Războiul de mii de ani purtat împotriva geto-dacilor

: ISTORIA ROMÂNIEI

Despre istoria daco-geto-goților, adică a străbunilor noștri, au rămas puține

izvoare scrise. Din motive oculte, scrierile au fost distruse sau ascunse.
Totuși, din referiri indirecte știm că despre Dacia și despre daci au scris
nume ilustre, fie istorici, fie împărați sau cei din anturajul lor, ceea ce
înseamnă că Dacia era un subiect demn de interes în acea vreme pentru
contemporani. Menționăm câteva nume dintr-o perioadă istorică cuprinsă
între sec.1 î.Hr și primele trei secole după Hristos: Diodor din
Sicilia (Cartea 21 din Biblioteca istorică), Dio Cassius (Istoria
romană,Cartea 67 și 68), Împăratul Augustus,Titus Livius, Dio
Chrysostomos (Getica),Criton, (medicul personal al lui Traian (Getica),
Traian ( De bello dacico), Tacit (biografia lui Traian). A doua surpriză este
că niciuna din operele autorilor citați referitoare la Dacia nu mai există! Al.
Papadopol – Calimah menționează aproape trei sute. Unele explicații
punctuale s-ar putea găsi.
Resentimente umane, să zicem. Când Domițian , de pildă , a decretat
drept crimă citirea cărților despre daci ale lui Titus Livius, ne putem gândi la
necazurile pricinuite de daci împăratului, care, după două războaie cu dacii,
a trebuit să le plătească acestora tribut.
Apărarea reputației știrbite ar fi altă explicație, în cazul
interdicției promulgate de împăratul Caracalla, privind simpla rostire a
numelui get pentru a scoate din conștiința publică faptul că și-a asasinat
propriul frate, Geta, interdicție urmată de un adevărat carnagiu soldat
cu aproape 20 de mii de victime.
Totuși, apar destule semne de întrebare. Ne-am putea folosi de câteva
exemple dintr-o multitudine de cazuri.
Pe de o parte, ridicarea unei columne, o capodoperă arhitecturală
consacrată victoriei romane asupra dacilor, care exprimă orgoliul și
satisfacția împăratului Traian, dar și un neobișnuit omagiu și o dovadă de
respect la adresa unor mari învinși, dacii, sau, mai târziu, construirea
arcului lui Constantin cu acele statui de daci simbolizând noblețea și
înțelepciunea unui neam și alte asemenea, coroborate, pe de altă parte cu
dispariția dovezilor la vârful istoriei, amploarea
interdicțiilor culminând câteva secole mai târziu cu dispoziția papei
Grigore cel Mare de ardere, pur și simplu, a cărților despre daci.
Aceasta indică, în mod paradoxal, un contrast între bunul simț public și o
evidentă acțiune politică al cărei scop nu ar fi altul decât o eventuală
eliminare a dacilor din istorie.
Probabil că atunci matricea socială, istorică și religioasă geto-dacă era atât
de puternică și transmisese atâtea elemente noii religii creștine care se
consolida încât, pur și simplu, nu puteau să capete legitimitate decât printr-
un embargo. Nu ne vom lansa în considerații legate de cine ar fi avut acest
interes de-a lungul timpului, deși tema respectivă ar merita multe
comentarii. Vom constata doar că pe la mijlcul primului mileniu după
Hristos, peisajul istoric se schimbase mult, așa încât o nouă carte de
istorie nu mai putea suferi tratamentele brutale de odinioară. Ea putea fi
omorâtă altfel, mai târziu.
În ciuda penuriei de izvoare vechi la prima mână, la ora actuală
există suficiente cărți istorice bine documentate care să ne poată oferi o
imagine coerentă și convingătoare a evenimentelor care s-au consumat pe
teritoriul locuit astăzi de români, pe o perioadă situată între secolul 7 î.Hr. și
secolul 15 d.Hr.
