Вы находитесь на странице: 1из 14

UNIVERSITATEA “Ștefan cel Mare” Suceava

FACULTATEA Științe Economice si Administrațtia Publică


SPECIALITATEA Administrarea Afacerilor

FONDUL DE COMERŢ

Student:
Păgîn Dumitru

1
Cuprins

NOŢIUNEA FONDULUI DE COMERŢ


1.1 DEFINIŢIA FONDULUI DE COMERŢ

1.2 DELIMITAREA FONDULUI DE COMERŢ DE ALTE NOŢIUNI

STRUCTURA FONDULUI DE COMERŢ

3.1 ELEMENTELE CORPORALE ALE FONDULUI DE COMERŢ

3.1.1 BUNURI IMOBILE

3.1.2 BUNURI MOBILE

3.2 ELEMENTELE CORPORALE ALE FONDULUI DE COMERŢ

3.2.1 FIRMA

3.2.2 EMBLEMA

2
NOŢIUNEA FONDULUI DE COMERŢ

1.1 Definiţia fondului de comerţ

În art.1 alin. c) din Legea Nr. 11/1991 privind combaterea concurenţei neloiale,
modificată, se defineşte legal noţiunea de fond de comerţ: ,,constituie ansamblul bunurilor
mobile şi imobile, corporale şi necorporale (mărci, firme, embleme, brevete de invenţii, vad
comercial) utilizate de un comerciant în vederea desfăşurării activităţii sale”.
Într-o opinie, pe care o împărtăşim, definiţia nu este completă.
Definiţia acceptată în doctrina de drept comercial, până la momentul definirii legale a
fondului de comerţ, conţinea şi scopul fondului de comerţ: atragerea clientelei. Este o condiţie
sine qua non a fondului de comerţ: comerciantul, prin bunurile afectate desfăşurării comerţului şi
care alcătuiesc fondul de comerţ, îşi propune atragerea unui număr cât mai mare de clienţi, şi
astfel, obţinerea unui câştig mai mare.
Din punct de vedere etimologic expresia "comerţ" provine din cuvantul latinesc
"commercium" care la rândul lui pretinde o justă apunere a cuvintelor "cum" şi "merx" care
înseamna "cu marfa", deci comerţul înseamnă operaţiuni cu mărfuri.
Fondul de comerţ are o natură juridică proprie, distinctă de natura juridică proprie a
elementelor ce o compun.

1.2 Delimitarea fondului de comerţ de alte noţiuni

Fondul de comerţ şi patrimoniul

Patrimoniul este o universalitate de drept, reglementat de lege. Fondul de comerţ fiind o


universalitate de fapt este alcătuit prin voinţa comerciantului, care pune la dispoziţia activităţii
comerciale sau industriale anumite bunuri.
Noţiunea de patrimoniu are o cuprindere mai largă: el este definit ca o totalitate de
drepturi şi obligaţii patrimoniale aparţinând unei persoane fizice sau juridice determinate, privite
ca o sumă de valori active şi pasive, strâns legate între ele. Din punct de vedere etimologic

3
cuvântul patrimoniu provine din latinescul patrimonium; acesta derivă de la pater familias care
era proprietarul întregii averi familiale. Noţiunea avea şi un caracter real, pentru că desemna
bunurile unei familii, bunuri care se transmiteau din tată în fiu .
Fondul de comerţ este alcătuit numai din activ (bunuri si drepturi).
Orice subiect de drept, persoană fizică sau juridică are un patrimoniu. Numai
comerciantul are fond de comerţ. Patrimoniul nu poate fi înstrăinat în totalitatea sa, ci numai
parţi din acesta. Dimpotrivă, fondul de comerţ ca bun distinct poate fi obiectul donaţiei, vânzării,
închirierii sau gajării, în integralitatea sa. De aceea, pentru comerciant, fondul de comerţ are un
interes deosebit. Patrimoniul, în totalitate, nu poate face obiectul actelor juridice. Fondul de
comerţ prin această particularitate (se poate transmite ca întreg) satisface conjunctural
comerciantul, care obţine astfel un echivalent bănesc.1

