1.

Psihologie experimentala
Bibliografie obligatorie:
1. Radu, I., Miclea. M., Albu, M. Nemes, S. Moldovan, O., Szamoskozi, S. (1993)
Metodologie Psihologica si analiza datelor. Editura Sincron, Cluj Napoca.
2. Dane, F. (1990) Research methods. Brooks Company, California.

3. Solso, R. & Johnson, H. An introduction to experimental design in psychology. Harper & Row,
New York.

4. Graziano, A. & Raulin, M. Research methods a process of inquiry. Harper & Row, New York,
1993.

5. Cohen, B. (2001) Explaining Psychological Statistics. Second Edition. New York: Wiley.

6. Heiman, G., W., (2001) Understanding Research Methods and Statistics: an integrated
approach. Houghton Mifflin Company, Boston.

7. Minium, E., W. King, B., M., & Bear, G. Statistical reasoning in psychology and education. Jonh
Wley & Sons, New York, 1993.

Bibliografie opţională:
1. Jenkins, Stephen H. (2004) How Science Works, Oxford University Press

2. Maxwell, Scott E., Delanez, Harold D. (2004) Designing Experiments and Analyzing Data,
Lawrence Erlbaum

3. Abdi H. (1987). Introduction ou traitemant statistique des données expérimentale,

Grenoble:
Presses Universitaire de Grenoble.

Curs 1 Seminar 1
Metoda ştiinţifică, principiile cercetării ştiinţifice Noţiuni de filosofia ştiinţei – ştiinţă şi
pseudoştiinţă, falsificarea şi
metodologia programelor de cercetare.
Cap 1. An introduction to scientific inquiry. În Solso, R. & Johnson, H. An introduction to experimental
design in psychology. Harper & Row, New York.

Cap. 1 Curiosity, creativity and Commitment. În Graziano, A. & Raulin, M. Research methods a
process of inquiry. Harper & Row, New York, 1993.

Cap. 2 Research is a process of inquiry. În Graziano, A. & Raulin, M. Research methods a process of
inquiry. Harper & Row, New York, 1993.

Curs 2 Seminar 2
Metode de cercetare utilizate în psihologie Metode de cercetare în psihologie şi
modul de cumulare a cunoştinţelor în
psihologie.
Cap 1. Metoda experimentală în psihologie. Consideraţii introductive. În Radu, I. (si col.),
Metodologia psihologică şi analiza datelor, Ed. Sincron, 1993.

Cap. 15 Research methodology: an evolving discipine. În Graziano, A. & Raulin, M. Research methods
a process of inquiry. Harper & Row, New York, 1993.

Curs 3 Seminar 3
Observaţia ca metodă ştiinţifică Noţiuni de operaţionalizare a
conceptelor
Cap 6. Field research: Naturalistic observation and Case Study research. În Graziano, A.
& Raulin, M. Research methods a process of inquiry. Harper & Row, New York, 1993.
Curs 4 Seminar 4
Construcţia verificarea fidelităţii instrumentului de Grila de observaţie, concordanţa
observare observatorilor, coeficientul lui Cohen
Cap.1.2 Observaţia ştiinţifică. În Radu, I. (si col.), Metodologia psihologică şi analiza
datelor, Ed. Sincron, 1993.
Curs 5 Seminar 5
Experimentul noţiuni introductive Designuri experimentale – designuri
experimentale de bază, erori ale
designurilor experimentale
Cap. 2 Anatomy of experimental designs: desig strategies. În Solso, R. & Johnson, H. An
introduction to experimental design in psychology. Harper & Row, New York.

Cap. 3 Anatomy of experimental control. În Solso, R. & Johnson, H. An introduction to

experimental design in psychology. Harper & Row, New York.

Cap. 10 Controls to reduce variance through experimental design: single variable, independent
groups design. În Graziano, A. & Raulin, M. Research methods a process of inquiry. Harper & Row,
New York, 1993.

Cap. 11 Controls to reduce variance through experimental design: single variable, correlated
groups designs. În Graziano, A. & Raulin, M. Research methods a process of inquiry. Harper & Row,
New York, 1993.

