You are on page 1of 39

DEŞEURI ŞI SUBSTANŢE PERICULOASE: GENERARE, DEPOZITARE, AMBALARE,

ETICHETARE- studiu de caz „Construcţia depozitului zonal de deşeuri, a instalaţiei de tratare


mecano-biologică şi închiderea depozitelor neconforme în judeţul Mureş, România”

Deşeurile periculoase sunt reprezentate de materiale, substanţe sau produse de care posesorul
se debarasează, are intenţia sau obligaţia să le elimine, provenind din gospodării, instituţii, Ghid privind
gestionarea deşeurilor periculoase din deşeurile menajere 13 companii, din zona rurală şi urbană şi care
au proprietăţi periculoase – explodează, oxidează, sunt puternic inflamabile, iritante, nocive, toxice,
ruginesc, infectează, sunt cancerigene sau mutante . Conform Listei europene a deşeurilor şi a Hotărârii
Guvernului nr.856/2002 privind evidenţa gestiunii deşeurilor şi pentru aprobarea listei cuprinzând
deşeurile, inclusiv deşeurile periculoase, din cele 40 tipuri de deşeuri municipale, 14 sunt încadrate ca
deşeuri periculoase. Deşeurile clasificate ca periculoase sunt marcate cu un asterisc (*). În tabelul de mai
jos sunt prezentate tipurile de deşeuri periculoase din deşeurile municipale şi codul aferent.

Deşeurile periculoase conţin constituenţi cu proprietaţi explozive, oxidante,


inflamabile, iritante, nocive, toxice, cancerigene, corozive, infecţioase, teratogene,
mutagene, ecotoxice. Acestea sunt periculoase ca atare, în contact cu alte substanţe sau în
cursul depozitării.
In 2003, în România, au fost identificate 145 de tipuri de deşeuri periculoase, din
totalul de 237 înscrise în Catalog European de Deseuri. Toate aceste tipuri au însumat o
cantitate generata de peste 2,2 milioane tone de deşeuri, ceea ce reprezintă 3% din totalul
deşeurilor produse în 2003, inclusiv sterilul minier.
Cantităţi considerabile de deşeuri periculoase au fost înregistrate în judeţele Vâlcea,
Prahova, Alba, Dolj, Bacău, Constanţa, Olt. Majoritatea deşeurilor periculoase provin din
industria chimică (anorganică şi organică), de la rafinarea petrolului şi din procesele
termice.
Principalele tipuri de deşeuri periculoase generate în 2003 au fost:
• deşeuri de sodă calcinată (leşii caustice)
• fosfogips
• deşeuri petroliere
• zguri din metalurgia neferoasă (a plumbului)
• reziduuri halogenate din chimia organică
• nămoluri cianurate cu metale grele
• baterii uzate cu plumb
• deşeuri de la epurarea gazelor
• amestecuri de grăsimi şi uleiuri de la separarea grăsimilor din apele uzate.
Cea mai mare cantitate de deşeuri periculoase s-a generat, aşa cum era de asteptat,
în cadrul industriei chimice predominând deşeurile de sodă calcinată (judeţele Alba, Dolj şi
Vâlcea) şi fosfogips (judetul Bacău).
Metalurgia este o altă activitate industrială care produce cantităti mari de deşeuri
periculoase, cu preponderenţă zguri din metalurgia aluminiului (judeţul Olt) şi altor metale
neferoase (judeţul Maramureş).
Pericolul extrem de mare, prezentat de poluanţii organici persistenţi este determinat
de urmatoarele cauze:
- se menţin în mediul înconjurator un timp foarte îndelungat până la descompunerea
parţială sau deplină;
-se transportă (pe cale eoliană) la distanţe enorme de la surse;
-se depun în ţesuturile organismelor vii, unde nimeresc cu hrana, apa, aerul inspirat;
-posedă acţiune toxică
Gestiunea deşeurilor industriale produse constă în valorificare(reciclare), stocare,
depozitare finală, incinerare. Ponderea acestor opţiuni este în medie aproximativ aceeaşi în
fiecare an:
• depozitare-81,0%
• valorificare-15,0%
• stocare temporară-3,3%
• incinerare-0,7%.
Depozitarea deşeurilor pe teren descoperit reprezintă calea cea mai importantă
pentru eliminarea deşeurilor industriale în România, peste 80% din deşeurile generate fiind
depozitate în fiecare an. Astfel, în decursul anilor, s-a acumulat o cantitate foarte mare de
deşeuri în depozitele existente. In prezent, în România sunt înregistrate 951 depozite
industriale care ocupă peste 11000 ha.
Doar 30% din depozitele industriale deţin autorizaţie de funcţionare. Restul
funcţionează fără autorizaţie, deşi multe dintre acestea sunt amplasate necorespunzator şi
nu sunt depozite controlate. De exemplu, 34% din depozitele industriale sunt amplasate
intravilan, iar 6% din depozitele industriale sunt amplasate pe malul unor cursuri de apă.
Doar 60% din depozite sunt în afara localitaţilor.
Judeţele cu cele mai numeroase depozite de deşeuri industriale periculoase sunt: Prahova
(7 depozite), Alba, Argeş şi Vaslui (cate 6 depozite) şi Timiş (5 depozite).
Din totalul depozitelor de deşeuri industriale, cel putin 50 nu dispun de nici un fel de
amenajare pentru protecţia mediului, iar cele mai multe sunt doar împrejmuite. Unele dintre
depozite au una sau mai multe amenajări speciale (impermeabilizare, drenuri, canal de
garda, foraj de monitorizare), dar foarte puţine dispun de toate amenajările astfel încât să
îndeplinească condiţiile necesare pentru protecţia calităţii mediului

Deşeurile periculoase conţin constituenţi cu proprietaţi explozive,oxidante, inflamabile, iritante, nocive, toxice,
cancerigene, corozive, infecţioase,teratogene, mutagene, ecotoxice. Acestea sunt periculoase ca atare, în contact
cu alte substanţe sau în cursul depozitării.

In 2003, în România, au fost identificate 145 de tipuri de deşeuri periculoase, din totalul de 237 înscrise în
Catalog European de Deseuri. Toate aceste tipuri au însumat o cantitate generata de peste 2,2 milioane tone de
deşeuri, ceea ce reprezintă 3% din totalul deşeurilor produse în2003, inclusiv sterilul minier.

Cantităţi considerabile de deşeuri periculoase au fost înregistrate în judeţele Vâlcea, Prahova, Alba, Dolj, Bacău,
Constanţa, Olt. Majoritatea deşeurilor periculoase provin din industria chimică (anorganică şi organică), de la
rafinarea petrolului şi din procesele termice.

Principalele tipuri de deşeuri periculoase generate în 2003 au fost:

• deşeuri de sodă calcinată (leşii caustice)


• fosfogips
• deşeuri petroliere
• zguri din metalurgia neferoasă (a plumbului)
• reziduuri halogenate din chimia organică
• nămoluri cianurate cu metale grele
• baterii uzate cu plumb
• deşeuri de la epurarea gazelor
• amestecuri de grăsimi şi uleiuri de la separarea grăsimilor din apele uzate.
Cea mai mare cantitate de deşeuri periculoase s-a generat, aşa cum era de asteptat, în cadrul industriei
chimice predominând deşeurile de sodă calcinată (judeţele Alba, Dolj şi Vâlcea) şi fosfogips (judetul Bacău).

Metalurgia este o altă activitate industrială care produce cantităti mari de deşeuri periculoase, cu
preponderenţă zguri din metalurgia aluminiului (judeţul Olt) şi altor metale neferoase (judeţul Maramureş).

Pericolul extrem de mare, prezentat de poluanţii organici persistenţi este determinat de urmatoarele cauze:
- se menţin în mediul înconjurator un timp foarte îndelungat până la descompunerea parţială sau deplină;

-se transportă (pe cale eoliană) la distanţe enorme de la surse;


-se depun în ţesuturile organismelor vii, unde nimeresc cu hrana, apa, aerul inspirat;
-posedă acţiune toxică

Figura 1. Combinat chimic

Stocarea deseurilor industriale

Gestiunea deşeurilor industriale produse constă în valorificare(reciclare), stocare, depozitare finală, incinerare.
Ponderea acestor opţiuni este în medie aproximativ aceeaşi în fiecare an:

• depozitare-81,0%
• valorificare-15,0%
• stocare temporară-3,3%
• incinerare-0,7%.
Depozitarea deşeurilor pe teren descoperit reprezintă calea cea mai importantă pentru eliminarea deşeurilor
industriale în România, peste 80% din deşeurile generate fiind depozitate în fiecare an. Astfel, în decursul anilor, s-a
acumulat o cantitate foarte mare de deşeuri în depozitele existente. In prezent, în România sunt înregistrate 951
depozite industriale care ocupă peste 11000 ha.

Tabel 1. Situaţia depozitelor de deşeuri industriale

Depozite Iazuri de Halte de Halte de zgura si Depozite simple Depozite Total


industriale decantare steril cenusa subterane

Numar 209 251 108 354 29 951

Suprafata 2466 5932 2823 748 17 11986


ocupata (ha)
Doar 30% din depozitele industriale deţin autorizaţie de funcţionare. Restul funcţionează fără autorizaţie, deşi
multe dintre acestea sunt amplasate necorespunzator şi nu sunt depozite controlate. De exemplu, 34% din
depozitele industriale sunt amplasate intravilan, iar 6% din depozitele industriale sunt amplasate pe malul unor
cursuri de apă. Doar 60% din depozite sunt în afara localitaţilor.

Judeţele cu cele mai numeroase depozite de deşeuri industriale periculoase sunt: Prahova (7 depozite), Alba,
Argeş şi Vaslui (cate 6 depozite) şi Timiş (5 depozite).

Din totalul depozitelor de deşeuri industriale, cel putin 50 nu dispun de nici un fel de amenajare pentru
protecţia mediului, iar cele mai multe sunt doar împrejmuite. Unele dintre depozite au una sau mai multe
amenajări special (impermeabilizare, drenuri, canal de garda, foraj de monitorizare), dar foarte puţine dispun de
toate amenajările astfel încât să îndeplinească condiţiile necesare pentru protecţia calităţii mediului

Cele mai mari suprafeţe sunt ocupate de urmatoarele depozite de deşeuri periculoase:

• iazurile de decantare de la Uzinele Sodice Govora (168 ha)


• halda de zgură/cenuşă de la MittalSteel Galaţi (100 ha)
• iazurile de decantare de la Upsom Ocna Mureş (92 ha)
• depozitul industrial Turnu Magurele (62,3 ha)
• iazurile de decantare de la Doljchim Craiova (15,8 ha).

