EDUCAREA PĂRINŢILOR-

în vederea formării unor abilităţi de cunoaştere şi acceptare a propriului copil

I. Importanţa mediului socio-familial în dezvoltarea copilului

Studiile actuale de specialitate pun în evidenţă importanţa covârşitoare a mediului

familial asupra dezvoltării copilului în special la vârstele mici. Sunt recunoscute
numeroase variabile care acţionează asupra dezvoltării intelectuale a copilului mic.
Aceste variabile puse azi în evidenţă sunt:
-QI al mamei;
-atitudinile educative ;
-trăsăturile de personalitate;
-comportamentele educative ;
-construcţia imaginii de sine în familie;
Într-o societate care îşi propune acordarea de şanse egale la educaţie pentru toţi se
constată o agravare a discrepanţelor între copiii proveniţi din medii sociale şi culturale
diferite.
Condiţiile favorabile de dezvoltare psihică şi fizică, climatul spiritual şi nivelul
aspiraţiilor familiei şi al mediului social lărgit, conlucrarea familiei cu şcoala, constituie
premise temeinice pentru educarea capacităţii de învăţare a copiilor. Experienţa arată că
influenţa acestor factori, deşi se face simţită la orice vârstă, are un rol mai mare pe
primele trepte ale şcolarităţii, în învăţământul primar şi gimnazial. Recunoaşterea
contribuţiei mediului familial la formarea şi dezvoltarea personalităţii elevilor au generat
multiple forme şi modalităţi de colaborare a şcolii cu familia, privind participarea
copiilor la gestiunea instituţiilor de învăţământ, realizarea în comun a unor acţiuni
educative pe probleme concrete, interesul manifestat de educatori pentru o mai bună
cunoaştere a mediului familial.
Munca pedagogică cu părinţii pentru a crea elevului condiţii cât mai bune de
studiu, îndrumarea acestora pentru a stabili elevului un regim de muncă şi a-i
supraveghea timpul liber, organizarea condiţiilor de pregătire a lecţiilor la şcoală pentru
unii elevi, înlăturarea golurilor din cunoştinţele anterioare ale acestora prin muncă
suplimentară cu ei, folosirea unor procedee adecvate prin care să se înlăture consecinţele
unor particularităţi individuale sunt măsuri prin care se poate asigura progresul la
învăţătură al elevilor prin grija învăţătorilor, profesorilor sau asistenţilor sociali. Cu cât
ajutorul este acordat mai curând, când lacunele sunt mici, cu atât el este mai eficace,
oferind perspectiva aducerii elevului la nivelul celor buni din clasă.
II.Necesitatea educării părinţilor
Este un lucru recunoscut că educaţia şi creşterea copiilor revine în principal
părinţilor. Îndeplinirea funcţiei educative ţine de esenţa familiei şi desăvârşeşte existenţa
acestui nucleu fundamental al societăţii omeneşti.
Dezvoltarea armonioasă a personalităţii copilului apare atunci când el beneficiază
de dragoste şi securitate, de experienţe noi, de apreciere şi de stimă, de responsabilitate
şi autonomie consideră Mia Kellmer Pringle .
Autoarea amintită recomandă 10 comandamente legate de educarea unui copil,
(citată de J. P.Deschamps):
1. Oferiţi copilului îngrijiri permanente, coerente, iubitoare, ceea ce este de o importanţă
fundamentală pentru sănătatea spiritului, la fel cum alimentaţia corectă este esenţială
pentru sănătatea corpului.
2. Oferiţi copilului o mare din timpul şi din înţelegerea dumneavoastră – jocul cu
copilul, lectura sunt mult mai importante decât un menaj bine făcut.
3. Copilul are nevoie de experienţe noi şi de comunicare permanentă, ceea ce îi asigură
dezvoltarea spirituală.
4. Copilul va fi stimulat să se joace, singur sau cu alţi copii, ceea ce permite explorarea,
imitaţia, construcţia şi creaţia.
5. Atunci când eforturile copilului sunt încununate de succes, el trebuie felicitat,