Din mileniul 1 a fost salvată dintre numele sonore ale istoriei vechi doar
Getica lui Iordanes, tradusă și în românește. Din Iordanes aflăm trei lucruri
extrem de importante pentru istoria noastră veche. Primul ar fi că daco-
geții i-au avut drept continuatori naturali pe aceste meleaguri pe goții cu
ambele lor ramuri, vizigoții și ostrogoții. Aceștia au jucat un rol primordial în
constituirea neamurilor și statelor europene de mai târziu. Al doilea lucru îl
constituie dovezile înregistrate istoric privind continuitatea domniei a 17
generații însumând 450 ani în spațiul dacic neocupat de romani ale
dinastiei Amalilor începând cu Gapto, sacerdotul lui Decebal, până la
Amalasunta, fiica regelui geto-got Teodoric cel Mare. Al treilea și cel mai
important lucru este că daco-geto-goții aveau o spiritualitate superioară față
de greci și de romani și că limba vorbită de ei era limba străveche
populară sau barbară care se vorbea de-a lungul și de-a latul Imperiului
Roman în raport cu limbile greacă și latină care erau limbi artificiale create
pentru uzul oficial al cabinetelor imperiale.
În ce privește spiritualitatea, aceasta era o dimensiune străveche a geto-
goților dată de credința în zamolxism, religia monoteistă, continuatoare a
cultului soarelui care, ca și creștinismul, îi îndeamnă pe adepți să creadă în
nemurirea sufletului și în viața de apoi, cu prețul unor sacrificii supreme.
Învățăturile zamolxiene sunt perfecționate pe vremea lui Burebista și
Deceneu de o manieră net superioară idolatrilor greci sau latini:
”Acesta, (Deceneu, n.n.), văzând că ei (dacii n.n.) i se supun sufletește în
toate și că au și înzestrare naturală, i-a învățat aproape toată filosofia, căci
el era maestru în această disciplină. Predându-le etica, le-a domolit
obiceiurile barbare învățându-i fizica, i-a făcut să trăiască în chip firesc
după legi proprii, pe care până acum le numesc belagine, avându-le scrise;
instruindu-i în domeniul logicii le-a dezvoltat gândirea, făcându-i să fie mai
dezvoltaţi la minte decât celelalte neamuri; arătându-le importanţa practicii
i-a îndemnat să trăiască săvârşind cele mai bune fapte, iar în domeniul
teoretic i-a făcut să cunoască cele 12 semne ale zodiacului şi contemplând
mersul planetelor să stăpânească cunoştinţele astronomice, să ştie cum şi
care sunt fazele în creştere şi descreştere ale Lunii, cu cât depășește
globul de foc al soarelui dimensiunea pământului, cu ce nume sau semne
urcă sau coboară pe cer din răsărit până în apus cele 346 de stele.”
O altă scriere, descoperită în ultimul timp, care va fi adusă în curând la
cunoștința publicului român, scrisă în sec. 4, mai timpurie decât Iordanes,
aparține lui Socrate Eclesiasticul și evocă fapte contemporane autorului,
mai exact creștinarea în masă a geto-goților și măcelul teribil între goți din
anul 368.
Evenimentele majore din istoria noului mileniu care începea sunt legate de
etapele parcurse în procesul creștinării popoarelor europene. Faptul
că aceste evenimente coincid cu dispariția ciudată a foarte multe scrieri
despre unii din actorii principali implicați în aceste evenimente cum ar fi
daco-geții. Destinul istoric al unei populații cu o spiritualitate ieșită din
comun și cu un rol istoric pe măsură nu putea să nu
stârnească curiozitatea și interesul cercetătorilor.
Așa se face că mai târziu, în jurul anului 1848, un eminent istoric italian
pasionat de trecutul acestei zone, Carlo Troya, din păcate
complet necunoscut istoricilor români, scrie o vastă istorie a Italiei de 8500
pagini din, care aproape 3500 despre strămoșii noștri,
detonând spectaculos bagajul istoric pe această temă. Dintr-o selecție
publicată anul trecut și intitulată Argumente pentru rescrierea istoriei
europene rezultă că străbunii românilor, oricât de surprinzător ar părea
sunt nici mai mult nici mai puțin precursorii civilizației și culturii europene și
că arhitectura gotică atât de celebră își află izvoarele în zona
transdanubiană. Sunt evocate fapte istorice bazate pe înscrisuri
incontestabile cum că, în migrația lor în sud-vestul european goții au pus
bazele viitoarelor state vorbitoare mai târziu de limbi romanice, Italia,
Spania, Portugalia, Franța, iar în partea de nord- est au lăsat urme de
neșters în state ca Rusia, Polonia, țările baltice, Danemarca, Suedia,
Norvegia, care state, pe la 1450 toate se numeau Dacia și că spre sfârșitul
mileniului 1, un anume Rollo, pirat dac originar din nordul danubian ar fi
poposit pe meleagurile Angliei unde s-a și stabilit de altfel printr-o
înțelegere cu regele Alfred, și care a dat naștere viitoarei dinastii normande
a Plantageneților , prin fiul său, Wilhelm I Spadă-Lungă, tată la rândul lui al
lui Richard I. Toate acestea ar părea povești extravagante sau picanterii
de-a dreptul scandaloase pentru istorici, dacă n-ar fi confirmate de un alt
istoric, englez de data aceasta, Robert Sheringham în cartea sa De
Anglorum Gentis Origine Disceptatio (508 pag.,Cambridge University,
1670) și care va fi oferită publicului român anul viitor.
