6.

ADULTERUL
ŞI FORMELE LUI DE COMPROMITERE A CONDIŢIEI UMANE

Termenul πορνεία indica atât prostituţia sacră, cât şi pierderea frâului şi a

condiţiei cuvenite instinctului de reproducere.
În spiritualitatea creştină, desfrâul este o violare a poruncii lui Dumnezeu
(cunoscut şi sub numele de μοιχεία, cu referire la relaţiile extraconjugale).
Termenul „incest” – se referă la desfrânare între rudenii.
Desfrâul poate deveni chiar sacrilegiu atunci când reprezintă încălcarea
votului castităţii.
În limba română, porneia este redată prin „desfrâu”, şi indică starea de
pierdere a frâului în urma plăcerii care dereglează instinctul sexual de reproducere.
Cuvântul „sex” provine din limba latină, unde înseamnă „şase”, indicând
porunca a VI-a din Decalog, prin care se interzice desfrâul (după numerotarea făcută
de romano-catolici).
Tot de la porneia s-a format în limba română şi termenul pornografie.
Desfrâului i se mai spune şi adulter, implicând pe „cel adult”.
Omul ajuns la maturitate, adică cel adult, este capabil şi responsabil în
exercitarea impulsului de reproducere sau a instinctului sexual.
Adolescenţa spre maturitate sau postadolescenţa începe cu vârsta de 18 ani.
Maturitatea durează până în momentul în care încep să apară diferite procese
de degenerescenţă, convenţional stabilită după 50 de ani.
Încă din antichitate, majoratul constituia un eveniment în viaţa omului, fiindcă
acesta intra în viaţa socială cu drepturi şi datorii civile.
Nu întâmplător legislaţia modernă nu acceptă încheierea căsătoriilor înaintea
împlinirii vârstei majoratului…
Adulterul este în primul rând un păcat fiindcă lezează voia lui Dumnezeu.
Acest păcat are toate posibilităţile să se transforme în patimă, ca deprindere
dominantă a vieţii.
El intră şi în domeniul vieţii sociale şi juridice, constituind infracţiune atunci
când, de pildă, unul dintre soţi încalcă fidelitatea conjugală, devenind motiv de
desfacere a căsătoriei.
Apoi, unele aberaţii sexuale sunt socotite delicte antisociale şi intră sub
prevederile codului penal. Astfel, nu ne va mira faptul că „delicvenţa sexuală” a intrat
în dicţionarul şi limbajul juridic.

1. Adulterul ca realitate somato-psihică

Porneia = dereglare a instinctului de reproducere poate avea urmări grave şi

asupra urmaşilor prin bolile venerice pe care le transmite şi prin consecinţele acestora
asupra eredităţii genetice.
Dacă instinctul de nutriţie (alimentar) şi cel combativ (atac-apărare) vizează
întreţinerea şi protejarea vieţii, instinctul de reproducere (sexual) are viaţa în sine şi o
transmite mai departe.
De aceea impulsul care îl susţine nu este simplu hedone, ci şi eros, indicând o
angajare integrală a sufletului omenesc ca libertate, conştiinţă şi afecţiune.
Termenul hormon derivă de la „hormao”, înseamnă „a pune în mişcare”.
Produşii secretaţi de glandele endocrine sunt vehiculaţi pe cale sanguină în tot
organismul.

