrivit contractului, este
determinată, cu obligaţia generală pasivă de a nu vătăma pe alţii (alterum non
laedere ), care este nedeterminată. Apoi, drepturile reale, fiind opozabile erga omnes,
dau naştere la o obligaţie generală şi negativă a tuturor de a nu face nimic de natură să
stingherească pe titularul dreptului în exercitarea prerogativelor sale. Prin urmare, în
timp ce obligaţia de a nu face care corespunde unui drept de creanţă personal este
determinată, fiind expres stipulată prin contract, obligaţia generală pasivă de a nu leza
pe altul sau de a nu face nimic de natură să stingherească pe titularul unui drept
absolut ( dreptul la viaţă, la integritate fizică şi morală, dreptul de proprietate etc.), îşi
are temeiul în lege, în sensul că, deşi nicăieri nu se spune ce nu trebuie făcut, cel care
este lezat într-un drept al său poate reacţiona împotriva autorului oricărei lezări sau
tulburări.
In timp ce obligaţia de a da este de natură patrimonială, obligaţiile de a face
sau de a nu face, de regulă, nu au o natură patrimonială, neputând fi evaluate,
estimate. Ele pot deveni însă patrimoniale, susceptibile de evaluare. Potrivit art. 1075
Cod civil obligaţiile de a face sau de a nu face, în caz de neexecutare, se transformă în
despăgubiri.

13
 1.6.3.. Conţinutul obligaţiei civile. Orice obligaţie civilă are în alcătuirea ei:
- dreptul subiectiv al creditorului, subiect activ al raportului obligaţional,
care este aptitudinea abstractă a acestuia de a pretinde debitorului să dea, să facă ori
să nu facă ceva. Acest drept subiectiv este o aptitudine sau o facultate a titularului
pentru că el poate să se prevaleze de dreptul său, la fel cum poate să nu reacţioneze.
Bunăoară, titularul unui drept de proprietate poate cere persoanei care-i tulbură
proprietatea să înceteze uzurparea dar la fel de bine, poate să n-o facă, nimeni şi
nimic neobligându-l să aibă această reacţie. De aceea, dreptul subiectiv este o
posibilitate;
- obligaţia debitorului, corelativă dreptului creditorului, care constă în
îndatorirea acestuia de a da, a face sau a un face. Există o interdependenţă reciprocă a
drepturilor şi obligaţiilor corelative pentru că, pe de o parte, nu există drept fără
obligaţie corelativă iar pe de altă parte pentru că subiectele raporturilor obligaţionale
au, în acelaşi timp, atât drepturi cât şi obligaţii. Bunăoară, vânzătorul unui bun este
creditor în ce priveşte plata preţului, cumpărătorul fiind debitor. Concomitent,
vânzătorul are şi obligaţii, deci este debitor al obligaţiei de a preda bunul vândut şi de
a garanta de evicţiune pe dobânditor iar cumpărătorul este, la rândul său, creditor al
obligaţiei de predare a lucrului vândut şi al obligaţiei de evicţiune.

1.6.4. Sancţiunea obligaţiei civile ( sanctio praecepti juris ), este posibilitatea

creditorului de a recurge la forţa de constrângere a statului pentru realizarea dreptului
său, drept, în exercitarea căruia poate formula acţiune în justiţie, cerînd pronunţarea
unei hotărâri judecătoreşti care să fie pusă în executare silită în ce-l priveşte pe
debitor. Aşa cum se va vedea, sunt şi obligaţii care nu pot fi aduse la îndeplinire prin
forţa coercitivă a statului. Este cazul obligaţiilor naturale care nu sunt asigurate de
sancţiunea statală. Dacă însă debitorul îşi îndeplineşte obligaţia sa în mod benevol, nu
poate cere creditorului restituirea prestaţiei făcute, plata considerându-se cuvenită.

1.2. Izvoarele obligaţiilor civile

1.2.1.Noţiune. Naşterea de raporturi juridice este legată în mod necesar de

existenţa unor fapte generatoare de efecte. Aceste efecte nu se produc decât în măsura
în care dreptul le recunoaşte. Din multitudinea de fapte ale omului, doar o parte
interesează dreptul, anume cele de care legea leagă producere de efecte juridice.
Faptele juridice în sens larg, sunt acele împrejurări de a căror producere
legea leagă anumite efecte juridice. Aceste împrejurări pot fi evenimentele, care se
produc independent de voinţa omului (naşterea, moartea, evenimentele naturale ) şi
acţiunile omeneşti, care, la rândul lor pot fi acţiuni omeneşti săvârşite cu scopul
producerii de efecte juridice adică actele juridice şi fapte juridice în sens restrâns,
acţiuni omeneşti săvârşite fără intenţia producerii de efecte juridice, care pot fi, la
rândul lor împărţite în fapte licite şi fapte ilicite.

14
 Aşadar, prin izvor de obligaţii înţelegem faptele juridice în sens larg, adică
acele împrejurări de care legea leagă producerea de efecte juridice, anume naşterea,
modificarea, transmiterea sau stingerea de raporturi juridice. Si cum faptele juridice
nu produc efecte decât în măsura în care legea o spune, izvoarele obligaţiilor nu sunt
altceva decât sursele obligaţiilor, aşa cum ele sunt recunoscute de lege.

1.2.2. Clasificarea izvoarelor de obligaţii în sistemul Codului civil. Potrivit

vechiului Cod civil, izvoarele obligaţiilor în: contracte, cvasicontracte, delicte,
cvasidelicte şi legea. Sursa acestei împărţiri o reprezintă clasificarea dată de
Justinian obligaţiilor care o înlocuieşte pe cea din dreptul roman clasic potrivit căreia
doar contractul şi delictul erau considerate izvoare ale obligaţiilor.
Această clasificare a fost criticată pentru următoarele motive:
a- ea nu epuizează sfera izvoarelor de obligaţii pentru că nu include actul
juridic unilateral şi nici îmbogăţirea fără justă cauză;
b- noţiunea de cvasicontract este confuză pentru că nu se poate face nicio
apropiere a cvasicontractului de contract, câtă vreme acestuia din urmă îl lipseşte
însăşi substanţa contractului, anume acordul de voinţe. Atât plata nedatorată cât şi
îmbogăţirea fără justă cauză au un alt regim juridic decât contractul;
c- distincţia delicte - cvasidelicte este lipsită de utilitate practică pentru că,
indiferent dacă prejudiciul a fost cauzat cu intenţie ori din imprudenţă sau neglijenţă,
răspunderea este aceeaşi;
d. în ce priveşte legea, ea nu poate fi privită ca un izvor distinct de obligaţii
pentru că, de fapt, ea este sursa tuturor obligaţiilor civile. Nicio obligaţie civilă nu se
poate naşte dacă legea o interzice.
Actul juridic unilateral nu se bucură de o teorie generală
proprie. Potrivit filosofiei liberale individualiste, spiritul tutelar al
Codului Napoleon, nimeni nu poate fi obligat decât prin propria sa
voinţă, ceea ce, altfel spus, înseamnă că nimeni nu poate deveni
creditor doar pentru că el vrea. Alta trebuie să fie soluţia când este
vorba de dobândirea calităţii de debitor prin voinţă unilaterală. Şi
totuşi, aceeaşi concepţie susţine şi în aces caz că o legătură de drept nu
poate fi creată de o singură voinţă, astfel că o serie de acte juridice
unilaterale precum testamentul, opţiunea succesorală, oferta de
contract, promisiunea publică de recompensă, rezilierea contractului
cu executare succesivă sau recunoaşterea copilului născut în afara
căsătoriei, care crează obligaţii doar în sarcina autorului fac obiectul
unor reglementări speciale.
Codul nostru civil prevede la art. 1165 că “obligaţiile izvorăsc
din contract, act unilateral, gestiunea de afaceri, îmbogăţirea fără justă
cauză, plata nedatorată şi din orice alt act sau fapt de care legea leagă
naşterea unei obligaţii”. Potrivit expunerii de motive ”lărgirea sferei
izvoarelor obligaţiilor se impune pentru a ţine pasul cu realitatea
reglementărilor dintre cele mai variate din ultima perioadă,

15
 caracterizată, printre altele, de diversificarea împrejurărilor care,
potrivit legii, generează raporturi juridice obligaţionale, faţă de care
concepţia tradiţională, întemeiată pe distincţia act juridic-fapt juridic
stricto sensu, se dovedeşte a fi nesatisfăcătoare”.

2. CONTRACTUL – IZVOR DE OBLIGAŢII

2.1. Definiţia contractului

Contractul s-a născut odată cu comunicarea între oameni, fiind
 menţionat de Codul Hamurabi (anul 1755 a.Cr.). Etimologic, cuvântul
„contract” s-a format din adăugirea prefixului cum (cu) la verbul
trahere (a trage) şi astfel s-a format verbul contraho, ere, semnificând
iniţial acţiunea de a trage împreună ceva, apoi acţiunea de a strânge, a
reuni, a contracta, adică a se lega juridic, cu intenţia de a produce
efecte juridice specifice contractului (animus contrahendi). Este
indisolubil legat de un alt cuvânt, „convenţie” (cum şi venire), cu
aceeaşi semnificaţie de asociere a voinţelor celor care se leagă juridic.
Încă de la sfârşitului primului veac al erei noastre, contractul era văzut
ca o specie a convenţiei, cea făcută cu respectarea anumitor cerinţe
prevăzute de lege, concepţie consacrată de Codul Napoleon.
Deşi face parte din constantele dreptului de oriunde şi de oricând,
contractul a fost în permanenţă racordat la concepţiile filosofice,
politice şi economice ale fiecărei epoci istorice din evoluţia socială
milenară. Dacă ne raportăm doar la ultimele două veacuri care s-au
scurs după apariţia Codului civil Napoleon, vom putea constata că,
deşi a suferit o necontenită metamorfoză, contractul continuă a fi
definit exclusiv ca acord de voinţă al părţilor, deşi, aşa cum vom
vedea, astăzi el este încorsetat de tot mai multe restricţii.
Teoriile privitoare la fundamentul contractului pendulează între
„două concepţii filosofice, politice şi economice: liberalismul şi
pozitivismul, cu varianta sa, utilitarismul social”. Multă vreme
contractul a fost văzut ca cel mai just mijloc pentru părţile contractante
de a realiza un schimb cât mai echitabil al prestaţiilor la care se obligă,
plecându-se de la premisa că fiecare contractant este singurul
judecător al propriilor interese. Aşa cum a fost gândit de codificatorii
francezi la 1804, contractul asigura egalitatea de drept a părţilor, o
egalitate prezumată doar, opusă de multe ori realităţii de fapt.

16
Principalele evoluţii ulterioare ale contractului au fost orientate pe
următoarele două direcţii: o lărgire considerabilă a conţinutului
acestuia prin ataşarea unor obligaţii neprevăzute de părţi, cum este
cazul obligaţiei de securitate în contractul de transport şi un control al
voinţelor exprimate de părţi prin tot mai multe reglementări
imperative menite a-l moraliza, prevenind şi sancţionând orice
dezechilibru între prestaţii.
Teoretic, orice definiţie a contractului presupune o luare de poziţie cu privire la
raportul dintre contract şi actul juridic, pe de o parte, şi cel dintre contract şi
convenţie, pe de altă parte. Examinând principalele moduri de a defini contractul,
vom observa că, în general, două sunt reperele care constituie genul proxim
al noţiunii de definit:
- convenţia, prin care părţile se obligă să dea să facă sau să nu facă
ceva, avută în vedere de definiţia tradiţională dată de art. 1101 C.civ.
francez şi păstrată de Proiectul Catala, cu deosebirea că definiţia
revăzută subsumează cele trei obligaţii (dare, facere, non facere) în
sintagma „îndeplinirea unei prestaţii”;
- acordul de voinţă al părţilor, în definiţia dată contractului de Codul
civil italian la art. 1321, de Codul civil din Québec la art. 1378, precum
şi de noul nostru Cod civil;
Interesant de observat este că, deşi vechiul nostru Cod civil a
preluat consistent reglementarea obligaţiilor din dreptul francez,
definiţia contractului dată de art. 942 nu urma textul francez care
raportează contractul la convenţie, ci asimilează cele două noţiuni,
astfel că Titlul III, Cartea III a vechiului Cod civil era denumit „Despre
contracte sau convenţii”, opţiune menită a constitui o luare de poziţie
în ce priveşte raportul dintre cele două concepte de drept. Reacţia
doctrinei noastre nu este unitară. Plecând de la constatarea că vechiul
Cod civil folosea ambele noţiuni cu acelaşi înţeles, majoritatea
autorilor consideră că distincţia nu este importantă. Ba mai mult,
referindu-se la literatura juridică mai veche care distingea între
convenţie, privită ca gen, şi contract, ca specie a convenţiei, se afirmă
uneori că asemenea a încercări sunt contrare sensului de bază al celor
două noţiuni care sunt identici, considerându-se că atât contractul, cât
şi convenţia au aceeaşi semnificaţie.
În ce ne priveşte, nu putem fi de acord cu aceste opinii. Dacă este
adevărat că vechiul Cod civil folosea cei doi termeni, convenţia şi
contractul, cu acelaşi înţeles, aceasta nu înseamnă că cele două noţiuni
ar fi identice. Este în afara oricărui dubiu că, în timp ce orice contract

17
este o convenţie, nu orice convenţie este contract. O serie de acorduri
de voinţă nu au ca scop producerea de efecte juridice pentru a fi
susceptibile de sancţiuni în caz de neexecutare . Prestarea unui serviciu
gratuit, cum este transportul benevol al unei persoane, deşi este
urmarea unui acord de voinţă, nu este un contract de transport.
Noua definiţe legală a contractului avansată de art. 1166 C.civ.
păstrează aceleaşi repere avute în vedere la art. 942 din vechiul Cod
civil, cu deosebirea că este mai completă pentru că se menţionează
expres intenţia părţilor de a constitui sau stinge un raport juridic, la
care se adaugă şi modificarea unui asemenea raport, printre obiectivele
vizate de părţi. Este o definiţie asemănătoare cu cea avansată de Codul
civil italian 1, cu singura deosebire că aceasta din urmă are în vedere doar raportul
juridic patrimonial ca obiect al acordului de voinţă.

2.2. Liberatea contractuală

Potrivit art. 1169 C.civ., părţile pot încheia orice contract, pot
impune prin voinţa lor concordantă conţinutul acestuia, respectiv
drepturile şi obligaţiile fiecăreia, cu respectarea ordinii publice şi a
bunelor moravuri. Faptul că părţile pot încheia orice orice contract
presupune opţiunea recunoscută oricărei persoane de a încheia sau nu
asemenea contracte. Există şi o serie de contracte obligatorii, cum este
asigurarea obligatorie de răspundere civilă. Regula libertăţii de a
încheia orice contracte implică şi libertatea de alegere a cocontractantului.
Şi această regulă cunoaşte excepţii, cum este cazul refuzului de a
încheia un contract ce s-ar putea constitui într-o discriminare pe
diverse motive.
Libertatea de a contracta presupune libertatea părţilor de a
determina conţinutului contractelor, dreptul părţilor contractante de a
stipula orice clauze menite să le satisfacă interesele legitime specifice
fiecărui caz în parte. Şi această libertate trebuie pusă în acord cu
ordinea publică şi bunele moravuri. Potrivit art. 1255 alin. (1) C.civ.,
„Clauzele contrare legii, ordinii publice sau bunelor moravuri şi care
nu sunt considerate nescrise atrag nulitatea contractului în întregul său
numai dacă sunt, prin natura lor, esenţiale sau dacă, în lipsa acestora,
contractul nu s-ar fi încheiat”. Tot astfel, părţile pot înlătura prin
consens doar clauzele contractuale prevăzute de normele dispozitive,
nu şi pe cele impuse de norme imperative, la fel şi clauzele prevăzute
în contractele de adeziune.

1
CCI: Art. 1321. Nozione. Il contratto è l’accordo di due o più parti per costituire, regolare o
estinguere tra loro un rapporto giuridico patrimoniale.

18
 Principiul fondator al contractului s-a numit autonomia de
voinţă. Ea este expresia filosofiei liberale în ambianţa căreia a fost
gândit Codul Napoleon, potrivit căreia omul se naşte fundamental
liber, astfel că nu poate fi obligat faţă de altul decât ca urmare a
propriei voinţe. Societatea însăşi era văzută ca un contract, un contract
social, teoria lansată de J.J. Rousseau.
Reflex juridic al liberalismului economic exprimat de formula
„laisser faire, laisser passer”, teoria autonomiei de voinţă ne spune că
nimeni nu obligă părţile să se lege juridic prin contract, dar, că odată
încheiat, contractul trebuie respectat întocmai, nefiind nevoie ca o altă
normă să autorizeze producerea efectelor. Contractul este obligatoriu
şi pentru judecător, „ministru al voinţei părţilor” 2, care, chemat să-l
interpreteze, este obligat să se raporteze la intenţia comună a celor care
l-au încheiat. Pentru aceleaşi motive, judecătorul nu putea interveni în
contract, nu-l putea modifica sau revizui, chiar dacă s-au schimbat
condiţiile avute în vedere la încheierea lui. Prin urmare, voinţa omului
este atât sursa, cât şi măsura drepturilor dobândite şi a obligaţiilor
asumate.
Declinul voinţei autonome începe încă de la formularea
principiului pacta sunt servanda când avea să sublinieze că liberatea de
voinţă nu poate fi nelimitată şi că ea trebuie supusă ordinii publice şi
bunelor moravuri.
Un moment important în evoluţia concepţiei despre contract l-a
reprezentat apariţia în gândirea politică a solidarismului, curent potrivit
căruia, analiza pleacă nu de la individ ca titular al unor drepturi
abstracte, ci de la raporturile dintre oameni, „legaţi unii de alţii în
timp şi spaţiu”.
Dacă autonomia de voinţă, de expresie liberală, consideră că
oamenii se nasc liberi şi egali, solidarismul vede oamenii inegali, de
facto. Omul nu se naşte liber; el se naşte „debitor al contemporanilor, al
societăţii fără de care nu poate trăi” .
În drept, contestarea autonomiei de voinţă s-a făcut simţită în a
doua jumătate a secolului al XIX-lea, când doctrina pozitivistă pune
accent pe dreptul obiectiv, constatând că, în condiţiile acumulărilor de
capital, părţile din contract nu mai sunt egale, că partea mai slabă a
contractului are nevoie de protecţie juridică. Contractul nu mai apare
ca expresie a raportului de forţe, ci ca o uniune de interese echilibrate,
instrumente de cooperare loială şi de executare cu bună-credinţă a
obligaţiilor asumate. Ordinea publică şi bunele moravuri sunt tot mai
des invocate printr-o serie de reglementări imperative. Excesele
individuale sunt nivelate astfel de intervenţia judecătorului în
contracte menită a restabili echilibrul prestaţiilor.

2
Fr. Terré, Ph. Simler, Y. Lequette, op. cit., p. 32.

19
 2.3. Formarea contractului
Un contract este încheiat în momentul în care se întâlnesc oferta de a contracta
şi acceptarea acesteia.

