Вы находитесь на странице: 1из 5

Naghi Irina Gabriela

26.04.2018
Utilitatea indicatorilor clinici în evaluarea riscului de carie
Caria dentară a fost definită ca un proces distructiv cronic care evoluează fără fenomene
inflamatorii tipice. Ea produce necroza țesuturilor dentare, infecția pulpei și a parodonțiului apical,
cu posibile repercusiuni generale.
Trecerea de la leziunea incipientă, non cavitară, reversibilă spre leziunea cavitară,
ireversibilă, se desfășoară lent, prin perturbarea echilibrului dintre procesele de demineralizare și
remineralizare, în favoarea demineralizării la interfața dintre placa bacteriană și dinte.
Diagnosticul cariei dentare, aparent simplu, se dovedește practic a fi o decizie dificilă, de
aceea se recomandă un examen clinic riguros asociat cu examene complementare. Dacă ar exista
un instrument de diagnostic perfect, capacitatea noastră de a clasifica corect pacienții în ceea ce
privește prezența (indivizi cu risc crescut de carie) sau absența leziunilor carioase (indivizi cu risc
scăzut de carie), ar crește de la 0 către certitudine, pe măsură ce am colecta toate datele pe care le
furnizează diagnosticul. Din păcate, situația este cu totul alta. De fapt, deciziile noastre de
diagnostic sunt frecvent nesigure și bazate pe probabilitate, pentru că informația la care avem acces
este incompletă sau lipsită de acuratețe.
Din punct de vedere medical, riscul reprezintă probabilitatea ca un individ să dezvolte o
anumită boală sau să prezinte o modificare a stării de sănătate într-o perioadă de timp precizată.
Riscul la carie al unui individ poate fi definit ca probabilitatea apariției unui număr specific
de leziuni carioase noi și/sau progresul unor leziuni preexistente, într-o perioadă de timp bine
definită. Prin evaluarea riscului de carie se dorește identificarea populațiilor cu indivizi cu risc
crescut destul de devreme pentru a se interveni efectiv în întreruperea bolii.
Evaluarea riscului de carie este util din mai multe considerente:
 Este stimulat tratamentul procesului bolii și nu tratamentul rezultatului bolii
 Oferă o înțelegere a diferiților factori ai bolii pentru un pacient specific și contribuie la
individualizarea metodelor de prevenție
 Individualizează, alege și determină frecvența etapelor de profilaxie și de tratament pentru
fiecare pacient
 Anticipează progresia cariilor sau stabilizarea lor
Evaluarea riscului de carie implică mai multe etape de decizie. Aceste etape includ 3 categorii
de informații:
a. Informații rezultate din evaluarea clinică
b. Teste de laborator
c. Teste adiționale
Informațiile rezultate din evaluarea clinică privesc mai multe aspecte ale sănătății dentare a
individului:
- Carioreactivitatea curentă: severitatea leziunilor, localizarea leziunilor (suprafețele și dinții
implicați), natura leziunilor, viteza de formare a leziunii
- Istoricul dentar dmf/DMF-S, sigilări, status parodontal, frecvența ședințelor de tratament
stomatologic
- Istoricul fluorului: fluorizări generale (apă, tablete), fluorizări locale profesionale, folosirea de
produse fluorurate de către pacient
- Factorii iatrogeni: dispozitive ortodontice, restaurări incorecte, etc
- Obiceiurile pacientului referitoare la igienă: (folosirea produselor fluorurate, tehnici de periaj,
folosirea aței dentare), obiceiuri alimentare (consumul de zahăr, frecvența), folosirea
biberonului
- Țesuturile dentare: vârsta posteruptivă a dinților, morfologia fosetelor și a șanțurilor, ocluzia
și implantarea dinților, spațierile dentare, gingivita ca indicator aș statusului de igienă orală,
retracțiile gingivale
Această categorie de informații se obține din examenul clinic al pacientului și este larg
folosită în epidemiologia clinică.