1
 Odată cu pubertatea (băieţii, între 13-16 ani; fetele între 12-14 ani) debutează
şi instinctul sexual sub forma unei „revolte” hormonale, tulburări menite să schimbe
viaţa omului atât ca mentalitate, cât şi din punct de vedere al comportamentului.
Adolescenţa aduce cu sine independenţa în afirmarea sufletească faţă de o
singură persoană de sex opus. Spre deosebire de dezlănţuirea libidianală din
pubertate, afectivitatea devine sentiment al tandreţei. Adolescenţa marca apoi
maturitatea intelectuală, concretizată prin ceea ce în Europa va afirma examenul de
bacalaureat, ca examen de maturitate intelectuală. Tensiunea erotică devine acum mai
puternică la băieţi şi mai domoală la fete, care găsesc un confident în mama lor.
Maturitatea este definită prin orientarea profesională urmată de căsătorie,
pentru a stabili independenţa economică şi social-politică. Acum erosul se aşază,
vizând scopurile familiale. Instinctul sexual ajuns la maturitate şi mereu influenţat de
hormonul specific, va deveni cel mai puternic instinct.
Libidoul, numit de Freud „foame sexuală”, posedă energia specifică emoţiei
sexuale ce conduce spre afectivitate, pe fundalul unui mecanism inconştient şi
egocentric, spun psihanaliştii, specializaţi în materie.
La om însă, spre deosebire de animale, intervine în mecanismul sexualităţii şi
factorul erotic. În această situaţie şi sub această formă putem vorbi de existenţa, la
om, a psihosexualităţii erotice.
La om e vorba de psihosexualitate, şi nu numai de simpla sexualitate, ca
instinct de reproducere. Este luat în considerare şi factorul raţional, acţiunile omului
fiind deliberate, nu mecanice.
Scolasticii făceau deosebirea dintre eros concupiscentiae, ca imbold al
libidoului, care urmăreşte satisfacţia egoistă a plăcerii, şi eros benevolentiae, aflat
sub instanţa conştiinţei, a judecăţilor de valoare, care prin sublimarea libidoului
transformă instinctul egocentric în altruism, adică în acte sociale şi culturale.
La animale neexistând funcţia conştiinţei, instinctul determinat de libidou
rămâne exclusiv pe planul inconştient şi egoist al reproducerii, potrivit legilor înscrise
în natura sa. La animal, tensiunea sexuală coexistă ontologic cu declanşarea
instinctului de reproducere.
Fiziologia sexuală umană este însă specifică şi diferă de cea a animalelor.
Sexualitatea nu îndeplineşte la om numai funcţia de reproducere. Instinctul
sexual la om angajează întreaga viaţă sufletească. Nu este simpla reproducere, ci
psihosexualitate. El nu se consumă o dată cu eliminarea seminală, ci poate fi
sublimat pe plan social şi cultural. Pe plan social îl putem determina foarte bine ca
mijloc de atracţie dintre sexe în cadrul familiei, unde îndeplineşte chiar şi o
funcţie etică, ştiut fiind că gratificarea erotică din actul dragostei are însemnătatea ei.
De aici recomandarea patului nupţial comun, care, în taina nopţii, stinge atât de fericit
tensiunile inevitabile din cursul zilei.
Dragostea înseamnă dăruire reciprocă. Ea poate merge, uneori, până la jertfa
totală. Între soţi acest lucru se întâmplă mai rar. Între părinţi şi copii el se întâmplă
însă foarte des. Aceasta rămâne cea mai de seamă eroare a doctrinei lui” Freud, care
nu o sesizează.
După maturitate urmează bătrâneţea. Sexul s-a potolit şi astfel conflictele
cauzate de el au încetat. Au mai rămas numai amintirile, mai mult sau mai puţin
plăcute. Greşelile sunt chiar iertate. Cu ieşirea din meserie a încetat şi lupta
profesională şi astfel însuşi amorul propriu este mai domolit.
Referindu-se însă la caracterul de patimă a porneiei, Apostolul acceptă
prevenirea ei prin eliberarea de sub imperiul tensiunii sexuale obsedante. „Din cauza
desfrânării, să-şi aibă fiecare femeia sa, şi fiecare femeie să-şi aibă bărbatul său” (I

2
Corinteni 7, 2). Această combatere a desfrânării are ca efect imediat întărirea
comuniunii de apropiere dintre soţi, şi chiar sfinţirea reciprocă a trupurilor. „Femeia
nu este stăpână pe trupul său, ci bărbatul; asemenea nici bărbatul nu este stăpân pe
trupul său, ci femeia… pentru că bărbatul se sfinţeşte prin femeie, şi femeia prin
bărbat” (I Corinteni 7, 3-14). Privită sub aspect general uman, psihosexualitatea poate
fi corelată şi cu instinctul social, răspunzând astfel structurii sufleteşti a omului ca
persoană ce poartă în sine intenţionalitatea spre comuniune şi comunicare cu altul. De
aceea, la baza căsătoriei şi familiei, pe lângă libertate, stă iubirea sub forma prieteniei,
ca forţă de comunicare a intimităţii şi a împlinirii sufleteşti. Când se stinge iubirea
dintre soţi, este destrămată şi unitatea familială…