Figura 2. Iazuri de decantare Figura 3 Combinat metalurgic

Deşeurile, dar mai ales cele industriale, constituie surse de risc pentru sănătate datorită continuţului lor în
substanţe toxice precum metale grele (plumb, cadmiu), pesticide, solvenţi, uleiuri uzate.
Problema cea mai importantă o constituie materialele periculoase (inclusiv nămolurile toxice, produse
petroliere, reziduuri de la vopsitorii, zguri metalurgice) care sunt depozitate în comun cu deşeuri solide orăşeneşti.
Această situaţie poate genera apariţia unor amestecuri şi combinaţii inflamabile, explozive sau corozive; pe de altă
parte, prezenţa reziduurilor menajere uşor degradabile poate facilita descompunerea componentelor periculoase
complexe şi reduce poluarea mediului.

Deşeuri generate din activitaţile medicale

Deşeurile medicale periculoase provin din activitatea medicală constituind un pericol pentru sănătatea omului
şi mediului.

Deşeurile medicale periculoase se clasifică astfel:

1. anatomo-patologice;

2. întepatoare tăietoare;

3. deşeuri infecţioase;

4. deşeuri chimice şi farmaceutice.

Baza de date privind categoriile de deşeuri medicale periculoase a fost realizată prin inventarierea cantitaţilor de
deşeuri medicale periculoase declarate de spitale,laboratoare şi cabinete medicale

Probleme generale privind depozitarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase


Depozitarea substanţelor şi preparatelor chimice periculoase reprezintă activitatea agenţilor economici de a
pune la păstrare şi conservare aceste produse, în depozite sau orice alte spaţii de depozitare, în vederea
introducerii lor în circuitul productiv sau comercial ori a utilizării pentru prestarea unor servicii către populaţie.

Sunt considerate depozite sau spaţii de depozitare clădirile, construcţiile şi orice alte locuri amenajate special
în acest scop, prevăzute cu echipamentele şi dotările necesare prin care să se asigure păstrarea şi conservarea
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase.

Figura 4 . Recipiente de depozitare a substanţelor toxice

Echipamentele şi dotările necesare amenajării unui depozit sunt următoarele:

• ventilaţia naturală sau instalaţii de ventilaţie;


• ziduri sau diguri de protecţie;
• canale sau şanţuri de scurgere;
• furtune speciale pentru operaţiunile de încărcare-descărcare şi sisteme de drenare a scurgerilor;
• mijloace şi dispozitive de stingere a incendiilor, cum ar fi: lăzi cu nisip, lopeţi, extinctoare, hidranţi şi
furtune de apă etc;
• instalaţii de răcire cu apă, dacă este cazul;
• instalaţii de pulverizare a apei sau aburului, prevăzute cu duze pentru stingerea incendiilor sau exploziilor ;
• instalaţii de neutralizare a produselor corosive sau toxice.

Reguli privind depozitele şi spaţiile de depozitare a substantelor şi preparatelor chimice periculoase


La realizarea depozitelor şi spaţiilor de depozitare pentru substanţele şi preparatele chimice periculoase
trebuie să fie avute în vedere următoarele:

1. categoriile de pericol de incendiere sau explozie, corozivitatea şi efectele toxice sau nocive ale
substanţelor şi preparatelor chimice periculoase ce urmează a fi depozitate.
2. gradul de rezistenţă la foc al construcţiei, sensibilitatea la coroziune şi posibilitatea de nu se impregna cu
produse toxice sau nocive;
3. distanţele minime de siguranţă între depozite sau spaţii de depozitare şi alte construcţii.

Figura 5. Echipamente folosite la contactul cu substanţele toxice

Etichetarea substantelor periculoase

Substanţele periculoase pot fi plasate pe piaţă numai dacă eticheta include următoarele indicaţii lizibile, care
nu pot fi şterse (art. 16 a OUG nr. 200/2000):

 numele substanţei (denumirea din anexa 2 a H.G. nr. 490/2002);


 coordonatele (nume, adresa, telefon) celui care răspunde de plasarea pe piaţă a substanţei chimice
periculoase, respectiv producătorul, importatorul ori distribuitorul;
 simbolurile referitoare la pericol şi indicaţiile de pericol atribuite substanţei periculoase (anexa 2 a H.G. nr.
490/2002), - fraze-tip specifice utilizării substanţelor periculoase, referitoare la riscurile care pot apărea la utilizare
(frazele R - lista prevăzută în anexa 5 a HG nr. 490/2002), pentru substantele periculoase care nu sunt cuprinse în
anexa nr. 2 se vor atribui fraze R, care trebuie sa fie definite în conformitate cu prevederile anexei nr. 1- fraze-tip
indicând recomandări referitoare la prudenţa cu care trebuie utilizată substanţa periculoasă (fraze S - lista
prevazută în anexa 6 a HG nr. 490/2002), pentru substanţele periculoase care nu sunt cuprinse în anexa nr. 2 se vor
atribui fraze S, care trebuie să fie definite în conformitate cu prevederile anexei nr. 1 .

Ambalarea substantelor periculoase

Plasarea pe piaţă a substanţelor periculoase este permisă numai dacă sunt respectate următoarele cerinţe
pentru ambalaje (art. 14 a OUG nr. 200/2000):

 să fie astfel proiectate şi realizate încât să împiedice orice pierdere prin manipulare, transport şi
depozitare;
 materialele pentru ambalaje şi dispozitivele de etanşare să fie rezistente la atacul conţinutului sau să
formeze compuşi periculoşi cu acesta;
 ambalajele şi sistemele de etanşare să fie rezistente pentru a se evita orice pierdere şi a îndeplini criteriile
de siguranţă;
 ambalajele şi sistemele de închidere care se reînchid vor fi proiectate astfel încât să se poată reînchide în
mod repetat fără pierderi de conţinut;
 orice recipient, indiferent de capacitate, care conţine substanţe destinate comercializării sau punerii la
dispoziţie a persoanelor fizice, pentru anumite categorii de pericol (anexa 4 a H.G. nr. 490/2002 - categorii de
pericol şi simbolurile corespunzatoare), trebuie să fie prevăzut cu dispozitiv de securitate pentru protecţia copiilor;

Concluzii

Prin prezenta lucrare am vrut sa evidenţiez problemele existente în ţara noastră privind depozitarea deşeurilor
şi substanţelor periculoase dar şi punctarea principalelor criterii pentru o ambalare şi etichetare corespunzătoare .

In România cea mai mare parte a deşeurilor şi substanţelor periculoase sunt depozitate. Depozitarea se face în
951 depozite pe o suprafaţăde peste 11000 ha. Problema majoră constă în ssfaptul că doar 30% din depozite au
autorizaţie de funcţionare.

Ambalarea şi etichetarea trebuie să se facă conform criteriilor stabilite pentru a nu pune în pericol mediul
înconjurător şi organismele vii.

Procedura de acceptare a deşeurilor la depozitare


Deşeurile periculoase stabilizate vor fi acceptate pe depozitele de deşeuri nepericuloase, în
celule separate faţă de deşeurile biodegradabile, numai dacă îndeplinesc criteriile specifice
prevăzute de normele legislative în vigoare. Lista posibilelor operaţii de tratare a deşeurilor
periculoase în vederea stabilizării/denocivizării este prezentată în anexa nr. 1.
Operatorul depozitului trebuie să se asigure că deşeurile pe care le primeşte la depozitare se
încadrează în condiţiile impuse de autorizaţia de mediu şi respectă cerinţele legate de protecţia
mediului şi a sănătăţii umane.
Deşeurile primite trebuie să fie:
- clasificate în funcţie de natură şi de sursa de provenienţă;
- aduse de transportatori autorizaţi;
- însoţite de documente doveditoare, în conformitate cu normele legale sau cu cele impuse de
operatorul depozitului;
- cântărite;
- verificate pentru stabilirea conformării cu documentele însoţitoare.
La primirea unui transport de deşeuri se vor face o serie de verificări – inspecţievizuală,
prelevare de probe şi analizare la faţa locului, verificarea analizelor furnizate, eventual prin
comparare cu rezultate anterioare - în funcţie de natura deşeurilor, modul de transport etc. În
funcţie de rezultatele acestor verificări preliminare, operatorul de la platforma de cântărire va
direcţiona transportul către zona de depozitare sau către o zonă destinată unei verificări mai
detaliate.
Operatorul de la recepţia deşeurilor trebuie să fie instruit astfel încât să aibă competenţa
necesară pentru verificarea transporturilor de deşeuri şi a documentelor însoţitoare şi pentru a
sesiza neconformările.
Neconformările pot apărea din mai multe motive, printre care:
- documentele însoţitoare sunt incorecte, insuficiente sau necorespunzătoare;
- deşeurile transportate nu corespund cu cele descrise în documentele însoţitoare sau nu se
încadrează în condiţiile impuse de autorizaţia de mediu ori de normele legislative în vigoare.
În caz de neconformare operatorul trebuie să aplice procedurile stabilite, vehiculul de transport
fiind direcţional către o zonă special amenajată, unde va rămâne până când autoritatea
competentă ia o decizie în ceea ce priveşte deşeurile pe care le transportă. În cazul în care
deşeurile au fost deja descărcate, acestea vor fi izolate pe cât posibil, iar vehiculul de transport
va rămâne în depozit până la luarea unei decizii.
Operatorul depozitului va realiza înregistrarea datelor referitoare la: cantitatea şi caracteristicile
deşeurilor primite, sursa, data livrării, alte informaţii considerate relevante. În cazul depozitelor
zonale pentru deşeuri nepericuloase, aceste informaţii vor fi disponibile şi în format electronic.

Modul de exploatare a unui depozit de deşeuri


Modul specific de exploatare utilizat de către operatorul depozitului depinde de natura deşeurilor
acceptate şi de specificaţiile autorizaţiei de mediu, ţinându-se cont de:
- starea fizică a deşeurilor;
- condiţiile meteo din momentul depozitării;
- cerinţele speciale pentru evitarea riscurilor.

Metode de depozitare/descărcare
Cele mai utilizate metode de depozitare/descărcare a deşeurilor municipale sunt:
- depozitarea pe suprafaţă - prin descărcarea şi compactarea deşeurilor se formează o
platformă relativ orizontală a cărei înălţime maximă (care de obicei nu depăşeşte 2,5 m) este
stabilită prin autorizaţia de mediu;
- depozitare prin înaintarea frontului de lucru - este similară depozitării pe suprafaţă, diferenţa
fiind că deşeurile sunt descărcate şi compactate pe o suprafaţă înclinată care se deplasează pe
măsura depozitării.
Activitatea de descărcare propriu-zisă a deşeurilor se supune unor reguli stricte pecare trebuie
să le cunoască toţi lucrătorii depozitului, precum şi conducătorii vehiculelor de transport. Printre
acestea se numără:
- restricţionarea numărului de vehicule în zona de descărcare;
- necesitatea ca lucrătorii din zona de descărcare să poarte uniforme de protecţie, în culori
vizibile şi uşor de identificat;
- interdicţia de a fuma în zona de descărcare;
- necesitatea de a urma proceduri specifice în cazul vehiculelor supraîncărcate sau care pot
deveni instabile atunci când părţi componente ale lor se pun în mişcare.
Descărcarea unui transport de deşeuri este supravegheată şi controlată de o persoană instruită
în acest scop. În cazul în care apar îndoieli cu privire la caracteristicile deşeurilor şi
acceptabilitatea acestora la depozitare, va fi informată imediat conducerea depozitului, astfel
încât să poată fi luate măsurile necesare.