apreciat.
6. Părinţii trebuie să-i dea copilului responsabilităţi din ce în ce mai mari, deoarece
simţul responsabilităţii se dezvoltă doar prin activităţi practice.
7. Fiecare copil este unic în felul lui, astfel că părinţii trebuie să-şi adapteze
comportamentul la caracteristicile acestuia.
8. Atunci când nu suntem de acord cu comportamentul copilului, manifestarea
dezaprobării trebuie să ţină cont de temperament, vârsta şi capacitatea de înţelegere a
copilului.
9. Copilul nu trebuie ameninţat cu pierderea dragostei sau cu abandonul; părinţii pot
respinge comportamentul copilului, dar nu-şi pot respinge propriul copil.
10. Părinţii nu trebuie să aştepte recunoştinţă, deoarece copilul nu şi-a solicitat naşterea
(Deschamps et al., 1981).
Schimbările de natură socio-economică din societate au consecinţe negative
asupra situaţiei copiilor în familie. Părinţii, mult prea preocupaţi de satisfacerea nevoilor
materiale ale vieţii nu mai oferă suficientă afectivitate şi sprijin copilului- elemente atât
de necesare dezvoltării armonioase.
Una din modalităţile de ameliorare a acestor efecte este educarea părinţilor.
Educarea părinţilor are în vedere acţiuni îndreptate spre exersarea funcţiei
educative şi spre dezvoltarea unor practici eficiente de comunicare şi interacţionare în
familie.
Aceste acţiuni vor conduce la:
-cunoaşterea şi acceptarea propriului copil ;
-abordarea pozitivă a trăsăturilor personalităţii copilului;
-înţelegera comportamentului copilului;
-influenţe pozitive în dezvoltarea competenţelor sociale ale copiilor;
-cunoaşterea etapelor dezvoltării în timp a copilului ;
-procesul de educaţie a copilului ;
-crearea unui echilibru între factorii familiali de educaţie a copilului-rolul egal al
ambilor părinţi ;
-modalităţi non-violente de rezolvare a conflictelor în familie.
Educând părinţii se va realiza şi o schimbare în mentalitatea părinţilor despre
copil. Părinţii trebuie să fie informaţi şi să accepte că orice copil :
-este o persoană cu anumite caracteristici, speciale, diferite, în concordanţă cu gradul de
dezvoltare ;
-are drepturi egale care trebuie recunoscute de către societate şi în special de către
părinţi ;
-copilul are o personalitate individualizată.
Atunci când vorbim de asistenţa psihopedagogică a elevilor trebuie să facem referire
la dimensiunile componentei profesionale a educatorilor. Astfel competenţa
psihopedagogică este rezultanta următoarelor cinci capacităţi:
 capacitatea de a cunoaşte elevii şi de a lua în considerare particularităţile lor de
vârstă şi individuale la proiectarea şi realizarea activităţilor instructiv-educative;
 capacitatea de a comunica uşor cu elevii, de a-i influenţa şi motiva pentru activitatea
de învăţare, în general, şi pentru învăţarea unei anumite discipline de studiu, în
particular;
 capacitatea de a proiecta şi de a realiza optim activităţi instructiv-educative
(precizarea obiectivelor didactice, selecţionarea conţinuturilor esenţiale, elaborarea
strategiilor de instruire, crearea unor situaţii de învăţare adecvate, stabilirea
corespunzătoare a formelor, metodelor şi instrumentelor de evaluare etc.);
 capacitatea de a evalua obiectiv programe şi activităţi de instruire, pregătirea
elevilor, precum şi a şanselor lor de reuşită;
 capacitatea de a-i pregăti pe elevi pentru autoinstruire şi autoeducaţie.
a) Atitudinea emoţională negativă a copilului faţă de şcoală poate să depindă de:
informaţiile inexacte şi nepotrivite pe care copilul le-a dobândit pe tema şcolii, de
atitudini şi înclinaţii incorecte preluate de la cei din jur sau de experienţe negative pe