2. Adulterul ca patimă

Neputându-l şti şi nici determina pe omul androgin, nu putem cunoaşte nici

modul de reproducere stabilit de Dumnezeu. Acesta nu a existat în starea paradisiacă
şi nici Revelaţia divină nu ne dă nici o mărturie în acest sens. Cunoscând doar
condiţia umană căzută în păcat, s-a apreciat că încă dintru început, având mintea
întunecată de păcat, voinţa slăbită şi simţămintele pervertite, omul fascinat de
fenomenul de însămânţare şi rodire, prin neîntrerupta reîntoarcere a naturii spre viaţă,
a început să o sacralizeze, închinându-i un cult cu ritualuri, serbări, tradiţii,
interpretări simbolice etc.
Cultul sacru al fecundităţii s-a transformat într-un cult erotic ce însoţeşte
fecunditatea, a apărut tulburătoarea decadenţă a religiei, cu serbări orgiace, cu dansuri
lascive, cu mese îmbuibate şi beţii destrăbălate.
De-a lungul vremii, viaţa particulară şi publică a devenit arena declanşărilor
sexuale, pervertind conştiinţele, destrămând familiile, făcând victime morale şi fizice,
detronând capete încoronate şi schimbând chiar mersul istoriei…
Ca pervertire şi deformare a celui mai puternic instinct uman, porneia cuprinde
întreaga fiinţă a omului. El este în primul rând păcat al trupului.
„Orice alt păcat ar face omul este afară de trup, dar cel ce face desfrânare
păcătuieşte în trupul său… Iar trupul nu este pentru desfrânare, ci pentru Domnul şi
Domnul pentru trup… Nu ştiţi că trupurile voastre sunt mădulare lui Hristos? Luând
deci mădularele lui Hristos, le voi face mădularele unei desfrânate?… Sau nu ştiţi că
cel ce se alipeşte de desfrânată este un trup cu ea? Căci vor fi, zice, amândoi un
trup…sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt care este în voi?…
Preamăriţi dar pe Dumnezeu în trupul vostru care este de la Dumnezeu” (I Corinteni
6, 13-20).
Pe lângă acest aspect trupesc, definitoriu păcatului desfrâului, Mântuitorul
insistă şi asupra laturii sale spirituale: „Aţi auzit că s-a zis celor de demult: „să nu
desfrânezi”. Iar eu zic vouă că oricine caută la femeie spre a o pofti, a şi desfrânat cu
ea în inima sa” (Matei 5, 27-28).
De aici vedem că Domnul merge mai în adâncul fiinţei umane. El vizează
pofta (concupiscenţa) înscrisă în natura umană o dată cu greşeala primului om.
Mântuitorul arată că, înainte de a fi faptă, păcatul e dorinţă. El alcătuieşte inima rea a
omului, pervertită de poftele oarbe formate în zonele tenebroase ale firii.
Pentru a înţelege mai bine această deosebire a desfrâului ca păcat al faptei şi al
inimii, Sfântul Ioan Casian evocă convingătoarele cuvinte ale Sfântul Vasile cel Mare,
care mărturisea: „nici femei nu cunosc, nici feciorelnic nu sunt”. El ştia că darul
fecioriei nu se deosebeşte numai prin depărtarea cea trupească de femeie, ci şi prin
sfinţenia şi curăţia sufletului.