Nivelarea şi compactarea
Deşeurile descărcate vor fi imediat nivelate şi compactate, această practică având mai multe
avantaje:
- creează posibilitatea depozitării unei cantităţi mai mari de deşeuri în unitatea de volum;
- reduce impactul determinat de împrăştierea gunoaielor pe diferite suprafeţe, proliferarea
insectelor, a animalelor şi păsărilor şi apariţia incendiilor;
- minimizează fenomenele de tasare pe termen scurt.
Pentru compactare se utilizează pe scară largă utilaje de tip compactoare cu role din oţel.
În cazul depozitării deşeurilor cu potenţial biodegradabil ridicat se va calcula un grad de
compactare optim, astfel încât densitatea stratului de deşeuri să nu împiedice procesele de
formare şi evacuare a levigatului şi a gazului de depozit. Datele de literatură sugerează că o
valoare a densităţii deşeurilor compactate de 0,8 t/m3 este optimă pentru desfăşurarea normală
a proceselor de biodegradare în deşeurile menajere. În cazul în care autorizaţia de mediu a
depozitului prevede condiţii de stabilizare accelerată, gradul de compactare va fi foarte redus,
aplicându-se alte metode pentru minimizarea proliferării dăunătorilor şi a împrăştierii deşeurilor.

Acoperirea zilnică
Acoperirea zilnică a deşeurilor descărcate şi compactate se realizează pentru a preveni apariţia
mirosurilor neplăcute, împrăştierea de către vânt a deşeurilor uşoare, proliferarea insectelor, a
păsărilor, precum şi pentru a conferi depozitului un aspect relativ estetic. Acoperirea zilnică
trebuie să se realizeze mai ales în perioadele cu temperatură şi umiditate ridicate, aceste
condiţii favorizând degajarea de mirosuri neplăcute şi proliferarea dăunătorilor.
Materialul folosit pentru acoperire poate fi sol obişnuit (eventual de la excavările efectuate
pentru amenajarea depozitului) sau deşeuri inerte de materiale de construcţie. Există şi alte
variante de materiale de acoperire, cum ar fi:
- folii groase de plastic;
- filme de plastic nerecuperabile;
- ţesături din fibre, geotextile;
- spume;
- pastă de hârtie;
- deşeuri de grădină mărunţite.
Utilizarea unui material de acoperire alternativ se poate stabili numai prin studii pentru fiecare
caz concret, evaluându-se atât aspectele economice (costurile implicate), cât şi cele referitoare
la apariţia unor fenomene secundare nedorite.
Autorizaţia de mediu trebuie să conţină prevederi referitoare la natura şi grosimea stratului de
acoperire, aceasta din urmă fiind stabilită în funcţie de o serie de criterii, printre care:
- necesitatea ca stratul de acoperire să poată fi străbătut de fluxul de levigat, respectiv de cel de
gaz de fermentare;
- necesitatea ca stratul de acoperire să nu ocupe un volum prea mare din depozit, ceea ce ar
reduce volumul util al acestuia.

Delimitarea zonelor de lucru


Delimitarea zonelor de lucru se face în conformitate cu autorizaţia de mediu, ţinând cont de:
- securitatea muncii;
- prevenirea efectelor dezagreabile (mirosuri, insecte, păsări, impact vizual);
- suprafaţa necesară pentru buna exploatare a depozitului;
- tipul şi dimensiunea vehiculelor de transport deşeuri;
- forma celulelor de depozitare;
- modul de eliminare a gazului şi a levigatului;
- stabilitatea depozitului.
Delimitarea zonelor de lucru se poate face în două moduri:
- prin celule de descărcare: se realizează pereţi despărţitori între care sunt depozitate deşeuri;
are dezavantajul că necesită material inert suplimentar pentru construirea pereţilor, iar aceştia
pot împiedica circulaţia normală a gazului şi a levigatului;
- prin marcaje temporare: metoda este foarte simplu de aplicat, dar necesită un control strict,
pentru a evita amplasarea incorectă a marcajelor şi deci descărcarea deşeurilor în afara zonei
de lucru.

Echipamente mobile pentru exploatarea depozitelor


Exploatarea depozitului se realizează cu ajutorul echipamentelor mobile de tipul: compactoare,
buldozere, încărcătoare, excavatoare, screpere.
Alegerea echipamentului necesar se face ţinându-se cont de:
- amplasarea şi modul de operare ale depozitului;
- cantitatea deşeurilor descărcate;
- tipul deşeurilor depozitate;
- densitatea ce trebuie obţinută în urma compactării deşeurilor;
- tipul de acoperire şi materialul utilizat;
- cerinţe tehnico-economice (în locul unui echipament aflat temporar în stare de nefuncţionare
să poată fi utilizat un altul, cu aceleaşi rezultate);
- cerinţe referitoare la securitatea muncii operatorilor.

Automonitorizarea tehnologică
Monitorizarea tehnologică realizată pe toată perioada de exploatare a depozitului esteesenţială
pentru buna funcţionare a acestuia, având ca scop reducerea riscurilor de accidente, de
distrugere a stratului de impermeabilizare şi de colmatare a sistemelor de drenaj.
Automonitorizarea tehnologică constă în verificarea permanentă a stării de funcţionare a tuturor
componentelor unui depozit de deşeuri: drumul de acces şi drumurile din incintă,
impermeabilizarea, sistemele de colectare şi evacuare a levigatului şi a gazului de depozit, alte
dotări existente (sortare, compostare, incinerare). De asemenea, se vor urmări gradul de tasare,
precum şi stabilitatea depozitului. Scopul acestor activităţi este asigurarea funcţionării în
condiţiile proiectate a tuturor echipamentelor şi instalaţiilor, având ca rezultat reducerea
riscurilor de accidente pentru mediu şi sănătatea umană.
Un alt aspect important al activităţii de automonitorizare tehnologică îl constituie controlul
intrărilor de deşeuri. Documentele ce însoţesc transporturile de deşeuri trebuie să fie verificate
în scopul stabilirii încadrării în condiţiile prevăzute de autorizaţia de mediu. În funcţie de tipul de
deşeuri şi/sau dacă există îndoieli cu privire la caracteristicile deşeurilor, vor fi efectuate
prelevări de probe şi analize fizico-chimice şi biologice pentru verificarea conformităţii cu
prevederile autorizaţiei de mediu şi/sau cu documentele însoţitoare.
În caz de neconformare vor fi aplicate procedurile stabilite prevăzute de autorizaţia de mediu.
Toate rezultatele verificărilor şi ale eventualelor neconformări vor fi înregistrate sistematic şi
arhivate într-un mod accesibil.
Asigurarea stabilităţii depozitului atât în perioada de exploatare, cât şi după închidere reprezintă
un factor esenţial. Corpul propriu-zis al depozitului trebuie construit într-un asemenea mod încât
să asigure stabilitatea mecanică a straturilor de deşeuri unele faţă de altele şi în relaţie cu
zonele învecinate. Aceste aspecte trebuie abordate încă din faza de proiectare, pe baza analizei
caracteristicilor mecanice ale solului pe amplasamentul vizat şi în funcţie de tipurile de deşeuri
depozitate. Calculele de stabilitate trebuie revizuite periodic şi, dacă este cazul, ele vor fi
refăcute, aplicându-se corecţiile necesare.
Condiţiile pentru o tasare uniformă sunt de obicei realizate prin nivelarea şi compactarea
deşeurilor şi prin aşezarea corectă a straturilor de acoperire. Totuşi proiectantul depozitului
trebuie să ţină cont de posibilitatea apariţiei unor tasări diferenţiate şi să stabilească măsuri de
prevenire, cum ar fi: grosimi suplimentare de material de acoperire pentru anularea tasării
diferenţiate sau pentru a permite îndepărtarea de material de acoperire dacă tasarea nu atinge
cotele prognozate.
DEPOZITAREA DESEURILOR
Pana in prezent, in practica mondiala ca si in tara noastra, predomina evacuarea
reziduurilor menajere, in asa zisele ' gropi de gunoi ', care de fapt sunt niste gropi provenite
fie din depresiuni geografice naturale, fie rezultate in urma unor descopertari de teren sau
cariere de constructie .
In ultimul timp aceste gropi din jurul localitatilor urbane raman tot mai putine, iar
distanta pana la cele ce au mai ramas este din ce in ce mai mare si deci si cheltuielile cu
transportul reziduurilor colectate se maresc. De aceea se mai folosesc si alte terenuri care
nu sunt in totalitate gropi sau maidane, terenuri mai putin fertile pentru agricultura, din care
o parte sunt amenajate in asa fel incat depozit 525b18f area reziduurilor menajere sa se
faca pe vertical, in adancime si inaltime, raportate la nivelul suprafetei terenului respectiv.
Din aceasta cauza locurile de depozitare a reziduurilor menajere mai poarta denumirea si
de rampe sau halde, iar depozitarea reziduurilor, dupa modul in care se asigura protectia
mediului inconjurator, poarta denumirea de depozitare simpla sau depozitare controlata .

Depozitarea simpla

Depozitarea simpla consta in descarcarea simpla, neorganizata a reziduurilor


menajere pe maidane, in diverse gropi, foste cariere, sau pe alte terenuri, fara a se lua
unele masuri speciale pentru protectia mediului inconjurator .Acest sistem de depozitare,
este sistemul cel mai larg folosit, pentru ca este si cel mai ieftin, mai comod, dar si cel mai
neigienic. Substantele organice existente in componenta reziduurilor menajere constituie
locul prielnic de adapostire si inmultire a tot felul de insecte, muste si sobolani. In acelasi
timp, resturile alimentare prin continutul lor atrag turme de porci si alte animale (oi) care,
consumandu-le odata cu microorganismele infestate, se pot imbolnavi si pot raspandi
diferite boli si la populatie.
Aceste sistem de colectare simpla este recunoscut ca periculos pentru igiena
publica, este inestetic si raspandeste mirosul neplacut. Cand bate vantul din directia acestor
depozite ajung odata cu mirosul urat, tot felul de hartii, textile, plastic si praf pana in
localitatea apropiata. Aceste depozite simple este cazul sa dispara si sa devina depozite de
reziduuri controlate, acceptate pe plan mondial.

Depozitarea controlata

Depozitarea controlata este folosita din ce in ce mai mult in lume si ramane inca
sistemul principal de depozitare si neutralizare de reziduuri menajere pana cand sistemele
de prelucrare a reziduurilor menajere, in scopul selectarii si valorificarii materialelor
refolosibile si a energiei potentiale, se vor dezvolta si vor castiga prioritate in aplicare, dar si
atunci vor mai fi anumite depozite pentru 'refuzuri' care apar chiar si in urma incinerarii
( cenusa) .