2.3.1. Oferta de a contracta

Oferta de a contracta, numită şi „policitaţiune”, este acea propunere de a
contracta care conţine elemente suficiente pentru formarea contractului şi care
exprimă intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către destinatar.
De-a lungul timpurilor, au fost exprimate trei teorii privitoare la natura
juridică a ofertei:
- autorii reticenţi în a considera că actul juridic unilateral este izvor de
obligaţii au calificat oferta ca fapt juridic civil, iar retragerea intempestivă a acesteia
ca faptă cauzatoare de prejudicii care declanşează răspunderea delictuală a
ofertantului pentru prejudiciul suferit de destinatar. Într-o variantă a acestei teorii, se
vorbeşte de abuzul de drept, teorie către care tinde, în mare parte, doctrina franceză.
Se consideră că revocarea ofertei de către ofertant este un drept al acestuia care poate
fi exercitat până în momentul când ea ajunge la destinatar. Din acest moment,
revocarea devine un abuz de drept. Ca un mod de reparare sui generis a prejudiciului,
s-a propus ca instanţele de judecată să poată decide, în raport de datele fiecărei speţe
în parte, că a fost încheiat contractul;
- potrivit unei alte teorii, oferta însoţită de un termen înăuntrul căruia
ofertantul s-a obligat să şi-o menţină ar constitui un antecontract. Se consideră că
între ofertantul care a prevăzut un termen pentru menţinerea ofertei şi destinatarul
ofertei s-ar fi încheiat un antecontract prin care ofertantul îşi asumă, pe lângă obiectul
acesteia, şi obligaţia de a şi-o menţine în cadrul termenului, obligaţie pe care
destinatarul este prezumat că ar fi acceptat-o. Teoria a fost criticată datorită
caracterului fictiv al voinţei prezumate;
- act juridic unilateral. Dacă sub imperiul vechiului Cod civil i s-a reproşat
acestei teorii faptul că actul juridic unilateral nu este recunoscut ca izvor de obligaţii,
sub actualul Cod, oferta de contract este o specie a „promisiunii unilaterale”
reglementată de art. 1327 C.civ.
Felurile oferteii:
- expresă sau tacită, după cum rezultă dintr-o declaraţie scrisă sau verbală,
dintr-o atitudine concretă sau din simpla tăcere semnificativă. Pentru că orice ofertă
presupune o iniţiativă, este greu de apreciat că simpla tăcere poate îndeplini acest rol.
Exemplele care se dau frecvent în doctrină, anume prezenţa taxiului în staţia special
amenajată, cu aparatul liber, sau a mărfurilor expuse cu preţul afişat în vitrinele
magazinelor nu sunt oferte tacite, ci tot exprese, dar în mod rudimentar;

20
 - oferta simplă şi oferta afectată de modalităţi. Este simplă acea ofertă care nu
este însoţită de vreun element susceptibil de modificare spre deosebire de oferta
afectată de modalităţi (termen sau condiţie) care afectează acceptarea în raport de
îndeplinirea acestor evenimente viitoare;
- oferta adresată unei persoane absente sau unei persoane prezente;
- oferta făcută unei persoane determinate şi oferta colectivă făcută unor
persoane nedeterminate. Prima este făcută unuia sau mai multor destinatari
determinaţi, în timp ce secunda este adresată unor persoane nedeterminate, cum este
cazul promisiunii publice de recompensă, expunerea de către comerciant a mărfii cu
afişarea preţului etc.

Condiţiile ofertei. Pentru a avea eficienţă juridică, oferta trebuie să

îndeplinească următoarele condiţii:
- să conţină elemente suficiente pentru încheierea contractului. Condiţia se
consideră îndeplinită când părţile au ajuns la un consens de principiu. Astfel, art.
1182 alin. (2) C.civ. prevede că „este suficient ca părţile să se pună de acord asupra
elementelor esenţiale ale contractului, chiar dacă lasă unele elemente secundare spre a
fi convenite ulterior ori încredinţează determinarea acestora unei alte persoane”.
Această condiţie trebuie interpretată în sens larg, incluzând precizia ofertei subliniată
de doctrina de drept civil. O declaraţie de voinţă nu constituie ofertă dacă nu este
suficient de precisă, adică dacă nu cuprinde tocmai clauzele esenţiale ale contractului
ce urmează a fi încheiat. Chiar dacă oferta este făcută printr-o simplă expunere spre
vânzare, ea trebuie să cuprindă preţul şi modalitatea de plată;
- să exprime intenţia ofertantului de a se obliga în cazul acceptării ei de către
destinatar. Fiind animată de voinţa de a produce raporturi juridice, oferta de contract
este un act juridic unilateral. Ca şi în primul caz, interpretarea acestei condiţii trebuie
să includă şi caracterul ferm al ofertei. Oferta este considerată fermă atunci când
simpla acceptare a ei conduce la încheierea contractului. Nu este fermă oferta făcută
cu rezerva acceptării unei condiţii, situaţie în care face din destinatar un ofertant,
astfel că acceptarea urmează drumul invers către ofertant. Ea poate fi implicită atunci
când rezultă din natura contractului ce urmează a fi încheiat. Orice exprimare,
expresă sau tacită, a consimţământului de a încheia un contract trebuie să corespundă
voinţei interne a ofertantului de a se obliga efectiv. Oferta făcută din curtoazie, în
glumă sau de circumstanţă nu este producătoare de efecte, lipsindu-i intenţia de a se
obliga;
- să fie făcută în forma cerută de lege pentru validitatea contractului. Deşi
această condiţie nu este prevăzută de enunţul pe care îl comentăm, ea rezultă din
prevederea de la art. 1187 C.civ., potrivit căreia „oferta şi acceptarea trebuie emise în
forma cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului”.

21
 Forţa obligatorie a ofertei
Acceptarea ofertei de către destinatar atrage încheierea contractului, a cărui
obligativitate faţă de părţi este de netăgăduit, fiind asimilat legii. Se impun, însă, cu
necesitate, precizări cu privire la obligativitatea ofertei înainte de acceptarea ei.
Codul civil distinge între următoarele ipoteze:
A) Oferta este făcută unei persoane prezente.
Se consideră a fi prezente atât persoanele care se află faţă în faţă, cât şi cele
care comunică prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la distanţă.
Facem deosebirea între următoarele situaţii:
a) Oferta nu conţine termen de acceptare.
Într-o asemenea ipoteză, oferta trebuie acceptată de îndată, fie că ofertantul şi
destinatarul ofertei se află faţă în faţă, fie că ei comunică prin telefon sau prin alte
 asemenea mijloace de comunicare la distanţă. Astfel, potrivit dispoziţiilor art. 1194
Oferta de a
contracta C.civ., „(1) Oferta fără termen de acceptare, adresată unei persoane prezente, rămâne
fără efecte dacă nu este acceptată de îndată. (2)Dispoziţiile alin. (1) se aplică şi în
cazul ofertei transmise prin telefon sau prin alte asemenea mijloace de comunicare la
distanţă”.
Drept urmare, la momentul primirii ofertei fără termen de acceptare,
destinatarul are următoarele două posibilităţi:
- să accepte oferta, producându-se astfel încheierea contractului;
- să refuze oferta, aceasta devenind caducă.
b) Oferta conţine termen de acceptare.
În această ipoteză, ofertantul va fi obligat să menţină oferta pe durata
termenului stabilit. Dacă destinatarul o refuză, aceasta va deveni caducă. Răspunderea
ofertantului subzistă, numai dacă retrage oferta mai înainte de expirarea termenului
stabilit.
B) Oferta este făcută unei persoane absente.
Distingem mai multe situaţii:
a) oferta nu a ajuns la destinatar;
Într-o asemenea ipoteză, ofertantul o poate revoca, fără să-i fie angajată
răspunderea juridică, cu condiţia ca revocarea să ajungă la destinatar cel mai târziu
odată cu oferta.
b) oferta a ajuns la destinatar.
Distingem alte două situaţii:
- oferta este cu termen;
În acest caz, nu poate interveni revocarea ofertei, întrucât ofertantul este
obligat să o menţină, până la expirarea acelui termen (care începe să curgă din
momentul în care oferta ajunge la destinatar). Ajungerea la termen atrage caducitatea
ofertei.
- oferta nu este cu termen.

22
 În aceasta situaţie, ofertantul trebuie să o menţină un termen rezonabil, care se
apreciază în funcţie de natura contractului propus, de uzanţele în materie, de
diferenţele de fus orar, de distanţa dintre părţi etc.

2.3.2. Acceptarea ofertei de contract

Acceptarea este un act juridic unilateral care constă în manifestarea de voinţă

a destinatarului de a încheia contractul în condiţiile propuse prin ofertă.
Dacă, potrivit principiului libertăţii contractuale, acceptarea nu trebuie
exprimată într-o formă prestabilită, ea putând rezulta din orice act sau fapt care sunt
apte de a evidenţia voinţa autorului de a contracta, sunt şi contracte pentru a căror
încheiere valabilă se cere respectarea unei anumite forme.

Condiţiile acceptării. Acceptarea trebuie să respecte condiţiile de validitate

ale oricărui act juridic. Deosebit de aceasta, i se cere:
- să fie pură şi simplă, adică oferta să fie acceptată aşa cum a fost propusă de
ofertant; dacă, primind oferta, acceptantul face propuneri de clauze noi, aceasta
echivalează cu o nouă ofertă pe care, de această dată, o face destinatarul în calitate de
contraofertant, urmând ca ea să parcurgă itinerarul invers;
- să fie făcută de persoana căreia i-a fost adresată oferta, în cazul când oferta
s-a adresat unei persoane determinate. Când oferta a fost făcută în public, acceptarea
poate fi făcută de orice persoană;
- să fie neîndoielnică, precum oferta, aplicându-se regula Ubi eadem est ratio,
eadem solutio debet esse;
- să nu fie tardivă, adică să nu intervină după revocarea ofertei sau după ce ea
a devenit caducă;
- să fie făcută în forma prevăzută de lege pentru încheierea valabilă a
contractului. Potrivit art. 1187 C.civ., „oferta sau acceptarea trebuie emise în forma
cerută de lege pentru încheierea valabilă a contractului”. Este una dintre aplicaţiile
principiului simetriei în actele juridice civile.

Forme de manifestare a acceptării. Pentru a-şi produce efectele specifice,

acceptarea trebuie să fie emisă într-una dintre următoarele forme:
- acceptarea expresă. Aceasta este forma dezirabilă a acceptării privită din
perspectiva certitudinii raporturilor juridice civile. Este expresă orice acceptare făcută
printr-un mijloc de comunicare (declaraţie, scrisă sau verbală; un gest, precum
ridicarea mâinii; o conduită semnificativă, cum este executarea mandatului de către
mandatar, potrivit art. 2013 C.civ.);
- acceptarea tacită În drept, tăcerea în sine nu produce efecte juridice tocmai
datorită caracterului echivoc al acesteia. Sunt însă o serie de situaţii în care tăcerea
devine semnificativă, rezultând dintr-o atitudine care nu lasă nicio îndoială privind
voinţa de a se lega juridic de ofertant, situaţii când devine aplicabil adagiul qui tacet,
consentire videtur. Potrivit prevederii de la alin. (2) al art. 1196 C.civ. , tăcerea

23
valorează acceptare când rezultă din lege, din acordul părţilor, din practicile
statornicite între acestea, din uzanţe sau din alte împrejurări.
Acceptarea rezultă din lege în cazurile expres prevăzute. Exemplul clasic îl
reprezintă reînnoirea locaţiunii (tacita reconductio) prevăzută de art. 1810 alin. (1)
C.civ., potrivit căruia „dacă, după împlinirea termenului, locatarul continuă să deţină
bunul şi să îşi îndeplinească obligaţiile fără vreo împotrivire din partea locatorului, se
consideră încheiată o nouă locaţiune, în condiţiile celei vechi, inclusiv în privinţa
garanţiilor”.
La fel, executarea mandatului de către mandatar este considerată de art. 2013
alin. (1) teza a doua C.civ. drept acceptare a contractului. Un caz special de acceptare
tacită îl reprezintă cel prevăzut, tot în materia contractului de mandat, la art. 2014
alin. (1) C.civ. când, „în absenţa unui refuz neîntârziat, mandatul se consideră
acceptat dacă priveşte actele a căror încheiere intră în exercitarea profesiei
mandatarului ori pentru care acesta şi-a oferit serviciile fie în mod public, fie direct
mandantului”.
Faptul că tăcerea valorează acceptare poate fi explicat nu doar prin elocvenţa
acestei atitudini, dar mai ales prin voinţa legii. Astfel, împrejurarea că relocaţiunea se
consideră acceptată de locator are ca explicaţie şi principiul in dubio pro debitori.
Prin urmare, prezumţia acceptării este şi un beneficiu acordat debitorului. Acceptarea
tacită poate rezulta şi din practicile statornicite între părţi. La fel, acceptarea poate
rezulta din uzanţe sau alte împrejurări apte să evidenţieze voinţa prezumată a
părţilor. La acestea, se pot adăuga situaţiile în care oferta se face în interesul exclusiv
al destinatarului, când se consideră că tăcerea acestuia echivalează acceptare sau când
părţile au convenit prin antecontract că tăcerea valorează acceptare.

Acceptarea necorespunzătoare

Potrivit legii, în următoarele cazuri acceptarea ofertei este necorespunzătoare:

- primul dintre ele este acela prevăzut de art. 1197 alin. (1) lit. a) C.civ. şi
priveşte situaţia în care oferta cuprinde modificări sau completări care nu corespund
ofertei primite. În condiţiile în care destinatarul ofertei are la rândul său alte condiţii
de pus pentru încheierea contractului, este evident că acordul de voinţă nu este
realizat. Noile clauze, modificările sau completările termenilor contractuali vor trebui
supuse aprobării de către ofertant;
- al doilea caz prevăzut de lit. b) al aceluiaşi text priveşte situaţia în care
acceptarea nu îndeplineşte forma cerută anume de ofertant. Textul are în vedere
exclusiv exigenţele impuse de ofertant şi nu pe cele prevăzute de lege pentru
valabilitatea contractului. Bunăoară, este posibil ca ofertantul să pretindă ca
destinatarul ofertei să se pronunţe efectiv asupra fiecărei clauze în parte şi nu printr-o
acceptare globală a contractului;
- ultimul caz este cel de la lit. c) a alin. (1) de lart. 1197 C. civ., în care
acceptarea ajunge la ofertant după ce oferta a devenit caducă, în cazurile prevăzute de

24
 art. 1195 C.civ. : când acceptarea nu ajunge la ofertant în termenul stabilit sau, în
lipsă, în termenul prevăzut de art. 1193 alin. (1) C. civ., precum şi când destinatarul o
refuză.

Contraoferta.

Potrivit dispoziţiei de la alin. (2) al art. 1197 C.civ., când răspunsul

destinatarului cuprinde modificări sau completări neconforme ofertei primite, când
acest răspuns nu respectă forma cerută de ofertant sau ajunge la ofertant după ce
oferta devine caducă, el poate fi considerat drept o contraofertă, situaţie în care se va
supune traseului clasic al oricărei oferte supuse acceptării. Destinatarul „poate” atât
să accepte modificările sau completările ofertantului, cât şi să le considere
contraofertă, în raport de circumstanţele fiecărui caz în parte.

2.4. Momentul încheierii contractului

Momentul încheierii contractului este acela în care se formează
consimţământul, oferta întâlnind acceptarea. Acest moment, a cărui stabilire prezintă
o deosebită importanţă practică, se determină diferit, după cum contractul se încheie
între prezenţi sau între absenţi.
Dacă părţile contractante sunt prezente (se află în acelaşi loc), momentul
încheierii contractului este cel al realizării acordului de voinţă al acestora. În baza
acestei reguli se determină şi momentul încheierii contractului prin telefon sau prin
alte asemenea mijloace de comunicare la distanţă, considerându-se că, şi în acest caz,
părţile contractante sunt prezente, întrucât consimţământul este dat concomitent de
 către acestea.
Pentru determinarea momentului încheierii contractului între absenţi (prin
Momentul
încheierii scrisori, fax, e-mail, curier etc.), invocăm dispoziţiile art. 1186 C.civ., potrivit cărora
contractului „Contractul se încheie în momentul …în care acceptarea ajunge la ofertant, chiar dacă
acesta nu ia cunoştinţă de ea din motive care nu îi sunt imputabile. De asemenea,
contractul se consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un
act sau un fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al
practicilor statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea
se poate face în acest mod”.
Aşadar, cât priveşte momentul încheierii contractului trebuie să distingem
între două ipoteze:
- acceptarea ofertei de către destinatar este expresă, caz în care contractul se
consideră încheiat în momentul în care acceptarea ofertei ajunge la ofertant.
Contractul se consideră, de asemenea, încheiat chiar dacă ofertantul, din motive
neimputabile lui, nu ia la cunoştinţă despre acceptarea ofertei.
- acceptarea ofertei de către destinatar este tacită, caz în care contractul se
consideră încheiat în momentul în care destinatarul ofertei săvârşeşte un act sau un
fapt concludent, fără a-l înştiinţa pe ofertant, dacă, în temeiul ofertei, al practicilor

25
 statornicite între părţi, al uzanţelor sau potrivit naturii afacerii, acceptarea se poate
face în acest mod.
Cunoaşterea momentului încheierii contractului este importantă, întrucât, în
funcţie de acesta:
- se apreciază îndeplinirea de către contract a condiţiilor de validitate;
- se determină locul încheierii contractului;
- se determină legea aplicabilă în caz de conflict de legi în timp;
- se determină momentul de la care încep să curgă termenele de prescripţie;
- se determină posibilitatea de revocare;
- se determină momentul din care contractul produce efecte juridice.

2.5. Locul încheierii contractului

 Locul încheierii contractului între prezenţi este cel în care părţile se află, în
Locul încheierii
contractului
momentul realizării acordului de voinţă. Dacă contractul a fost încheiat prin telefon,
locul încheierii acestuia este cel în care se află ofertantul.
Este considerat loc al încheierii contractului între absenţi, pentru ipoteza în
care acceptarea ofertei a fost expresă, acela unde se află ofertantul şi unde i-a fost
trimisă corespondenţa. În cazul în care contractul este între absenţi, iar acceptarea
ofertei a fost tacită, locul încheierii contractului este cel în care se află acceptantul.
Este important a se cunoaşte locul încheierii contractului, întrucât, în funcţie
de acesta, se determină legea aplicabilă în caz de conflict de legi în spaţiu, precum şi
competenţa teritorială a instanţei judecătoreşti care va soluţiona eventualele litigii în
legătură cu contractul.

2.6. Efectele specifice contractelor sinalagmatice 3

Contractele sinalagmatice se caracterizează prin reciprocitatea şi

interdependenţa obligaţiilor asumate de părţi.
Sunt efecte specifice contractelor sinalagmatice următoarele:
- excepţia de neexecutare a contractului;
- rezoluţiunea sau rezilierea;
- riscul contractului.