Deși îi despart aproape două sute de ani iar autorii aparțin unor zone
geografice diferite, atât C.Troya, cât și R. Sheringham au abordări
similare privind istoria, limba, cultura și religia geților, probabil și datorită ,
izvoarelor istorice pe care le utilizează . Evident, nu lipsesc Herodot,
Strabon, Iordanes, Diodor Siculul, Paulus Orosius, Ammianus
Marcellinus, ș.a. în chestiuni de istorie generală, dar și Stephanus
Bysantinus, Adam din Bremen, Saxo Gramaticul, Venerabilul Beda,
legendele nordice, edda, saga ș.a. în ce privește migrația nordică a
geților.
Să ne înțelegem totuși. Carlo Troya este un mare istoric italian care
consacră o mare parte din opera lui rolului covârșitor pe care l-au avut
geții în edificarea istoriei și culturii europene, sud-vestice și nordice în timp
ce profesorul Robert Sheringham de la Universitatea din Cambridge, evocă
istoria geților ca parte componentă a istoriei Angliei, adică a patriei sale
printre ai căror străbuni sunt și geții. Iată cum , vorbind de caracteristicile
generale ale insulei britanice, autorul nu omite să menționeze: „ Însă în
război, după ajutorul divin, trebuie apreciat mai cu seamă curajul soldaților,
care nu lipsește niciodată britanicilor în luptă; într-adevăr, neamul nostru
provenit din geții cei foarte viteji sau din goți, și care imită sau mai degrabă
întrece vitejia străbunilor, atâta vreme cât Domnul îi oferă ajutor, încolo are
destulă apărare pentru protejarea patriei;”. Este un mândru și frumos
elogiu pe care profesorul englez îl aduce strămoșilor săi, care sunt saxonii,
englezii și geții.
Cât privește ajungerea geților în insula britanică părerile celor doi autori
sunt concordante. Carlo Troya subliniază rolul de focar de răspândire
getică pe care l-a avut peninsula Iutlanda, actuala Danemarca, în primele
secole după Hristos. Era supranumită țara dacului Godrun. De aici au
migrat înspre Anglia primele mari grupuri de geți. Pe aici a fost și
traseul piratului Rollo, cel venit de la Dunăre, și a cărui stabilire pe
meleagurile britanice în fruntea dacilor sau danilor, sau gutilor, a fost
consemnată prin tratatele cu regele Alfred și apoi cu Eduard Confesorul
(1044-1066) , fapt amintit și de R.Sheringham, care menționează o altă
denumire a geților, aceea de viți, dar și iuți ( din Iutlanda) și , citându-l pe
Venerabilul Beda, că ținutul lor de baștină era Insula Wight (Vectis), care
încă le mai păstrează numele, pe lângă alte locuri de pe continent oferind
și o seamă de similitudini de ordin fonetic.