Fondul de comerţ şi întreprinderea

Întreprinderea comercială combină factorii de producţie (capital, muncă şi elemente ale


naturii) pe riscul întreprinzătorului, pentru obţinerea unui produs destinat schimbului, în scopul
obţinerii unui câştig.
S-a susţinut că noţiunea de întreprindere comercială este sinonimă cu noţiunea de fond de
comerţ, care nu conţine printre elementele sale capitalul şi munca. Ambele presupun un complex
de elemente economice, materiale şi imateriale, care sunt ţinute la un loc de voinţa
comerciantului pentru exerciţiul unei industrii sau al unui comerţ.
Întreprinderea este o organizare sistematică de către comerciant a factorilor de producţie
printre care şi bunurile afectate comerţului. Organizarea vizează şi capitalul şi munca, elemente
ce nu se regăsesc în fondul de comerţ.
Aşadar, fondul de comerţ este o instituţie a dreptului comercial distinctă de noţiunea de
întreprindere comercială, numai şi pentru faptul că în conţinut, capitalul şi munca nu fac parte
din fondul de comerţ.
Fondul de comerţ este considerat forma statică a întreprinderii, pe când întreprinderea
este fondul de comerţ în starea dinamică de funcţionare.2

1
Prof. Univ. Dr Liviu Pop. Dreptul de proprietate şi dezmambramintele sale, Lumina Lex, Bucureşti 1996
2
O. Căpăţână, op cit. Dreptul 9-12/1990, pag. 23

4
STRUCTURA FONDULUI DE COMERŢ

Elementele componente ale fondului de comerţ – bunuri şi drepturi - deşi eterogene,


formează o masă distinctă, ca urmare a voinţei comerciantului care le dă o anumită destinaţie, să
servească exclusiv comerţului, atragerii clientelei şi în final obţinerii unui câştig. Aşadar, fondul
de comerţ este un bun distinct de elementele corporale şi incorporale care îl alcătuiesc. Din punct
de vedere contabil, se admite că valoarea economică a fondului de comerţ nu este suma
aritmetică a elementelor componente, este o valoare superioară.
Fondul de comerţ ca bun distinct subzistă (are aceeaşi valoare contabilă) chiar dacă
elementele sale componente suferă modificări (clientela scade sau creşte , produsele obţinute sau
cumpărate circulă mai greu, se încheie noi contracte etc.).
Fiind bun distinct şi unitar, fondul de comerţ intră în circuitul comercial şi poate fi
vândut, donat, închiriat şi gajat. De aceea, unii autori, consideră fondul de comerţ ca fiind un
drept de proprietate incorporală, ca de exemplu dreptul de autor.
Fondul de comerţ este apreciat ca fiind mobil un bun deoarece majoritatea elementelor
sale componente sunt bunuri mobile.
Fondul de comerţ este un bun incorporal, deoarece majoritatea elementelor sale
componente sunt bunuri incorporale.

3.1 Elementele corporale ale fondului de comerţ


3.1.1 Bunuri imobile
Comerciantul, în activitatea comercială se foloseşte de bunuri imobile, prin natura lor (de
exemplu, clădirea în care comerciantul îşi exercită comerţul, terenul unde se amplasează
întreprinderea de fabrică, etc.), dar şi prin destinaţia lor (utilaje, instalaţii, agregate).