2.6.1. Excepţia de neexecutare a contractului – exceptio non adimpleti

 contractus.
Excepţia de Potrivit dispoziţiilor art. 1556 alin. (1) C.civ., „(1)Atunci când obligaţiile
neexecutare a născute dintr-un contract sinalagmatic sunt exigibile, iar una dintre părţi nu execută
contractului
sau nu oferă executarea obligaţiei, cealaltă parte poate, într-o măsură

3
Cât priveşte interpretarea clauzelor contractuale, a se revedea Interpretarea contractului, în „Teoria
generală a statului şi dreptului” şi în „Drept civil. Partea generală I”. Relativ la efectele contractului, în
general, a se revedea principiile care le guvernează şi excepţiile pe care acestea le comportă, în „Drept
civil. Partea generală I”, Efectele actului juridic civil.

26
corespunzătoare, să refuze executarea propriei obligaţii, afară de cazul în care din
lege, din voinţa părţilor sau din uzanţe rezultă că cealaltă parte este obligată să
execute mai întâi. (2)Executarea nu poate fi refuzată dacă, potrivit împrejurărilor şi
ţinând seama de mica însemnătate a prestaţiei neexecutate, acest refuz ar fi contrar
bunei-credinţe”.
Aşadar, excepţia de neexecutare a contractului este un mijloc de apărare ce
poate fi folosit de către una dintre părţile contractului sinalagmatic, în cazul în care
acesteia i se pretinde executarea obligaţiei ce-i revine, fără ca partea care pretinde
aceasta să-şi execute propria obligaţie.
Prin opunerea acestei excepţii, partea care o invocă obţine, fără intervenţia
instanţei judecătoreşti, o suspendare a executării propriilor obligaţii, până când
cealaltă parte îşi va îndeplini obligaţiile contractuale.
Temeiul juridic al invocării excepţiei de neexecutare a contractului este
reprezentat de interdependenţa obligaţiilor contractului sinalagmatic, împrejurarea că
fiecare dintre obligaţiile reciproce este cauza juridică a celeilalte. Aceste aprecieri
atrag şi simultaneitatea de executare a acestor obligaţii, ceea ce permite invocarea
excepţiei de neexecutare a contractului.
Pentru a putea fi invocată excepţia de neexecutare a contractului, trebuie
îndeplinite următoarele condiţii:
a) obligaţiile reciproce ale părţilor trebuie să-şi aibă temeiul în acelaşi contract
sinalagmatic şi să fie exigibile;
b) partea care pretinde executarea obligaţiei să nu-şi fi executat, total sau
parţial, propriile obligaţii contractuale; neexecutarea trebuie să fie importantă;
c) neexecutarea să nu se datoreze faptei celui care invocă excepţia;
d) părţile să nu fi convenit un termen de executare a uneia dintre obligaţiile
reciproce;
e) pentru invocarea excepţiei de neexecutare a contractului nu este necesară
punerea în întârziere a debitorului;
f) cel care o invocă să fie de bună-credinţă;
g) invocarea excepţiei de neexecutare a contractului are loc, direct între părţi,
fără intervenţia instanţei de judecată.

27
 Care sunt condiţiile excepţiei de neexecutare a contractului? A se vedea pag. 14.

2.6.2. Rezoluţiunea şi rezilierea contractului

a) Rezoluţiunea contractului
 Potrivit dispoziţiilor art. 1549 alin. (1) C.civ., „(1)Dacă nu cere executarea
Rezoluţiunea silită a obligaţiilor contractuale, creditorul are dreptul la rezoluţiunea sau, după caz,
rezilierea contractului, precum şi la daune-interese, dacă i se cuvin. (2)Rezoluţiunea
poate avea loc pentru o parte a contractului, numai atunci când executarea sa este
divizibilă. De asemenea, în cazul contractului plurilateral, neîndeplinirea de către una
dintre părţi a obligaţiei nu atrage rezoluţiunea contractului faţă de celelalte părţi, cu
excepţia cazului în care prestaţia neexecutată trebuia, după circumstanţe, să fie
considerată esenţială”.
Drept urmare, rezoluţiunea contractului este o sancţiune ce intervine ca
urmare a neexecutării culpabile a contractului sinalagmatic şi constă în desfiinţarea
retroactivă a acestuia şi repunerea părţilor în situaţia avută anterior încheierii
contractului 4.
Rezoluţiunea are ca temei juridic reciprocitatea şi interdependenţa obligaţiilor
din contractul sinalagmatic, împrejurarea că fiecare dintre obligaţiile reciproce ale
părţilor este cauza juridică a celeilalte.

Felurile rezoluţiunii
Potrivit dispoziţiilor art. 1550 C.civ., rezoluţiunea poate fi dispusă de către
instanţa de judecată, la cerere, poate fi declarată unilateral de către partea îndreptăţită
sau poate opera de plin drept. Aşadar, distingem între:
- rezoluţiune judiciară;
- rezoluţiune convenţională (pactul comisoriu şi rezoluţiune unilaterală);
- rezoluţiune de plin drept.

Rezoluţiunea judiciară

4
A se revedea Nulitatea actului juridic civil, în „Drept civil. Partea generală I”, pentru a identifica
elementele de asemănare şi de deosebire, dintre rezoluţiune şi nulitate, ca sancţiuni civile.

28
 Acţiunea în rezoluţiune poate fi intentată, numai de către partea care a
executat sau care se declară gata să execute contractul.
Pentru a fi admisă acţiunea în rezoluţiune judiciară, trebuie îndeplinite
 următoarele condiţii:
Rezoluţiunea
-una dintre părţi să nu fi executat obligaţiile ce-i revin, fie în tot, fie într-o
proporţie însemnată;
Precizăm că creditorul nu are dreptul la rezoluţiune atunci când neexecutarea
este de mică însemnătate [art. 1551 alin. (1) teza 1 C.civ.].
-neexecutarea să fie imputabilă părţii care nu şi-a îndeplinit obligaţia;
În situaţia în care neexecutarea obligaţiei nu poate fi imputată debitorului, se
va pune problema riscului contractului, şi nu a rezoluţiunii acestuia.
-debitorul obligaţiei neexecutare să fie pus în întârziere, în condiţiile legii.
Dacă sunt îndeplinite în mod cumulativ aceste condiţii, instanţa pronunţă
rezoluţiunea contractului, efectele acesteia producându-se după rămânerea definitivă
a hotărârii judecătoreşti.
Specifică rezoluţiunii judiciare este posibilitatea pe care o are instanţa
judecătorească, de a acorda, în funcţie de circumstanţe, debitorului care nu şi-a
îndeplinit obligaţia contractuală, un termen de graţie pentru executarea acesteia.
Pentru a evita inconvenientele rezoluţiunii judiciare (pierderea de timp,
evitarea cheltuielilor procedurale, larga putere de apreciere a judecătorului etc.),
părţile pot insera în contract anumite clauze privind rezoluţiunea pentru neexecutare.
În acest caz, suntem în prezenţa rezoluţiunii convenţionale.

Rezoluţiunea convenţională (reprezentând regula în materie).

Rezoluţiunea convenţională reprezintă rezoluţiunea stipulată de părţi în înseşi
contractele pe care le încheie, în vederea înlăturării inconvenientelor pe care le
presupune rezoluţiunea judiciară. Aceasta îmbracă două forme:
- pactele comisorii;
- rezoluţiunea unilaterală.

●Pactele comisorii
Potrivit dispoziţiilor art. 1553 C.civ., „(1)Pactul comisoriu produce efecte
 dacă prevede, în mod expres, obligaţiile a căror exercitare atrage rezoluţiunea sau
Pactele rezilierea de drept a contractului. (2)În cazul prevăzut la alin. (1), rezoluţiunea sau
comisorii
rezilierea este subordonată punerii în întârziere a debitorului, afară de cazul în care s-
a convenit că ea va rezulta din simplul fapt al neexecutării. (3)Punerea în întârziere nu
produce efecte decât dacă indică în mod expres condiţiile în care pactul comisoriu
operează”.
Aşadar, clauzele contractuale exprese privind rezoluţiunea contractului pentru
neexecutare poartă denumirea de pacte comisorii. După modul de redactare, ele pot
produce efecte, mai mult sau mai puţin energice.

29
 -Pactul comisoriu de gradul I cuprinde clauza, potrivit căreia, în caz de
neexecutare a contractului de către una din părţi, contractul se desfiinţează. Pentru a
opera rezoluţiunea contractului, trebuie îndeplinite toate condiţiile rezoluţiunii
judiciare. Un asemenea pact comisoriu reprezintă echivalentul rezoluţiunii judiciare,
fiind întâmpinate toate inconvenientele specifice acesteia din urmă.
-Pactul comisoriu de gradul II conţine clauza potrivit căreia, în cazul în care o
parte nu-şi va executa obligaţiile, cealaltă parte are dreptul să desfiinţeze contractul
pe cale unilaterală. Aşadar, rezoluţiunea operează în baza declaraţiei unilaterale de
rezoluţiune a părţii îndreptăţite. Instanţa, deşi nu poate acorda termen de graţie, poate,
totuşi, să constate că rezoluţiunea nu a avut loc, întrucât obligaţia, deşi neexecutată în
termenul contractual, a fost adusă la îndeplinire mai înainte de declaraţia de
rezoluţiune.
-Pactul comisoriu de gradul III cuprinde clauza, potrivit căreia, în caz de
neexecutare de către una dintre părţi a obligaţiei sale, contractul se consideră rezolvit
de plin drept. Instanţa nu mai poate acorda termen de graţie şi nici nu poate aprecia
asupra oportunităţii pronunţării rezoluţiunii. Totuşi, pentru a opera rezoluţiunea, este
necesară punerea debitorului în întârziere, în formele prevăzute de lege.
-Pactul comisoriu de gradul IV este cel mai energic şi, în baza lui, contractul
se consideră rezolvit de drept, dacă una dintre părţi nu-şi execută obligaţiile. În acest
caz, nu mai este necesară, nici punerea în întârziere a debitorului şi nici îndeplinirea
vreunei alte formalităţi prealabile.
Poate invoca rezoluţiunea, judiciară sau convenţională, a contractului numai
debitorul care şi-a îndeplinit obligaţiile.

Rezoluţiunea unilaterală
Potrivit dispoziţiilor art. 1552 C.civ., rezoluţiunea sau rezilierea contractului
 poate avea loc prin notificarea scrisă a debitorului, în următoarele situaţii:
- părţile au convenit în acest sens;
- debitorul se află de drept în întârziere;
- debitorul nu a executat obligaţia în termenul fixat prin punerea în
întârziere.
Declaraţia de rezoluţiune sau de reziliere este supusă prescripţiei extinctive.
Aceasta trebuie să fie înscrisă în cartea funciară sau, după caz, în alte registre publice,
pentru a fi opozabilă terţilor. Odată comunicată debitorului, declaraţia de rezoluţiune
devine irevocabilă.

Rezoluţiunea de plin drept

Rezoluţiunea poate opera de plin drept (adică în puterea legii) atât în cazurile
anume prevăzute de lege, cât şi în cazurile în care părţile au convenit astfel.

30
 Efectele rezoluţiunii
Rezoluţiunea, indiferent că este judiciară sau convenţională, are ca efect
desfiinţarea retroactivă a contractului. Ca urmare a rezoluţiunii, părţile contractante
trebuie repuse în situaţia anterioară încheierii contractului, restituindu-şi una, alteia
ceea ce şi-au prestat în temeiul contractului desfiinţat.
În toate cazurile de rezoluţiune, partea care a executat sau care s-a declarat
gata să execute obligaţiile contractate este îndreptăţită la obţinerea daunelor-interese
(a acelor despăgubiri destinate acoperirii prejudiciilor suferite ca urmare a
neexecutării obligaţiilor de către partea în culpă).

Definiţi rezoluţiunea. A se vedea pag. 15.

b) Rezilierea contractului
Rezilierea se distinge de rezoluţiune, sub următoarele aspecte:
 a) rezoluţiunea se aplică în cazul neexecutării contractelor cu executare uno
Rezilierea
ictu, în timp ce rezilierea se aplică contractelor cu execuţie succesivă;
b) rezoluţiunea desfiinţează cu caracter retroactiv – ex tunc – efectele
contractului, pe când rezilierea desfiinţează contractul, numai pentru viitor,
producând astfel efecte ex nunc.
Ţinând cont de aceste elemente de diferenţă, rezilierii i se aplică regulile
specifice rezoluţiunii. Precizăm însă că, spre deosebire de rezoluţiune, rezilierea poate
fi invocată şi în cazul în care neexecutarea este de mică însemnătate, însă are un
caracter repetat.

C) Riscul contractului
Intervine riscul contractului, în situaţia în care contractul sinalagmatic
 translativ de proprietate nu a fost executat datorită imposibilităţii fortuite (şi nu
Riscul
contractului
datorită culpei uneia dintre părţile contractante, precum în cazul excepţiei de
neexecutare sau al rezoluţiunii ori rezilierii), deci, din cauze independente de culpa
vreuneia dintre părţile contractante.
Potrivit dispoziţiilor art. 1274 alin. (1) C.civ., „În lipsă de stipulaţie contrară,
cât timp bunul nu este predat, riscul contractului rămâne în sarcina debitorului
obligaţiei de predare, chiar dacă proprietatea a fost transferată dobânditorului. În

31
cazul pieirii fortuite a bunului, debitorul obligaţiei de predare pierde dreptul la
contraprestaţie, iar dacă a primit-o, este obligat să o restituie”.
Prin urmare, cât priveşte riscul contractului sinalagmatic translativ de
proprietate, două sunt ipotezele ce trebuie distinse:
- Prima este cea reglementată de alin. (1) al art. 1274 C.civ. şi priveşte situaţia
în care bunul nu a fost predat, caz în care riscul rămâne în sarcina debitorului
obligaţiei devenită imposibil de executat ca urmare a pieirii bunului. Spre exemplu,
vânzătorul care nu a predat bunul nu va putea pretinde preţul convenit, iar dacă l-a
primit, va trebui să-l restituie, fără a se putea apăra că pieirea ar fi survenit şi dacă
bunul s-ar fi aflat în mâinile cumpărătorului.
- A doua ipoteză este aceea în care creditorul a fost pus în întârziere de către
debitor, situaţie în care riscul se transferă în sarcina creditorului de la data punerii sale
în întârziere. Spre exemplu, în cazul contractul de vânzare-cumpărare, riscul este
suportat de către cumpărător, dacă acesta a fost pus în întârziere cu privire la luarea în
primire a bunului. Drept urmare, cumpărătorul va plăti preţul, deşi nu va primi bunul,
şi în situaţia în care ar dovedi că bunul ar fi pierit şi dacă obligaţia de predare ar fi
fost executată la timp.

Suportarea riscului contractului translativ de proprietate? A se vedea pag. 19-20.

32
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 2.
ACTUL JURIDIC UNILATERAL – IZVOR DE OBLIGAŢII

1. Definiţie. Actul juridic unilateral este o manifestare de voinţă a uneia sau a

mai multor persoane unite de acelaşi interes, prin care se produc efecte juridice în
cazurile prevăzute de lege Caracteristic actului juridic unilateral este faptul că voinţa
de a angaja juridic este unică şi este suficientă pentru a da naştere unor obligaţii,
nefiind necesară acceptarea creditorului.
Terminologia juridică în această materie, este de cele mai multe ori ambiguă.
Însuşi termenul “unilateral” caracterizează categorii diferite de acte juridice, în raport
de criteriul clasificării: dacă avem în vedere numărul părţilor, actele juridice pot fi
unilaterale, când au o singură parte care îl încheie, precum testamentul, oferta de
contract, opţiunea succesorală şi plurilaterale (contractele), care se încheie prin
acordul de voinţă al părţilor; actele juridice unilaterale pot fi încheiate de o singură
persoană (acte juridice unilaterale simple), cât şi de mai multe persoane (acte juridice
unilaterale complexe sau conjunctive). Un loc aparte în cadrul ultimei categorii, îl
ocupă actele juridice unilaterale colective, care se încheie legal prin voinţa exprimată
de membrii unei colectivităţi în regim de colegialitate, cu majoritatea acestora. La
rândul lor, contractele pot fi unilaterale, când dau naştere la obligaţii în sarcina unei
singure părţi, cum este cazul contractului de donaţie, şi plurilaterale, când nasc
obligaţii pentru toate părţile care îl încheie.
Dificultăţi apar în cazul actelor juridice unilaterale încheiate de mai multe
persoane. Asemenea acte juridice au mai multe părţi şi mai multe voinţe sau o singură
parte, o unică voinţă unică şi un singur interes?
Răspunsul dat aceste întrebări nu este unitar. Dacă doctrina majoritară
consideră că ceea ce distinge actul juridic unilateral de cel bilateral este numărul
voinţelor, sunt şi opinii potrivit cărora acest criteriu este insuficient şi că „adevăratul
criteriu ştiinţific de clasificare a actelor juridice în unilaterale şi plurilaterale îl
reprezintă numărul părţilor”. Însuşindu-ne acest criteriu, la care am adăuga interesul
unic al
În realitate, ceea ce uneşte persoanele care participă la încheierea actului
juridic unilateral este interesul unic. Nu putem fi de acord cu afirmaţia potrivit căreia
“actul juridic unilateral este rezultatul unei singure voinţe”, fie şi pentru motivul că
eventuale vicii de consimţământ se cer a fi examinate doar în raport de persoana a
cărui voinţă a fost alterată. Pentru acelaşi motiv, mai mulţi participanţi la un
asemenea act juridic pot fi consideraţi “autori” al acestuia, dar nu autori ai voinţei
comune. Sunt motive pentru care vom defini actul juridic unilateral, act de formaţie
unilaterală, drept manifestarea de voinţă
Două sunt elementele definitorii: voinţa unilaterală şi intenţia producerii de
efecte juridice. Pentru evitarea oricăror confuzii, trebuie înţeles că voinţa unilaterală
poate fi a Ceea ce caracterizează voinţa unilaterală este că ea urmăreşte un interes

33
 unicPentru a ne afla în faţa unei voinţe unilaterale, nu treÎn ce priveşte primul
element, voinţa unilateralăcare definesc este cea potrivit căreia actul juridic unilateral
este manifestarea unilaterală de voinţă animată de intenţia producerii de efecte
juridice formula cea mai adecvată este aceea de a Alteori, este denumit act de
formaţie unilaterală pentru a-l deosebi de contractul unilateral. Pentru a-l deosebi de
contractul unilateralÎn opinia noastră, actul juridic unilateral este Ultima formulă se
pare că a influenţat pe redactorii textului normativAccentul pus pe manifestarea unică
de voinţă a autorului autorul ei este prezent şi în definiţia avansată de noul Cod civil.
Într-unul dintre comentariile noii definiţii, se afirmă că “actul juridic unilateral este
rezultatul unei singure voinţe” 5, menţionându-se însă că “nu trebuie pus semnul
egalităţii între noţiunile de parte a actului juridic civil şi de persoană, întrucât o parte
poate să fie formată şi din două sau mai multe persoane”.
Spre deosebire de contract unde voinţa concordantă a părţilor este încorporată
într-un acord de voinţă, actul juridic unilateral presupune manifestarea unei singure
voinţe, direcţionată producerii unor efecte diferite : efect translativ de proprietate în
cazul testamentului, efect declarativ, în cazul recunoaşterii unui copil dinafara
căsătoriei, abdidcativ, în cazul renunţării la un drept etc.