Și în ce privește istoria geților părerile celor doi se aseamănă. Citez din
capitolul 9 al tratatului lui R.Sheringham:
„Am arătat că armele geților au fost victorioase în Sciția, Tracia, Dacia,
Moesia, la Istru și la Marea Neagră și am spus că ei au avut diferite nume
în acele regiuni, din pricina varietății sălașurilor; dar toți au fost numiți geți,
cu același nume, de către greci și de către latini. Însă aceștia, cu trecerea
timpului, și-au adus trupele și stindardele la ultimele hotare ale Europei, și,
fapt și mai agresiv, i-au îmblânzit și i-au domolit pe romanii cei plini de foc,
precum și Roma însăși, și cică ar fi istovit într-atât Imperiul Roman, încât
de atunci încolo a fost mai ușor de manevrat de către alte neamuri dintre
care cele mai multe, prinzând ocazia, ar fi căpătat de atunci încolo curajul
de a-și scutura îndelungata sclavie și jugul lor istovitor. Atunci, pentru
prima dată geții le-au fost cunoscuți romanilor și grecilor sub numele de
goți: însă de atunci sunt numiți de către scriitori când geți, când goți. În
legătură cu aceștia, există o concordanță absolută la autorii vechi care au
trăit în acea vreme în care s-a ținut războiul gotic;…Orosius care și-a scris
istoria în veacul împăraților Arcadius și Honorius (în care goții, sub
conducerea lui Alaric au năvălit în Italia), relatează că geții au fost de neam
gotic și sub numele de goți au devastat Imperiul Roman: Curând, spune el,
acei geți care acum se numesc goți, despre care Alexandru a declarat că
trebuie evitați, de care Pyrrhus s-a îngrozit și pe care Cezar i-a lăsat baltă,
după ce au năvălit cu toții în provinciile romane, deoarece lăcașurile lor și
toate orașele au fost abandonate și golite, și multă vreme s-au arătat
înfricoșători, speră acum prin rugăminți să obțină asocierea cu romanii prin
legământ, deși ar fi putut-o obține cu armele. Chiar Hieronim (Despre
credință,c.2,cap.4), când Ambrosius și alții bănuiesc că Gog și Magog ar fi
goți, mărturisește că aceiași Gog și Magog nu au fost niciodată numiți geți
de către autorii vechi….”
Ambii istorici sunt preocupați de descendența veche a goților din eroii
biblici Gomer și Iafet menționați în Geneză și fiecare citează din epopeile
nordice Saga, Edda sau Lagfedgatal, Carlo Troya din Are Frode ,
Saemundur, Hartknock, R.Sheringham din Saxo Gramaticul sau
Venerabilul Beda. Oricum este mai mult decât vizibilă transpunerea
zamolxianismului în zeitățile nordice Odin sau Sigge. Dacă Odin este
varianta nordică a lui Zamolxe, Sigge nu ar fi altul decât Deceneu.
Pe de altă parte, avansarea în timpurile Genezei a apariției geto-goților
lasă loc la amândoi autorii ipotezei unei migrații masive situată „ la anul
2000 după nașterea lumii”, adică în jurul anilor 3500 î.Hr. ceea ce
corespunde teoriei avansate de cercetătorii moderni, între care Marija
Gimbutas și cei de la Universitatea din Cambridge, privind marea migrație
tehnică în est, în nord-vestul Indiei, care nu exclude deloc o migrație la fel
de masivă în nordul european.
În capitolul 10 al tratatului său, R. Sheringham explică și motivația acestor
mari roiri:
„Mai departe, potrivirea obiceiurilor și asemănarea firilor argumentează
chiar o înrudire a neamului și a sângelui. Însă sciții, geții, massageții și goții
aveau aceeași fire și predispoziție, aceeași gândire și rigoare în
organizarea vieții și preocupări și dorințe asemănătoare cam în toate
privințele. Voi stărui asupra câtorva lucruri: geții și goții ieșeau în evidență
față de alte neamuri prin mulțimea nevestelor și socoteau poligamia la loc
de mare cinste. Pe lângă alții, poetul comic Menandru, el însuși get, spune
astfel despre geți:
Căci niciunul dintre ai noștri nu poate fi mulțumit cu zece neveste
Și cei mai mulți își iau unsprezece, ba chiar douăsprezece
Cine și-a luat doar patru
Sau cinci
E socotit „pe moarte ”, „nenuntit”, nefericit,holtei ,
La ai noștri.
…Odinioară era obiceiul în Dacia printr-o lege consfințită de regii acelui
pământ, când teritoriul se umplea de populație, ca cei tineri să fie siliți să
emigreze din propriile sălașuri;acest neam se înmulțea peste măsură din
acest motiv, deoarece se uneau cu multe femei, dedați fiind la desfătări în
exces. De aceea tatăl îi alunga de la sine pe toți fiii adulți în afară de unul
pe care îl lăsa în urmă ca moștenitor al cutumei sale. Această lege a rămas
neclintită pe timpurile multor regi până când regele Lothbrocus i-a urmat
tatălui său la domnie despre care s-a declarat că provenea din seminția
goților…Referitor la goți, Adam din Bremen menționa:Este pedepsit cu
pedeapsa capitală acela care va fi avut relații intime cu soția altuia sau prin
violență va fi siluit o fecioară”.