care le-a trăit în timpul unui antrenament de învăţare prematur şi defectuos.
Atitudinea emoţională negativă poate apărea şi faţă de anumite disipline şcolare,
de care se leagă experienţe mai puţin plăcute.O materie la care au apărut dificultăţi de
învăţare poate genera aversiune, teamă. Atitudinea neînţelegătoare a profesorului,
refuzul de a-l sprijini şi îndruma pentru a depăşi obstacolele, îl vor îndepărta pe elev.
„Atitudinea negativă faţă de şcoală poate fi simptomul unor tulburări afectiv-emoţionale
mai profunde şi mai generalizate.” (H.Spionek)
b) Părinţii dovedesc şi ei, uneori, atitudini nepotrivite faţă de situaţia la învăţătură
a copiilor. Cercetările psihopedagogice au diferenţiat trei atitudini greşite ale părinţilor:
-atitudinea de teamă- părinţi care îşi manifestă teama în legătură cu cariera şcolară a
copilului şi astfel îi transmit aceeaşi atitudine, determinând nelinişte, lipsă de încredere
în forţele proprii, sentimente de vulnerabilitate;
-atitudinea agresivă- părinţii îşi manifestă agresivitatea asupra şcolii, diminuează
autoritatea şcolii şi a cadrelor didactice sau îşi indreaptă agresiunea împotriva copilului
care este adeseori victima unor abuzuri fizice şi psihice iniţiate de părinţi;
-atitudinea de indiferenţă a părinţilor prin bagatelizarea şcolii- care se leagă fie de lipsa
de responsabilitate manifesată în familie, la locul de muncă, fie de o slabă consideraţie
faţă de şcoală, minimalizând eficienţa învăţăturii pentru perspectivele de viaţă.
Cele mai grave consecinte ale atitudinii greşite a părinţilor sunt: rămânerea în
urmă la învăţătură şi eşecul şcolar.
Rămânerea în urmă la învăţătură este o problemă socială a timpului nostru. Ea
produce efecte dezastruoase atât elevilor în această situaţie, familiilor acestora cât şi
şcolilor. Efectele sunt: educaţionale, economice şi psihologice.
Rămânerea în urmă la învăţătură este un proces care cuprinde mai multe faze:
 faza iniţială- apar primele goluri, primele nemulţumiri ale copilului în legătură cu
şcoala”;
 faza a doua-se caracterizează prin defecte grave , iar elevul chiar dacă se străduieşte
nu mai poate participa şi profita normal de activitatea şcolară;
 faza a treia -se caracterizează prin apariţia rezultatelor nesatisfătoare;
 faza a patra –nepromovarea-care este o afirmare formală a eşecului tuturor
încercărilor de a înlătura rămânerea în urmă.
Descoperirea eşecului de la început este absolut necesară. Cunoaşterea fazei în care
se află procesul de rămânere în urmă al copilului în orice moment trebuie să faciliteze
acţiunea de remediere.
 Cauzele care duc la eşec şcolar se diferenţiază după natura factorii care la
determină astfel:
-de natură subiectivă: starea psihofiziologică a elevuilui, respectiv nivelul de
dezvoltare intelectuală şi fizică, starea sănătăţii şi gradul de pregătire pentru începerea
şcolii, nivelul motivaţiei (aspiraţii, idealuri) şi al voinţei;
-de natură instituţională: nivelul de pregătire al cadrelor didactice, cunoaşterea şi
aplicarea unor principii didactice şi metodice adecvate, organizarea activităţii şi a
regimului şcolii, baza didactico-materială, precum şi personal de sprijin calificat
(psihopedagog, asistent social, consilier);
-de natură socio- economică: nivelul intelectual al părinţilor, starea materială a
familiei, relaţiile din familie, mediul ambiant nemijlocit în care trăieşte, normele,
valorile şi credinţele comunităţii din care face parte;
Factorii enumeraţi se impletesc între ei, din acest motiv acţiunea lor este de cele
mai multe ori complexă şi poate duce la dereglări în viaţa emoţională şi volitivă, la
deformări de caracter, la afecţiuni neuro sau la psihopatii.(D.M.Jovanovic)

