Conceptul de cititor

Noutatea teoriilor receptării

În pofida încercărilor unor specialişti de a împinge istoria cititorului ca
dominantă a unei teorii a literaturii până la Aristotel (conceptele
de hedone şi catharsis) sau Horaţiu (prodesse şi delectare), cititorul reprezintă de
fapt o achiziţie recentă a studiilor literare.
Începând cu anii ’60, cu acel „implied author (carrying the reader with
him)” al lui Wayne Booth (1961), continuând cu structuraliştii francezi (Genette),
cu semiotica lui IuriLotman, cu şcoala germană (H.R. Jauss, 1967), cea italiană
(Umberto Eco şi „cititorul model”), „fantoma cititorului se strecoară în centrul a
diverse teorii”, în termenii lui Eco (1990).

Conceptul de lectură
Lectura se defineşte generic ca o modalitate de
comunicare a autorului cu cititorii(tradiţional înţeleasă unidirecţional; în epoca
modernă şi postmodernă implică în mai mare măsură instanţa cititorului). Condiţia
minimală a lecturii este existenţa unui cod (coduri, mai precis) împărtăşit de autor
şi de cititor. Trebuie să ținem seama şi de diferitele intenţiiale acestor două
instanţe.

Cele trei intenţii

Semioticianul italian Umberto Eco („Intentio lectoris”, în Limitele
interpretării, 1990): 3 forme de interes în actul lecturii:
1) a urmări intenţia autorului, a încerca să descoperi, în calitate de cititor,
„ce a vrut să spună” în acel text / operă literară, planurile, impulsurile conştiente
şi inconştiente care l-au îndemnat să scrie etc.; Eco numea aceasta intentio
auctoris;
2) a urmări ce spune textul ca atare, considerat separat atât de autorul său,
cât şi de fiecare cititor individual şi de masa cititorilor luaţi în ansamblu – aşa-
numita intentio operis;
3) a ţine cont doar de dorinţele, scopurile, înclinaţiile cititorului / cititorilor
– cu alte cuvinte, de intentio lectoris.

Lectura ghidată de „intenţia autorului”: importantă în contextul esteticii

romantice. Va redeveni astfel în epoca postmodernă, când autorul nu se sfieşte să
intervină direct în text, expunând convenţiile literaturii. Curente critice focalizate
asupra autorului: biografismul, istorismul.
Lectura orientată de „intenţia operei”: teoriile moderne ale textului literar.
O abordare imanentă au practicat metode critice de tipul stilisticii, formalismului,
structuralismului, textualismului.
Lectura organizată după „intenţia cititorului”: teoriile sociologice (dar şi
impresioniste) ale literaturii.

Tipologia lecturii
Problema lecturii se pune diferit pentru textul literar şi cel nonliterar
(teoretic, ştiinţific, filozofic, juridic, publicistic etc.). Prejudecata că textul literar
este mai accesibil lecturii, întrucât nu necesită cunoştinţe de specialitate, o
atenţie susţinută, un intelect antrenat. Disponibilitatea mai mare a literaturii, care
se oferă unor categorii ample de cititori nu trebuie să ne înşele. Există texte
literare dificile, „încifrate” chiar, pentru unii sau pentru majoritatea cititorilor – e
vorba mai ales de operele literaturii moderne.

Apoi, chiar şi operele literare clasice manifestă o inteligibilitate complicată:

ele sunt într-adevăr „deschise” (termenul lui U. Eco) interpretărilor multiple,
permit mai multe chei de lectură şi acomodează mai multe tipuri de interes din
partea cititorilor, dar în acelaşi timp sunt „opace”: cititorul nu poate fi sigur
niciodată că le-a înţeles pe deplin.
Tudor Vianu: cercul autenticilor cititori ai unui mare poet este de fapt
limitat, „prin adâncimea şi adevărul subiectiv al expresiei sale”.

Paul Cornea (Introducere în teoria lecturii, ed. II, 1998): tipologia cititorului
cuprinde şi „lectorul alter-ego” (scriitorul ca prim cititor al operei sale), „lectorul
vizat” (destinatarul unei scrisori, sau publicul-ţintă, explicitat ca atare, al unei
categorii de texte: literatura pentru copii, de ex.) şi „lectorul înscris” (cititorul ca
personaj al cărţii: Fred Vasilescu – lector al scrisorilor lui Ladima în Patul lui
Procust, sau acel „Dragă cetitorule” interpelat de naratorul din Amintiri din
copilărie).

Interesele cititorului și scopurile lecturii

Potrivit lui W. Booth, interesele cititorului cultivate de text sunt de 3
tipuri:intelectuale, calitative şi practice.
Interesele intelectuale (sau cognitive) definesc cu precădere genuri ca
romanul poliţist, povestirea de mistere, romanul filosofic şi de idei etc.
Interesele calitative includ dorinţa de finalizare cauzală (aflarea
consecinţelor unei întâmplări/acţiuni), aşteptările legate de formele şi convenţiile
literare (care trebuie să se încheie aşa cum au anunţat în primele pagini / rânduri),
aşteptări legate de natura particulară a operei respective, tonul sau stilul ei
specific. Ele sunt exacerbate de literatura modernă, de romanul psihologic (al
sensibilităţii).
Interesele practice definesc preocuparea cititorului pentru destinul
personajelor, participarea sa afectivă la evenimentele relatate într-o operă de
ficţiune, implicarea sa morală. Caracterizează mai ales romanul tradiţional
(Dickens, Balzac). Intenţia lui WayneBooth este de a reabilita acest tip de interes,
devalorizat de către teoreticienii literaturii moderne (v. „eroarea afectivă” a Noii
Critici americane, sau ideea „dezumanizării artei” la eseistul spaniol Ortega y
Gasset).
Cele trei tipuri se amestecă în operele de valoare, care nu mizează doar pe
o singură coordonată a interesului lectorului, ci încearcă să-l capteze în mai multe
feluri (v. Shakespeare, Dostoievski). Conceptul de kalokagathia (gr. veche)
exprima această unitate a valorilor.