Pentru alegerea amplasamentului rampei de gunoi se va tine seama de urmatoarele conditii


· distanta fata de periferia centrelor populate - 1000 m;
· pozitia rampei fata de vanturile dominante;
· evitarea zonelor in care se pot produce inundatii .

In functie de tehnologia adoptata, realizarea rampelor de depozitare controlate, se pot


utiliza urmatoarele procedee:

 rampe de depozitare controlate obisnuite (fara executarea unor prelucrari speciale


ale reziduurilor) ;
 rampe de depozitare controlate compactate;
 rampe de depozitare controlata a reziduurilor, in prealabil macinate.

Inainte de inceperea depozitarii se decupeaza stratul vegetal, care sa fie folosit la


acoperirea finala a unui depozit mai vechi sau sa fie depozitat in apropiere pentru
acoperirea finala a depozitului . Aducerea reziduurilor si descarcarea pe teren, depozitul
urmand sa ocupe o suprafata mica, strict necesara pentru operatiile de imprastiere
(repartizarea pe zone), eventual compactate. Umplerea locului de depozitare prin inaintarea
frontala sau inelara, fiecare nou strat de reziduuri de 0,25 - 0,3 m urmand sa fie inceput din
acelasi loc ca si precedentul.
Se vor efectua amenajarile indicate in studiul hidrogeologic privind protectia apelor
subterane si de suprafata si santuri de garda pentru protectia reziduurilor impotriva scurgerii
apelor meteorice care ar putea veni din amonte, de pe versanti si eventualele indiguiri ale
rampei de depozitare .
Suprafata de teren trebuie sa fie impartita in parcele de 1000 - 10000 mp. , in functie
de cantitatea zilnica de reziduuri care se depoziteaza..
Reziduurile trebuie sa fie depozitate in straturi de 1,5 - 2m. inaltime separate prin
straturi intermediare de material inert, in grosime de 0,2 - 0,3 m .
Reziduurile sa fie descarcate cat mai aproape de locul de depozitare de unde sa fie
imprastiate si compactate cu buldozerul zilnic, atingand inaltimea de 1,5 m - 2 m , dupa care
se acopera cu material; inert, 0,2 - 0,3 m. Zilnic se va amenaja ca depozit o suprafata
corespunzatoare inaltimii de 1,5 - 2 m. strat de reziduuri .
Dupa depozitarea ultimului strat de reziduuri se face acoperirea finala cu un strat de
pamant vegetal de 0,6 - 1,2 m. grosime imprastiat si compactat cu aceleasi mijloace care
sunt folosite pentru reziduuri .
Rampele de depozitare ale reziduurilor trebuie sa fie imprejmuite cu garduri
demontabile care trebuie sa limiteze, de regula, suprafetele pe care se face depozitarea pe
o perioada de 1 - 2 ani. Depozitul trebuie sa fie dotat cu tractoare pe senile echipate cu
lama cu buldozer pentru imprastiat si compactat zilnic. Pentru o buna exploatare a rampelor
de depozitare controlate este necesar sa se realizeze drumuri de acces corespunzatoare si
grupuri de exploatare care sa cuprinda: cantar bascula, remiza pentru tractoare, depozit
pentru scule, depozit de carburant pentru tractoare, grup sanitar cu spalator si WC, aparate
de stins incendiile, depozit de nisip.
Gropile de gunoi sunt o componenta vitala a oricarui sistem bine proiectat de G.D.S.O.
(Gospodarire a Deseurilor Solide Orasenesti). Ele sunt ultimul de depozitare a DSO
(Deseuri Solide Orasenesti) dupa ce au fost aplicate toate celelalte variante de GDSO. In
multe cazuri, groapa este ultima varianta aflata la dispozitie dupa colectarea DSO.

GROAPA DE GUNOI
Deoarece practica a dovedit ca gropile mari de gunoi au impact indeosebit asupra
apelor freatice, tendinta actuala este aceea de revenire la gropile de dimensiuni mici. Se au
in vedere masuri de izolare a acestora cu straturi impermeabile, cu materiale sintetice si
colectare infiltratiilor. Se impune transportul infiltratului la statiile de epurare a apelor uzate
si recircularea ulterioara a apei in groapa de gunoi.
Amplasarea gropilor de gunoi trebuie sa tina cont pe de o parte de impactul pe
care il pot avea asupra asezarilor urbane situate in vecinatate (mirosul neplacut), iar de alta
parte de costul transportului de la locul de colectare.
Groapa de gunoi este varianta cea mai putin eficienta de recuperare a
materialelor, intrucat deseurile sunt de obicei bine amestecate in momentul sosirii acolo, iar
costul transportului materialului la groapa a fost deja asumat.
In orice caz, daca este de dorita compostarea la groapa si/sau este permisa
activitatea de culegere/pre-prelucrare a deseurilor,sortarea deseurilor trebuie sa aiba loc in
zona din apropierea portii, sau a celei de descarcare si nu langa celule de functiune.
Aceasta reduce riscurile create de utilajele pentru culegatori.
De asemenea, in acest fel se reduce cantitatea de material depus in groapa si se
prelungeste durata de serviciu a amenajarii.
Acolo unde culegerea deseurilor face parte din politica adoptata, procesul poate
fi gestionat cel mai bine prin acordarea de autorizatii pentru reducerea de materiale sau
pentru realizarea operatiilor de compostare la fata locului.
Acolo unde sunt folosite utilaje mecanice in exploatarea gropii, activitatea de
culegere a deseurilor trebuie restransa la amenajari separate pentru recuperarea
materialelor reciclabile, sau trebuie interzisa complet in amplasament.
Politica de recuperare a deseurilor trebuie stabilita in faza de proiectare a amenajarii,
astfel incit sa se poata asigura alternative pentru muncitorii care sunt dislocati si impiedicati
sa-si desfasoare activitatea de recuperare si sa se stabileasca proceduri de exploatare
sigura a operatiilor de la groapa de gunoi.
Datorita costurilor initiale scazute ale depozitelor deschise din cauza lipsei de
competente si utilaje, aceste amplasamente sunt obisnuite in tarile in curs de dezvoltare.
Ele comporta riscuri semnificative pentru sanatatea oamenilor si pentru mediu, mai ales pe
masura ce compozitia deseurilor devine mai complexa in tarile in curs de dezvoltare.
Costurile de remediere ale acestor amplasamente pot depasi cu usurinta
costurile lor totale de investitii si exploatarea pe toata durata de serviciu. Apele subterane
impurificate nu mai pot fi readuse vreodata la starea lor initiala pentru a putea fi utilizate, iar
alte efecte daunatoare asupra mediului pot necesita decenii pentru a fi reduse.
Depozitele deschise atrag numeroase pasari care se hranesc din deseuri, aceste
pasari devenind vectori de boli mai importanti decit mustele si rozatoarele.
Practica depozitelor deschise de gunoaie constituie o dilema pentru orasele si
localitatile mai sarace si mai mici din tarile in curs de dezvoltare: neindoielnic aceasta
metoda nu este o practica sanatoasa.
Adeseori managerii sunt pusi in situatia sa inchida depozitele deschise si sa
construiasca gropi de gunoi amenajate. Amplasarea poate fi una dintre cele mai dificile
actiuni in realizarea gropii de gunoi.

3. RAMPE
In orasele judetului Arges sunt organizate servicii sau societati comerciale in
subordinea consiilor locale care au ca obiect de activitate gestiunea deseurilor.
Studiile efectuate asupra depozitarii deseurilor in mediul urban au pus in evidenta
impactul acestora asupra calitatii factorilor de mediu .
Astfel s-a constatat ca si apele de suprafata si subterane sunt influentate negativ
de aceste depozite,prin scurgerea levigatului spre receptori naturali sau migratia acestuia in
pinza freatica de mica adincime.
Analizele efectuate au pus in evidenta alterarea calitatii apelor pentru toate
rampele situate in Pitesti, Campulung, Curtea de Arges, Mioveni, Costesti si Topoloveni,
ceea ce a condus la necesitatea realizarii unor rampe pentru depozitarea controlata a
deseurilor urbane.
Inca din anii 1995-1996 s-au fundamentat si demarat lucrari de investitii privind
construirea unei rampe ecologice si in judetul Arges, prima rampa ecologica pentru
depozitarea deseurilor orasenesti realizindu-se in Mioveni, calculata pentru o perioada de
15-20 ani.
Pentru municipiul Pitesti au existat mai multe variante de realizare a unei rampe
ecologice, dar lucrarile nu au fost demarate nici in prezent.
Spre deosebire de localitatile urbane, in localitatie rurale nu sunt organizate
servicii de specialitate si nu exista o evidenta si nici o evacuare ritmica a deseurilor
menajere.
Exista insa o incercare de solutionare a problemei deseurilor prin cumpararea
sau incheierea unor contracte cu serviciile de specialitate din orasele judetului, insa numai
pentru localitatile limitrofe, dar care nu rezolva problema depozitarii integrale a deseurilor,
iar in restul localitatilor rurale se intalnesc adesea aglomerarii de deseuri pe maluri, albia
minora a cursului de apa, zavoaie, drumuri de acces spre rauri.
Cursurile de apa cele mai afectate din punct de vedere al depozitarii necontrolate
a deseurilor sunt: Raul Doamnei, Raul Targului, Raul Arges (pe malurile acestuia s-au
organizat numeroase actiuni de salubrizare, prin implicarea mai multor institutii cu atributii si
responsabilitati in domeniu).
Pentru dimensionarea rampelor de depozitare controlata a deseurilor menajere se
pleaca de la efectuarea planului topografic al terenului, dupa ce acesta a fost ales pe baza
studiului geotehnic si hidrogeologic aprobat de organele locale, sanitare si agricole.
Suprafata si volumul rampei trebuie sa aiba o capacitate de depozitare a
deseurilor menajere din localitatea pentru care se construieste rampa, pe o perioada de mai
multi ani avind ca prim element de calcul cantitatea medie de deseuri anuale.
Standardele de mediu mai exigente maresc costurile constructiei, exploatare si
inchidere ale depozitelor de deseuri. Suprapunandu-se cu o criza de capacitate a ”gropilor
de gunoi” din anumite tari, acesti factori conduc la constructia unor depozite regionale care
pot satisface cerintele legate de mediu in conditii de eficienta economica.
Astfel de depozite regionale, deservesc o regiune mai mare decit ar deservi in
mod normal o groapa de gunoi municipala. Aceste considerente sunt aplicate atat in tarile in
curs de dezvoltare cat si in cele industrializate.