Examenul clinic individual trebuie să cuprindă o serie de informații incluzând:
1. Statusul dentar
- Leziuni carioase primare necavitare sau cavitare, localizarea acestora pe grupe de dinți și
suprafețe dentare, gravitatea lor
- Restaurări existente cu sau fără leziuni carioase secundare
- Existența unor suprafețe dentare susceptibile, neprotejate față de agenții cariogeni locali
2. Istoricul personal al activității carioase așa cum reiese el din relatarea pacientului, numărul de
restaurări și dinți lipsă, localizarea restaurărilor
3. Istoricul familial al carioactivității dentare
4. Factori medicali agravanți: boli generale și medicamente ce reduc fluxul salivar (hipnotice,
anti-Parkinsoniene, diuretice, etc), radioterapia regiunii cefalice, chimioterapia, boli asociate
cu modificarea dietei alimentare (diabet, boli hepatice, gastrice etc), rezistența scăzută la
infecții, boli asociate cu modificare igienei orale (AVC, Parkinson), xerostomie
5. Lipsa fluorizărilor locale sau generale
6. Obiceiuri alimentare vicioase (consum crescut de sucroză, băuturi dulci, acidulate etc)
7. Igiena orală habituală (frecvență, eficacitate)
8. Deficiențe ale unor tratamente stomatologice anterioare
9. Condiții socio-economice scăzute, obiceiuri familiale defavorabile
Toate aceste informații sunt importante pentru a evalua riscul de carie al indivizilor. Evaluarea
clinică a riscului de carie este un proces care implică mai multe etape de decizie și medicul este
cel care decide dacă informațiile obținute din examinarea clinică a pacientului sunt suficiente sau
dacă are nevoie de informații suplimentare. Principalele motive pentru care este nevoie de
informații și ședințe clinice suplimentare sunt estimarea prognosticului și stabilirea planului de
tratament și monitorizarea acestuia. Evaluarea riscului cariogen are următoarele obiective:
- Identificarea grupelor și indivizilor cu risc cariogen mare care sunt cei mai susceptibili la:
 Apariția a noi carii primare
 Activarea unor carii oprite în evoluție
 Apariția cariilor secundare marginale
- Determinarea necesității și conținutului unor măsuri preventive cât mai personalizate
- Stabilirea unei strategii individuale de tratament, cu evaluarea posibilităților de remineralizare
a leziunilor respective
- Necesitatea unui tratament preventiv și/sau restaurativ de tip invaziv sau nu în ceea ce privește:
 Designul cavitar
 Protecția organului pulpo-dentinar
 Materialele și tehnicile de restaurare
- Să stabilească perioadele dinte ședințele de reevaluare
- Să servească ca un indice pentru succesul măsurilor terapeutice
- Să motiveze și monitorizeze eficiența programelor educaționale în legătură cu dieta și metodele
de igienă
Oricare dintre factorii etiologici ai cariei dentare pot fi folosiți în estimarea posibilității ca un
grup, un individ, un dinte sau o suprafață dentară să dezvolte leziuni carioase în viitor sau săse afle
în faza de activitate a bolii. Prin cuantificare, acești factori pot deveni markeri de risc. Parametrii
clinici rezultați în urma examenului clinic care sunt folosiți în evaluarea riscului de carie pot fi
sistematizați în următorul tabel (Tabel 1):
Risc de carie
Parametrii clinici Scăzut Crescut
Leziuni carioase cavitare Absența leziunilor evolutive Mai mult de o leziune cavitară
cavitare detectată la 6 luni
Pete albe de demineralizare Absente Prezente pe suprafețe netede și
pe versanții cuspidieni
Prezența plăcii bacteriene Indice scăzut de placă Acumulare importantă de
placă
Anatomie dentară Smalț de calitate, șanțuri Smalț hipoplazic, anatomie
netede, contacte interdentare neregulată, înghesuiri dentare
armonioase
Indicele DMFT/S Scăzut Ridicat
Teste salivare Debit și capacitate tampon Hiposialie, xerostomie
normale iatrogenă, sistemică sau
medicamentoasă
Teste bacteriene Procent scăzut de SM și Persistența unui procent
lactobacili crescut de SM și lactobacili
Tabel 1 Parametrii clinici folosiți îm evaluarea riscului de carie
Cea mai importantă informație din categoria informațiilor clinice rămâne experiența trecută la
carie. Aceasta poate fi măsurată cu ajutorul indicelui DMF (CAO).