Am apelat la similitudinile de vederi ale celor doi învățați pentru a crea
un tablou al identității istorice a geto-goților. Să vedem care ar fi pe scurt
dimensiunea lingvistică.
Carlo Troya, pe urmele lui Iordanes, evocă frumusețea și
subtilitățile graiului vechi al Amalasuntei, fiica marelui rege de la Ravenna
mai ales în comparație cu sunetele guturale și dizarmonice ale germanilor
acelui timp. Amintim că această constatare era făcută când regatul
ostrogot de la Ravenna, prima construcție statală geto-gotică înființată pe
teritoriul și în interiorul marginilor Imperiului Roman. Despre limba scrisă
a aceluiași neam, atât Troya, inclusiv Iordanes,cât și R.Sheringham sunt
întru totul de acord că alfabetul promovat de episcopul Ulfilla este cu totul
remarcabil în istoria alfabetelor lumii, iar Sheringham face precizări în
legătură cu apariția caracterelor runice în biblia lui Ulfilla.
Carlo Troya face precizarea că alfabetul episcopului Ulfilla era ultimul din
cele create de la Moise încoace și comentează astfel:
Oare cine va vroi să creadă că limba gotică a lui Ulfila nu a fost răspândită
de Berismund (vezi anul 417) şi mai mult, de către oastea gotică a lui
Videmir din neamul amalilor, adusă astfel în Gallia şi în Spania? Limba
aceea, care s-a vorbit şi s-a scris în Italia de către ostrogoţi, limba din care
avem splendide monumente (şi mă refer doar la Italia), în Codex-ul
argenteus al Evangheliei ulfiliene de la Upsala, în papirusul de la Arezzo şi
mai cu seamă în cel de la Napoli, ca şi în Calendar, în Omiliile ostrogoţilor
şi în toate celelalte scrieri ulfiliene, publicate de Mai şi de Castiglioni.
Ne-am putea permite să precizăm că sunt extrem de interesante și
binevenite descifrările tăblițelor de la Sinaia. Cercetătorul makedon
Branislav Stefanoski- Al Dabija, unul dintre eminenții specialiști în această
materie precizează că alfabetul tăblițelor, scrise în timpul regilor daci
Burebista și Deceneu pentru uz sacerdotal și se referă la istoria și religia
acestora (Hyperboreii și zamolxismul, 2013), utilizează litere din alfabetul
grec arhaic din linia B cretană și că acest alfabet nu este neapărat grecesc
ci mai vechi, de origine pelasgă, pelasgii fiind străbunii tuturor popoarelor
europene.
În legătură cu limba dacă vorbită nu acasă la ea ci pe un teritoriu franco-
englez ne putem lipsi de plăcerea de a reproduce un pasaj evocat de
Carlo Troya:
„Ducele Wilhelm Spadă Lungă era atât de atras de Limba Dacică a tatălui
său, încât îşi trimise fiul la Baieux, pentru a fi educat de către Normanzi, în
idiomul Dacilor….Aşadar, Richard I învăţă Limba Dacică în Baieux şi îi
urmă tatălui său, Wilhelm I, în fruntea Ducatului din Normandia. Nu cred
însă, că Limba Dacică din Baieux semăna cu cea vorbită de Vizigoţi,
existând diferenţe între Geţii ajunşi în Europa Occidentală cu multe secole
înainte şi Daco-Geţii lui Rollo. Însă, atunci când vorbea cu Vizigoţii, discuţia
era inteligibilă, ceea ce nu se întâmpla cu Saxonii din Baieux şi cu cei
rămaşi în Germania. Idiomul Dacic al lui Rollo era necunoscut noilor săi
supuşi, Romanii din Normandia. În timp ce nici Rollo, nici Wilhelm Spadă
Lungă, nu încercară să-şi propage idiomul, Theodoric şi Amalasunta, în
Italia, au optat pentru îndoctrinarea Romanilor în limba Gotică, iar printre
aceştia se afla şi fiul lui Patrizio Cipriano. Într-o scrisoare de-a lui Cassiodor
către Senatul Roman, el spune că studiul acestei limbi plăcu cel mai mult
Amalasuntei, doctă în Latină şi Greacă şi încântată în a-şi etala bogăţia
limbajului patriei: “NATIVI SERMONIS UBERTATE GLORIATUR”.