2. Acte juridice unilaterale reglementate de lege


Având în vedere diversitatea de efecte juridice pe care le produc diversele acte
juridice unilaterale, este greu de realizat o teorie generală a actului juridic unilateral.
Acte juridice
unilaterale
Codul nostru civil reglementează promisiunea unilaterală, cu specială privire
la promisiunea publică de recompensă, ceea ce nu înseamnă că asemenea acte juridice
nu pot produce efecte juridice. Alte acte juridice unilaterale, precum testamentul,
oferta de contract, acceptarea ofertei, titlurile de valoare se bucură de reglementări
speciale, aşa cum am văzut când am examinat oferta şi acceptarea ofertei de contract.

5
G. Boroi, L. Stănciulescu, op. cit., p. 77.

34
 Enumeraţi actele juridice unilaterale. A se vedea pag. 21.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Adam I., Drept civil. obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2011.
2. Boroi G., Stănciulescu L., Instituţii de drept civil în reglementarea Noului
Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
3. Coord. Baias Vl.-A., Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I., Noul
Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
4. Neculaescu S., Mocanu L., Gheorghiu Gh., Genoiu I., Ţuţuianu A.,
Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licență, Ed. Universul Juridic,
București, 2012.
5. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul oficial al
României nr. 505 din 15 iulie 2011.

35
 MODULUL II
FAPTUL JURIDIC LICIT – IZVOR DE
OBLIGAŢII

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I. 3: Faptul juridic licit – izvor de obligaţii.

= 4 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind problematica

faptului juridic civil, ca izvor de obligaţii.
 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind
gestiunea de afaceri, plata nedatorată şi îmbogăţirea fără justă cauză.

36
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 3.
FAPTUL JURIDIC LICIT – IZVOR DE OBLIGAŢII

 1. Consideraţii generale privind faptul juridic licit

Fapte juridice Faptul juridic reprezintă o acţiune omenească, săvârşită fără intenţia de a
licite
produce efecte juridice, dar care efecte se produc în puterea legii.
În legislaţie şi în literatura de specialitate, se realizează deosebirea între fapte
juridice licite şi fapte juridice ilicite, ca izvoare de obligaţii. Sunt fapte juridice licite,
izvoare de obligaţii, următoarele:
- gestiunea de afaceri (art. 1330-1340 C.civ.);
- plata nedatorată (art. 1341-1344 C.civ.);
- îmbogăţirea fără justă cauză (art. 1345-1348 C.civ.).
Are, de asemenea, calitatea de izvor de obligaţii şi fapta ilicită cauzatoare de
prejudicii – răspunderea civilă.

2.Gestiunea de afaceri

2.1. Noţiune

Potrivit dispoziţiilor art. 1330 alin. (1) C.civ., „Există gestiune de afaceri
atunci când, fără să fie obligată, o persoană, numită gerant, gestionează în mod
voluntar şi oportun afacerile altei persoane, numită gerat, care nu cunoaşte existenţa
gestiunii sau, cunoscând gestiunea, nu este în măsură să desemneze un mandatar ori
să se îngrijească în alt fel de afacerile sale”.
Aşadar, gestiunea de afaceri este o operaţie ce constă în aceea că o persoană
intervine prin fapta sa voluntară, unilaterală şi oportună, săvârşind acte materiale sau
juridice, în interesul altei persoane, fără a fi primit mandat din partea acesteia din
urmă.
Persoana, care intervine prin fapta sa, se numeşte GERANT, iar persoana
pentru care se acţionează se numeşte GERAT. Constituie, spre exemplu, gestiune de
afaceri, situaţia în care proprietarul unui imobil lipseşte pentru o perioadă de timp, iar
o terţă persoană, deşi nu a primit nicio împuternicire în acest sens, repară o
stricăciune ivită la acest imobil.
Văzută din perspectivă individualistă, orice ingerinţă a unei alte persoane în
propriile afaceri nu poate fi agreată, în condiţiile în care orice persoană are dreptul la
respectarea vieţii sale private, aşa cum dispune art. 71 alin. 1 C. civ. Dacă asemenea

37
imixtiuni în afacerile altuia i-au cauzat prejudicii, ele vor fi supuse regulilor
răspunderii delictuale.
Există însă şi situaţii în care, privite din perspectivă socială, asemenea
intervenţii în gestiunea intereselor altuia sunt generate de spiritul de solidaritate pe
care îl presupune comunitatea umană, spirit care determină un anumit altruism în
relaţiile dintre oameni şi care impune o reacţie spontană din partea celui care asistă la
evenimente menite să pună în pericol interesele legitime ale semenilor. Reperul
esenţial al calificării unor asemenea acte drept gestiune de afaceri îl constituie intenţia
specifică acesteia (animus gerendi) de care este animat autorul lor (negotiorum
gestor). Un exemplu la îndemână este situaţia în care imobilul supus pericolului de a
se nărui datorită unei fisuri întâmplate în lipsa proprietarului, printr-o intervenţie
spontană, este reparat de vecinul proprietarului, fără ca între cei doi să fi existat vreun
contract anterior în acest sens. Cel care are o astfel de iniţiativă (gerantul) mizează pe
faptul că proprietarul imobilului aflat în pericol (geratul) nu ar avea motive să se
opună unui asemenea gest salutar şi că, dimpotrivă, este de presupus că i-ar fi dat
chiar un mandat să acţioneze pentru evitarea ruinării. Această operaţie a fost numită
cvasicontract tocmai pentru că, nefiind un contract propriu-zis, raporturile dintre cele
două părţi sunt rezolvate ca şi cum ar fi generate de contractul de mandat.

2.2 Condiţii.

● Obiectul gestiunii de afaceri trebuie să-l constituie actele juridice şi actele

materiale :
-actele juridice ( contractul pentru efectuarea unei reparaţii, plata unei datorii,
întreruperea prescripţiei, plata medicului chemat să trateze o persoană sau un animal
aflat în pericol etc) trebuie să nu depăşească sfera actelor de conservare şi a celor de
administrare. In această materie, o serie de acte juridice, deşi sunt de dispoziţie, sunt
considerate a fi acte de administrare pentru că sunt raportate, nu la un bun individual
ci la întregul patrimoniu. Vânzarea unor bunuri perisabile sunt acte de dispoziţie dar
privite din perspectiva patrimoniului, ele apar acte de administrare, ceea ce face ca
aprecierea in concreto a actului încheiat să fie făcută în raport de împrejurările în care
a fost încheiat.
Actele juridice care constituie obiect al gestiunii de afaceri pot fi încheiate cu
sau fără reprezentarea geratului. În cazul celor încheiate prin reprezentare, gerantul
acţionează în numele geratului, ceea ce rezultă din intenţia gerantului de a se produce
efecte direct în persoana geratului. Actele juridice încheiate fără reprezentare sunt
cele în care gerantul acţionează în numele său propriu, acceptând calitatea de creditor
sau, după caz, de debitor pe care o produce actul încheiat. Gerantul nu poate încheia
însă acte juridice în care persoana nu poate fi reprezentată, chiar dacă sunt doar de
administrare;
-actele materiale (repararea unei conducte, stingerea incendiului etc). In
această privinţă gestiunea de afaceri se deosebeşte de mandat care priveşte doar actele
juridice.

38
 ●Modul de gestionare trebuie să fie voluntar şi oportun. Caracterizarea
modului de gestionare drept « voluntar » la care se adaugă faptul că persoana numită
gerant gestionează “fără să fie obligată » au ca menire a evidenţia lipsa oricărui
contract încheiat de cele două părţi, faptul că gerantul acţionează unilateral.
Nu este suficient ca gestiunea să fie voluntară, ea mai trebuie să fie şi
„oportună”. Termenul este preluat din definiţia gestiunii de afaceri dată de art. 1482
CCQ în timp ce Codul civil francez are în vedere, la art. 1375 „gestiunea bine
administrată”, ceea ce presupune că ea este utilă. S-a remaracat că utilitatea gestiunii
este un criteriu insuficient pentru astfel caracterizată, nu rezultă şi că a profitat
geratului. Astfel, privită la momentul efectuării ei, gestiunea putea fi caracterizată ca
fiind utilă geratului. Dacă însă, ulterior gestiunea astfel exercitată a cauzat prejudicii
mari mari geratului, ea nu va fi validată.
●Poziţia geratului. Dacă, de regulă, aşa cum a fost gândită gestiunea de
afaceri, ea are loc fără consimţământul geratului, nimic nu opreşte ca geratul să fi fost
informat despre gestiunea iniţiată, fără a avea însă posibilitatea să desemneze un
mandatar sau să se îngrijească într-un alt mod de afacerile sale.
●Condiţii privind capacitatea părţilor. Gerantul trebuie să aibă capacitate
deplină de exerciţiu pentru că încheie acte juridice. Nu mai puţin, actele de
administrare pot fi încheiate de persoana cu capacitate restrânsă de exerciţiu cu
încuviinţarea prealabilă a ocrotitoului legal. Geratului nu i se cere această capacitate
de a contracta.
●Intenţia de a gera interesele altuia (animus gerendi) este cea care califică
operaţiunea drept gestiune de afaceri. Prevederea de la alin. 2 precizează că cel care
lucrează în interesul altuia, fără să ştie, nu va fi ţinut să respecte obligaţiile pe care
gerantul le are potrivit legii, tocmai pentru că, de fapt, nu ne aflăm în faţa gestiunii
intereselor altuia. Cu toate acestea, având în vedere că geratul este beneficiar al unui
act de gestiune, el va trebui să despăgubească pe gerant după regulile îmbogăţirii fără
justă cauză. Doctrina se referă la cazul în care o persoană, crezându-se moştenitor
legal, aduce imobilului care face parte din masa succesorală o serie de îmbunătăţiri,
după care, află de existenţa unui testament prin care este exheredat. În această
situaţie, îmbunătăţirile aduse la imobil profită legatarului care va putea fi obligat să
despăgubească pe falsul moştenitor.

2.3. Efectele gestiunii de afaceri

A) Obligaţiile gerantului
În sarcina gerantului cad următoarele obligaţii:
- să-l înştiinţeze pe gerat despre gestiunea începută de îndată ce acest lucru
este posibil (art. 1331 C.civ.);
- să continue gestiunea începută, până când o poate abandona fără riscul
vreunei pierderi, ori până când geratul, personal sau prin reprezentant, ori, după caz,
moştenitorii acestuia sunt în măsură să o preia (art. 1333 C.civ.). Gerantul poate
întrerupe gestiunea, numai dacă aceasta devine prejudiciabilă pentru el.

39
 - în efectuarea actelor de gestiune, să depună diligenţa unui bun proprietar.
Când gestiunea a urmărit să îl apere pe gerat de o pagubă iminentă, gerantul nu
răspunde decât pentru prejudiciile cauzate geratului cu intenţie sau din culpă gravă;
- la încetarea gestiunii, să dea socoteală geratului cu privire la operaţiunile
efectuate şi să îi remită acestuia toate bunurile obţinute cu ocazia gestiunii;
- gerantul care acţionează în nume propriu este ţinut faţă de terţii cu care a
contractat, fără a limita dreptul oricăruia dintre aceştia de a se regresa împotriva
geratului. Atunci când acţionează în numele geratului, gerantul, în principiu, nu este
ţinut faţă de terţii cu care a contractat.

B) Obligaţiile geratului
Geratului îi revin următoarele obligaţii:
- să-l indemnizeze pe gerant pentru toate cheltuielile necesare;
- să restituie valoarea cheltuielilor utile, însă numai în limita sporului de
valoare;
- să restituie valoarea cheltuielilor voluptuarii, numai dacă se dovedeşte că
acestea i-au procurat vreun avantaj geratului;
- să-l despăgubească pe gerant pentru prejudiciile pe care acestea le-a suferit,
fără culpa sa, din cauza gestiunii;
- să execute toate obligaţiile asumate de către gerant, în numele său (al
geratului), faţă de terţi.
Creanţa gerantului având ca obiect valoarea cheltuielilor necesare realizate în
legătură cu un imobil poate fi garantată prin instituirea unei ipoteci legale, care va fi
înscrisă în cartea funciară după ce instanţa s-a pronunţat cu titlu definitiv asupra
cuantumului acestora.

2.4. Proba gestiunii intereselor altei persoane

Dacă operaţiunile realizate de gerat sunt fapte materiale, acestea pot fi probate
 prin orice mijloc de probă, iar dacă sunt acte juridice trebuie respectate regulile
Gestiunea de stabilite de lege cu privire la probaţiunea actelor juridice.
afaceri

2.5. Ratificarea gestiunii de afaceri

În privinţa actelor juridice, gestiunea ratificată produce, de la data când a fost
începută, efectele unui mandat.

40
 Care sunt condiţiile gestiunii de afaceri? A se vedea pag. 25.

3. Plata nedatorată

3.1. Noţiune

Plata nedatorată reprezintă executarea de către o persoană, a unei obligaţii de

care nu era ţinută şi pe care a făcut-o fără intenţia de a plăti datoria altuia.
Cel care a făcut o astfel de plată se numeşte SOLVENS (având calitatea de
creditor), iar cel care a primit-o se numeşte ACCIPIENS (având calitatea de debitor).
Potrivit dispoziţiilor art. 1341 alin. (1) C.civ., „Cel care plăteşte fără a datora
are dreptul la restituire”.
Plata, în limbaj juridic, nu se rezumă la remiterea unei sume de bani, ci
semnifică executarea oricărei obligaţii, indiferent de obiectul ei. Potrivit art. 1469
alin. 1 C. civ., “plata constă în remiterea unei sume de bani sau, după caz, în
executarea oricărei alte prestaţii care constituie obiectul însuşi al obligaţiei”. În
terminogia latină ea se numeşte solutio, care are sens de dezlegare, rezolvare, în timp
ce solvens este cel care face plata iar accipiens, cel care o primeşte. Referindu-se la
temeiul plăţii, art.1470 C. civ. prevede că “orice plată presupune o datorie”, ceea ce
face ca plata care nu este datorată să dea naştere la un raport juridic în cadrul căruia
cel care a primit-o, solvens-ul, devine creditor al acţiunii în repetiţiune, iar accipiens-
ul capătă calitatea de debitor.

41
 3.2. Condiţii

Primul alineat al art. 1341 C. civ. fixează obligaţia de restituire a celui care
face o plată nedatorată. Acţiunea pe care el o are la îndemână este acţiunea în
repetiţiune (condictio indebiti), ale cărei condiţii de admisibilitate sunt următoarele:
-existenţa unei plăţi, care poate consta în remiterea unei sume de bani ori a
unui bun. Dacă prestaţia constă într-o obligaţie de a face, nu se pune problema
restituirii, ci a daunelor interese reprezentând contravaloarea operaţiei efectuate de
solvens, putându-se invoca îmbogăţirea fără justă cauză a accipiens-ului. Ceea ce se
cere este ca prestaţia efectuată de solvens să fi fost făcută cu tiltu de plată. Altfel, o
asemenea prestaţie poate avea o altă semnificaţie juridică;
-plata să fi urmărit o datorie inexistentă din punct de vedere juridic, altfel
spus, să reprezinte un indebitum.
În teoretizarea acestei condiţii, doctrina franceză distinge trei situaţii : prima
dintre ele vizează datoria imaginară, când nici cel care plăteşte nu este debitor şi nici
cel care primeşte plata nu este creditor (plata nedatorată obiectiv); a doua situaţie
priveşte situaţia în care plata este făcută unei alte persoane decât celei care este
datorată (plata nedatorată subiectiv). Este cazul în care se face o plată unui fals
succesor al creditorului; a treia situaţie, calificată tot subiectiv nedatorată, priveşte
plata făcută adevăratului creditor dar de o altă persoană decât debitorul, cum este
cazul falsului succesor al debitorului. Prin tradiţie, aceste trei situaţii au fost supuse
aceleaşi condiţii privind eroarea în care s-a aflat solvens-ul.

3.3. Efectele plăţii nedatorate

A) Obligaţiile accipiens-ului. Sunt diferite după cum accipiens-ul a fost sau
nu de bună-credinţă.

a) Obligaţiile accipiens-ului de bună-credinţă. Accipiens-ul este de bună-

credinţă, dacă nu a ştiut că plata, ce i s-a făcut, este nedatorată. Întrucât bona fides
praesumitur, accipiens-ul va fi ţinut să restituie, numai în limitele îmbogăţirii sale.
Astfel, accipiens-ul de bună-credinţă este obligat:
• să restituie lucrul, păstrând însă fructele, ca orice posesor de bună-credinţă.
Accipiens-ul nu va fi obligat să restituie bunul primit de la solvens, dacă acesta a
pierit fortuit.
• să restituie preţul primit şi nu valoarea bunului primit de la solvens, pe care
l-a înstrăinat.

b) Obligaţiile accipiens-ului de rea-credinţă

Este de rea-credinţă accipiens-ul, care, deşi ştia că nu i se datorează plata, a
primit-o. Accipiens-ul de rea-credinţă este ţinut:
- să restituie bunul primit şi fructele acestuia;

42
 - să restituie valoarea lucrului, din momentul introducerii acţiunii în justiţie,
indiferent de preţul primit, dacă l-a înstrăinat;
- dacă lucrul a pierit fortuit, să restituie valoarea acestuia, din momentul
cererii de restituire, mai puţin în situaţia în care face dovada că bunul ar fi pierit şi la
solvens.

B) Obligaţiile solvens-ului
Solvens-ul trebuie să restituie accipiens-ului, indiferent de buna sau reaua sa
credinţă, cheltuielile făcute cu conservarea lucrului sau cele care au dus la o sporire a
valorii lucrului. Deci, trebuie restituite, numai cheltuielile utile şi necesare, nu şi cele
voluptuarii.

3.4. Cine poate cere restituirea plăţii nedatorate?

 Restituirea poate fi cerută de către solvens sau de către creditorii chirografari

Plata nedatoratăai acestuia, pe baza acţiunii oblice.

3.5. În ce cazuri nu există obligaţia de restituire a plăţii nedatorate?

Plata nedatorată nu trebuie restituită, potrivit legii, în următoarele cazuri:

• în cazul obligaţiilor civile imperfecte (naturale), achitate de bună-voie, de
către debitor;
• când plata s-a efectuat, în temeiul unui contract nul, pentru cauză imorală
gravă;
• când plata s-a efectuat în temeiul unui contract anulabil, pentru cauză de
incapacitate a uneia dintre părţi. În acest caz, solvens-ul are o acţiune întemeiată pe
îmbogăţirea fără justă cauză, deoarece incapabilul restituie numai în limita
îmbogăţirii sale.
• când, în urma plăţii, cel care a primit-o cu bună-credinţă (accipiens-ul) a
lăsat să se împlinească termenul de prescripţie ori s-a lipsit în orice mod, de titlul său
de creanţă sau a renunţat la garanţiile creanţei. În acest caz, cel care a plătit (solvens-
ul) are drept de regres împotriva adevăratului debitor.
• când plata a fost făcută de debitor mai înainte de împlinirea termenului
suspensiv. Numai dacă această plată s-a făcut prin dol sau violenţă, ea trebuie
restituită.