3
 3. Pervertirea sexuală ca patologie a condiţiei umane

Perversiunea sexuală reprezintă patologia sau anomalia instinctului de

reproducere. Cauza ei rezidă în dezechilibrul dintre funcţiile conştiinţei şi cele ale
instinctului. Este pierderea controlului asupra instinctului sexual care se prăbuşeşte în
tot felul de aberaţii. Antrenate de imaginaţia pervertită şi scăpând de sub instanţele
lucide ale conştiinţei, acestea devin atât de groteşti şi de scabroase, încât îl „aruncă”
pe om sub condiţia animalelor.
Răul intrat în fire şi adâncit în ea se transmite urmaşilor, amplificându-se în
diverse şi variate forme. Patima întunecă întru atât raţiunea, întru atât perverteşte
sentimentele şi întru atât paralizează voinţa, încât devin victimele unei situaţii pe care
conştiinţa, în luciditatea şi normalitatea ei, nu le acceptă.
În această situaţie, omul devine robul propriilor sale tendinţe nedorite, dar,
paradoxal, le promovează, fiindcă le consideră fireşti…
Termenul „masochism masculin” provine de la scriitorul Leopold von
Sacher-Masoch, iar termenul „sadism feminin” de la numele marchizului de Sade,
care le practicau.
Patologia lor constă în predilecţia pentru suferinţă. În nuvelele sale, Leopold
von Sacher-Masoch descrie bărbaţi pentru care cea mai mare plăcere era să fie bătuţi,
maltrataţi de femeia iubită. Caracterul patologic masochist constă în faptul că bărbaţii,
în loc să caute afecţiunea şi tandreţea, sunt bucuroşi şi simt plăcerea atunci când sunt
maltrataţi prin lovituri dure, până la sânge, din partea femeii. În aceste cazuri,
devenite clinice, bărbatul este un obedient fizic şi psihic, iar femeia o stăpână
absolută.
Sadismul se află la polul opus masochismului. Marchizul de Sade, aflându-se
în închisoare pentru nelegiuirile sale (homosexualitate, otrăviri etc.), scrie mai multe
romane în care stabilea legătura pe care el o considera indisolubilă între cruzime şi
plăcere. Această inversiune afectivă, ca în cazul masochismului, ia în cele din urmă
forme patologice, clinice.
Pasiofilia ca dorinţă de a suferi în dragoste este specifică bărbaţilor de natură
pasivă. A primi lovituri de bici şi de baston, sau a te autoflagela, a fi ars cu substanţe
chimice, înţepat cu ace sau expuneri la căldură şi frig excesiv, nu poate fi numită
plăcere decât numai în condiţii patologice.
Opus obedienţei masochiste este narcisismul, ca adorare a propriei imagini şi
expunerea la tot felul de scene erotice. Numele vine de la păstorul Narcis, care şi-a
îmbrăţişat propria figură pe care a văzută în apele unui râu, şi atât de mult s-a
îndrăgostit de ea, încât i-a devenit victimă.
Starea metatropică, de anormalitate a tropismului este alcătuită din tragica şi
penibila triadă a masochismului, sadismului şi fetişismului (perversiune pusă în
mişcare de simple obiecte).
Atât masochiştii, cât şi sadicii, afară de viciul erotic, sunt oameni „foarte
morali”, integraţi ireproşabil în viaţa socială, inteligenţi şi creatori de valori.148
Aspecte de moral insanity prin care porneia a imbecilizat conştiinţele lipsite
de Dumnezeu ale oamenilor:
– gerontofilia: preferinţa morbidă a tinerilor pentru bătrâni;
– zoofilia sau bestialitatea: partenerul heterosexual este un animal (când are
caracter homosexual, poartă numele de zooerastie, sau uranism bestial).
– narcisismul – este o autoîndrăgostire ca faţă de persoana de sex opus.
Aceasta se redă prin masturbaţie sau monosexualism;
– necrofilia: raporturi erotice sadice cu cadavrele;

4
 – azoofilia: ataşamentul erotic faţă de lucrurile neînsufleţite.
Porneia ca patimă nu este totdeauna o simplă pervertire a poftei sexuale şi a
instinctului de reproducere, ci merge şi mai departe, ducând la decăderea din condiţia
umană, prin destrămarea scopului ei fundamental.
Desfrâu = „patimă de ocară”, de ruşine sau de necinste (Romani 1, 24-27).
Perversiunea sexuală este un abuz (format din ab + usus) sexual, care
înseamnă o deviere de la folosinţa normală, fiind adică o anormalitate, mai precis ceea
ce este ne-bun. În concret: nebunia sexului.
În această situaţie, porneia devine patimă de ocară, adică o depravare bizară,
fiindcă este contrară firii ca funcţionalitate şi scop. Ea transformă erosul, dintr-un
sentiment nobil şi sublim, într-o dezlănţuire instinctivă oarbă, grotescă şi scabroasă…
Iubirea erotică poate să rămână şi sub instanţa lucidă a conştiinţei, spre a
antrena întreaga simţire a inimii spre sublim. E vorba de orientarea ei spre valorile
literar-artistice, imortalizate în mitologie, poezie, literatură, tragedie, muzică,
sculptură, artă, religie etc.

4. Sexualitatea forţată: prostituţia, proxenetismul şi violul

a. Prostituţia reprezintă mijlocul prin care o femeie îşi vinde cinstea,

întreţinând pentru bani sau alte interese, relaţii sexuale cu mai multe persoane. În
unele ţări este considerată infracţiune, iar în altele este legalizată.
Mass-media transmite fără ezitare, greşit, că prostituţia e cea mai veche
„meserie” din lume… Ea aducea într-adevăr venit, fiindcă instinctul sexual este de
nestăvilit şi devastator…
În vechime, desfrâul a ajuns act de cult, încât a apărut termenul de „prostituţie
sacră”. De pildă cultul zeiţei Istar (la babilonieni) consta din prostituarea preoteselor
(ierodule), iar Herodot relatează că fiecare fecioară era obligată să se prostitueze în
„dumbrava sfântă”, iar preţul obţinut intra în vistieria templului. Astfel desfrâul
devine practicat „la scenă deschisă”, fără nici un fel de ruşine, în viaţa de toate zilele.
La ora de faţă, în cadrul mentalităţii neopăgâne, se vorbeşte de prostituţie ca
de o „industrie sexuală”.