Nu putem încheia această schiță fără să reproducem un pasaj din
Discursul despre arhitectura gotică al acestui minunat avocat pro bono al
istoriei românilor care se numește Carlo Troya:
„Astfel de erori legate de originile geţilor sau goţilor şi cele ale teutonilor
sau germanilor lui Tacit, au corupt istoria arhitecturii; aceasta este marea
confuzie făcută între cele două popoare atât de diverse, Templul Tracic al
lui Zalmoxis şi Arhitectura Gotică Transdanubiană care, în 412 au fost
transmise şi în Galiile Meridionale, de unde se difuzară apoi în toată
Europa, cu un dublu curent: unul vizigotic – în Pirinei, altul gotic – în Alpii
Scandinaviei, Canterbury şi în Normandia dacului Rollo. Totuşi, formele
Arhitecturii Gotice s-au modificat pe parcursul secolelor, dar nu şi-au
pierdut niciodată condiţia naturală transdanubiană, atât de diversă de cea
greacă şi romană. Diversele ei transformări au admis folosirea aproape
generală a ogivei, aceasta triumfând în secolele al XIV-lea şi al XV-lea
asupra arcului rotund; de aceea, nu se poate spune că era necunoscută
vizigoţilor în secolele al V-lea şi al VI-lea“ (Argumente pentru rescrierea
istoriei europene , București, 2016)
Cer scuze cititorului pentru abundența citatelor folosite. Am considerat
totuși că într-o pledoarie de o asemenea importanță privind istoria
poporului nostru proba verității este mai importantă decât stilul.
M-am referit în principal la două opere istorice consistente cu acest
subiect, necunoscute publicului sau specialiștilor, una din ele publicată
recent într-o selecție esențială, iar cealaltă în curs de publicare. Ambele
lucrări aparțin unor specialiști de primă mână in științei istorice europene și
se referă la o plajă istorică de circa două milenii până în zorii evului mediu
european
Am vrut să arăt din această prezentare comparativă că străbunii poporului
român, daco – geto- goții au cu totul altă reprezentare în mintea
cercetătorilor străini decât acasă. Pentru Carlo Troya și Robert
Sheringham aceștia au în primul rând o vechime în plan istoric care îi
așează indiscutabil în rândul întemeietorilor legitimi ai Europei, iar
contribuția lor istorică a avut un caracter continuu și s-a bazat în afara unei
vitalități ieșite din comun, pe o spiritualitate elevată, pe o limbă frumoasă
și adecvată realităților , cât și pe însușiri civilizatoare care s-au remarcat
atât acasă la ei în Valea Dunării, cât și în afară, acolo unde i-a propulsat
destinul istoric.
Din această scurtă trecere în revistă încep să apară ca plauzibile
strădaniile mai vechi și mai noi ale autorităților civile sau religioase de a
oculta istoria unui neam care, prin faptele sale pur și simplu a deranjat și
deranjează un anume establishment.
Este interesant de observat că acești mari istorici și-au scris opera când
creștinismul în Europa și în lume devenise o realitate iar constituirea
statelor europene depășise faza incipientă , acum fiind în plină
sedimentare. Totodată interesele lumii de acum erau total diferite de cele
de la începutul primului mileniu. Din păcate, acest adevăr are o valoare
specială pentru România. Valoarea și gloria străbunilor, limba,
spiritualitatea care trebuiau să constituie componentele de bază ale unei
siguranțe naționale și-au pierdut conținutul.
Românii numesc acest fenomen vicisitudini ale istoriei și le acceptă pur și
simplu în locul virtuților strămoșilor.
Opiniile despre români ale unor istorici străini prezentate în această schiță
nu se vor găsi niciodată în vreo lucrare a Academiei Române . Această
instituție a avut grijă să inventeze în locul continuității neamului pe aceste
meleaguri penibila și idioata teorie a etnogenezei poporului român undeva
prin veacul al treilea după Hristos reușind cu un brio trist fracturarea
istoriei naționale, o performanță pe care n-a atins-o nimeni în lumea
aceasta.”[1]