43
 Care sunt condiţiile plăţii nedatorate? A se vedea pag. 27-28.

4. Îmbogăţirea fără justă cauză

4.1. Noţiune.

Fiind nereglementată de codurile civile clasice, îmbogăţirea fără justă cauză

este o creaţie pretoriană care s-a născut din nevoia unui temei juridic pentru situaţia în
care, prin acelaş fapt, o persoană se îmbogăţeşte în detrimentul alteia care sărăceşte,
fără ca restituirea sporului de valoare celui sărăcit să poată fi dispusă prin invocarea
izvoarelor de obligaţii consacrate deja. Fiind tot mai confruntată cu situaţii în care
bunul simţ juridic impunea restituirea a ceea ce a procurat altuia un avantaj
nejustificat, pentru a nu risca un eventual delict de denegare de dreptate, jurisprudenţa
a apelat la soluţii de împrumut, considerând că o astfel de situaţie juridică ar
reprezenta o gestiune de afaceri anormală, în care gerantul a lucrat fără a avea intenţia
de a îmbogăţi pe gerat. Curând însă, această asimilare a fost contestată, afirmându-se
că nu poate fi concepută gestiunea de afaceri fără intenţia de a gera (animus gerendi).
Drept urmare, între refuzul unei soluţii juridice, riscând săvârşirea delictului de
denegare de dreptate şi aplicarea forţată, prin analogie, a altor izvoare de obligaţii
improprii, jurisprudenţa a ales să se întemeieze pe un principiu de echitate potrivit
căruia nimeni nu se poate îmbogăţi pe nedrept în detrimentul altuia. Este îndemnul
unuia dintre preceptele morale cele mai convingătoare dintotdeauna de a nu leza pe
altul (alterum non laedere)şi face parte dintr-un triptic atribuit jurisconsultului roman
Ulpian potrivit căruia “praecepta iuris sunt haec: honeste vivere, alterum non laedere
et suum cuinque tribuere” .
Pe lângă fundamentul său esenţialmente moral, doctrina a adăugat şi nevoia
de a se asigura un echilibru între patrimonii, cel care impune ca tot ce a ieşit dintr-un
patrimoniu sporind patrimoniul altuia, să fie restituit.
Potrivit dispoziţiilor art. 1345 C.civ., „Cel care, în mod neimputabil, s-a
îmbogăţit fără justă cauză în detrimentul altuia este obligat la restituire, în măsura

44
pierderii patrimoniale suferite de cealaltă persoană, dar fără a fi ţinut dincolo de
limita propriei sale îmbogăţiri”.

4.2. Condiţiile pentru intentarea acţiunii în restituire

Pentru a ne afla în faţa unei îmbogăţiri fără justă cauză sunt necesare câteva
condiţii:
-îmbogăţirea unui patrimoniu. Este vorba de orice avantaj care poate fi
apreciat în bani şi care poate consta în dobândirea unui bun, în sporul de valoare al
activului patrimonial sau în diminuarea pasivului patrimonial concretizat în evitarea
unor cheltuieli sau a datoriilor ce ar fi urmat a fi plătite;
-îmbogăţirea să fie neimputabilă celui căruia îi profită. Aşa cum vom vedea,
îmbogăţirea fără justă cauză este un izvor subsidiar de obligaţii, astfel că, ori de câte
ori sporirea unui patrimoniu are loc ca urmare a unei fapte imputabile a titularului
său, ea va fi supusă unei sancţiuni speciale, în raport de natura faptei prin care a avut
loc îmbogăţirea;
-sărăcirea unui alt patrimoniu. Prin simetrie, se cere ca patrimoniul celui care
va fi obligat la indemnizare să fi suferit o diminuare a elementelor active, care poate
consta într-o pierdere efectivă sau chiar în lipsirea de un avantaj care ar fi urmat să fie
procurat.
Având a soluţiona acţiuni fondate pe îmbogăţirea fără justă cauză,
jurisprudenţa franceză a fost confruntată cu situaţii în care sărăcirea invocată de
reclamant era datorată propriei culpe. Soluţiile au fost de multe ori contradictorii.
Astfel, într-o primă etapă s-a afirmat că simpla imprudenţă sau neglijenţă a
reclamantului sărăcit nu-i răpeşte acestuia dreptul de a uza de acţiunea de in rem
verso, pentru ca, în alte cauze, să fie respinsă acţiunea în cazul culpei reclamantului.
Decelând particularităţile fiecărui caz în parte, jurisprudenţa franceză a statuat că
trebuie distinse situaţiile în care sărăcitul, cu intenţie sau dintr-o culpă gravă (culpa
lata dolo aequiparatur), şi-a diminuat patrimoniul, caz în care trebuie să i se refuze
acţiunea şi cele în care o asemenea însărăcire este datorată simplei sale imprudenţe
sau neglijenţe, când, din considerente ce ţin de echitate, acţiunea urmează a fi admisă;
-corelaţia dintre sărăcire şi îmbogăţire. Condiţia ca îmbogăţirea să fie pe
măsura pierderii patrimoniale presupune ca ambele modificări să fi fost cauzate de
acelaş fapt. Nu este vorba de un raport de cauzalitate între îmbogăţire şi sărăcire ci de
o anumită conexitate care poate fi atât directă, când între cele două patrimonii nu
există niciun alt patrimoniu interpus sau indirectă, când valoarea care a ieşit din
patrimoniul celui sărăcit traversează patrimoniul unui terţ.
Conform noii reglementări, întinderea restituirii va fi apreciată în raport de
pierderea patrimonială suferită de reclamant şi de limita propriei îmbogăţiri a
pârâtului. Drept urmare, restituirea nu poate excede nici pierderii suferite de primul şi
nici îmbogăţirii realizată de al doilea. Altfel, dacă beneficiarul îmbogăţirii va fi

45
 obligat să restituie mai mult decât sporul de valoare care i-a fost furnizat va fi victima
unei injustiţii, în timp ce titularul acţiunii va fi cel care va profita de pe urma acestei
injustiţii;
-absenţa cauzei. Dacă primele trei condiţii ţin de componenta materială sau
economică a acestui izvor de obligaţii, lipsa cauzei priveşte componenta sa juridică.
Multă vreme lipsa cauzei în această materie a fost privită drept absenţa oricărei
contraprestaţii. Or, analizată exclusiv din perspectiva componentei sale materiale,
însăşi denumirea de îmbogăţire fără justă cauză riscă să fie definită printr-un
pleonasm, motiv pentru care lipsa cauzei a fost înţeleasă ca fiind lipsa oricărui titlu
legal, convenţional sau judiciar care ar putea justifica îmbogăţirea.

4.3. Efectele îmbogăţirii fără justă cauză


Îmbogăţirea Cel al cărui patrimoniu s-a mărit (debitorul obligaţiei de restituire) este obligat
fără justă cauză
să restituie, în limita îmbogăţirii, celui al cărui patrimoniu s-a micşorat (creditorului
obligaţiei de restituire).
În principiu, restituirea urmează a se face, în natură şi numai când aceasta nu
mai este posibilă, restituirea se va face, prin echivalent.
Obligaţia de restituire are o dublă limită:
- cel care şi-a mărit patrimoniul nu poate fi obligat să restituie decât în măsura
creşterii patrimoniului său;
- cel care şi-a micşorat patrimoniul nu poate pretinde mai mult decât
diminuarea patrimoniului său.

4.4. Prescripţia acţiunii în restituire

Acţiunea de restituire trebuie introdusă în termenul general de prescripţie de 3
ani, termen ce începe să curgă, din momentul în care cel ce şi-a micşorat patrimoniul
a cunoscut sau trebuia să cunoască faptul măririi altui patrimoniu şi pe cel care a
beneficiat de această mărire.

46
 Condiţiile îmbogăţirii fără justă cauză. A se vedea pag. 30-31..

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ

1. Adam I., Drept civil. obligaţiile. Contractul, Ed. C.H. Beck, Bucureşti,
2011.
2. Boroi G., Stănciulescu L., Instituţii de drept civil în reglementarea Noului
Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
3. Coord. Baias Vl.-A., Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I., Noul
Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
4. Neculaescu S., Mocanu L., Gheorghiu Gh., Genoiu I., Ţuţuianu A.,
Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licență, Ed. Universul Juridic,
București, 2012.
5. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul oficial al
României nr. 505 din 15 iulie 2011.

47
 MODULUL III
RĂSPUNDEREA CIVILĂ – IZVOR DE
OBLIGAŢII

1. Cuprins
2. Obiectiv general
3. Obiective operaţionale
4. Dezvoltarea temei
5. Bibliografie selectivă

 Cuprins:

 U.I. 4: Răspunderea civilă – izvor de obligaţii.

= 10 ore

 Obiectiv general: Dobândirea de cunoştinţe privind problematica

răspunderii civile.

 Obiective operaţionale: Însuşirea unor noţiuni de bază privind

răspunderea contractuală şi răspunderea delictuală, ca forme ale răspunderii
civile.

48
 UNITATEA DE ÎNVĂŢARE 4.
RĂSPUNDEREA CIVILĂ – IZVOR DE OBLIGAŢII

1.Răspunderea civilă, formă a răspunderii juridice

Convieţuirea oamenilor în cadrul aceleaşi societăţi presupune o permanentă

raportare la alţii şi ca o consecinţă a acestei raportări, o continuă limitare a libertăţii
individuale. Aşa cum întrebarea asupra lucrurilor este momentul iniţial al cunoaşterii,
responsabilitatea este primul act al cunoaşterii de sine, prima determinare a propriei
libertăţi.
Responsabilitatea, în sensul ei cel mai larg, înseamnă a da socoteală de
comportamentul social în faţa unei instanţe, care, de această dată nu mai este
lăuntrică, folosind criterii subiective, ci externă, impunând criterii, standarde, norme
de conduită. Incălcarea imperativului moral de a nu leza pe nimeni, neminen laedere
, presupune reacţia instituţionalizată a societăţii faţă de autor care are obligaţia de a
suporta consecinţele acestei încălcări.
Răspunderea civilă este una dintre formele răspunderii juridice şi este definită
ca fiind un raport juridic de obligaţii în care persoana care a cauzat altuia un
prejudiciu injust, este obligată să îl repare.

2. Formele răspunderii civile

- răspunderea civilă delictuală. Potrivit dispoziţiilor art. 1349 alin. (1) C.civ.,
„Orice persoană are îndatorirea să respecte regulile de conduită pe care legea sau
obiceiul locului le impune şi să nu aducă atingere, prin acţiunile ori inacţiunile sale,
drepturilor sau intereselor legitime ale altor persoane”. Textul normativ de la alin. (2)
al aceluiași articol dipspune că „Cel care, având discernământ, încalcă această
îndatorire răspunde de toate prejudiciile cauzate, fiind obligat să le repare integral”.
În cazurile prevăzute de lege, „o persoană poate fi obligată să repare
prejudiciul cauzat de fapta altuia, de lucrurile ori animalele aflate sub paza sa, precum
şi de ruina edificiului”.
Aşadar, răspunderea civilă delictuală este o sancţiune specifică dreptului civil,
aplicată pentru săvârşirea faptei ilicite cauzatoare de prejudicii. Ea are caracter
preponderent reparator, dar, implicit şi sancţionatoriu;

- răspundere civilă contractuală. Potrivit art. 1350 C.civ., „(1) Orice

persoană are
îndatorirea să îşi execute obligaţiile pe care le-a contractat. (2) Atunci când, fără
justificare, nu îşi îndeplineşte această îndatorire, ea este răspunzătoare de prejudiciul
cauzat celeilalte părţi şi este obligată să repare acest prejudiciu în condiţiile legii”.

49
 Răspunderea contractuală este o sancţiune specifică dreptului civil, care
operează ori de câte ori una dintre părţile contractante nu-şi execută obligaţiile
asumate prin contract.

3. Asemănări şi deosebiri între răspunderea civilă delictuală şi

răspunderea civilă contractuală
Răspunderea civilă delictuală alcătuieşte dreptul comun al răspunderii civile,
 în timp ce răspunderea contractuală este o răspundere cu caracter special, derogator.
Răspunderea
civilă Între cele două feluri de răspundere civilă, pot fi identificate atât asemănări,
contractuală şi cât şi deosebiri.
delictuală.
Comparaţie.
A) Cele două forme ale răspunderii civile se aseamănă, întrucât elementele
care le condiţionează sunt aceleaşi şi anume:
- existenţa unei fapte ilicite;
- săvârşirea cu vinovăţie a acestei fapte;
- existenţa unui prejudiciu patrimonial;
- un raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu.
B) Cele două forme ale răspunderii civile se deosebesc, însă, sub următoarele
aspecte:
a) deşi ambele iau naştere ca urmare a încălcării unei obligaţii, cele două feluri
de răspundere se deosebesc, întrucât obligaţia încălcată în cazul răspunderii civile
delictuale este legală, având caracter general, revenind tuturor (este vorba despre
obligaţia de a nu vătăma drepturile altuia prin fapte ilicite), iar obligaţia încălcată în
cazul răspunderii civile contractuale este o obligaţie concretă, stabilită prin contractul
preexistent şi revine numai celui obligat prin contract.
b) pentru a fi angajată răspunderea contractuală, părţile trebuie să aibă, în
principiu, deplină capacitate de exerciţiu. Capacitate delictuală are, însă, orice
persoană care a acţionat cu discernământ, indiferent de vârstă.
c) în cazul răspunderii civile delictuale, cel care a săvârşit fapta ilicită
cauzatoare de prejudicii este de drept în întârziere (dies pro hominem interpellat).
Pentru a fi angajată, însă, răspunderea contractuală, este necesar ca cel care nu
şi-a executat obligaţia contractuală să fi fost pus în întârziere, în formele prevăzute de
lege, întrucât punerea în întârziere, în acest caz, nu operează de drept (dies pro
hominem non interpellat).
d) în cazul răspunderii civile delictuale, convenţiile de nerăspundere, încheiate
anterior săvârşirii faptei ilicite, sunt în principiu nule, în timp ce, în cazul răspunderii
civile contractuale, acestea sunt în principiu admisibile.
e) întinderea reparaţiei este mai mare la răspunderea delictuală, decât la
răspunderea contractuală. În ambele cazuri, cel răspunzător datorează atât prejudiciul
efectiv (damnum emergens), cât şi beneficiul nerealizat (lucrum cesans). Debitorul
contractual răspunde numai pentru prejudiciul cauzat, care a fost prevăzut sau era
previzibil la momentul încheierii contractului (mai puţin în cazul culpei grave,
asimilate dolului), spre deosebire de cel răspunzător pe tărâm delictual, care este ţinut

50
 pentru toate pagubele cauzate, atât pentru cele previzibile, cât şi pentru cele
imprevizibile.
f) răspunderea delictuală, în caz de coautorat, are caracter solidar, în timp ce
obligaţia de plată a daunelor, în cazul răspunderii civile contractuale, are, în principiu,
caracter divizibil.
g) în materia răspunderii civile delictuale, culpa autorului trebuie să fie, în
principiu, dovedită de către cel păgubit. Există, însă, şi cazuri în care culpa autorului
este prezumată.
În materia răspunderii civile contractuale, creditorul trebuie să dovedească
numai existenţa contractului şi faptul că obligaţia nu a fost executată, culpa
debitorului fiind prezumată.
În literatura de specialitate, s-a ajuns la concluzia că cele două feluri de
răspundere nu pot fi cumulate.

3. Felurile răspunderii civile delictuale

De lege lata, răspunderea civilă delictuală prezintă următoarele forme:
 • răspunderea pentru fapta proprie, reglementată de dispoziţiile art. 1357-
Felurile
răspunderii 1371 C.civ.;
civile delictuale
• răspunderea pentru fapta altuia, care, la rândul ei cuprinde:
- răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie (art. 1372
C.civ.);
- răspunderea comitenţilor pentru prepuşi (art. 1373 C.civ.);
• răspunderea pentru prejudiciul cauzat de animale sau de lucruri,
cuprinzând:
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animalele (art. 1375 C.civ.);
- răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri (art. 1376 C.civ.);
- răspunderea pentru ruina edificiului (art. 1378 C.civ.).

51
 Enumeraţi 3 aspecte de diferenţiere dintre răspunderea civilă delictuală şi cea
contractuală. A se vedea pag. 35-36.

4. Răspunderea pentru fapta proprie.

4. 1. Reglementare legală
Potrivit dispoziţiilor art. 1357 alin. (1) C.civ. „Cel care cauzează altuia un
prejudiciu printr-o faptă ilicită, săvârşită cu intenţie sau din culpă, este obligat să îl
repare”. Alin. (2) al aceluiaşi articol prevede că „Autorul prejudiciului răspunde
pentru cea mai uşoară culpă”.

4.2. Condiţiile răspunderii pentru fapta proprie

Din dispoziţiile art. 1357 alin. (1) C.civ., mai sus redate, rezultă că sunt
condiţii ale răspunderii pentru fapta proprie, următoarele:
 - existenţa unui prejudiciu;
- o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii;
Condiţiile
răspunderii - existenţa unui raport de cauzalitate între fapta ilicită şi prejudiciu;
civile delictuale
- existenţa vinovăţiei celui care a cauzat prejudiciul;
- existenţa capacităţii delictuale a celui care a săvârşit fapta ilicită.