b. Proxenetismul se referă la prostituţie, aflându-se în vedere două aspecte:

1. Îndemnul sau constrângerea la prostituţie, precum şi înlesnirea practicării ei
pentru a atrage foloase materiale.
2. Recrutarea uneia sau mai multor persoane, şi traficul acestora ca şi cu o
marfă. Deşi, din punct de vedere juridic este socotit infracţiune, acest „trafic de carne
vie” este în mare măsură practicat pe scară largă, fiindcă aduce proxeneţilor,
asemenea traficanţilor de droguri, mari beneficii materiale, întrucât victimele sunt
obligate să cerşească – şi chiar să fure.
De aceea, proxenetismul este foarte greu de stăvilit pe plan mondial. Aflăm
din mass-media că numai în Marea Britanie se numără, la ora de faţă, în jur de 80.000
de victime, din nefericire, foarte multe venite din România.
Caracterul nociv al prostituţiei se exercită atât asupra persoanei umane, cât şi
a relaţiilor ei sociale.
Dacă desfrâul este subjugarea de o clipă sub imperativul orb al plăcerii,
prostituţia este falsificarea erosului. Dacă desfrâul duce la criza familială, lăsând
totuşi o portiţă deschisă de opţiune pentru viaţa de familie, prostituţia paralizează
orice funcţie socială a familiei, destrămând în totalitate relaţiile conjugale. Criza

5
familială pe care o aduce prostituţia are repercusiuni asupra vieţii sociale, pe măsură
să o debusoleze de la scopul şi menirea ei.
Nocivitatea prostituţiei şi proxenetismului este mai prăpăstioasă atunci când
victimele sunt recrutate dintre adolescenţi, sau, şi mai rău, dintre minori. Acestora,
întunecându-li-se orice orizont luminos al vieţii, sunt aruncaţi în mod degradant în
starea de sclavie, sub obsesia unor iluzii cu miros de putregai, ce poartă în sine
germenii destrămării personalităţii umane ca entitate psihosomatică. Pervertirea iubirii
autentice a persoanei umane ca fiinţă dialogală şi relaţională, face ca aceasta să
decadă în sferele animalităţii insaţiabile, lipsită de control şi de discernământ. E
desigur „performanţa” declinului sub condiţia animalică, fiindcă aceasta îşi are rostul
şi scopul firesc, bine definit. Este exacerbarea unei sub-naturi corespunzătoare
declinului din umanitate.
Pe lângă prostituţie şi proxenetism, asistăm la o pledoarie în favorul legalizării
poligamiei. În Cecenia, de pildă, este pe punctul de a se înfăptui, fiindcă se apreciază
că în Rusia sunt cu 10.000 de femei mai multe ca bărbaţii…
Atentatul la monogamia familiei duce inevitabil la pierderea sensului ei
normal.
c. O altă formă abuzivă de pervertire şi hărţuire sexuală este violul. Acesta
reprezintă o agresiune tulburătoare a sexualităţii, manifestată prin compromiterea şi
îndobitocirea totală a sentimentului de iubire. Femeia devine un obiect devorat de
instinctul orb şi imbecilizat. Este un abuz plin de tiranie şi bestialitate; o aberaţie
lipsită de finalitate. Este o explozie pasional instinctivă în detrimentul factorului
raţional de conştiinţă. Este, apoi, impulsivitate voluntară, pe de o parte; iar pe de altă
parte, o paralizie a libertăţii voinţei, un compromis total în cadrul instinctului de
conservare a vieţii şi de perpetuare a neamului omenesc.
Sub aspect juridic, violul a fost definit ca „un raport sexual cu o parteneră, prin
constrângere sau profitând de imposibilitatea de a se apăra, ori de a-şi exprima voinţa.
În unele cazuri, violul este însoţit de acte de cruzime şi se încadrează la actele sadice”.
Codul penal român în vigoare înţelege prin viol „raportul sexual cu o persoană de sex
feminin, prin constrângerea acesteia sau profitând de imposibilitatea sa de a se apăra
şi de a-şi exprima voinţa”.
Menţionăm faptul că legiuirile româneşti pedepseau cu asprime atentatele la
viol. Astfel, Pravilele lui Matei Basarab încadrează violul în categoria delictelor
sexuale, fiind aspru sancţionate: „Sila se exercită asupra fecioarei, atentatul la adresa
femeii măritate sau văduve, cât şi asupra fecioarei. Acela care va face silă vreunei
fecioare şi îi va strica fecioria să-şi piardă jumătate din averea lui, iar de va fi sărac,
să-l bată şi să-l gonească din locul lui”. Pravila bisericească a vremii era şi mai severă:
„cel ce va strica o copilă, înainte până nu va ajunge la vârsta ei pre lege, aceluia să i se
taie nasul”. „Dacă fata era logodită pedeapsa devenea şi mai mare. Când violatorul era
tatăl fecioarei, ispăşirea pedepsei se făcea prin moartea autorului” (Pravila 1359).
Codul penal Carol al II-lea – articolul 419 – specifica: cel ce „comite delictul
de viol şi se pedepseşte cu închisoare corecţională de la 2-5 ani şi interdicţie
corecţională de la 3 la 5 ani:
1. Bărbatul care prin violenţă sau ameninţare constrânge o persoană de orice
sex să aibă cu el raport sexual.
2. Bărbatul care, profitând de starea de inconştienţă a unei persoane de orice
sex sau de neputinţa acesteia de a-şi exprima voinţa ori de a se apăra, are cu ea raport
sexual, în afara căsătoriei, indiferent dacă el sau altcineva a produs această stare.