5
O precizare: bunurile imobile nu fac obiectul circuitului juridic comercial. Actele juridice
ce au ca obiect imobilele se supun regulilor civile şi nu comerciale.
În ipoteza în care fondul de comerţ cuprinde bunuri imobile contopite în masa fondului de
comerţ, acestea fac obiectul actelor juridice de donaţie, vânzare, închiriere, gaj şi se supun legii
comerciale.
În dreptul nostru vânzările de imobile sunt acte de natură, civile, iar nu comerciale, chiar
atunci când intervin, între părţi care sunt comercianţi, deoarece art. 3 C. com., în enumerarea
faptelor de comerţ, nu prevede şi aceste contracte. Numai când imobilele vândute fac parte dintr-
un fond de comerţ, vândut în totalitatea lui, vânzarea poate avea un caracter comercial şi atunci
numai din cauză că operaţiunea intervenind asupra unui fond comercial, este de natură
comercială, independent de persoanele între care a intervenit.3
Prin decizia nr. 10/2.02.1994, Curtea Supremă de Justiţie a statuat caracterul comercial
al operaţiunilor făcute asupra imobilelor, care fac parte din fondul de comerţ.
Imobilele afectate fondului de comerţ pot fi, prin natura lor, afectate acestui fond -
clădirea în care comerciantul îşi desfăşoară comerţul, hotelul pentru societatea hotelieră, sau
imobile prin destinaţie, de exemplu, instalaţii, utilaje, maşini etc. Sub acest aspect, 3 categorii de
imobile prezintă importanţă deosebită în dreptul comercial: bunurile concesionate, bunurile
închiriate şi bunurile date în locaţie în gestiune.
Imobilele proprietate de stat devin elemente ale fondului de comerţ prin:
a) Contract de închiriere
Dreptul de folosinţă dobândit de comerciant din contractul de închiriere al localului unde
îşi desfăşoară activitatea nu este reglementat expres în dreptul românesc.
Există reguli speciale în materia vânzării şi închirierii spaţiilor comerciale proprietate de
stat aparţinând administraţiei centrale şi locale, regiilor autonome şi societăţilor comerciale cu
capital majoritar de stat. Potrivit art. 30 şi 31 din Legea Nr. 15/1990 privind reorganizarea
unităţilor economice de stat ca regii autonome şi societăţi comerciale şi Legea Nr. 213/1998
privind proprietatea publică şi regimul juridic al acesteia, suprafeţele locative cu destinaţie
comercială se închiriază având în vedere criterii comerciale, pe baza concurenţei, prin licitaţie
organizată de organul de stat sau persoana juridică care are spaţiul comercial în patrimoniu.

3
Înalta Curte de casaţie şi Justiţie, Secţiile Unite, decizia nr. 183/1939, în “Practica judiciară în materie comercială”,
op. cit., pag. 180-181

6
Contractul prin care comerciantul a închiriat imobilul unde se desfăşoară activitatea
comercială este element al fondului de comerţ în calitatea lui de bun mobil corporal.
b) Contract de concesiune
Ministerele sau alte organe de specialitate ale administraţiei publice centrale, precum şi
consiliile locale sau instituţiile publice de interes local, potrivit art. 5 din Legea Nr. 219/1998
privind regimul concesiunilor, în calitate de concedent pot concesiona bunuri proprietate publică
sau privată a statului ori activităţi şi servicii publice de interes naţional respectiv de interes local,
oricărei persoane fizice sau juridice de drept privat, română sau străină (concesionar). Prin
contractul de concesiune, concesionarul dobândeşte dreptul de a exploata anumite bunuri sau
servicii publice ale statului pe o perioadă de cel mult 49 de ani, în schimbul unor beneficii -
redevenţă - care revine bugetului statului sau bugetelor locale.
Concesiunea se acordă prin licitaţie publică sau prin negociere directă. Concesionarul nu
poate subconcesiona bunul concesionat.
c) Contractul de locaţie a gestiunii
Contractul de locaţie a gestiunii poate fi încheiat numai de către regiile autonome şi
societăţile comerciale cu capital de stat, având ca obiect gestiunea secţiilor, uzinelor, fabricilor şi
a altor subunităţi din structura lor (art.32 din Legea Nr. 15/1990 privind reorganizarea unităţilor
economice de stat în regii autonome şi societăţi comerciale). Se face prin licitaţie publică sau
negociere directă, potrivit regulilor specifice stabilite prin H.G .