4.2.1. Prejudiciul
Prejudiciul reprezintă orice piererezultatul negativ suferit de o persoană, ca
urmare a faptei ilicite săvârşită de o altă persoană, ori ca urmare a „faptei” unui
animal sau lucru, pentru care este ţinută a răspunde o anumită persoană.
Prejudiciul este rezultatul încălcării, fie a unui drept subiectiv, fie a unui
 simplu interes care, potrivit legii, trebuie să fie legitim, serios, si să aibă aparenţa unui
Condiţiile drept subiectiv. Prejudiciul poate fi:
prejudiciului a) patrimonial, fiind reprezentat de acel prejudiciu apreciat în bani (precum:
deteriorarea sau distrugerea unui bun, pierderea parţială a capacităţii de muncă în
urma unui accident auto etc.);

52
 b) moral, fiind reprezentat de acel prejudiciu nesusceptibil de evaluare
bănească (precum: atingerea adusă onoarei şi demnităţii unei persoane, suferinţa de
ordin afectiv pentru pierderea unei persoane apropiate, suferinţa fizică provocată de
accidentare etc.).
Potrivit dispoziţiilor art. 1391 alin.(1) C.civ., „În caz de vătămare a integrităţii
corporale sau a sănătăţii, poate fi acordată şi o despăgubire pentru restrângerea
posibilităţilor de viaţă familială şi socială”. În temeiul art. 1391 alin. (2) C.civ.,
„Instanţa judecătorească va putea, de asemenea, să acorde despăgubiri ascendenţilor,
descendenţilor, fraţilor, surorilor şi soţului pentru durerea încercată prin moartea
victimei, precum şi oricărei alte persoane care, la rândul ei, ar putea dovedi existenţa
unui asemenea prejudiciu”.
Pentru repararea prejudiciului trebuie îndeplinite următoarele condiţii:
a) prejudiciul să fie cert;
Caracterul cert al prejudiciului presupune că acesta este sigur, atât în privinţa
existenţei, cât şi în privinţa posibilităţii de evaluare. Este întotdeauna cert prejudiciul
actual, adică prejudiciul deja produs la data când se pretinde repararea lui. Este, de
asemenea, cert şi prejudiciul viitor care, deşi nu s-a produs încă, este sigur că se va
produce în viitor, fiind astfel susceptibil de evaluare. Potrivit dispoziţiilor art. 1385
alin. (2) C.civ., „Se vor putea acorda despăgubiri şi pentru un prejudiciu viitor dacă
producerea lui este neîndoielnică”.
Cu prejudiciul viitor, care este cert, nu trebuie confundat prejudiciul eventual,
care este lipsit de certitudine şi nu poate justifica acordarea de despăgubiri.
Constituie, spre exemplu, un prejudiciu eventual, prejudiciul invocat de părintele
victimei, care, la data decesului acesteia din urmă, nu îndeplinea condiţiile pentru a
primi o pensie de întreţinere.
b) prejudiciul să nu fi fost reparat încă;
Repararea prejudiciului, în cazul răspunderii civile delictuale, are ca scop să
înlăture integral efectele faptei ilicite şi nu să constituie o sursă de dobândire a unor
venituri suplimentare faţă de paguba suferită.
De regulă, cel care trebuie să acopere prejudiciile cauzate este cel care a
săvârşit fapta ilicită. Există, însă, situaţii în care altcineva decât autorul prejudiciului a
plătit despăgubiri ori a făcut anumite prestaţii, prin care s-a acoperit, total sau în
parte, prejudiciul cauzat. Constituie astfel de cazuri, spre exemplu, următoarele:
- victima primeşte de la asigurările sociale de stat pensie de invaliditate sau
pensie de urmaş, caz în care aceasta poate pretinde autorului faptei ilicite numai
diferenţa de prejudiciu care nu este acoperită prin plata pensiei [art. 1393 alin. (1)
C.civ.];
- victima primeşte o indemnizaţie de asigurare;
Dacă victima are o asigurare de persoane, ea poate cumula indemnizaţia de
asigurare cu despăgubirile datorate de autorul faptei ilicite. Dacă, însă, victima are o
asigurare de bunuri, indemnizaţia de asigurare nu poate fi cumulată cu despăgubirile

53
 datorate de autor, cel mult victima putând pretinde autorului faptei ilicite diferenţa
dintre prejudiciul suferit şi indemnizaţia de asigurare.
- victima primeşte despăgubiri de la o terţă persoană, care nu este ţinută de o
astfel de obligaţie. Dacă terţa persoană a plătit cu titlu de liberalitate, victima poate
pretinde autorului faptei ilicite despăgubiri pentru prejudiciul suferit. Dacă însă terţa
persoană plăteşte în locul autorului, victima poate pretinde celui din urmă numai
eventuala diferenţă dintre prejudiciul suferit şi indemnizaţia primită.

4.2.1.1. Repararea prejudiciului.

Repararea prejudiciului este caracterizată de două principii fundamentale:

- principiul reparării integrale a prejudiciului;
 Potrivit art. 1386 alin. (1) C. civ., „prejudiciul se repară integral, dacă prin
Principiile
reparării lege nu se prevede altfel”. Autorul prejudiciului este obligat să acopere atât damnum
prejudiciului emergens (paguba efectivă) şi lucrum cessans (câştigul nerealizat de victimă ), cât şi
cheltuielile pe care victima le-a făcut pentru evitarea sau limitarea prejudiciului [art.
1385 alin. (3) C.civ.].
În stabilirea întinderii despăgubirii, nu se ia în considerare nici starea
materială a autorului şi nici cea a victimei. Aceste elemente pot fi avute în vedere la
stabilirea modalităţii de plată a despăgubirilor. Nici gravitatea vinovăţiei nu
constituie, în principiu, un criteriu pentru stabilirea cuantumului despăgubirilor,
întrucât autorul prejudiciului răspunde integral, chiar şi pentru culpa cea mai uşoară.
Se repară atât prejudiciul previzibil, cât şi cel imprevizibil.
- principiul reparării în natură a prejudiciului.
Potrivit acestui principiu, repararea prejudiciului trebuie să se facă în natură.
În cazul în care repararea în natură nu este posibilă sau victima nu este interesată de
reparaţia în natură, repararea se face prin echivalent, sub forma acordării de daune,
stabilite prin acordul părţilor sau, în lipsă, prin hotărâre judecătorească [art. 1386 alin.
(1) C.civ.]. În toate cazurile, despăgubirea trebuie stabilită în raport cu prejudiciul
efectiv suferit de către cel păgubit şi nu prin apreciere. Repararea prin echivalent se
realizează, fie prin acordarea unei sume globale, fie prin stabilirea unor prestaţii
periodice succesive, cu caracter viager sau temporar.
Art. 1386 alin. (4) C. civ. dispune că „în cazul prejudiciului viitor,
despăgubirea, indiferent de forma în care s-a acordat, va puta fi sporită, redusă, sau
suprimată, dacă după stabilirea ei, prejudiciul s-a mărit, s-a micşorat ori a încetat”.
Mai trebuie subliniat că, potrivit art. 1382 C. civ. „cei care răspund pentru o
faptă prejudiciabilă sunt ţinuţi solidar la reparaţie faţă de cel prejudiciat” (art. 1382
C.civ.), în timp ce, „între cei care răspund solidar, sarcina reparaţiei se împarte
proporţional în măsura fiecare a participat la cauzarea prejudiciului ori potrivit cu
intenţia sau cu gravitatea culpei fiecăruia, dacă această participare nu poate fi
stabilită. În cazul în care nici astfel nu se poate împărţi sarcina reparaţiei, fiecare va
contribui în mod egal la repararea prejudiciului (art. 1383 C.civ.).

54
 Care sunt condiţiile prejudiciului? A se vedea pag. 37-38.

4.2.2. Fapta ilicită

Pentru angajarea răspunderii civile delictuale, este necesar ca prejudiciul să fi

 fost produs printr-o faptă ilicită, adică orice acţiune sau inacţiune care încalcă
Fapta ilicită dreptului obiectiv, drepturile subiective sau interesele legitime ale victimei, dacă ele
sunt „legitime, serioase şi, prin felul în care se manifestă, creează aparenţa unui drept
subiectiv” (art. 1359 C.civ.).
Fapta ilicită are caracter obiectiv, neinteresându-ne, aici atitudinea subiectivă
a persoanei faţă de fapta sa sau faţă de urmările acesteia. Aşadar, nu interesează
vinovăţia autorului, intenţia, imprudenţa sau neglijenţa acestuia.
Fapta ilicită poate consta într-o acţiune (fiind faptă comisivă) sau într-o
inacţiune (fiind faptă omisivă) [art. 1349 alin. (1) C.civ.]. Inacţiunea poate consta în
neîndeplinirea unei activităţi ori în neluarea unei măsuri, atunci când această
activitate sau această măsură trebuia, potrivit legii, să fie întreprinsă de către o
anumită persoană.
În aprecierea caracterului ilicit al faptei urmează a se ţine cont şi de bunele
moravuri şi de obiceiul locului [art. 1349 alin. (1) C.civ.].
Caracterul ilicit al faptei este înlăturat de următoarele cauze:
- legitima apărare (art. 1360 C.civ. şi art. 44 C.pen.);
- starea de necesitate (art. 1361 şi art. 45 C.civ.);
- îndeplinirea unei activităţi, impuse ori permise de lege sau ordinului
superiorului;
- divulgarea secretului comercial a fost impusă de împrejurări grave ce
priveau sănătatea sau siguranţa publică (art. 1363 C.civ.);
- exercitarea normală a unui drept subiectiv;
Cel care exercită normal dreptul său nu poate fi considerat că a acţionat ilicit,
chiar dacă a adus anumite restrângeri sau prejudicii dreptului subiectiv al altei
persoane.
Exercitarea unui drept este abuzivă, doar atunci când dreptul nu este utilizat în
vederea realizării finalităţii sale, ci în intenţia de a păgubi alte persoane. Numai în
acest caz suntem în prezenţa abuzului de drept.
- consimţământul victimei. În măsura în care victima prejudiciului a fost de
acord, încă înainte de producerea faptei, ca autorul acestei fapte să acţioneze într-un

55
 anumit mod, deşi exista posibilitatea cauzării unui prejudiciu, caracterul ilicit al faptei
este înlăturat. În acest caz, suntem în prezenţa unei cauze de nerăspundere.

4.2.3. Raportul de cauzalitate dintre fapta ilicită şi prejudiciu

Pentru activarea răspunderii civile delictuale este necesar ca între fapta ilicită
şi prejudiciu, să existe un raport de cauzalitate.

4.2.4. Vinovăţia celui care a cauzat prejudiciul

A analiza vinovăţia autorului prejudiciului înseamnă a vorbi despre latura

 subiectivă a faptei, despre atitudinea subiectivă pe care autorul ei a avut-o faţă de
Vinovăţia
faptă şi urmările acesteia, la momentul la care a săvârşit-o.
Vinovăţia presupune existenţa atât a factorului intelectiv de conştiinţă
(reprezentat de procesul intern, psihic de prefigurare a unor scopuri, a mijloacelor şi
posibilităţilor de atingere a acestor scopuri), cât şi a factorului volitiv (reprezentat de
libertatea de deliberare şi de decizie din partea autorului faptei).
Precizăm că, în dreptul civil, noţiunea de „vinovăţie” este considerată
sinonimă cu cea de „culpă” şi că obligaţia de reparare a prejudiciului nu este
influenţată de forma vinovăţiei cu care este săvârşită fapta ilicită, autorul faptei
răspunzând pentru cea mai uşoară culpă.
Totuşi, gravitatea vinovăţiei prezintă interes în următoarele cazuri:
- dacă există vinovăţia comună a autorului şi a victimei prejudiciului, gradul
de vinovăţie al celor doi se ia drept criteriu pentru stabilirea întinderii despăgubirii
datorate de autor;
- în caz de coautorat, deşi coautorii răspund faţă de victimă solidar, totuşi,
între ei, întinderea despăgubirii este determinată de gravitatea vinovăţiei fiecăruia.
Cu toate acestea, Codul civil în vigoare, asemănător Codului penal, distinge
între intenţie şi culpă, ca forme ale vinovăţiei.
La rândul ei, intenţia poate fi:
- directă (autorul prevede rezultatul faptei şi urmăreşte producerea lui prin
săvârşirea acelei fapte);
- indirectă (autorul prevede rezultatul faptei şi, deşi nu îl urmăreşte, acceptă
posibilitatea producerii lui).
Culpa poate îmbrăca forma:
- imprudenţei (autorul prevede rezultatul faptei, însă, deşi nu-l acceptă,
socoteşte fără temei că el nu se va produce);
- neglijenţei (autorul nu prevede rezultatul faptei, deşi trebuie şi putea să îl
prevadă).
Sunt cauze care înlătură vinovăţia autorului faptei ilicite, următoarele:
- fapta victimei însăşi;

56
 - fapta unei terţe persoane, pentru care cel care acţionează nu este ţinut a
răspunde;
- cazul fortuit (acesta nu are efect exonerator în cazul formelor de răspundere
delictuală obiectivă);
- forţa majoră.
Forţa majoră este o împrejurare externă, cu caracter excepţional, fără legătură
cu lucrul, care a provocat dauna sau cu însuşirile sale naturale, absolut invincibilă şi
absolut imprevizibilă.
Spre deosebire de forţa majoră, cazul fortuit este o împrejurare externă,
invincibilă numai în mod relativ, la data şi la locul producerii faptei.

4.2.5. Capacitatea delictuală (existența discernământului) – condiţie a

existenţei vinovăţiei

Pentru a fi răspunzătoare, persoana trebuie să aibă discernământul faptelor

 sale, adică ceea ce se numeşte capacitate delictuală.
Capacitatea Unica cerinţă pentru existenţa capacităţii delictuale este existenţa definitivă
delictuală a discernământului şi nu împlinirea unei anumite vârste.
Legea prezumă relativ că discernământul există, începând cu vârsta de 14
ani. Pentru ca răspunderea să fie angajată anterior acestei vârste, este necesar să se
dovedească existenţa discernământului. Legea prezumă, de asemenea, relativ că sunt
lipsite de discernământ persoanele puse sub interdicţie. Persoanele majore au
discernământ, deci au capacitate delictuală.
Sarcina probei elementelor condiţiilor răspunderii civile delictuale revine
victimei prejudiciului, potrivit principiului actori incumbit probatio. Întrucât
condiţiile răspunderii juridice constituie fapte juridice stricto sensu, acestea pot fi
dovedite prin orice mijloc de probă.

Care este distincţia dintre intenţie şi culpă? A se vedea pag. 42-43.

57
 5.Răspunderea persoanei juridice pentru fapta proprie

Persoana juridică răspunde contractual şi delictual.

Potrivit dispoziţiilor art. 219 alin. (1) C.civ., „Faptele licite sau ilicite săvârşite
 de organele persoanei juridice obligă însăşi persoana juridică, însă numai dacă ele au
Răspunderea legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”.
persoanei
juridice Răspunderea civilă delictuală pentru fapta proprie a persoanei juridice va fi
angajată, aşadar, ori de câte ori organele acesteia, cu prilejul executării funcţiei ce le
revine, vor fi săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de prejudicii. Dacă fapta ilicită a fost
săvârşită de către un reprezentant al persoanei juridice şi nu de către organele sale,
persoana juridică va răspunde pentru fapta altuia (în calitate de comitent) şi nu pentru
fapta proprie.
Persoana fizică, organ al persoanei juridice, nu este scutită de răspundere,
întrucât aceasta răspunde atât faţă de persoana juridică, cât şi faţă de victimă.
Victima poate chema în judecată:
- fie numai persoana juridică, în temeiul art. 1357 C.civ.;
- fie numai persoana fizică din componenţa organului persoanei juridice, în
temeiul art. 1357 C.civ.;
- fie persoana juridică, în solidar cu persoana fizică ce a cauzat prejudiciul, în
temeiul art. 1357 C.civ., coroborat cu art. 1382 C.civ.
Dacă persoana juridică a plătit despăgubirile, aceasta are dreptul de a se
regresa împotriva persoanei fizice care a săvârşit fapta ilicită, întrucât art. 219 alin.
(2) C.civ. prevede că faptele ilicite ale organelor persoanei juridice atrag şi
răspunderea personală şi solidară a celor care le-au săvârşit, atât faţă de persoana
juridică, cât şi faţă de terţi.

5.Răspunderea pentru prejudiciul cauzat prin fapta altuia.

5.1. Răspunderea pentru fapta minorului sau a celui pus sub interdicţie
5.1.1. Reglementare legală şi fundamentare juridică
Potrivit dispoziţiilor art. 1372 alin. (1) C.civ. „Cel care în temeiul legii, al
 unui contract ori al unei hotărâri judecătoreşti este obligat să supravegheze un minor
Răspunderea
pentru fapta sau o persoană pusă sub interdicţie răspunde de prejudiciul cauzat altuia de către
minorului aceste din urmă persoane”.
În cazul prejudiciilor cauzate de minori, răspunderea pe temeiul art. 1372 alin.
(1) C.civ. revine părinţilor (indiferent că filiaţia copilului este din căsătorie sau din
afara căsătoriei), tutorelui, curatorului special sau oricărei alte persoane care avea
obligaţia de supraveghere a minorului la momentul săvârşirii faptei (precum
învăţătorul, profesorul etc.).
Pentru prejudiciile cauzate de persoana pusă sub interdicţie, răspunderea
revine tutorelui sau curatorului special numit până la preluarea funcţiei de către noul
tutore.
58
 Angajarea răspunderii părinţilor sau tutorelui minorului se fundamentează pe
neîndeplinirea obligaţiei de creştere şi educare. Fundamentarea răspunderii tutorelui
pentru fapta persoanei puse sub interdicţie constă în neîndeplinirea obligaţiilor de
supraveghere a celui pus sub interdicţie judecătorească.

5.1.2. Condiţiile răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub
interdicţie

Pentru a fi angajată răspunderea celui ce avea obligaţia de supraveghere a

unui minor sau a unei persoane pusă sub interdicţie trebuie întrunite, în primul rând,
condiţiile generale ale răspunderii (prezentate în cadrul răspunderii pentru fapta
proprie), care privesc minorul (mai puţin condiţia ca acesta să fi acţionat cu
discernământ). Aşadar, răspunderea subzistă chiar în cazul în care făptuitorul, fiind
lipsit de discernământ, nu răspunde pentru fapta proprie [art. 1372 alin. (2) C.civ.].
Rezultă cu evidenţă faptul că răspunderea pentru fapta minorului sau persoanei puse
sub interdicţie intervine independent de vinovăţia făptuitorului.
Dacă victima a făcut dovada celor trei condiţii mai sus menţionate (apreciate
în persoana minorului), aceasta beneficiază de trei prezumţii, ce privesc părinţii sau
tutorele. Astfel:
- prezumţia că în exercitarea obligaţiei de creştere şi educare au existat
 abateri;
- prezumţia existenţei vinovăţiei (de regulă, sub forma neglijenţei) părinţilor
Condiţii
sau a tutorelui în privinţa acestor abateri;
-prezumţia existenţei raportului de cauzalitate între aceste abateri şi fapta
prejudiciabilă săvârşită de minor, în sensul că neîndeplinirea sau îndeplinirea
necorespunzătoare a obligaţiei de creştere şi educare a făcut posibilă săvârşirea faptei
respective de către minor.
Aceste prezumţii sunt înlăturate dacă părintele sau tutorele fac dovada că fapta
copilului constituie urmarea altei cauze decât modul în care şi-au îndeplinit
îndatoririle decurgând din exerciţiul autorităţii părinteşti [art. 1372 alin. (3) C.civ.]. În
practică, este aproape imposibil să fie înlăturate cele trei prezumţii.
Precizăm că, pentru a fi angajată răspunderea părinţilor sau tutorelui este
necesară şi îndeplinirea unei condiţii negative, anume aceea ca, la data săvârşirii
faptei prejudiciabile, minorul sau persoana pusă sub interdicţie să nu se fi aflat sub
supravegherea altei persoane. Aşadar şi alte persoane decât părinţii şi tutorele
(precum învăţătorul sau profesorul) pot răspunde pentru fapta minorului sau a
persoanei pusă sub interdicţie judecătorească, dacă la data săvârşirii faptei, minorul
sau persoana pusă sub interdicţie se aflau sub supravegherea altei persoane decât
părintele sau tutorele.
Într-o asemenea ipoteză, dacă victima face dovada îndeplinirii celor trei
condiţii generale (prejudiciu, faptă ilicită, raport de cauzalitate între prejudiciu şi

59
 fapta ilicită) în persoana minorului sau persoanei pusă sub interdicţie, aceasta va
beneficia de următoarele trei prezumţii:
- prezumţia că obligaţia de supraveghere nu a fost îndeplinită;
- prezumţia vinovăţiei celui care avea obligaţia de supraveghere în ceea ce
priveşte această neîndeplinire;
- prezumţia existenţei legăturii de cauzalitate între neîndeplinirea obligaţiei de
supraveghere şi săvârşirea de către minor sau de către persoana pusă sub interdicţie a
faptei prejudiciabile.
Aceste prezumţii pot fi răsturnate numai dacă persoana obligată la
supraveghere dovedeşte că nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă [art. 1372 alin.
(3) teza I C.civ.]. Aşadar, dacă persoana obligată la supraveghere dovedeşte că, deşi a
exercitat o supraveghere corespunzătoare, nu a putut împiedica fapta prejudiciabilă
(spre exemplu, fapta a fost săvârşită în timp ce profesorul scria la tablă), va interveni,
cu caracter subsidiar, răspunderea părinţilor sau a tutorelui.