Curs 6 Seminar 6
Factorii care asigură validitatea internă a datelor Controlul variabilelor, controlul
experimentale măsurătorilor, controlul selecţiei
subiecţilor şi controlul contextului
experimental
Cap 1.6 Planuri experimentale de bază. În Radu, I. (si col.), Metodologia psihologică şi
analiza datelor, Ed. Sincron, 1993.
Cap. 5 Control of subject variables. În Solso, R. & Johnson, H. An introduction to
experimental design in psychology. Harper & Row, New York.
Cap. 9 Controls to reduce threats to validity in experimental research. În Graziano, A. &
Raulin, M. Research methods a process of inquiry. Harper & Row, New York, 1993.
Curs 7 Seminar 7
Elemente de teoria probabilităţilor Evenimente aleatoare, operaţii cu
 evenimente şi probabilităţi.
Cap 12. Probability. În Minium, E., W. King, B., M., & Bear, G. Statistical reasoning in
psychology and education. Jonh Wley & Sons, New York, 1993.
Curs 8 Seminar 8
Indicatori statistici de bază Indicatorii tendinţei centrale: media,
mediana, modul; Indicatorii împrăştierii:
varianţa, abaterea standard,
amplitudinea
Cap. 3 Indici statistici de start. În Radu, I. (si col.), Metodologia psihologică şi analiza
datelor, Ed. Sincron, 1993.
Cap.5 Central tendency. În Minium, E., W. King, B., M., & Bear, G. Statistical reasoning
in psychology and education. Jonh Wley & Sons, New York, 1993.
Cap. 6 Variability. În Minium, E., W. King, B., M., & Bear, G. Statistical reasoning in
psychology and education. Jonh Wley & Sons, New York, 1993.
Cap. 3 Measures of central tendency and variability. În Cohen, B. Explaining
psychological statistics. John Willey & Sons, Inc. New York, 1989.
Curs 9 Seminar 9
Caracteristici ale distribuţiilor Indici ai variabilităţii, tendinţei centrale
şi formai. Rolul scorurilor standard în
statitiscă.
Cap. 2 Organizarea colecţiei de date. În Radu, I. (si col.), Metodologia psihologică şi
analiza datelor, Ed. Sincron, 1993.
Cap. 4 Graphic representation of frequency distrobution. În Minium, E., W. King, B., M.,
& Bear, G. Statistical reasoning in psychology and education. Jonh Wley & Sons, New York,
1993.
Cap. 2 Frequency, graphs and distributions. În Cohen, B. Explaining psychological
statistics. John Willey & Sons, Inc. New York, 1989.
Curs 10 Seminar 10
Proprietăţile distribuţiei normale Distribuţia erorilor de măsurare ca şi
distribuţie normală. Distribuţia
selecţiilor aleatoare de eşantioane ca şi
distribuţie normală.
Cap. 4 Standardised scores and normal distribution. În Cohen, B. Explaining
psychological statistics. John Willey & Sons, Inc. New York, 1989.
Cap. 7 Normal curve. În Minium, E., W. King, B., M., & Bear, G. Statistical reasoning in
psychology and education. Jonh Wley & Sons, New York, 1993.
Curs 11 Seminar 11
Distribuţia mediilor eşantioanelor Teorema limitelor centrale şi utilizarea
acesteia în statistica aplicată în
psihologie.
Cap. 13 The basis of statistical inference. În Minium, E., W. King, B., M., & Bear, G.
Statistical reasoning in psychology and education. Jonh Wley & Sons, New York, 1993.
Cap. 4 Standardised scores and normal distribution. În Cohen, B. Explaining
psychological statistics. John Willey & Sons, Inc. New York, 1989.
Curs 12 Seminar 12
Estimarea mediei populaţiei pornind de la media Intervalul de încredere, pragul de
unui eşantion aleator semnificaţie, probleme de estimare
Cap. 4.2 Probleme de estimare. În Radu, I. (si col.), Metodologia psihologică şi analiza
datelor, Ed. Sincron, 1993.
Cap. 18 Estimation of the miu (μ). În Minium, E., W. King, B., M., & Bear, G. Statistical
reasoning in psychology and education. Jonh Wley & Sons, New York, 1993.
Cap. 6 Interval estimation and the t distribution. În Cohen, B. Explaining psychological
statistics. John Willey & Sons, Inc. New York, 1989.
Curs 13 Seminar 13
Testul t pentru eşantioane independente Distribuţia diferenţelor de medii,
asumpţia omogenităţii varianţei, testarea
ipotezei nule.
Cap. 14 Testing hypothesis about single means. În Minium, E., W. King, B., M., & Bear, G.
Statistical reasoning in psychology and education. Jonh Wley & Sons, New York, 1993.
Cap. 16 Testing hypothesis about the difference between two independent samples. În
Minium, E., W. King, B., M., & Bear, G. Statistical reasoning in psychology and education.
Jonh Wley & Sons, New York, 1993.
Cap. 7 The t test for two independent sample means. În Cohen, B. Explaining psychological
statistics. John Willey & Sons, Inc. New York, 1989.
Cap. 4.3 Sarcini sau probleme de comparaţie. În Radu, I. (si col.), Metodologia psihologică şi
analiza datelor, Ed. Sincron, 1993.
Curs 14 Seminar 14
Testul t pentru eşantioane perechi Distribuţia eşantioanelor de diferenţe,
eroarea de măsurare, compararea puterii
statistice a testului t pentru eşantioane
independente cu a testului t pentru
eşantioane dependente.
Cap. 17 Testing hypothesis about the difference between two dependent means. În Minium,
E., W. King, B., M., & Bear, G. Statistical reasoning in psychology and education. Jonh Wley
& Sons, New York, 1993.
Cap. 11 Matched t test. . În Cohen, B. Explaining psychological statistics. John Willey &
Sons, Inc. New York, 1989.