6
 În ambele cazuri, dacă victima este mai mică de 14 ani sau a rămas gravidă ori
i s-a transmis o boală venerică, pedeapsa este închisoare corecţională de la 5 la 10 ani
şi interdicţie corecţională de la 3 la 5 ani”.
Mina Minovici indică patru grupe mari de viol:
1. Violul prin reducerea la neputinţă a victimei prin forţa brutală;
2. Violul prin constrângere morală, cum ar fi ameninţarea cu o armă, care
anihilează rezistenţa victimei sub imperiul groazei;
3. Violul prin aşa-numitele abuzuri de situaţie;
4. Violul persoanelor cu stări patologice fizice şi mentale care le alterează
discernământul.
În privinţa violatorului se consideră că violul poate fi comis de un străin sau de
către o persoană „care înainte de viol s-a aflat în relaţie cu victima”. În urma unui
studiu efectuat în anii ’90 în SUA, pe un lot de 500.000 de victime, au fost identificate
următoarele tipuri de relaţie violator-victimă: Violatorul:
1. complet străin – 49%;
2. cunoscut din vedere – 7%;
3. cunoştinţă întâmplătoare – 16%;
4. cunoştinţă mai veche – 6%;
5. prieten – 6%;
6. amant – 7%;
7. rudenie – 4%;
8. nu poate preciza relaţia – 4%.
Se apreciază apoi că în SUA violul se produce mai ales asupra femeilor albe,
adolescente şi nemăritate, precum şi cele cu venituri anuale modeste.
Sub aspect moral şi juridic, violul este considerat abuz, fiindcă constituie „o
formă de agresiune care umileşte condiţia de om a femeii care este tratată de violator
ca un simplu obiect de plăcere”.
În general, cazurile de viol sunt foarte multe. În România, de pildă, în fiecare
an sunt inculpaţi pentru comiterea de agresiuni sexuale un număr de 1220 de
persoane.
În ceea ce priveşte urmările sufleteşti şi morale ale violului asupra victimei,
sunt dezastruoase. Astfel, apar „tulburări de memorie, coşmaruri, insomnii, retrăire
repetată – chiar şi în stare de veghe – a evenimentului, depresie, pierderea interesului
pentru activităţile cotidiene, familie, prieteni, autoculpabilizare, suspiciune,
iritabilitate, respingerea propriului corp, culminând chiar declinul auto-victimizării,
adică suicidul. Aceste suferinţe sufleteşti sunt de lungă durată şi necesită tratament
psihoterapeutic, atenţie şi tandreţe din partea familiei etc.”.
Medicii atrag atenţia că stările post-viol trec prin mai multe faze:
1. Teama, mărturisită sau nu, că i s-ar putea întâmpla din nou aceste lucru;
2. Pierderea temporară sau pe mai lungă durată a încrederii în oameni;
3. Furia disperată pentru ceea ce i s-a întâmplat;
4. Lipsă de implicare socială;
5. Sentimentul că o parte din ea a murit în timpul violului.