3.1.2 Bunuri mobile

Bunurile mobile care fac parte din fondul de comerţ sunt cele care au o anumită
stabilitate şi care servesc la exploatarea fondului de comerţ cum sunt: mobilierul destinat
comerţului, stocurile de combustibili, mărfurile, materiile prime, ambalajele, utilajele,
instalaţiile, fie că acestea sunt mobile sau imobile prin destinaţie. Materialele şi utilajele au
uneori multa importanţă, ca de exemplu în transporturi unde constituie mijloc sau fond fix.
Activele aferente capitalului imobilizat potrivit disp. art. 2 din legea nr. 15/1994 privind
amortizarea capitalului imobilizat în active corporale şi incorporale sunt bunurile şi valorile
destinate să servească activităţii agenţilor economici pe o perioadă mai mare de un an şi care se
consumă treptat. Potrivit art. 3 din aceeaşi lege, aceste active sunt:

7
 terenurile, inclusiv investiţiile pentru amenajarea acestora;
 mijloacele fixe care sunt bunurile ce se utilizează ca atare şi îndeplinesc cumulativ
următoarele condiţii:
1) are o valoare fiscală mai mare decât limita stabilită prin hotarare a Guvernului,
la data intrării în patrimoniul contribuabilului;
2) au o durată normală de utilizare mai mare de un an. Sunt, de asemenea,
mijloace, fixe supuse amortizării conform art. 4 din lege:
a) investiţiile efectuate la mijloacele fixe luate cu chirie;
b) capacităţile puse în funcţiune parţial pentru care nu s-au întocmit formele de
înregistrare ca mijloace fixe;
c) investiţiile efectuate pentru decopertă în vederea valorificării de substanţe minerale
utile. Sunt considerate active corporale care nu sunt supuse amortizării: lacurile, bălţile, iazurile
care nu sunt rezultatul unei investiţii, precum şi terenurile, inclusiv cele împădurite, cu excepţia
terenurilor cu destinaţie economică obţinute prin acte de vânzare-cumpărare, inclusiv
despăgubire, în cazul exproprierilor (art. 6). în alte texte ale legii - art. 9-26 - se stabilesc norme
de amortizare şi de scoatere din funcţiune a mijloacelor fixe, casarea şi declasarea. mijloacelor
fixe, având loc după normele înscrise în Hotărârea Guvernului nr. 52/1990.

3.2 Elemente necorporale ale fondului de comerţ


Identificarea comerciantului şi a întreprinderii sale se realizează prin: domiciliu sau sediu
social, nume comercial sau firmă, emblemă şi naţionalitate.
Din acestea vom examina: firma şi emblema care nu sunt numai elemente de identificare dar şi
componente ale fondului de comerţ.

3.2.1 Firma
Firma este denumirea sub care un comerciant îşi exercită comerţul şi sub care semnează
(art. 27 din legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului). în materie comercială, principiul
este că numele comercial corespunde cu cel civil. Firma unui comerciant, persoană fizică se
compune din: numele comerciantului scris în întregime sau din numele şi iniţiala acestuia, legea