Se mai pot identifica şi alte interese care influenţează lectura, de astă dată
din perspectiva cititorului, nu înscrise în text: interesul de posesie materială a
cărţii, lectura privită ca mijloc de parvenire socială, lectura sentimentală / de
identificare, lectura cu scop de informare şi intelectual (a
studenţilor, profesorilor), interesul profesional al interpreţilor literaturii (critici şi
istorici literari care urmăresc repertoriul de idei, filiaţii sau serii de motive dintr-o
operă etc.). Această diversitate se explică prin încorporarea în opera literară a mai
multor tipuri de valori, nu doar cele strict estetice.
Sintetizând: forme ale lecturii: ca pretext / ca participare.

Problematica receptării
Opera e deschisă, nici o lectură nu o epuizează.
Totusi, operele de artă sunt, în momentul apariţiei lor, mai mult sau mai
puţin inteligibile. Aceasta depinde de raportul între codul operei (setul de principii
estetice pe care le particularizează) şi codul artistic disponibil în conştiinţa
receptorilor/ a epocii. Receptarea e mereu în urma creaţiei (ex. critica de început
a romanticilor apela la normele clasicismului, de unde neînţelegerea şi respingerea
noutăţii).
Alte ex.: Sainte-Beuve i-a respins pe Flaubert şi Balzac, Gide pe Proust.

Criterii de validare a interpretărilor

Nu toate interpretările sunt în egală măsură acceptabile. Criterii de
validare a unei interpretări (după Paul Cornea): relevanţa (grila teoretică trebuie
să fie adecvată textului), pertinenţa (supunerea necondiţionată la stimulii textului,
limitarea subiectivităţii), coerenţa (intrepretarea să „ţină”, să nu fie
autocontradictorie),istoricitatea (orice interpretare e datată, istorică, depinde de
epocă, grup social, tradiţie culturală), intertextualitatea (interpretarea se
proiectează pe fundalul celor precedente, le ia în seamă chiar şi pentru a se
distanţa de ele; contactul imediat, inocent cu opera e rar şi chiar absent în cazul
operelor mai vechi).

Receptarea artei si a literaturii moderne

Ce receptăm întâi, forma sau conţinutul? Receptare estetică
vs. receptare ideatică, intelectuală.
Raportul formă/ conţinut în arta şi lit. modernă:
Delacroix: toate subiectele sunt bune prin meritul artistului.
În arta modernă, subiectul, tema nu au importanţă. Adevăratul subiect e
artistul însuşi. Stilul covârşeşte reprezentarea, principiul asemănării în pictură.
Dispare conformarea la model.
Poezia modernă – evoluţie similară, spre abstractizare. Scade tot mai mult
importanţa a ce se spune, în favoarea a cum se spune.
Trăim o perioadă de dictatură a artistului. Opera nu mai e explicită, la nici
un nivel.
Arta modernă e tot mai greu accesibilă; apar, în consecinţă, interpretări
diverse, necoerente. Devine dificilă formularea judecăţii de valoare în aceste
condiţii. Critica modernă nu mai e preocupată decât în mică măsură de probleme
axiologice.
Efecte majore ale acestei evoluţii artistice asupra publicului : nu mai
înţelege mare lucru, dar vrea în continuarea să înţeleagă (conţinutul). Snobismul.
Necesitatea culturii artistice pentru o receptare mai adecvată. Numai că nu
toţi au acces la ea sau timp/ disponibilitate pentru aşa ceva.

Sociologia lecturii
Sociologia lecturii – studiază diferenţierea publicului în funcţie de nivel de
educaţie, prular. Analiza sa sociologică are în centru noţiunea de „aparat literar”,
care cuprinde trei elemente: producătorul (atât scriitorul, cât şi
editorul), cartea şiconsumatorul (publicul). Dacă aparatul literar e formalizabil în
termeni economici (funcţion<="" span="">aici sunt: cine citeşte? cum? de ce?
Robert Escarpit (Sociologie de la littérature, 1958) distinge două circuite ale
comunicării literare: academic şi popular. Analiza sa sociologică are în centru
noţiunea de „aparat literar”, care cuprinde trei elemente: producătorul (atât
scriitorul, cât şi editorul),cartea şi consumatorul (publicul). Dacă aparatul literar e
formalizabil în termeni economici (funcţionând după legile pieţei libere sau ale
planificării, în economia socialistă), procesul literar, în schimb, se desfăşoară la
nivel psihologic şi interpretativ, şi se referă la relaţia stabilită între autor şi cititor
prin medierea operei.

Criza lecturii?
Criza lecturii în epoca noilor media şi a internetului? Întrebare deschisă.
Problema s-a pus în termeni acuţi în România contemporană, după fascinaţia
lecturii din anii comunismului, în lipsa altor distracţii. E un fenomen firesc să scadă
interesul pentru lectură şi în consecinţă tirajele.