5.1.3. Efectele răspunderii pentru fapta minorului sau a celui pus sub
interdicţie

Victima prejudiciului are următoarele opţiuni:

 - să pretindă despăgubiri de la cel responsabil cu supravegherea (respectiv,
Efecte
ambii părinţi care răspund solidar);
- să pretindă despăgubiri de la minor sau de la cel pus sub interdicţie, pe
temeiul art. 1357 C.civ., însă numai dacă poate fi dovedită existenţa vinovăţiei
(discernământului) acestuia;
- să cheme în judecată spre a fi obligaţi la despăgubiri, în solidar, persoana
responsabilă cu supravegherea (în temeiul art. 1372 C.civ.), cât şi pe autorul faptei (în
temeiul art. 1357 C.civ.).
Cel care răspunde pentru fapta altuia se poate întoarce împotriva aceluia care
a cauzat prejudiciul, cu excepţia cazului în care acesta din urmă nu este răspunzător
pentru prejudiciul cauzat [art. 1384 alin (1) C.civ.]. Aşadar, dacă repararea
prejudiciului a fost realizată de persoana obligată la supraveghere, iar minorul sau cel
pus sub interdicţie a avut discernământ la momentul realizării faptei ilicite, cel dintâi
se poate regresa împotriva celui din urmă.

60
 Care sunt condiţiile răspunderii pentru fapta minorului sau persoanei puse sub
interdicţie judecătorească? A se vedea pag. 45-46.

5.2. Răspunderea comitenţilor pentru faptele prepuşilor

5.2.1. Reglementare legală

Potrivit dispoziţiilor art. 1373 alin (1) C.civ., „Comitentul este obligat să
repare prejudiciul cauzat de prepuşii săi ori de câte ori fapta săvârşită de aceştia are
legătură cu atribuţiile sau cu scopul funcţiilor încredinţate”.
Comitenţii nu se pot exonera de răspundere, dovedind că n-au putut împiedica
faptul prejudiciabil.

5.2.2. Domeniul de aplicare

Această răspundere operează în raportul dintre prepus şi comitent. Acest

 raport este unul de subordonare, în temeiul căruia o persoană fizică sau juridică,
Domeniu de
aplicaţie având calitatea de comitent, încredinţează unei persoane fizice, în calitate de prepus,
o anumită însărcinare, pe baza acordului dintre acestea.
Potrivit dispoziţiilor art. 1373 alin. (2) C.civ., comitentul este persoana care
„în virtutea unui contract sau în temeiul legii exercită direcţia, supravegherea şi
controlul asupra celui care îndeplineşte anumite funcţii sau însărcinări în interesul său
ori al altuia”.
Un raport de prepuşenie poate lua naştere:
a) în temeiul contractului de muncă, din care se nasc raporturi juridice cărora
le este specifică subordonarea;
b) din calitatea de membru al organizaţiei cooperatiste, deoarece, în procesul
muncii, se instituie un raport de subordonare între membrii cooperativei şi aceasta din
urmă;
c) din contractul de mandat sau de antrepriză, numai dacă prin acesta se
stabileşte o deplină subordonare a mandatarului faţă de mandant.
Existenţa elementele constitutive ale raportului de prepuşenie va fi stabilită,
de la caz la caz, de către instanţa de judecată, pe baza probelor administrate.

61
 5.2.3. Condiţiile răspunderii comitentului pentru fapta prepusului
Alături de condiţiile generale ale răspunderii delictuale (faptă ilicită,
 prejudiciu, raport de cauzalitate, vinovăţie), trebuie întrunite şi următoarele condiţiile
Condiţii
speciale:
a) existenţa unui raport de prepuşenie;
b) prepusul să fi săvârşit fapta în legătură cu atribuţiile sau cu scopul
funcţiilor ce i-au fost încredinţate de comitent.
Pentru ca răspunderea comitentului să fie angajată, este necesar ca raportul de
prepuşenie să existe la momentul săvârşirii faptei ilicite. Nu poate fi angajată
răspunderea comitentului, dacă prepusul său a săvârşit o faptă ilicită cauzatoare de
prejudicii, fără niciun fel de legătură cu exerciţiul funcţiei încredinţate (spre exemplu,
fapta a fost săvârşită în concediu sau în drum spre locul de muncă sau spre casă).

5.2.4. Efectele răspunderii comitentului

Victima faptei ilicite poate trage la răspundere, fie pe prepus, fie pe prepus în
 solidar cu comitentul, fie numai pe comitent. Răspunderea comitentului va fi angajată
Efecte
pentru fapta altuia, în timp ce răspunderea prepusului este determinată de propria
faptă.
Răspunderea solidară a prepusului şi comitentului constituie o măsură de
garantare a intereselor victimei.
Dacă comitentul a plătit despăgubirile, acesta are posibilitatea de a se regresa
împotriva prepusului, întrucât, în cele din urmă, va prevala răspunderea pentru fapta
proprie.
Comitentul va fi ţinut să suporte despăgubirile, numai dacă prepusul
dovedeşte că fapta proprie a celui dintâi a determinat, total sau parţial, producerea
prejudiciului.

Care sunt condiţiile răspunderii pentru fapta prepusului? A se vedea pag. 49.

62
 6.Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale sau lucruri

6.1. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de animale

6.1.1. Reglementare legală şi fundamentare juridică

Articolul 1376 alin. (1) C.civ. prevede că „Proprietarul unui animal sau cel
care se serveşte de el răspunde, independent de orice culpă, de prejudiciul cauzat de
animal, chiar dacă acesta a scăpat de sub paza sa”.
Această răspundere se fundamentează, potrivit opiniei majoritare, pe
prezumţia absolută de culpă în supraveghere, pe prezumţia absolută de vinovăţie în
exercitarea pazei juridice a animalului.

6.1.2. Domeniu de aplicare

Animalele la care se referă dispoziţiile art. 1375 C.civ. sunt cele susceptibile
 de apropriere şi care pot fi efectiv supravegheate. Sunt astfel de animale, cele
Domeniu de
domestice şi cele sălbatice, captive din grădini zoologice, circuri etc. sau cele din
aplicaţie
rezervaţii sau parcuri de vânătoare închise.
Persoana care are această răspundere este cea care are, la momentul producerii
prejudiciului, paza juridică a animalului. Paza juridică decurge din dreptul pe care-l
are o persoană de a se folosi de animalul respectiv, fiind implicată prerogativa de
direcţie, de comandă şi de supraveghere asupra animalului.
Până la proba contrară, se prezumă că paza juridică aparţine proprietarului.
Paza juridică nu se confundă cu paza materială a animalului, care nu-i permite
paznicului să folosească în propriul interes animalul încredinţat. Au paza materială a
animalului, spre exemplu, îngrijitorul sau zootehnicianul.
Paza juridică a animalului poate fi transmisă. Numai aceasta atrage
aplicabilitatea răspunderii reglementate de dispoziţiile art. 1375 C.civ.

6.1.3. Condiţiile răspunderii pentru fapta animalului

Condiţiile speciale ce trebuie îndeplinite pentru a fi angajată răspunderea

 pentru fapta animalului, alături de condiţiile generale ale răspunderii juridice, sunt
Condiţii
următoarele:
a) prejudiciul să fie cauzat de animal;
b) la data cauzării prejudiciului, animalul să se afle în paza juridică a
persoanei de la care se pretinde plata despăgubirilor.

6.1.4. Înlăturarea prezumţiilor instituite de Codul civil în cazul

răspunderii pentru fapta animalului
Cel care are paza juridică a animalului se poate exonera de răspundere, dacă
dovedeşte că prejudiciul s-a datorat:

63
 - faptei victimei însăşi (aceasta provocând reacţia cauzatoare de prejudicii a
animalului);
- fapta unei terţe persoane, pentru care cel care are paza juridică a animalului
nu este ţinut a răspunde;
- forţa majoră, nu şi cazul fortuit.

6.1.5. Efectele răspunderii pentru fapta animalului

Victima prejudiciului poate urmări, fie pe cel care are paza juridică a
 animalului, în temeiul art. 1375 C.civ., fie direct pe cel care are paza materială a
Efecte
animalului, în temeiul art. 1357 C.civ. (pentru fapta proprie). Dacă cel care are paza
juridică a animalului a plătit despăgubirile, iar reacţia animalului cauzatoare de
prejudicii îi poate fi imputată paznicului material al acestuia, atunci cel dintâi se poate
regresa împotriva celui din urmă.

Care este domeniul de aplicaţie al răspunderii pentru prejudicii cauzate de animale? A

se vedea pag. 97.

6.2. Răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri în general

6.2.1. Reglementare legală şi fundamentare juridică

Art. 1376 alin. (1) C.civ. prevede că „Oricine este obligat să repare,
independent de orice culpă, prejudiciul cauzat de lucrul aflat sub paza sa”.
Această răspundere are ca fundament, potrivit opiniei majoritare, prezumţia
absolută de culpă a celui ce are paza juridică a lucrului. Aşadar, şi în acest caz,
răspunderea este obiectivă.

64
 6.2.2. Domeniul de aplicare

Răspunderea Intră sub incidenţa dispoziţiilor art. 1376 alin. (1) C.civ., pe de o parte
pentru bunurile mobile sau imobile (mai puţin edificiile sau construcţiile de orice fel), iar pe
prejudiciile
cauzate de de altă parte persoanele care au paza juridică a acestora.
lucruri în De regulă, paza juridică a lucrului aparţine proprietarului, care deţine puterea
general de direcţie, control şi supraveghere asupra lucrului.

6.2.3. Condiţiile răspunderii

Pentru a fi angajată răspunderea pentru prejudiciile cauzate de lucruri, este

necesar ca victima să facă dovada existenţei a următoarelor două condiţii:
♦ existenţa unui prejudiciu;
♦ existenţa unui raport de cauzalitate între „fapta” lucrului şi prejudiciu.

6.2.4 Efectele răspunderii

Victima prejudiciului este îndrituită să ceară repararea prejudiciului de la

persoana ce are paza juridică a lucrului.
Sunt cauze exoneratoare de răspundere a celui ce are paza juridică a lucrului
următoarele:
a) fapta victimei însăşi;
b) fapta unei terţe persoane pentru care cel care are paza juridică a lucrului
nu este ţinut a răspunde;
c) forţa majoră, nu şi cazul fortuit.
Dacă paznicul juridic al lucrului dovedeşte vinovăţia paznicului material, cel
dintâi se poate regresa împotriva celui din urmă, în temeiul dispoziţiilor art. 1357
C.civ.

Care este domeniul de aplicaţie al răspunderii pentru prejudicii cauzate de lucruri în

general? A se vedea pag. 52.

65
 6.3. Răspunderea pentru ruina edificiilor

6.3.1. Reglementare legală şi fundamentare juridică

Proprietarul unui edificiu sau al unei construcţii de orice fel este responsabil,
 potrivit dispoziţiilor art. 1378 C.civ., pentru prejudiciul cauzat prin ruina lor ori prin
Răspunderea desprinderea unor părţi din ele, dacă aceasta este urmarea lipsei de întreţinere sau a
pentru ruina
edificiilor unui viciu de construcţie.
Ca şi în materia răspunderii pentru prejudiciile cauzate de animale,
fundamentul răspunderii pentru ruina edificiului are la bază prezumţia absolută de
culpă a proprietarului, care este obligat să verifice construcţia şi să-i asigure
întreţinerea.

6.3.2. Domeniul de aplicare

Dispoziţiile art. 1378 C.civ. reglementează răspunderea pentru ruina

edificiului. Prin „edificiu”, înţelegem orice lucrare a omului, realizată cu materiale
durabile şi care devine imobil, prin natura sa, întrucât este aşezată pe fundaţii, fixate
în sol. Exemple: casă, baraj, zid, pod, canal, pivniţă etc.
Ruina edificiului, care trebuie să se datoreze în mod necesar lipsei de
întreţinere sau unui viciu de construcţie, presupune dărâmarea completă a acestuia
sau dezagregarea materialului din care acesta este construit.
Răspunderea reglementată de dispoziţiile art. 1378 C.civ. revine proprietarului
edificiului, inclusiv superficiarului dacă este cazul, neprezentând importanţă deţinerea
sau folosirea acestuia de o altă persoană.

6.3.3. Condiţiile răspunderii pentru ruina edificiilor

Victima prejudiciului trebuie să dovedească îndeplinirea următoarelor

condiţii:
♦ existenţa prejudiciului;
♦ existenţa raportului de cauzalitate dintre ruina edificiului şi prejudiciu;
♦ cauza ruinei edificiului să fie lipsa de întreţinere sau un viciu de
construcţie.

6.3.4. Efectele răspunderii pentru ruina edificiului.

Dacă sunt îndeplinite condiţiile răspunderii, proprietarul este obligat să repare

 prejudiciul suferit de victimă ca urmare a ruinei edificiului.
Răspunderea Constituie cauze exoneratoare de răspundere, în materia răspunderii pentru
pentru ruina
edificiilor
ruina edificiului, următoarele:
a) fapta victimei însăşi;

66
 b) fapta unei terţe persoane, pentru care proprietarul edificiului nu este ţinut a
răspunde;
c) cazul de forţă majoră, nu însă şi cazul fortuit.
Proprietarul nu poate fi exonerat de răspundere, dacă dovedeşte că a întreţinut
edificiul în mod corespunzător sau că a luat toate măsurile pentru a preveni orice vicii
ale acestuia.
Totuşi, proprietarul se poate regresa pentru recuperarea sumelor plătite, după
caz, împotriva vânzătorului, locatarului, constructorului ori proiectantului (dacă
dovedeşte culpa acestora), în temeiul contractului încheiat.

Ce efecte juridice generează răspunderea pentru ruina edificiului? A se vedea pag. 54-
55.

BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
1. L. Pop, I. Fl. Popa, St. I. Vidu., Curs de drept civil. Obligaţiile. Ed.
Universul Juridic, Bucureşti, 2015.
2. Boroi G., Stănciulescu L., Instituţii de drept civil în reglementarea Noului
Cod civil, Ed. Hamangiu, Bucureşti, 2012.
3. Coord. Baias Vl.-A., Chelaru E., Constantinovici R., Macovei I., Noul
Cod civil. Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck, Bucureşti, 2012.
4. Neculaescu S., Mocanu L., Gheorghiu Gh., Genoiu I., Ţuţuianu A.,
Instituţii de drept civil. Curs selectiv pentru licență, Ed. Universul Juridic,
București, 2012.
5. Legea nr. 287/2009 privind Codul civil, republicată în Monitorul oficial al
României nr. 505 din 15 iulie 2011.

67
 TRANSMITEREA OBLIGAȚIILOR

1. CESIUNEA DE CREANŢĂ

1.1.Noţiune. Potrivit art. 1566 alin. (1) C. civ. „cesiunea de creanţă este
convenţia prin care creditorul cedent transmite cesionarului o creanţă împotriva unui
terţ”. Prin urmare, cesiunea de creanţă, care poate fi cu titlu oneros sau gratuit,
presupune un creditor, numit cedent, care tranmsite unei alte persoane, numită
cesionar, dreptul său de creanţă faţă de o terţă persoană numită debitor cedat.

1.2. Creanţe incesibile:

-creanţele declarate netransmisibile prin lege, inclusiv cele care au caracter
intuitu personae;
-creanţele care au ca obiect o altă prestaţie decât cea pecuniară;
-creanţele pentru care părţile stabilesc prin consens caracterul lor incesibil, cu
condiţia existenţei unui interes legitim.

1.3. Condiţii

Ca orice contract, cesiunea de creanţă trebuie să îndeplinească mai întâi,

condiţiile generale de validitate a oricărei convenţii ( capacitate, consimţământ,
obiect, cauză ), apoi condiţiile speciale ale tipului de contract sub care se înfăţişează
această operaţie: vânzare, donaţie, etc
Cât priveşte consimţământul, el trebuie exprimat doar de cedent şi cesionar,
necerându-se consimţământul debitorului cedat. Potrivit art. 1573 alin. (1) C. civ.
„creanţa este cedată prin simpla convenţie a cedentului şi cesionarului, fără noticarea
debitorului”. Prin urmare, cesiunea de creanţă este un contract consensual astfel că nu
se cere încheierea unui înscris ad validitatem, ci doar ad probationem. Dacă însă
cesiunea de creanţă este o donaţie, se cere forma autentică specifică acestui contract.
Pentru asigurarea opozabilităţii faţă de terţi, cesiunea de creanţă trebuie să fie
notificată debitorului cedat, sau să fie acceptată de acesta printr-un înscris autentic
care să aibă dată certă (art. 1578 alin. (1) lit. a C. civ.) Ambele operaţii sunt menite a
încunoştiinţa pe terţii interesaţi despre existenţa cesiunii. In dreptul comercial,
cesiunea titlurilor la purtător nu se notifică. Până la notificare sau acceptarea cesiunii,
debitorul poate face o plată valabilă cedentului. Creditorii cedentului pot popri
sumele pe care debitorul le datorează acestora.

1.4. Efectele cesiunii de creanţă. Efectele cesiunii de creanţă sunt generale şi

speciale.

68
 -Efectul general al cesiunii de creanţă este transmiterea dreptului de creanţă
de la cedent la cesionar dar şi efectul contractului special pe care-l presupune această
operaţie ( vânzare, donaţie, schimb etc ).
Efectele speciale ale cesiunii de creanţă sunt diferite după cum sunt privite:
-în raporturile dintre părţi, cesionarul devine creditor al debitorului cedat
pentru valoarea nominală a creanţei, indiferent de preţul sau dacă cesiunea s-a făcut
cu titlu gratuit. Cesionarul preia toate drepturile şi obligaţiile cedentului. Creanţa îşi
păstrează garanţiile constituite.
Când s-a făcut cu titlu oneros, cedentul are obligaţia de garanţie faţă de
cesionar. El nu va granta solvabilitatea debitorului cedat. Cu toate acestea, principiul
libertăţii contractuale permite părţilor să stipuleze şi o asemenea obligaţie asumată de
cedent, dar numai în limitele preţului primit. Obligaţia de garanţie presupune plata de
despăgubiri pentru prejudiciile cauzate cesionarului: preţul, spezele contractului,
cheltuielile de judecată;
- în raporturile dintre părţi şi terţi, cesiunea de creanţă produce efecte din
momentul îndeplinirii condiţiilor de publicitate: notificarea făcută debitorului sau
acceptarea cesiunii de către debitor în formă autentică. Până la acest moment,
debitorul poate face plata valabilă cedentului. Dacă cedentul a consimţit la cesiunea
succesivă a aceleaşi creanţe la două sau mai multe persoane, se aplică regula prior
tempore potior jure fiind preferat acel cesionar care a îndeplinit primul cerinţele de
publicitate. Creditorii cedentului sunt terţi până la momentul îndeplinirii condiţiilor
de publicitate, astfel că ei pot urmări creanţa. După acest moment, creanţa le este
opozabilă, cu toate consecinţele adiacente.