8
interzice adăugarea altor elemente care ar putea induce în eroare asupra naturii sau întinderii
comerţului ori situaţiei comerciantului.
Se vor putea însă face menţiuni care să arate mai precis persoana comerciantului sau felul
comerţului sau. Firma va fi scrisă în limba română (art. 27 alin. (3) din Legea nr. 26/1990).
Legea nr. 26/1990 privind registrul comerţului, distinge între firma care aparţine unui singur
comerciant şi firma unei societăţi comerciale. Firmele societăţilor comerciale sunt reglementate
diferit în funcţie de forma juridică a societăţii comerciale. Firma societăţii în nume colectiv se
compune din numele şi prenumele a cel puţin unuia dintre asociaţi, cu menţiunea „societate în
nume colectiv" scrisă în întregime. Firma unei societăţi în comandită simplă se compune din
numele şi prenumele a cel puţin unuia dintre asociaţii comanditaţi cu menţiunea „Societate în
comandită" scrisă în întregime.
Dacă numele unei persoane străine de societate figurează, cu consimţământul său în firma
unei societăţi în nume colectiv sau a unei societăţi în comandită simplă, această persoană devine
răspunzătoare nelimitat şi în solidar cu toate obligaţiile societăţii. Aceeaşi regulă este aplicabilă
şi comanditarului, al cărui nume figurează în firma unei societăţi în comandită. Firma unei
societăţi pe acţiuni sau a unei societăţi în comandită pe acţiuni se compune dintr-o denumire
proprie, de natură a o deosebi de firma altor societăţi şi va fi însoţită de menţiunea scrisă în
întregime „Societate pe acţiuni" sau „S. A. " ori, după caz, „Societate în comandită pe acţiuni".
Firma unei societăţi cu răspundere limitată se compune dintr-o denumire care arată obiectul de
activitate şi este însoţită de menţiunea scrisă în întregime „Societate cu răspundere limitată" sau
„S. R. L. ". Firma sucursalei sau a filialei din România a unei societăţi străine va trebui să
cuprindă şi menţiunea sediului principal în străinătate.
Potrivit legii, nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de comercianţii din
sectorul public. Orice firmă trebuie să se deosebească de cele existente, să cuprindă un element
de noutate, fie printr-o menţiune prin care să asigure o individualizare, fie prin desemnarea mai
precisă a persoanei, fie prin indicarea felului de comerţ exercitat sau în alt mod. Oficiul Registrul
Comerţului are obligaţia să refuze înscrierea unei firme care nu are elemente de deosebire şi
poate produce confuzie cu alte firme înregistrate (art. 36 din Legea nr. 26/1990 privind
registrul comerţului).
Numele de fantezie, în principiu, alegerea numelui comercial, cel puţin la societatea pe
acţiuni şi la societatea în comandită pe acţiuni este absolut liberă, cu simpla condiţie de a se

9
deosebi de numele comercial al altor societăţi şi a se face menţiunile prevăzute de lege. În
exercitarea dreptului de a utiliza un nume comercial, practica judiciară şi uzanţele comerciale au
stabilit unele limite: numele comercial să nu fie contrar ordinii publice şi bunelor moravuri, să nu
fie prea generic şi nici prea uzual, să nu aducă prejudicii altei persoanei fizice sau juridice, să
corespundă într-o oarecare măsură mărfii vândute clientelei sale.
Prin înregistrarea firmei în Registrul Comerţului, comerciantul dobândeşte un drept
exclusiv de proprietate incorporală, asupra ei. Aceste drept poate fi transmis în condiţiile legii, în
măsura în care serveşte la atragerea clientelei.
Firmele societăţilor comerciale se trec într-un registru diferit de cel al fir¬melor
comercianţilor individuali.
Reguli pentru înregistrarea şi folosirea firmei
a. Comerciantul persoană fizica sau juridică este obligat a menţiona pe facturi, scrisori,
oferte, comenzi, tarife, prospecte şi orice alte documente întrebuinţate în comerţ, numărul de
ordine sub care este înmatriculată firma în Registrul Comerţului şi anul înmatriculării (art. 26
din Legea nr. 26/1990). Comercianţii care nu respectă aceste obligaţii sunt pasibili de o amendă
civilă. Raţiunea instituirii acestei obligaţii este:
- atenţionarea asupra obligaţiei principale de înmatriculare, prevăzută de art. l din Legea
nr. 26/1990;
- informarea publicului şi a partenerilor comerciali asupra poziţiei din Registrul
Comerţului de unde pot să se informeze asupra comerciantului.
b. Societatea comercială este obligată, în orice act, scrisoare sau publicaţie să arate pe
lângă denumire şi numărul de ordine din Registrul Comerţului, forma juridică şi sediul societăţii
(art. 44 alin. (1) din Legea nr. 31/1990). La societatea cu răspundere limitată va trebui să se
arate şi capitalul social, iar pentru societatea pe acţiuni şi societatea în comandită pe acţiuni se va
arăta şi capitalul social, din care capitalul efectiv vărsat, potrivit ultimului bilanţ.
c. Aplicat pe produsele de comerţ, numele comercial joacă un rol similar mărcii de
fabrică. El garantează provenienţa produsului.
d. În fine, numele comercial situat pe faţada exterioară a imobilului ocupat de comerciant
serveşte, de asemenea, de firmă.
Natura juridică a firmei. Numele comercial sau firma pe lângă funcţia de individualizare
este în materie comercială şi un element patrimonial, suportul pe care se grefează clientela.