Clasificarea depozitelor de deşeuri

Depozitul de deşeuri este definit drept un amplasament pentru eliminarea finală a deşeurilor
prin depozitare pe sol sau în subteran, inclusiv:
- spaţii interne de depozitare a deşeurilor, adică depozite în care un producător de deşeuri
execută propria eliminare a deşeurilor la locul de producere,
- o suprafaţă permanent amenajată (adică pentru o perioadă de peste un an) pentru
stocarea temporară a deşeurilor, dar exclusiv:
- instalaţii unde deşeurile sunt descărcate pentru a permite pregătirea lor în vederea
efectuării unui transport ulterior în scopul recuperării, tratării sau eliminării finale în altă
parte,
- stocarea deşeurilor înainte de valorificare sau tratare pentru o perioadă mai mică de 3 ani,
ca regulă generală, sau stocarea deşeurilor înainte de eliminare, pentru o perioadă mai
mica de un an.
Depozitele se clasifică în funcţie de natura deşeurilor depozitate, astfel:
a) depozite pentru deşeuri periculoase (clasa a);
b) depozite pentru deşeuri nepericuloase (clasa b);
c) depozite pentru deşeuri inerte (clasa c);.
Depozitele de deşeuri menajere sunt cuprinse în categoria depozitelor de deşeuri
nepericuloase fiind clasificate ca depozite clasa b.

Reglementarea activităţilor referitoare la depozitarea deşeurilor

Reglementarea activităţii privind depozitarea deşeurilor se face cu respectarea


prevederilor legislaţiei de mediu în vigoare, prin emiterea acordului şi autorizaţiei integrate
de mediu, în cazul depozitelor ce intră sub incidenţa legislaţiei privind prevenirea şi controlul
integrat al poluării, şi prin emiterea acordului şi/sau autorizaţiei de mediu pentru depozitele
care nu se supun prevederilor legale menţionate.
În cadrul procedurilor de reglementare pentru depozitele de deşeuri trebuie
demonstrată respectarea cerinţelor specific prevăzute de:
- Ordonanţa de urgenţă a Guvernului nr. 78/2000 privind regimul deşeurilor, aprobată cu
modificări prin Legea nr. 426/2001, cu modificările şi completările ulterioare;
- Hotărârea Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea deşeurilor, cu modificările şi
completările ulterioare;
- Normativul tehnic privind depozitarea deşeurilor, aprobat prin Ordinul Ministrului Mediului
şi Gospodăririi Apelor nr.757/2004 cu modificările şi completările ulterioare;
- Ordinul Ministerului Mediului şi Gospodăririi Apelor nr.95/2005 privind stabilirea criteriilor
care trebuie îndeplinite de deşeuri pentru a fi acceptate la depozitare pe fiecare clasă de
depozit şi lista naţională de deşeuri acceptate pentru fiecare
clasă de depozit .

Cerinţe generale la amplasarea unui deposit


Cerinţele generale pentru amplasarea depozitelor de deşeuri sunt stabilite prin Anexa nr. 2
a Hotărârii Guvernului nr. 349/2005 cu modificările şi completările ulterioare, în acord cu
dispoziţiile Anexei I din Directiva 1999/31/CEE.

Încadrarea în planurile de urbanism


Amplasarea unui depozit de deşeuri se face ţinându-se seama de planurile de urbanism
general şi de planurile de urbanism zonal.
Verificarea interdicţiilor
Se interzice amplasarea depozitelor de deşeuri în următoarele zone:
- zone carstice sau zone cu roci fisurate, foarte permeabile pentruapă; excepţiile sunt
posibile doar pentru depozite de tip c (depozitede deşeuri inerte), dacă din verificările în
fiecare caz rezultă că amplasamentul este corespunzător;
- zone inundabile sau zone supuse viiturilor;
- zone ce se constituie în arii naturale protejate şi zone de protecţie a
elementelor patrimoniului natural şi cultural;
- zone de protecţie a surselor de apă potabilă sau zone isolate temporar, prevăzute în acest
scop de autorităţile competente, zone cu izvoare de apă minerală sau termală cu scop
terapeutic;
-în excavaţii din care nu este posibilă evacuarea levigatului prin cădere liberă în conductele
de evacuare plasate în afara zonei de depozitare;
- zone portuare, zone libere.

Aspecte de analizat la verificarea amplasamentului

- condiţiile geologice, hidrogeologice, pedologice şi geotehnice de pe amplasamentul


depozitului şi în zonele imediat învecinate;
- poziţionarea faţă de zonele locuite existente sau planificate; distanţa de protecţie faţă de
corpul depozitului trebuie să fie decel puţin 1.000 m pentru depozitele de deşeuri
nepericuloase şipericuloase; construcţiile individuale vor fi luate în considerare
separat;
- poziţionarea în zone seismice sau în zone active tectonic;
- poziţionarea în zone în care pot apărea alunecări de teren şi căderi de pământ în mod
natural, respectiv în care există posibilitatea apariţiei acestor fenomene în urma
exploatărilor miniere în subteran sau la suprafaţă.

Analiza amplasamentelor acceptate


- se defineşte clasa de depozit care se intenţionează a se realiza;
- se identifică şi se inventariază amplasamentele acceptate;
- se analizează amplasamentele, în funcţie de clasa de depozit şi de tipurile de deşeuri ce
vor fi acceptate la depozitare, pe baza unei comparaţii pluricriteriale;
- amplasamentul considerat, în urma analizei pluricriteriale, ca fiind cel mai favorabil
realizării obiectivului propus trebuie evaluat din punct de vedere ecologic în conformitate cu
prevederile legale în vigoare prin întocmirea studiului de evaluare a impactului, după
care solicitantul va parcurge etapele legale pentru obţinerea acordului de mediu;
- autoritatea competentă analizează Raportul privind impactul asupra mediului a soluţiei de
proiectare şi stabileşte, după consultarea publicului, oportunitatea alegerii amplasamentului
înfuncţie de care se ia decizia realizării obiectivului

Criterii pentru analiza amplasamentelor

 Criterii geologice, pedologice şi hidrogeologice:


- caracteristicile şi dispunerea în adâncime a straturilor geologice;
- folosinţele actuale ale terenurilor şi clasa de fertilitate, evaluarea lor economică, financiară
şi socială pentru populaţia din zonă;
- structura (caracteristici fizico-chimice şi bacteriologice),adâncimea şi direcţia de curgere a
apei subterane;
- distanţa faţă de cursurile de apă, faţă de albiile minore şi majore ale acestora, faţă de
apele stătătoare, faţă de apele cu regim special şi faţă de sursele de alimentare cu apă;
- starea de inundabilitate a zonei;
- aportul de apă de pe versanţi la precipitaţii.

 Criterii climatice:

-direcţia dominantă a vânturilor în raport cu aşezările umane sau cu alte obiective ce pot fi
afectate de emisii de poluanţi în atmosferă;
- regimul precipitaţiilor.

 Criterii economice:
- capacitatea depozitului şi durata de exploatare;
- distanţa pe care se efectuează transportul deşeurilor de la sursa de producere/colectare la
locul de depozitare;
- necesitatea unor amenajări secundare pentru depozit (drumuri de acces, utilităţi).

 Criterii suplimentare:
- vizibilitatea amplasamentului;
- accesul la amplasament;
- topografia terenului.

Proiectarea şi realizarea depozitelor de deşeuri nepericuloase

În proiectarea şi realizarea depozitelor de deşeuri trebuie luate în considerare


cerinţele specificate în cadrul Hotărârii Guvernului nr. 349/2005 privind depozitarea
deşeurilor, cu modificările şicompletările ulterioare şi în cadrul Normativului tehnic privind
depozitarea deşeurilor aprobat prin Ordinul 757/2004, cu modificările şi completările
ulterioare.
Dimensionare, durata de exploatare a depozitului
Proiectul depozitului trebuie să respecte următoarele:
- dimensiunile depozitului trebuie să fie corelate cu volumul total de deşeuri ce urmează a fi
acceptat la depozitare din zona sau zonele
deservite, pe baza prognozelor de dezvoltare municipală ori zonală;
- perioada de exploatare să fie de minimum 20 de ani.

Clasificarea depozitelor de deşeuri

Depozitul de deşeuri este definit drept un amplasament pentru eliminarea finală a


deşeurilor prin depozitare pe sol sau în subteran, inclusiv:
- spaţii interne de depozitare a deşeurilor, adică depozite în care un producător de deşeuri
execută propria eliminare a deşeurilor la locul de producere,
- o suprafaţă permanent amenajată (adică pentru o perioadă de peste un an) pentru
stocarea temporară a deşeurilor, dar exclusiv:
- instalaţii unde deşeurile sunt descărcate pentru a permite pregătirea lor în vederea
efectuării unui transport ulterior în scopul recuperării, tratării sau eliminării finale în altă
parte,
- stocarea deşeurilor înainte de valorificare sau tratare pentru o perioadă mai mică de 3 ani,
ca regulă generală, sau stocarea deşeurilor înainte de eliminare, pentru o perioadă mai
mica de un an.
Depozitele se clasifică în funcţie de natura deşeurilor depozitate, astfel:
a) depozite pentru deşeuri periculoase (clasa a);
b) depozite pentru deşeuri nepericuloase (clasa b);
c) depozite pentru deşeuri inerte (clasa c);.

Depozitele de deşeuri menajere sunt cuprinse în categoria depozitelor de deşeuri


nepericuloase fiind clasificate ca depozite clasa b.

Cerinţe generale la amplasarea unui depozit


Cerinţele generale pentru amplasarea depozitelor de deşeuri sunt stabilite prin
Anexa nr. 2 a Hotărârii Guvernului nr. 349/2005 cu modificările şi completările ulterioare, în
acord cu dispoziţiile
Anexei I din Directiva 1999/31/CEE.
Încadrarea în planurile de urbanism
Amplasarea unui depozit de deşeuri se face ţinându-se seama de planurile de urbanism
general şi de planurile de urbanism zonal.
Verificarea interdicţiilor
Se interzice amplasarea depozitelor de deşeuri în următoarelezone:
- zone carstice sau zone cu roci fisurate, foarte permeabile pentru apă; excepţiile sunt
posibile doar pentru depozite de tip c (depozite de deşeuri inerte), dacă din verificările în
fiecare caz rezultă că amplasamentul este corespunzător;
- zone inundabile sau zone supuse viiturilor;
- zone ce se constituie în arii naturale protejate şi zone de protecţie a elementelor
patrimoniului natural şi cultural;
- zone de protecţie a surselor de apă potabilă sau zone isolate temporar, prevăzute în acest
scop de autorităţile competente, zone cu izvoare de apă minerală sau termală cu scop
terapeutic;
-în excavaţii din care nu este posibilă evacuarea levigatului prin cădere liberă în conductele
de evacuare plasate în afara zonei de depozitare;
- zone portuare, zone libere
Aspecte de analizat la verificarea amplasamentului
- condiţiile geologice, hidrogeologice, pedologice şi geotehnice de pe amplasamentul
depozitului şi în zonele imediat învecinate;
- poziţionarea faţă de zonele locuite existente sau planificate; distanţa de protecţie faţă de
corpul depozitului trebuie să fie decel puţin 1.000 m pentru depozitele de deşeuri
nepericuloase şipericuloase; construcţiile individuale vor fi luate în considerare
separat;
- poziţionarea în zone seismice sau în zone active tectonic;
- poziţionarea în zone în care pot apărea alunecări de teren şi căderi de pământ în mod
natural, respectiv în care există posibilitatea apariţiei acestor fenomene în urma
exploatărilor miniere în subteran sau la suprafaţă.

