Despre prostie - Anton Pann

Trei negiobi mergând p -o vale

Şi zărind un urs din cale

Când suia cu groază -vie

Şi intră în vizunie,

Zise unul: - Ai să-l prindem

Şi la vrun ţigan să -l vindem.

Altul a zis: - Cum să poate

Din vizunia-i a-l scoate?

- Iacă cum, - altul iar zise

Şi îndată se descinse –

Daţi brâiele fiecare,

Să facem un lung şi mare,

Şi legăndu-mă pe mine

Cu el de picioare bine,

Să ţineţi strâns cu tărie

Când voi intra-n vizunie,

Ş-apucând pe urs dodată,

Să mă trageţi voi îndată,

Şi apoi d-aci scoţându-l

Facem cu el ce n -e gândul.

Asfel dacă sfătuiră,

Brâiele îşi înnădiră,

De picioare îl legară

Ş-în vizunie-l băgară.

Când vru mâna să întinză

Pe urs de urechi să -l prinză,

Ursul de cap îl apucă

Şi cu totul i -l îmbucă;

El strigând într-a sa gheară,

Ceilalţi cum l-a tras afară

Stau, se uită cu mirare,

Văzându-l că cap nu are,

Să-ntreb, zicând: - Frăţioare,

Avuta-au Valdu cap oare?

Unul zise: - Nu ţiu minte,

 Altul iar alte cuvinte,

Şi nedomiriţi l-aceasta,

Au mers să-ntrebe nevasta.

Aşa ei pe mortul lasă

Şi mergând la ea acasă,

O-ntreb: - Stano, ia ne spune,

Că vrem să ştim a minune,

Bărbatul tău ce fel fuse,

Acum cu noi când se duse,

Avea cap ca fiecine,

Or nu, că tu ştii mai bine?

Ea, gândind puţin în sine,

Le răspunse: - Nu ştiu bine

Dar la Paşti îmi p ar’ şi mie

Că ş-a cumpărat tichie.