10
Legea nr. 26/1990 nu prevede expres că firma şi emblema devin proprietatea persoanei care a
cerut înmatricularea, prin înregistrarea în Registrul Comerţului, dar din conţinutul disp. art. 35-
39 din legea nr. 26/1990 se pot desprinde caractere neîndoielnice: patrimonial, exclusiv, real şi
absolut care-i conferă comerciantului un adevărat drept de proprietate asupra numelui comercial.
a. Caracterul exclusiv al dreptului asupra numelui comercial este consacrat de art. 35 din
legea nr. 26/1990: „Orice firmă nouă trebuie să se deosebească de cele existente"; de art. 37
din Legea nr. 26/1990: „nici o firmă nu va putea cuprinde o denumire întrebuinţată de
comercianţii din sectorul public"; de art. 39 din aceeaşi lege: „Firma nu poate fi înstrăinată
separat de fondul de comerţ".
b. Caracterul real al acestui drept rezultă din posibilitatea titularului de a-şi exercita
dreptul, fără vreo intervenţie activă a altor persoane, care sunt datoare numai de a se abţine să
stânjenească exerciţiul dreptului.
c. Caracterul absolut. Opozabilitatea faţă de toţi este un efect al publicităţii ce o creează
înmatricularea în Registrul Comerţului.
Efectele juridice care rezultă din natura patrimonială a numelui comercial sunt:
a) Numele comercial (firma) poate fi înstrăinat, dar numai împreună cu fondul de comerţ
la care este întrebuinţat. Dobânditorul va putea să continue activitatea sub numele comercial
anterior dacă transmiţătorul (proprietarul sau moştenitorii săi) consimte la aceasta în mod expres,
în acest caz, se cere ca în conţinutul firmei să se adauge calitatea de succesor a dobânditorului
fondului de comerţ. Soluţia nu este aplicabilă societăţilor comerciale, cu excepţia societăţii cu
răspundere limitată, pentru care păstrarea numelui anterior este permisă chiar fără menţionarea
raportului de succesiune.
b) Exclusivitatea numelui comercial este garantată prin mijloace preventive: refuzul
Oficiului Registrului Comerţului de a înscrie în registru o firmă care nu se deosebeşte de alte
firme înregistrate şi mijloace reparatorii: acţiune civilă pentru încetarea uzurpării, despăgubiri şi
acţiune penală pentru reprimarea uzurpării cu rea credinţă.
Funcţiile firmei
Firma are funcţia de atragere a clientelei. Calitatea produselor, a lucrărilor sau a
serviciilor oferite, raportul preţ-calitate a produselor sunt factorii ce asigură buna reputaţie a
firmei, implicit prosperitatea comerciantului. Sub acest aspect, firma are şi o valoare economică.

11
Firma are şi funcţia de credit. Prestigiul pe piaţă a unei firme poate constitui o garanţie
pentru acordarea de credite comerciantului.
Firma mai are şi funcţia de garanţie a calităţii produselor, lucrărilor şi a serviciilor
realizate. Firmele de top sunt căutate şi pentru calitatea produselor oferite, calitate garantată de
prestigiul firmei. Nu rareori firma se înregistrează ca şi marcă.