Analiza amplasamentelor acceptate


- se defineşte clasa de depozit care se intenţionează a se realiza;
- se identifică şi se inventariază amplasamentele acceptate;
- se analizează amplasamentele, în funcţie de clasa de depozit şi de tipurile de deşeuri ce vor fi
acceptate la depozitare, pe baza unei comparaţii pluricriteriale;
- amplasamentul considerat, în urma analizei pluricriteriale, ca fiind cel mai favorabil realizării
obiectivului propus trebuie evaluat din punct de vedere ecologic în conformitate cu prevederile
legale în vigoare prin întocmirea studiului de evaluare a impactului, după care solicitantul va
parcurge etapele legale pentru obţinerea acordului de mediu;
- autoritatea competentă analizează Raportul privind impactul asupra mediului a soluţiei de
proiectare şi stabileşte, după consultarea publicului, oportunitatea alegerii amplasamentului în
funcţie de care se ia decizia realizării obiectivului.
Distanţe minime de amplasare faţă de anumite repere
Acestea se stabilesc pentru fiecare caz pe baza concentraţiilor de poluanţi în atmosferă,
estimate în cadrul unor studii de evaluare a impactului asupra mediului şi sănătăţii.

Criterii pentru analiza amplasamentelor


Criterii geologice, pedologice şi hidrogeologice:
- caracteristicile şi dispunerea în adâncime a straturilor
geologice;
- folosinţele actuale ale terenurilor şi clasa de fertilitate, evaluarea lor economică, financiară şi
socială pentru populaţia din zonă;
- structura (caracteristici fizico-chimice şi bacteriologice),
adâncimea şi direcţia de curgere a apei subterane;
- distanţa faţă de cursurile de apă, faţă de albiile minore şi majore ale acestora, faţă de apele
stătătoare, faţă de apele cu regim special şi faţă de sursele de alimentare cu apă;
- starea de inundabilitate a zonei;
- aportul de apă de pe versanţi la precipitaţii.
Criterii climatice:
-direcţia dominantă a vânturilor în raport cu aşezările umane sau cu alte obiective ce pot fi
afectate de emisii de poluanţi în atmosferă;
- regimul precipitaţiilor.
Criterii economice:
- capacitatea depozitului şi durata de exploatare;
- distanţa pe care se efectuează transportul deşeurilor de la sursa de producere/colectare la locul
de depozitare;
- necesitatea unor amenajări secundare pentru depozit (drumuri de acces, utilităţi).
Criterii suplimentare:
- vizibilitatea amplasamentului;
- accesul la amplasament;
- topografia terenului.

PROIECTARE

7.1 PRINCIPII DE PROIECTARE

7.1.1 Reţele Retelele se vor proiecta pentru o durata de viata de minimum 50 de ani. Retelele se vor
proiecta avand in vedere toate combinatiile de incarcari care pot aparea, inclusiv:

• Presiunea maxima in exploatarea retelei finalizate • Presiunile la probe, pentru sectoarele finalizate
din retele precum si pentru intreaga retea (presiunile de proba in situ)

• Presiunea hidrostatica nominala de incercarea fiecarei tevi si a legaturilor acesteia la locul de montaj
• Presiunile hidrostatice de incercare si presiunile de incercare in situ vor fi presiunile mentionate in
specificatiile fiecarui tip de teava si pentru fiecare dintre tipurile de retele proiectate. Fara a aduce
atingere celor mentionate si tinandu-se seama de cerintele specificatiilor pentru tipurile de straturi
suport prevazute atat pentru tevile de tip rigid cat se pentru cele de tip flexibil, toate tevile, fitingurile si
toate sistemele de legaturi, si/sau elemente de retea se vor proiecta cu un coeficient de siguranta
corespunzator fata de: • Valoarea maxima a fortelor interne rezultate in urma incercarilor de presiune;

• Valorile minime si maxime ale socurilor de presiune ce pot aparea in conditii normale de exploatare;
• Valorile maxime ale fortelor provenite din conditiile de incarcare externe inclusiv acele forte provenite
din greutatea proprie, flotare, supraincarcare si din variatiile de temperatura;

• Coroziunea externa tinand cont de tipul de protectie specificat si de natura apelor de suprafata si a
celor freatice ce pot aparea in contact cu tevile;

• Incarcarile aparute la manipularea si montarea tevilor si fitingurilor.

7.1.2 Blocurile de ancoraj şi reazem Blocurile de ancoraj si reazem pentru tevile de presiune se vor
proiecta pentru a rezista oricaror forte de intindere sau compresiune aplicate. Daca la executie apar
miscari inacceptabile ale acestor blocuri, Antreprenorul va executa din nou structura si la reproiectare va
creste coeficientii de siguranta astfel incat sa obtina rezistenta necesara pentru aceste structuri.

7.1.3 Cămine Toate caminele vor fi prevazute cu posibilitati de inchidere a capacelor. Caminele de
vizitare (in general cele mai mari de 900 mm adancime) se vor prevedea cu o zona de ascces avand cel
putin 900 mm x 750 mm. In toate caminele se vor prevedea trepte din otel. Pentru caminele de vizitare
cu o adancime mai mare de 1,5 m se vor prevedea scari cu trepte, iar pentru caminele cu adancime mai
mare de 2,5 m scarile vor fi prevazute cu sisteme de incastrare si cosuri de proiectie exterioare.

7.1.4 Robineţi de aerisire Se vor prevedea robineti cu diametre mari in numar suficient si amplasati
corespunzator astfel ca:

• Sa se impiedice inchiderea de volume mari de aer in oricare dintre punctele inalte ale retelei pe
durata umplerii acesteia;

• Sa permita ca sectiuni de conducta intre doi robineti sa poata fi umplute cu apa si golite de aer in
siguranta, intr-o perioada de timp nu mai mare de 4 ore;

• Sa impiedice formarea de presiuni negative mai mari de 3 m coloana vid care pot aparea oriunde pe
traseul conductei pe durata golirii sau in conditii de soc. Se vor prevedea pentru instalarea in toate
punctele inalte ale retelei a unor robineti de diametre mici ( cu exceptia punctelor inalte deschise) in
vederea aerisirii in conditii normale de operare a conductei. Un punct inalt pe traseul reteli este definit
ca fiind oricare dintre cele enumerate mai jos:

• Orice deschidere in camin sau orice schimbare abrupta de traseu a conductei, cum ar fi intersectarea
sau ocolirea unui obstacol, sau orice astfel de punct;

• Orice punct in care conducta se ridica in mod constant pe directia normala de curgere pe o lingime
mai mare de 750 m, si la o panta medie mai abrupta de 1 in 500 si dupa aceasta fie este dreapta fie
coboara sub un anume nivel, sau pentru lungimi de conducta orizontala mai mari de 750m. Ca
dimensiune minima de diametru pentru robinetii de aerisire, acestia trebuie sa aiba suprafata la capatul
de intrare cel putin 1,25% din sectiunea transversala a conductei. Daca insa din proiectare se impun
diametre mai mari, atunci se vor respecta prevederile proiectului. Mai jos sunt prezentate cerintele
minime pentru acesti robineti: Diametru conducta principala Robinet aerisire Diametru flansa mm mm
mm

Camine de golire

Caminele de golire se vor amplasa in punctele joase de pe profilul in lung,sau in apropierea acestora in
cazul in care exista posibilitatea descarcarii gravitationale directe atronsonului de conducta intr-un
emisar apropiat. In cazul in care golirea directa nu este posibila, instalatia caminului se adapteaza pentru
o golire partiala a tronsonului de conducta la suprafata terenului printr-o gura de descarcare laterala.
Apa care va mai ramane in conducta se va evacua prin pompare Se recomanda ca gura de descarcare la
suprafata sa fie amplasata in prelungira conductei de golire la marginea unei viroage sau sant pentru
evitarea inundarii terenului din vecinatate. Robinetul de golire se va amplasa pe o ramificatie a conductei
si va avea diametrul de 0.2....0.4 din diametrul tronsonului de conducta ce trebuie golit pentru a permite
golirea in 3-4 ore

Autorizaţia integrată de mediu

Autorizaţie integrată de mediu: actul administrativ emis de autoritatea competentă


pentru protecţia mediului, care acordă dreptul de a exploata în totalitate sau în parte o instalaţie,
în anumite condiţii, care să garanteze că instalaţia corespunde prevederilor privind prevenirea şi
controlul integrat al poluării; autorizaţia poate fi emisă pentru una sau mai multe instalaţii ori
părţi ale acesteia, situate pe acelaşi amplasament şi exploatate de acelaşi operator.
Instalaţie: orice unitate tehnică staţionară sau mobilă precum şi orice altă activitate direct
legată, sub aspect tehnic.
Fig.2 Imagini ale depozitului

3.Cerinţe generale la amplasarea unui depozit

Cerinţele generale pentru amplasarea depozitelor de deşeuri sunt stabilite prin Anexa nr. 2
a Hotărârii Guvernului nr. 349/2005 cu modificările şi completările ulterioare, în acord cu
dispoziţiile Anexei I din Directiva 1999/31/CEE.

Încadrarea în planurile de urbanism

Amplasarea unui depozit de deşeuri se face ţinându-se seama de planurile de urbanism


general şi de planurile de urbanism zonal.

Verificarea interdicţiilor

Se interzice amplasarea depozitelor de deşeuri în următoarele zone:


- zone carstice sau zone cu roci fisurate, foarte permeabile pentru apă; excepţiile sunt posibile
doar pentru depozite de tip c (depozite de deşeuri inerte), dacă din verificările în fiecare caz
rezultă că amplasamentul este corespunzător;
- zone inundabile sau zone supuse viiturilor;
- zone ce se constituie în arii naturale protejate şi zone de protecţie a elementelor patrimoniului
natural şi cultural;
- zone de protecţie a surselor de apă potabilă sau zone isolate temporar, prevăzute în acest scop
de autorităţile competente, zone cu izvoare de apă minerală sau termală cu scop terapeutic;
-în excavaţii din care nu este posibilă evacuarea levigatului prin cădere liberă în conductele de
evacuare plasate în afara zonei de depozitare;
- zone portuare, zone libere
Impermeabilizarea artificială

În afara barierei geologice descrise anterior depozitul trebuie să fie prevăzut cu o


impermeabilizare artificială care îndeplineşte cerinţele de rezistenţă fizico-chimică şi de
stabilitate în timp, corespunzătoare condiţiilor de etanşare cerute, şi cu un sistem etanş de
colectare a levigatului pentru a se asigura că acumularea de levigat la baza depozitului se
menţine la un nivel minim.
Pentru depozitele de deşeuri nepericuloase sunt stabilite următoarele cerinţe:
- Impermeabilizare artificială: necesară
- Strat drenant >= 0,5 m: necesar.
Bariera construită pentru depozitele de deşeuri nepericuloase trebuie să îndeplinească cel
puţin cerinţele de mai jos:
- Grosime geomembrană PEHD : 2,0 mm
- Permeabilitate strat: 10 -9 m/s
- Grosime strat: >= 0,5 m.
Variantele acceptate de impermeabilizare a bazei pentru depozitele de deşeuri
nepericuloase (clasa b) conform pct. 3.1.6.2. din Normativului tehnic privind depozitarea
deşeurilor sunt prezentate în Fig. 4.1 .