Indicele DMF (CAO) a fost introdus de Klein, Palmer și Knutson în 1938 și modificat mai
apoi de Oraganizația mondială a sănătății. Este un indice aritmetic al experienței carioase
acumulate de un individ.
Indicele are 3 componente:
Componenta D (decayed)/ C (carie) este folosită să descrie următoarele:
 Procese carioase pe dinți
 Dinți obturați cu carii remanente
 Resturi radiculare
 Obturații deteriorate cu carii secundare
 Obturații coronare provizorii
 Suprafața dentară obturată cu altă suprafață cariată
Componenta M(missing)/A (absent) este folosită pentru a descrie dinți absenți datorită
proceselor carioase. Alte cazuri de absența a dintelui care ar trebui excluse sunt următoarele:
1. Dinți ce au fost extrași din cauza altui motiv decât cel de carie. Aceste motive includ:
 Tratamentul ortodontic
 Dinți impactați
 Boală parodontală
2. Dinți ce nu au erupt încă
3. Anodonție
4. Avulsia dentară datorită traumei sau accidentelor
Componenta F (filling)/O (obturație) este folosită pentru a descrie dinții obturați datorită
proceselor carioase. Dinții au fost considerați obturați fără carie atunci când una sau mai multe
restaurări definitive sunt prezente și nu există carii secundare sau alte suprafețe ale dintelui cu carii
primare. Un dinte ce este acoperit cu coroană datorită proceselor carioase este încadrat în această
categorie. Dinții restaurați pentru alt motiv decât cel de carie ar trebui excluși. Aceste motiv sunt
următoarele:
 Trauma (fracturi)
 Hipoplazie (rațiuni estetice)
 Elemente de agregare pentru diferite punți
 Obturația unui dinte tratat endodontic datorită unei traume
 Sigilări
Indicele DMF este de două tipuri:
- DMFT (T - teeth) ce măsoară prevalența cariilor per dinte
- DMFS (S - suprafață) ce măsoară severitatea cariilor dentare
Principile și regulile de înregistrare ale indicelui DMF sunt următoarele:
DMFT (CAO D)
- Un dinte poate avea mai multe obturații, dar se numără ca unul singur (F/O)
- Un dinte poate avea o obturație la nivelul unei suprafețe și un proces carios la nivelul altei
suprafețe, dar va fi numărat o singură dată ca fiind cariat (D/C)
- Niciun dinte nu poate fi numărat de mai multe ori, D M F sau sănătos
DMFT = 100 * (numărul de dinți cariați + obturații + extrași în urma cariei)/ numărul total de dinți
DMFS (CAO S)
Fiecare dinte va fi înregistrat cu un scor de 4 suprafețe pentru dinții anteriori(vestibular, oral,
mezial, distal) și 5 suprafețe pentru dinții posteriori(vestibular, oral, mezial, distal, ocluzal):
- Resturile dentare vor fi înregistrate cu 4D pentru dinții anteriori, 5D pentru dinții posteriori
- Dinții absenți vor fi înregistrați cu 4M pentru dinții anteriori, 5M pentru dinții posteriori
- Dinții cu coroane vor fi înregistrați cu 4F pentru dinții anteriori, 5F pentru dinții posteriori
DMFS = 100* (numărul de suprafețe cariate + suprafețele restaurate + suprafețele absente)/
numărul total de suprafețe(128)
Pentru dentiția temporară se folosește indicele deft/defs. Acest indice este echivalent indicilor
folosiți în dentiția permanentă.
d - dinți temporari cu procese carioase
e – dinți temporari cu indicație de extracție/extrași datorită numai proceselor carioase
f – dinți temporari cu obturații definitive datorită cariilor
Prin utilizarea acestor indici de carie, aproape jumătate din indivizii cu risc de carie crescut nu
sunt identificați ca având risc de carie crescut, ceea ce nu este surprinzător dacă se are în vedere
faptul că leziunea carioasă este un proces dinamic, influențat de mulți factori determinanți. Rămâne
întrebare care dintre măsurătorile experienței carioase trecute este mai folositoare. Există
măsurători directe (DMFS, leziuni incipiente) și indirecte (suprafețe sănătoase, numărul dinților).