3.2.2 Emblema

Emblema este semnul sau denumirea care deosebeşte un comerciant de un altul de acelaşi
gen. De ex., trei fabricanţi se deosebesc, în circuitul comercial, prin numele comercial pe care îl
poartă (firma): Dacia, Elvila şi Conel, dar trei fabricanţi de autoturisme se deosebesc între ei şi
printr-un semn distinctiv suplimentar numit emblemă: un semn grafic ce reprezintă la Dacia o
pajură, litera W la Volkswagen sau un semn grafic ce reprezintă leul la Peugeot.
După momentul individualizării comerciantului în circuitul comercial prin firmă,
urmează individualizarea comerciantului, dacă este cazul, de un altul de acelaşi gen, prin
emblemă.
În opinia mea , potrivit dispoziţiilor art.30 alin.2 din Legea Nr. 26/1990 privind
registrul comerţului, modificată, în ipoteza apariţiei unui alt comerciant de acelaşi gen, acesta
pentru a se deosebi de comerciantul existent, are obligaţia să apeleze la emblemă. În acest sens
emblema este obligatorie. Dacă pe piaţă nu mai există nici un comerciant de acelaşi gen,
emblema este facultativă.
Potrivit unei opinii, spre deosebire de firmă, care este un element obligatoriu pentru
individualizarea comerciantului, emblema are un caracter facultativ.4
De asemenea, prevederile art. 39 alin 2 din Legea 26/1990 privind registrul comerţului,
modificată, “verificarea disponibilităţii emblemei se face de către oficiul comerţului, înainte de
întocmirea actelor constitutive sau după caz, de modificarea firmei şi/sau emblemei”, reprezintă
un alt argument în sprijinul opiniei noastre.
Denumirea poate fi fantezistă sau un nume propriu .5
În alegerea emblemei domină principiul libertăţii alegerii în sensul că:

4
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL, Bucureşti, 1998, pag.112
5
Stanciu D. Cărpenaru, Drept comercial român, Editura ALL, Bucureşti, 1998.

12
- fiecare comerciant îşi va alege emblema potrivit dorinţei şi fanteziei personale;
- comerciantul va putea utiliza mai multe embleme pentru variatele activităţi care le
desfăşoară sau pentru diferite categorii de unităţi de producţie şi de desfacere.
Există şi restricţii în materie de embleme sau insigne care presupun:
a) unicitatea, respectiv originalitatea emblemei. O emblemă trebuie să aibă caracter de
noutate, să se deosebească de alte embleme înscrise în Registrul Comerţului, de pe piaţa unde
comerciantul îşi desfăşoară activitatea.
b) Emblema se foloseşte numai împreună cu firma. Aceste semne vor putea fi folosite pe
panouri de reclamă, oriunde ar fi aşezate, pe facturi, scrisori, note de comandă, prospecte, tarife,
afişe, publicaţii şi în orice alt mod, numai dacă vor fi folosite în mod vizibil de firma comercială.
Dacă emblema cuprinde o denumire, firma va fi scrisă în litere de mărimea a cel puţin jumătatea
literelor cu care este scrisă emblema.
Firma şi emblema vor fi însoţite de numărul de înmatriculare al Registrului Comerţului
pe toate documentele emise de comerciant. Există o legătură strânsă între firmă şi emblemă.
Emblema unei firme comerciale ca şi marca unui produs industrial nu constituie altceva
decât semnul de individualizare al firmei, semn a cărui alegere este de natură să fie asimilat cu
producerea unei opere de artă.
Odată radiată firma unei societăţi comerciale, emblema ei intră în domeniul public,
putând fi adoptată de oricine, prin înscrierea în Registrul Comerţului, cu condiţia de a nu fi
adoptată anterior de altă persoană.
c) între firmă şi emblemă există următoarele deosebiri:
- emblema este facultativă, pe când firma este obligatorie;
- emblema poate să conţină şi o reprezentare grafică, pe când firma nu poate avea o atare
reprezentare;
- nefiind legată de numele comerciantului, emblema poate dura mai mult decât firma;
- emblema se poate ceda şi separat de fondul de comerţ, ceea ce nu se poate face în cazul
firmei.

13
Bibliografie

 Stanciu D. Cărpenaru, „Drept comercial român”, Editura ALL, Bucureşti, 1998


 Căpăţână Octavian , Revista „ Dreptul „ numărul 9-12 , 1990
 Profesor Universitar Dr. Pop Liviu – „ Dreptul de proprietate şi dezmembrămintele
sale”, Editura Lumina Lex , Bucureşti , 1996
 Palade Constantin , Lucrarea didactică „ Drept comercial” ,Editura Universităţii „Petru
Maior” Tg. Mureş, 2001

14

Вам также может понравиться