II. Activităţi socio-educative cu părinţii

Orice actor adult al sistemului educativ ar putea, tocmai în perspectiva ameliorării
respectului faţă de sine al elevilor, să-şi îndrepte eforturile către obiectivele următoare:
*0 să favorizeze conştientizarea competenţelor şi calităţilor prin intermediul unor
realizări obiective; să conducă la descoperirea domeniilor de împlinire de sine pe care le
valorizează şi la conştientizarea largului evantai de caracteristici posibile ale valorii în
specia umană;
*1 să sprijine copilul în formarea unor idealuri congruente cu competenţele şi interesele
sale;
*2 să-l ajute să se insereze în contexte sociale mai valorizante pentru el;
*3 să-i împărtăşească strategii adecvate pentru a face faţă situaţiilor dificile, în care
apare teama de eşec sau de respingere socială; să-i atragă atenţia asupra caracterului
 controlabil al situaţiilor (de exemplu, invitând tinerii să discute în grup despre modurile
lor diferite de răspuns în situaţii dificile);
*4 să lupte împotriva suprageneralizării eşecului, recentrând eşecul asupra sarcinii şi
oferind metode pentru o reuşită ulterioară şi la nivelul instituţiei şcolare, unde sunt
uneori enunţate judecăţi negative care, dincolo cu mult de performanţe, aduc atingere
persoanei;
*5 să se situeze el însuşi ca dătător de valoare pentru copil, care are nevoie să fie
tratat ca persoană şi nu numai ca elev.
Activităţile derulate cu grupurile de părinţi au urmărit :
- realizarea unei bune relaţii părinte-copil;
- prevenirea unor probleme grave de educaţie;
- prevenirea unor atitudini şi reacţii negative în comportamentul părinţilor faţă de copil;
- însuşirea unor abilităţi de bază de care părinţii au nevoie pentru a influenţa pozitiv
comportamentul copiilor.
În decursul acestor întâlniri s-au discutat teme şi s-au exersat abilităţi care au vizat :
 nevoile copiilor mici ;
 dezvoltarea psiho-socială pe vârste;
 acordarea atenţiei în manieră pozitivă în vederea stimulării unui comportament
dorit;
 aprecierea (convingerea părinţilor că laudele îi pot determina pe copii săse comporte
într-un mod dorit);
 stabilirea limitelor- diferenţierea între a respinge copilul sau a respinge un
comportament;
 fixarea unor limite verbale ( NU este NU!) ;
 ignorarea unor comportamente nedorite ;
 discriminarea situaţiilor când copiii trebuie izolaţi pentru anumite comportamente;
 stabilirea situaţiilor când trebuie folosită pedeapsa sau recompensa şi pentru care
comportamente.
Modalităţile de realizare au fost variate şi s-au concretizat în:
 vizionări de filme educative ;
 dezbateri;
 jocuri şi exerciţii practic-aplicative cum ar fi “Ce îmi place/ nu-mi place la
copilul meu”, exerciţiul « fierbinte-rece », jocul « Semaforul », jocul « Scaunul
pozitiv şi scaunul negativ », etc.
IV.Evaluarea activităţii
La finalul şedintelor s-a procedat la evaluarea cunoştinţelor dodândite şi a
abilităţilor formate prin chestionare aplicate, prin jocuri de rol şi dezbateri.
Acestea au condus la concluzia că întâlnirile au fost eficiente şi bine venite,
părinţii participanţi le-au recunoscut importanţa în schimbarea comportamentului
propriu faţa de copii şi contribuţia în îmbunătăţirea atmosferei familiale în perioada
participării la cursuri.

1.AGABRIAN, Mircea -Cercetarea calitativă a socialului –Teorie, metoda şi practica , Seria

DIDACTICA, Alba Iulia, 2002
2.DAVITZ, Joel - Psihologia procesului educaţional- BALL, Samuel E. D. P., Bucureşti, 1978
3. NICOLA, Ioan - Tratat de pedagogie şcolară E.D.P., Bucureşti,1996
4. RADULIAN, Virgiliu -Lichidarea şi combaterea repetenţiei E.D.P., Bucureşti, 1978
5. *** - Dicţionar de pedagogie E.D.P., Bucureşti