Deși este folositor, indicele DMF pune și o serie de probleme practice cu privire la înregistrarea
exactă a situației, existând o serie de inconveniente în calculul acestuia. Prima inconveniență este
reprezentată de criteriile folosire în definirea prezenței cariei – acestea reprezintă o valoare prag și
în consecință un compromis; suprafețele clasificate ca fiind indemne de carie includ o proporție
necunoscută de diagnostice fals-negative. În consecință, orice estimare a prevalenței cariei va fi
subestimată în raport cu prevalența reală.
O altă inconveniență a indicelui DMF este dată de înregistrarea unui dinte ca fiind lipsă. Când
realizăm acest lucru trebuie să ne asigură că acesta a fost pierdut în urma evoluției cariei dentare.
Chiar dacă această certitudine există, includerea lui M în indicele DMF-S poate conduce la o
supraestimare considerabilă a experienței carioase a individului (rezultate fals-pozitive). De
exemplu: un molar are doar suprafața ocluzală afectată de carie, dar datorită unei evoluții rapide
se poate ajunge la extracția sa; în acest în caz scorul DMF-S vor apărea însă 5 suprafețe extrase,
deși doar una a fost afectată de carie.
O ultimă inconveniență se referă la componenta F – atunci când o singură suprafață este
afectată de carie, este posibil ca restaurarea cavității să fi fost extinsă pe alte suprafețe dentare
necariate pentru realizarea retenției. Și în acest caz va fi înregistrată o supraestimare a experienței
la carie.
Un alt mod de depistare a riscului de carie este cel raportat la vârsta individului. Cel mai bun
indicator al riscului de carie pentru suprafețele dentare ce urmează să apară este statusul dinților
sau suprafețelor dentare cel mai recent erupe. De exemplu, pentru molarii temporari acest indiciu
este dat de prezența cariilor la nivelul dinților incisivi temporari iar pentru molarii permanenți este
necesară monitorizarea molarilor temporari. La nivelul molarilor permanenți, anatomie
suprafețelor ocluzale devine cel mai bun indicator deoarece suprafețele cu șanțuri și fosete cor fi
cele care vor fi primele restaurate sau sigilate.
Indicele DMFS rămâne un bun indicator de risc pentru persoanele de vârsta a treia.
Atunci când se folosește indicele DMF pentru evaluarea riscului la carie, trebuie să avem în
vedere faptul că, indiferent de modificările ce vor surveni în privința riscului de carie al
pacientului, un scor DMF crescut rămâne crescut, el indicând experiența carioasă trecută. O
persoană cu un scor DMF crescut poate ca în viitor să nu mai prezinte risc de dezvoltare a cariilor,
aceasta în cazul în care factorii de risc ce au acționat anterior se transformă favorabil. Este
bineînțeles posibilă și situația inversă.
Pentru evaluarea riscului de carie mai există numeroase teste suplimentare (ex sialometria,
compoziția salivei, analiza totală și localizat-specifică a plăcii, etc), însă este important de
menționat că aceste teste de risc de carie nu constituie o alternativă a examenului clinic, dimpotrivă
rezultatele lor constituie informații suplimentare, care combinate cu cele clinice determină decizia
de prognostic.
Evaluarea gravității bolii la nivel individual, presupune identificarea cât mai multor factori
posibili, în scopul alegerii celui mai eficient plan de tratament. Evaluarea cariei dentare la nivelul
populației presupune procedee de analiză simple care să permită identificarea indivizilor cu risc
de carie crescut, în scopul alegerii unor programe profilactice intensive.

Bibliografie
1. A. Iliescu, Gafar, Cariologie și odontoterapie restauratoare, Editura medicală București,
2006
2. MB Popa, DC Bodnar, CM Vârlan, Manual de odontoterapie restauratoare, Editura
universitară Carol Davila București, 2007
3. Guideline on Caries-risk Assessment and Management for Infants, Children, and
Adolescent, American Academy of pediatric dentistry, 2014
4. Norblad A. Pattern and indicators of dental in the permanent dentition of children and
adolescents. Proc Finn Dent Soc. 1986
5. Edward Lo, Caries process and prevention strategies: Epidemiology, NHANES Surveys,
2015

Вам также может понравиться