Cazuri în care nu sunt necesare teste


Testele şi analizele de laborator nu sunt necesare în următoarele cazuri:
- deşeul se regăseşte pe o listă de deşeuri pentru care s-a stabilit că nu este necesară
efectuarea de analize;
- toate datele necesare, cerute de către autoritatea competentă pentru protecţia mediului,
sunt furnizate şi însoţite de documente justificative;
- anumite tipuri de deşeuri pentru care nu se poate realiza testarea sau pentru care nu sunt
disponibile proceduri de analiză corespunzătoare şi criterii de acceptare - acest fapt trebuie să fie
justificat şi documentat, inclusiv motivele pentru care deşeul este acceptat la acea clasă de
deposit.

Teste pentru verificarea conformării


Scopul realizării testelor de conformare este de a verifica periodic fluxurile de deşeuri
care vin la depozitare.
În cazul în care, pe baza informaţiilor de caracterizare generală, rezultă că un deşeu
îndeplineşte criteriile de acceptare într-o anumită clasă de depozit, se procedează la teste
ulterioare pentru
verificarea conformării - pentru a se stabili dacă deşeul respective este conform cu datele de
caracterizare generală şi cu criteriile de acceptare, prezentate în Secţiunea 2 din Ordinul nr.
95/2005.
Deşeurile pentru care nu sunt necesare analize de caracterizare generală, sunt exceptate şi
de la efectuarea testelor de conformare.
Ele se verifică pentru conformarea cu caracterizarea generală.
Topografia depozitului
Pentru urmărirea topografiei depozitului se monitorizează următorii parametrii:
- Structura şi compoziţia depozitului: anual
- date pentru planul de situaţie al depozitului: suprafaţa ocupată de deşeuri, volumul şi
compoziţia deşeurilor, metode de depozitare, timpul şi durata depozitării, calculul capacităţii
remanente de depozitare;
- Comportarea la tasare şi urmărirea nivelului depozitului: anual.
Fig. 7 Strategia de gestionare a deseurilor

Evitarea formării deşeurilor

înaintea

Valorificării deşeurilor

înaintea

Îndepărtării deşeurilor

Diminuarea poluării mediului înconjurător, prin evitarea formării de reziduuri, predomină


în toate conceptele de gospodărire a deşeurilor. Pentru aceasta, este recomandată o intervenţie
adecvată încă din timpul procesului de producţie a bunurilor de consum şi a alimentelor de tot
felul, după care este necesară punerea în aplicare a tuturor posibilităţilor de valorificare a
deşeurilor, în condiţiile luării în seamă a efectelor asupra mediului.
În România, datorită situaţiei economice, problematica deşeurilor este diferită de situaţia
existentă în statele UE. Principalele diferenţe constau în faptul că unui consum din ce în ce mai
mare de bunuri, îi corespunde o infrastructură puţin dezvoltată în domeniul salubrizării. Deşi
există încă o conştiinţă pregnantă a valorificării, prin preluarea produselor şi obişnuinţelor de
consum occidentale, cantitatea de deşeuri a crescut considerabil de la începutul anilor ’90.

Plecând de la ordinea de priorităţi a managementului deşeurilor:

1. evitarea formării deşeurilor,


2. valorificarea deşeurilor,
3. depozitarea ecologică,
scopurile gestionării “în circuit” se pot formula după cum urmează:

 prezervarea resurselor naturale prin reducerea utilizării de materii prime şi substituirea


acestora prin materii secundare, ca şi obţinerea de energie din deşeurile adecvate acestui scop;
 reducerea cantităţii de deşeuri;
 reducerea toxicităţii deşeurilor şi a poluării induse de aceasta;
 îndepărtarea controlată şi ecologică a deşeurilor nevalorificabile.
În perspectiva aderării la UE, România a adaptat legislaţia naţională normativelor europene, prin
OUG 78/2000 privind regimul deşeurilor, modificată şi aprobată prin Legea 426/2001, creându-
se astfel cadrul juridic pentru implementarea unui management integrat al deşeurilor.

Colectarea, transportul, tratareași depozitarea deșeurilor

2.1 Colectarea deşeurilor

Procedeele colectării deşeurilor se deosebesc în mare măsură după tipul utilizării


recipienţilor de colectare, după cum urmează:

- procedee cu recipienţi de unică folosinţă;


- procedee de golire;
- procedee cu recipienţi de schimb;
- procedee fără pubelă.
În cazul procedeelor cu recipienţi de unică folosinţă vehiculul de colectare preia deşeul
în recipienţi de unică folosinţă, într-un tur de colectare. Recipienţii de unică folosinţă (sacii) sunt
de obicei colectaţi şi transportaţi cu vehicule de deşeuri convenţionale, cu presă şi spaţiu deschis
de incărcare sau în camioane de serie cu remorcă.

La procedeele de golire, vehiculul de colectare şi transport preia, într-un ciclu de


colectare deşeul din recipienţii de la faţa locului (proces de golire). Dacă nu există recipienţi de
colectare la faţa locului, deşeurile sunt răsturnate într-o cupă ataşată vehiculului, care, activată
hidraulic, se goleşte în interiorul vehiculului.

Pentru colectarea materialelor valorificabile în procedeul de golire, se utilizează pubele


mari cu capacitatea de 240 l şi 1100 l.

Colectarea separată a hârtiei şi cartonului din deşeul menajer este un procedeu de golire
foarte răspândit în Europa şi practicat ca metodă de reciclare. Industria hârtiei a definit standarde
de calitate pentru reprimirea hârtiei vechi, conform cărora se face şi remuneraţia. In România
există standardele STAS 4527/1-81 şi 4527/2-81, care reglementează cerinţele de calitate,
structura şi manipularea, ca şi recuperarea hârtiei şi cartonajelor.

Colectarea selectivă trebuie să fie alcătuită în aşa fel încât să se obţină o puritate cât mai
mare a materialului şi deci o clasă de calitate. Procedeul de golire cu utilizarea recipienţilor de
240 – 1100 l este potrivit îndeplinirii acestei cerinţe.

Ca recipienţi de colectare pentru deşeul biologic, în procedeul de golire, s-au fixat


pubelele cu capacitatea de 60 – 240 l. La utilizarea pubelelor mai mari, din cauza greutăţii
volumetrice a deşeului biologic, apar adeseori probleme de randament ale puterii de ridicare a
dispozitivului de evacuare.

La procedeul cu recipienţi de schimb, vehiculul de transport preia recipienţii umpluţi şi îi


transportă la punctul de golire (deponie, staţie de tratare, depozit pentru materiale valorificabile,
întreprinderi industriale etc.).

La colectarea fără pubelă, un singur tip de deşeu, manevrabil manual, este preluat de un
camion cu remorcă sau de un vehicul de colectare dotat cu o deschizătură mare de încărcare şi cu
presă. Putem da ca exemple: colectarea deşeului voluminos (mobilă), colectarea de frigidere,
colectarea hârtiei vechi în baloturi, colectarea fierului vechi, colectarea sezonieră a resturilor de
copaci şi arbuşti legate în snopi.

Colectarea selectivă a deşeurilor care conţin materiale refolosibile


Din experienţa altor ţări s–a constatat că una din modalităţile de reducere a cantităţilor de
deşeuri generate este înlocuirea taxelor fixe cu taxele pe unitate de volum sau masă. Această
măsură va stimula şi recuperarea de la populaţie a materialelor reciclabile. În acest context va
apărea o tendinţă normală de reducere a cantităţilor de deşeuri depozitate, va necesita
introducerea colectării separate a deşeurilor de la populaţie. Materialele utile din deşeuri
reprezintă o sursă valoroasă care nu trebuie irosită.

În ultimii ani, posibilităţile de valorificare a materialelor din deşeul menajer s-au


îmbunătăţit considerabil prin tehnologiile noi, mai bune. Ca urmare a acestui fapt şi a
obiectivului de a îmbunătăţi, prin valorificarea deşeurilor, protejarea mediului şi resurselor, în
Uniunea Europeană, extragerea substanţelor valorificabile a devenit o cerinţă legală. România s-
a aliniat acestei strategii prin actuala legislaţie privind gestiunea deşeurilor.

Colectarea selectivă a deşeurilor de ambalaje

Colectarea si eliminarea deseurilor este perceputa de cea mai mare parte a locuitorilor oraselor
drept una din elementele de baza care conditioneaza calitatea vietii urbane, aceasta activitate
fiind cotata ca importanta imediat dupa alimentarea cu apa si cu energie electrica.
O componenta deosebit de semnificativa ecologic, economic, dar si social, a procesului de
sortare si valorificare adeseurior de ambalaje o reprezinta etapa colectarii acestor deseuri.
Colectarea selectivă a deşeurilor de ambalaje se poate efectua:
1) Din uşă în uşă, sau
2) Prin aport voluntar.

Colectarea din uşă în uşă


In funcţie de tipul de deşeuri de ambalaje se poate obţine o eficienţă a colectării de la 50 % la
80 % dacă campania de comunicare cu populaţia este eficientă, iar aceasta se implică.
Deşeurile reciclabile pot fi colectate:
 fie separat pe tip de deşeu – sticlă, hârtie, carton, plastic, etc
Colectarea unui singur tip de deşeu în pubela traditională este bine adaptată zonelor unde
frecvenţa de colectare este ridicată.
 fie toate tipurile de deşeuri în ansamblu
Colectarea în amestec are totuşi dezavantaje în sensul că trebuie prevazută sortarea în “aval”
(după colectare) pe tip de deşeu.
Această modalitate de colectare nu permite colectarea sticlei în amestec deoarece sticla sparta
poate contamina celelalte deşeuri
Colectarea prin aport voluntar
Eficienţa colectării selective este cuprinsă între 10 şi 60 % din cantitatea totală de deşeuri de
ambalaje în funcţie de:
 Natura deşeului (eficienţa este mai slabă în cazul metalelor)
 Densitatea echipamentelor de colectare voluntară
 Amplasarea containerelor (zone cu acces liber, la periferia căilor de comunicatie, etc.)
 Comunicarea cu populaţia este obligatorie, aceştia trebuind să cunoască centrele de
colectare voluntară care există şi tipurile de deşeuri care sunt acceptate.
 Putem ajunge la o eficienţă a colectării dacă densitatea containerelor de colectare este de
1 container/500 locuitori în zonele urbane şi 1 container/200 locuitori în zonele cu habitat
dispersat.
Prin colectarea selectivă a deşeurilor de ambalaje putem recupera urmatoarele sorturi de
deşeuri:
 Sticlă
 Ziare, reviste
 Ambalaje menajere
Deşeurile menajere voluminoase sunt deşeuri menajere provenite dintr-o activitate ocazională
care, datorită volumului mare şi greutăţii lor, nu pot fi colectate prîntr-un sistem traditional de
colectare.
Colectarea selectivă a deşeurilor de ambalaje se poate efectua, de aemenea: 1) Din uşă în uşă, sau
2) Prin aport voluntar.
Colectarea din uşă în uşă
1. ridicarea deşeurilor menajere voluminoase se poate face, în general, o dată pe lună,
simultan cu colectarea traditională;
2. sau pot fi ridicate la comandă, operatorii de salubritate putând efectua acest serviciu chiar
la domiciliu.