2. SUBROGAŢIA IN DREPTURILE CREDITORULUI.

2.1. Noţiune. Subrogaţia în drepturile creditorului plătit este reglementată de

Codul civil în art. 1593-1598 C. civ.
Subrogaţia este înlocuirea creditorului dintr-un raport juridic cu o altă
persoană, care prin plata datoriei debitorului, devine creditor al acestuia din urmă,
dobândind toate drepturile şi obligaţiile creditorului plătit. Operaţia se apropie mult
de cesiunea de creanţă, dar nu se confundă cu aceasta, pentru că, în timp ce la
cesiunea de creanţă înlocuirea creditorului se face anterior plăţii, subrogaţia se
realizează întotdeauna cu ocazia plăţii.
Pe de altă parte, cesiunea de creanţă nu stinge creanţa, ci doar o transmite, în
timp ce subrogaţia stinge creanţa anterioară. In practică, plata datoriei altuia o poate
face un codebitor obligat solidar, fidejusorul sau chiar un terţ. Plata stinge raportul
anterior, debitorul devenind obligat faţă de cel care a făcut plata (solvens). Acesta din
urmă este avantajat că se substituie creditorului beneficiind de toate garanţiile
anterioare ale datoriei. In lipsa subrogaţiei, solvens-ul ar fi avut o situaţie mai grea. El
s-ar fi putut întemeia, fie pe mandatul dat de debitor, fie pe gestiune intereselor altuia.

69
Numai că, în aceste ipoteze, în recursul îndreptat împotriva debitorului ar fi trebuit să
suporte concursul celorlalţi creditori.

2.2. Felurile subrogaţiei.

●Subrogaţia convenţională are izvorul în voinţa între terţul care plăteşte şi

creditorul plătit sau dintre terţul care plăteşte şi debitorul obligaţiei.
-Subrogaţia consimţită de creditor, care presupune convenţia dintre
primul creditor şi solvens-ul, terţul care face plata, fără să fie nevoie de
consimţământul debitorului. Această convenţie trebuie să fie făcută chiar în
momentul plăţii pentru că dacă intervine ulterior, creditorul nu mai poate substitui pe
solvens în drepturile sale, creanţa sa nemaiexistând. Dacă, dimpotrivă, convenţia ar
interveni înainte de plată, ne-am afla în faţa cesiunii de creanţă. De aceea, se spune că
subrogaţia intervine în momentul plăţii, stipulându-se în chitanţa eliberată de creditor.
Pentru ca data plăţii să fie opozabilă terţilor, se cere ca înscrisul constatator al plăţii
să aibă dată certă.
-Subrogaţia consimţită de debitor. Potrivit art. 1595 C. civ., subrogaţia
consimţită de debitor se încheie prin acordul de voinţă între dintre debitor şi terţul de
la care debitorul se împrumută pentru a plăti creditorului, subrogând astfel pe terţul
împrumutător. are loc, potrivit art. 1107 pct. 2 C. civ, prin acordul de voinţă dintre
debitor şi terţul de la care debitorul se împrumută pentru a putea plăti datoria
creditorului. Astfel, împrumutătorul se subrogă în drepturile creditorului, fără să i se
ceară consimţământul. Dacă acesta nu este de acord să primească plata, debitorul
poate face oferta reală de plată urmată de consemnaţiunea sumei.
Pentru valabilitatea acestei operaţii se cere ca atât înscrisul constatator al
plăţii, cât şi cel de împrumut, să fie făcută prin prin înscris cu dată certă.

●Subrogaţia legală. Potrivit art. 1596 C. civ. subrogaţia legală operează de

plin drept (ex legem) în următoarele situaţii:
- în folosul celui care, fiind el însuşi creditor al aceluiaşi debitor, plăteşte un
alt creditor care are preferinţă. Este cazul creditorului chirografar care plăteşte un
creditor privilegiat sau imptecar, subrogându-I-se în drepturile acestuia. Acelaşi efect
are plata unui creditor ipotecar de un rang inferior când este făcută unui creditor
superior în rang;
- în folosul celui care, dobândind un imobil ipotecat, plăteşte pe un creditor
ipotecar, pentru a evita urmărirea bunului;
- în folosul celui care, fiind obligat cu alţii sau pentru alţii, la plata unei
datorii, are interes de a o face plătind pe creditor. De exemplu, codebitorul solidar,
codebitorul unei obligaţii indivizibile, fidejusorul, codebitorul unei obligaţii in
solidum;

70
 - în folosul moştenitorului care a acceptat succesiunea sub beneficiu de
inventar şi plăteşte din propriul său patrimoniu pe un creditor al moştenirii.
Beneficiul de inventar opreşte confuziunea ptrimoniului succesoral cu cel al
succesorului, astfel că răspunderea sa va fi cantonată doar la activul succesoral (intra
vires hereditatis ). Pentru a evita urmărirea unui bun succesoral, moştenitorul plăteşte
pe creditor cu propriile mijloace, subrogându-se în drepturile creditorului. Deosebit
de aceste situaţii limitativ prevăzute de lege, se mai poate adăuga cel prevăzut de
Codul civil potrivit căruia, societatea de asigurări se subrogă în drepturile asiguratului
despăgubit împotriva celui vinovat de producerea prejuciului.

2.3. Efectele subrogaţiei.

Potrivit art. 1597 alin. (2) C. civ., în orice subrogaţie, convenţională sau
legală, subrogatul ia locul creditorului plătit, beneficiind de toate accesoriile creanţei (
ipotecă, gaj, fidejusiune ) şi căpătând toate drepturile şi acţiunile creditorului
împotriva debitorului. O plată parţială conduce la o subrogaţie parţială. In acest caz,
creditorul iniţial are o poziţie privilegiată faţă de subrogat pentru că dacă debitorul nu
va putea plăti toată datoria, creditorul iniţial va fi primul plătit, subrogatul nepreluînd
decât ce-a rămas.
Soluţia este conformă regulii nemo contra se subrogasse censetur (nimeni nu
poate fi subrogat împotriva propriilor sale interese). Regula nu ţine de ordinea publică
, ceea ce face posibilă renunţarea de către creditor. Dacă subrogatul este codebitor
solidar, prin plată, dispare solidaritatea care fiinţa doar în raporturile cu creditorul
iniţial.
Pe lângă acţiunile creditorului plătit, subrogatul are o acţiune proprie
împotriva debitorului, izvorâtă din mandat, gestiunea de afaceri sau îmbogăţirea fără
justă cauză, după cum plata a fost făcută din însărcinarea debitorului sau din proprie
iniţiativă. Dacă aceste temeiuri nu pot fi invocate şi plata a fost făcută, ultimul refugiu
îl reprezintă îmbogăţirea fără justă cauză care, așa cum am văzut, are întotdeauna
caracter subsidiar. Creditorul nu garantează existenţa creanţei. Dacă solvens-ul a făcut
o plată inexistentă, el poate exercita acţiunea întemeiată pe plata nedatorată.

3. PRELUAREA DE DATORIE

3.1. Noţiunea preluării de datorie

Vechiul Cod civil nu reglementa cesiunea de datorie, care, potrivit doctrinei

era definită ca fiind acea operaţie juridică prin care un debitor, numit debitor cedent,
transmite datoria sa unei alte persoane, numită debitor cesionar, care se obligă în
locul său faţă de creditorul cedat.

71
 Aşa cum am arătat, în dreptul nostru nu este reglementată transmiterea
obligaţiilor. Explicaţia nu stă în omisunea legiuitorului ci în lipsa de interes practic a
unei asemenea figuri juridice, plecând de la premiza că raportul de obligaţie se
bazează pe încrederea pe care creditorul o are în debitor atunci când acceptă să se
lege juridic de acesta. De aceea este, aproape de neconceput, schimbarea debitorului
fără consimţământul creditorului.
Pe de altă parte, nici cei care au garantat pe debitor, fie ei fideiusori, sau
garanţi prin gaj sau ipotecă, n-ar putea agrea să continue a garanta alt debitor pe care
s-ar putea nici să nu-l cunoască, dacă am accepta de principiu cesiunea de datorie.
Aceasta nu înseamnă însă că cesiunea de datorie nu s-ar putea face în mod indirect,
de unde nevoia tratării ei teoretice.

3.2. Caractere

-existența unei datorii vechi care se transmite la dcbitorul cesionar, cu toate

accesoriile sale;
-debitorul cesionar poate rămâne singurul îndatorat faţă de creditorul cedat;
-transferul datoriei se poate face prin acordul de voinţe între cedent şi
cesionar;
-transformarea parţială a raportului obligaţional originar prin stingerea
garanţiilor consimţite de fideiusori sau terţi pentru a garanta executarea obligaţiei.

3.3. Efectele cesiunii de datorie:

- creditorul păstrează dreptul său de creanţă împotriva primului debitor dar
dobândeşte un drept nou faţă de un alt debitor. Este cazul delegaţiei imperfecte şi
stipulaţiei pentru altul.
Delegaţia imperfectă este aceea la care creditorul delegatar acceptă pe
debitorul delegat, dar nu liberează pe primul debitor, adică pe delegant.
Stipulaţia pentru altul poate fi atunci când stipulantul este debitor al terţului
beneficiar într-un alt raport juridic. In contractul dintre stipulant şi promitent se poate
stipula ca promitentul să plătească terţului beneficiar, creditor al stipulantului, datoria
stipulantului. In acest mod, terţul beneficiar poate cere executarea prestaţiei de la
promitent, în temeiul contractului dintre promitent şi stipulant, dar el îşi păstrează şi
dreptul împotriva stipulantului. Practic, sunt două obligaţii distincte;
- creditorul dobândeşte un nou debitor liberând pe primul, rezultat la care se
poate ajunge prin novaţia cu schimbarea debitorului şi delegaţia perfectă. Ambele se
deosebesc de cesiunea de datorie clasică pentru că ambele se produc cu
consimţământul creditorului, pe de o parte, iar pe de altă parte, ele duc la stingerea
obligaţiei vechi.

72
 4. CESIUNEA DE CONTRACT

4.1. Noţiune

Potrivit art. 1315 alin. (1) C. civ., „O parte poate să îşi substituie un terţ în
raporturile născute dintr-un contract numai dacă prestaţiile nu fost integral executate,
iar cealaltă parte consimte la aceasta”. Prin urmare, privită din perspectiva celor două
părți, cesiunea de creanță este acea operațiune juridică prin care creditorul unui raport
obligațional, numit cedent, transmite cu titlu oneros sau gratuit, altei persoane, numită
cesionar, dreptul său de creanță. Având în vedere că acestei creanțe îi corespunde
întotdeauna o datorie a unei terțe persoane, chiar dacă pentru încheierea valabilă a
acesteia este suficient acordul de voinţă dintre cele două părţi, aşa cum rezultă din
definiţia legală a acesteia, cesiunea de creanță se înfățișează ca o operațiune juridică
tripartită. Analizând natura juridică a acestui contract, s-a menționat că, în ciuda
denumirii, el nu are caracter translativ, ci este, mai degrabă, o substituire de persoane
menită a asigura existența contractului inițial.
Cu toate acestea, majoritatea autorilor au în vedere transmisiunea drepturilor
și obligațiilor dobândite și asumate prin primul contract. Fiind vorba de un contract,
el este definit de literatura juridică prin raportarea la „contractul de cesiune ce se
încheie între un contractant cedant privind un contract cedat şi contractantul cesionar
prin care se convine la transmisiunea drepturilor şi obligaţiilor contractuale și
liberarea contractantului cedent, sub condiția existenței consimțământului
contractantului cedat la această operațiune”. O asemenea transmisiune poate fi făcută,
fie cu titlu oneros, fie cu titlu gratuit. Prin urmare, ea nu desfiinţează raportul
obligaţional din care s-a născut creanţa care se cedează, astfel că prezenţa debitorului
cedat în această ecuaţie face ca operaţia să aibă caracter tripartit.

4.2. Condiții de validitate

-condițiile de validitate pe care orice contract trebuie să le întrunească, potrivit

art. 1179 alin. (1) C. civ. (capacitate, consimţământ, obiectul determinat şi licit, cauza
licită şi morală);
-condiţii de formă. De principiu, cesiunea de contract se poate încheia prin
simplul acord de voinţă al părţilor, fără îndeplinirea unor condiţii de formă. Cu toate
acestea, ori de câte ori legea cere o anumită condiţie de formă pentru validitatea
contractului cedat, cesiunea trebuie să respecte această condiţie;
-condiţii de efectivitate. Prestaţiile din contractul iniţial să nu fi fost integral
executate (art. 1315 alin. (1) C. civ.

73
 4.3. Efecte

A.Efectele cesiunii de contract până la momentul exprimării

consimțământului sau în lipsa exprimării acestuia.

-Între părți, contractantul cedent are obligația de a garanta cesionarului

validitatea contractului.
-Față de contractantul cedat. Cesiunea nu are efect în lipsa acordului
contractantului cedat. Acest consimțământ trebuie exprimat în forma cerută de
contractul cedat.

B. Efectele după exprimarea consimțământului contractantului cedat

Momentul exprimării acestui consimțământ coincide cu momentul

opozabilității față de contractantul cedat. Acordul contractantului cedat poate fi
exprimat în conținutul contractului sau separat, printr-o declarație în aceeași formă
cerută cesiunii. Din acest moment se produc efectele cesiunii. În cazul acceptării
făcute prin declarație separată, efectele se produc din momentul notificării cesiunii
sau acceptării acesteia.
Față de creditorii cedentului sau ai cesionarului, aceștia pot ataca cesiunea,
dacă această operație este făcută în frauda drepturilor lor.
Față de terții care au garantat personal obligațiile părților, se aplică regulile
cesiunii de creanță.

5. NOVAŢIA

5.1. Noţiune. Novaţia este operaţia juridică prin care părţile sting o obligaţie
veche, înlocuind-o cu o obligaţie nouă. Pentru caracterul ei extinctiv al obligaţiei
vechi, novaţia este tratată şi ca un mod de stingere a obligaţiilor.

5.2. Felurile novaţiei. Doctrina noastră distinge între novaţia subiectivă şi cea
obiectivă.

● Novaţia subiectivă (art. 1609 alin. 2 şi 3 C. civ.) este atunci când se

realizează prin schimbarea creditorului sau a debitorului.
Novaţia prin schimbarea creditorului este atunci când locul primului creditor
este luat de un alt creditor faţă de care debitorul se vede obligat.
Novaţia prin schimbarea debitorului are loc atunci când un terţ se obligă faţă
de creditor să plătească datoria, fără a avea consimţământul primului care este liberat.

●Novaţia obiectivă (art. 1609 alin. 1 C. civ) este atunci când se schimbă fie
obiectul primei obligaţii, fie cauza acesteia.

74
 5.3. Condiţiile novaţiei

Pentru că novaţia este un contract, ea trebuie să respecte condiţiile generale

ale oricărei convenţii: capacitate, consimţământ, obiect, cauză. Deosebit de acest
condiţii generale, novaţia mai trebuie să respecte anumite condiţii speciale:

●Obligaţia veche să fie valabilă, condiţie firească pentru că, dacă obligaţia
veche n-ar fi valabilă, n-ar avea ce să se transforme. Astfel, o obligaţie nulă absolut
nu poate fi novată, căci Quod nullum est, nullum producit efectum.
Dacă obligaţia veche este anulabilă, adică afectată de o cauză de nulitate
relativă, ea poate fi novată, pentru că o astfel de obligaţie este supusă confirmării, or
novaţia este ea însăşi un mod de a confirma obligaţia, adică de a renunţa la dreptul de
ataca actul juridic din care s-a născut acea obligaţie. Poate fi novată şi obligaţia
naturală, cea care nu este sancţionată juridic, pentru că voinţa novării implică voinţa
respectării acesteia.

●Un element nou ( aliquid novi ) al obligaţiei care înlocuieşte pe prima. Acest
element nou poate fi creditorul , debitorul, obiectul sau cauza. Dacă noutatea ar
constitui-o un alt termen, o altă condiţie sau alte garanţii, ne-am afla în faţa unei
modificări a convenţiei, nu a novaţiei.
Noutatea o poate constitui schimbarea creditorului atunci când, de exemplu,
cumpătorul s-ar obliga faţă de vânzător să plătească preţul unui terţ. Elementul nou
poate fi un nou debitor. Novaţia se poate face fără consimţământul debitorului. Când
debitorul este de acord, ne aflăm în faţa unei delegaţii perfecte. Schimbarea
obiectului are loc atunci când părţile convin ca debitorul să-şi schimbe prestaţia la
care s-a obligat faţă de creditor. Schimbarea cauzei obligaţiei are loc atunci când
părţile convin ca în locul unei vânzări să se facă o donaţie a aceluiaşi bun.

●O obligaţie nouă care să fie valabilă. Dacă obligaţia care se naşte n-ar fi
valabilă, novaţia n-ar exista. Efectul extinctiv al vechii obligaţii este realizat prin
naşterea noii obligaţii valabile.

●Intenţia de a nova ( animus novandi ). Novaţia nu se prezumă din simplul

fapt al succesiunii a două obligaţii. Ea trebuie să rezulte în mod expres dintr-o
clauză. Practic nu se cere o formulă sacramentală şi nici ca părţile să arate in terminis
că este vorba de o novaţie, ci doar ca ea să rezulte în mod neîndoielnic, atât din
cuprinsul actului juridic în accepţiunea sa de instrumentum, cât şi din context, adică
din orice acte şi fapte intervenite între părţi.

●Capacitatea de a nova a părţilor, condiţie impusă de art. 1120 C.

civ:”Novaţiunea nu operează decât între persoane capabile de a contracta”.

75
 5.4. Efectele novaţiei. Novaţia are un dublu efect: unul extinctiv, altul
creator. Ele se află într-o strânsă legătură, ceea ce face ca vechea obligaţie să nu se
stingă decât prin naşterea obligaţiei noi.

●Efectul extinctiv vizează vechea obligaţie cu toate garanţiile sale ca efect al

regulii Acesorium sequitur principalem. Novaţia face imposibilă invocarea oricăror
acţiuni sau excepţii relative la vechea obligaţie. In privinţa garanţiilor, ele pot fi
păstrate dacă persoanele care le-au constituit la cererea creditorului, sunt de acord ca
ele să garanteze noua obligaţie.

●Efectul creator vizează naşterea unei noi obligaţii care este întotdeauna de
natură contractuală, indiferent de temeiul primei obligaţii.

76