Colectarea prin aport voluntar se realizează:


 în cadrul centrelor de colectare voluntară. Acestea pot fi utilate cu locuri de stocare
speciale pentru deşeurile voluminoase;
 în containere speciale amplasate periodic în zone cu acces liber.

Colectarea selectivă a deşeurilor textile se poate efectua, de aemenea: 1) Din uşă în uşă, sau
2) Prin aport voluntar.
Colectarea din uşă în uşă
 Colectarea se face de către organizaţii de caritate sau întreprinderi de reinserţie.

Colectareaprin aport voluntar


 Colectarea se face în recipienţi (containere) puse la dispoziţia locuitorilor în locuri
publice

Deşeurile menajere speciale reprezintă ansamblul de produse care se regasesc în pubela


traditională de deşeuri menajere şi care sunt de natură inflamabilă, explozivă, corozivă, toxică,
iritantă, etc, dăunatoare pentru sănatate şi mediul înconjurator.
Exemplu:
 acizi de baterie, sodă caustică..
 produse de gradinărit: insecticide, ingraşăminte, etc
 solvenţi lichizi: detergenţi, diluanţi, etc
 medicamente: creme, pastile, siropuri, etc
 becuri electrice, baterii care conţin mercur, etc
Colectarea selectivă a deşeurilor menajere speciale trebuie realizata prin aport voluntar in
urmatoarele moduri:
 Recipienţi, containere speciale amplasate la furnizori
 In centre de colectare voluntară unde există recipienţi special amenajaţi pentru recepţia
acestor tipuri de deşeuri

Colectarea selectivă a deşeurilor verzi (deşeuri din gradini, parcuri, pieţe, resturi
biodegrababile din industria alimentară) se poate efectua, de aemenea: 1) Din uşă în uşă, sau 2)
Prin aport voluntar.
Colectarea din uşă în uşă
 Colectare “la gramadă”; acesta este sistemul de colectare cel mai ieftin
 Colectare în recipienţi speciali: este o modalitate foarte costisitoare şi nu poate fi
rentabilă decât la frecvenţă mărită colectarii
 Colectare în saci de plastic refolosibili. Dacă acesti saci sunt rezistenţi, ei pot fi refolosiţi
timp îndelungat.

Colectarea prin aport voluntar


 Se realizează în centre de colectare voluntară, acest tip de colectare trebuind să fie soluţia
de bază pentru toata schema de colectare a deşeurilor verzi

Colectarea separată a deşeurilor reciclabile în aglomerările urbane şi oraşele mici se poate


realiza prin combinarea celor 2 sisteme:
- deşeurile menajere biodegradabile şi deşeurile de ambalaje (plastic, hârtie, carton, metal)
trebuie colectate prin sistemul din usa in usa;
- deşeurile voluminoase, electrice şi electrocasnice, periculoase, deşeuri din construcţii şi
demolări trebuie colectate prin sistemul aport voluntar;
- deşeurile verzi trebuie colectate prin sistemul din usa in usa.
Colectarea separată a deşeurilor reciclabile în aglomerările urbane şi oraşele mici se poate
realiza prin combinarea celor 2 sisteme:
- deşeurile de ambalaje (plastic, hârtie, carton, metal) trebuie colectate prin sistemul din usa in
usa, preluate prin staţii de transfer şi transportate la staţia de sortare cea mai apropiată;
- deşeurile voluminoase, electrice şi electrocasnice, periculoase, deşeuri din construcţii şi
demolări trebuie colectate prin sistemul aport voluntar şi transferate la o staţie de aport voluntar
din zona oraşenească cea mai apropiata;
- deşeurile menajere biodegradabile şi deşeurile verzi trebuie colectate prin aport voluntar şi
valorificate pe plan local.
Staţii de transfer
După alegerea amplasamentului, un proiect de mediu executat conform normelor europene
trebuie să ia în considerare atât aspectele tehnico-economice cât şi aspectele de protecţie a
mediului şi a sănătăţii populaţiei.
Elementele următoare sunt foarte importante în proiectarea staţiei :
 zona de pretratare;
 zona de tratare (compostare);
 zona de posttratare (finisare);
 zona-tampon;
 drumurile de acces şi drumurile interioare;
 utilităţile şi securitatea întregului amplasament.
Zona de pretratare
Este zona de predare, stocare, manevrare, compostare şi transfer spre zona de compostare.
Mărimea şi modul de proiectare depind de cantitatea de deşeuri primită, modul de compostare şi
cantităţile de deşeuri obţinute după tratarea mecanică : deşeuri sortate pentru valorificare şi
deşeuri transferate spre zona de compostare.
Elementele de proiectare privind zona de pretratare sunt specifice normelor stabilite pentru
compostarea deşeurilor solide urbane (ex. deşeurile trebuie să fie depozitate în hale acoperite;
pardoseală trebuie să fie rezistentă ca să preia eforturile induse de mijloacele de transport,
manevrare şi încărcare, etc) completate cu norme specifice pentru compostare (zone pentru
umezirea deşeurilor compostabile şi zone pentru incărcare şi manipulare înaintea transferului
spre zona de tratare - compostare).

Dintre zonele enumerate, primele doua au o directa conotatie cu procesul de colectare


a desurilor de ambalaje,astfel deosebim sorturi de desuri care sunt acceptate la statie de transfer
si sorturi de desuri acre nu sunt acceptate la statiile transfer:

Tipuri de deşeuri acceptate


În afară de prelucrarea amestecului de deşeuri menajere municipale (DMM), unele staţii de
transfer oferă programe care gestionează anumite materiale în mod separat, pentru a preveni
evacuarea acestora şi pentru a atinge obiectivele de reciclare. Aceste materiale pot fi: deşeuri
rezultate în urma construcţiilor sau demolărilor (C&D), gunoi de gradină, deşeuri electrocasnice
cu potenţial de periculozitate sau materiale reciclabile. Tipurile de materiale acceptate depind
adeseori de locul unde este amplasată instalaţia (în mediul urban, suburban sau rural) şi de
proprietarul sau administratorul staţiei de transfer (dacă este utilitate publică sau industrie
privată).
Deşeuri acceptate în mod uzual la staţiile de transfer
Deşeuri menajere municipale (DMM) provin din gospodării, întreprinderi comerciale,
instituţii şi instalaţii industriale. DMM-urile conţin în mod uzual o mare varietate de materiale,
inclusiv containere uzate, ambalaje, resturi alimentare şi deşeuri de hârtie. DMM–urile includ o
combinaţie de deşeuri putrescibile (uşor degradabile) şi neputrescibile (nedegradabile). Trei
tipuri de DMM sunt în mod uzual sortate şi tratate separat:
 Gunoiul de gradină de obicei include frunze, iarbă, ramuri de copac şi arbuşti. Aceste
deşeuri de gradină sunt adesea triate, pentru a nu fi evacuate ci valorificate, prin
transformarea în îngraşăminte sau celuloză.
 Deşeurile menajere periculoase (DMP). În această categorie intră deşeurile cu potenţial
de periculozitate provenite din gospodarii, cum ar fi produsele de curăţare; pesticidele;
ierbicidele; produsele auto uzate cum ar fi uleiul de motor, lichidul de frână şi antigelul;
vopselurile.
 Materiale reciclabile. În această categorie intră deşeurile care pot fi reprelucrate şi
transformate în produse noi. Cele mai comune materiale reciclabile sunt hârtia, hârtia de
ziar, metalele feroase, materiale plastice, recipiente de sticlă, cutii de aluminiu, uleiul de
motor şi anvelopele.
Materiale rezultate în urma construcţiilor şi demolărilor (C&D). În această categorie
intră molozul rezultat în urma demolării sau construirii clădirilor, şoselelor şi altor structuri. În
mod uzual, aceste deşeuri contin beton, caramizi, lemn, zidarie, materiale pentru acoperişuri,
tencuieli şi ipsoserii, metale şi bârne de lemn. Uneori deşeurile C&D sunt tratate separat de
DMM; alteori împreună cu DMM.

Deşeuri care nu sunt acceptate


Unele deşeuri nu sunt acceptate la staţiile de transfer, pentru mai multe motive, printre care:
 sunt interzise prin reglementari statale sau federale (de ex. PCB-uri, acid de baterie)
 prelucrarea lor este dificilă sau costisitoare (de ex. anvelopele)
 prezintă pericol pentru sănatatea publică sau pericol de incendiu
 nu sunt primite la locul de evacuare de către cel care trimite deşeuri staţia de transfer
 nu sunt permise (în cazul în care se află într-o încărcătură amestecată, destinată evacuării)
deoarece reglementarile locale impun să fie mai întâi reciclate.
Următoarele tipuri de deşeuri de obicei nu sunt acceptate de staţiile de transfer: obiecte
voluminoase, precum buturugi sau buşteni de lemn, saltele sau obiecte de mobilier; deşeuri
medicale care prezintă pericol de infecţie; deşeuri cu potenţial de periculozitate; explozivi;
materiale radioactive; rezervoare de carburanti (chiar dacă sunt goale); aparate electrocasnice;
animale moarte; azbest; lichide şi noroi; etc. Aceasta este o listă cu caracter general; unele staţii
de transfer pot fi prevazute cu instalaţii care să proceseze aceste tipuri de materiale, iar alte staţii
pot avea o listă mai cuprinzatoare de materiale inacceptabile.

Transportul deşeurilor spre statiile de transfer


Transportul deşeurilor trebuie realizat în condiţii curate, pentru a limita dispersia în aer a
poluanţilor.
Deşeurile municipale se transportă în autogunoiere compactoare, autotransportoare cu
containere, autocamioane cu obloane, autobasculante, tractoare cu una sau două remorci şi alte
tipuri de autovehicule.
Deşeurile voluminoase se transportă în vehicule speciale, unele prevazute cu instalaţii de
măcinare şi compactare sau în containere fără echipamente de măcinare sau compactare. în acest
ultim caz, în staţie deşeurile voluminoase sunt măcinate în instalaţii speciale şi apoi depozitate în
aceleaşi buncăre cu deşeurile municipale.