2. Psihologia simularii si reglarii comportamentului

3. Introducere in psihologia sociala
4. Psihologia copilului si adolescentului
5. Statistica psihologica si prelucrarea informatizata a datelor
1. Psihologia aptitudinilor si inteligentei
2. Psihologia invatarii
3. Psihologia muncii
4. Psihologia cognitiva
5. Psihodiagnostic
6. Psihopatologie
7. Psihologie organizationala
1. Terapii experimentale
2. Tehnici proiective
3. Psihologia cuplului si a familiei
4. Consiliere vocationala
 5. Psihologie economica
6. Psihologie in transporturi
7. Psihologia sportului
8. Psihologia religiei
I. Fundamente
II. Metodologie
III. Psihologia educatiei
IV. Neuropsihologie
I. Psihologie cognitiva
II. Psihologia adultului si varstnicului
III. Defectologie si logopedie
IV. Psihologie sociala
V. Psihologie medicala
VI. Bazele evaluarii psihologice
I. Testarea psihologica
II. Psihologia creativitatii
III. Genetica comportamentului uman
IV. Psihologia comunicarii

Fundamentele psihologiei II – Mihai Golu

Reprezentarea - DEFINIŢIE ŞI CARACTERIZARE PSIHOLOGICĂ GENERALĂ

Noţiunea de reprezentare se foloseşte pentru a exprima două realităţi psihice relativ distincte - una
care ţine de produs , cealaltă care ţine de proces". Astfel, în primul caz, vom spune că reprezentarea este
imaginea sau modelul informaţional intern, actualizat, al unor obiecte, fenomene, evenimente, situaţii
etc, care au fost percepute anterior, dar care în momentul dat pot lipsi din câmpul nostru senzorial.
Aşadar, spre deosebire de percepţie, care ne furnizează informaţii numai despre obiectele şi fenomenele
reale prezente, care acţionează în momentul dat asupra analizatorilor noştri, reprezentarea ne oferă
astfel de informaţii şi în absenţa obiectului de referinţă. în cel de al doilea caz, reprezentarea este
procesul de producere şi utilizare mentală a imaginilor unor obiecte în absenţa lor.

Atât reprezentarea ca p rodus , cât şi reprezentarea ca proc e s au aceleaşi surse: memoria de lungă
durată şi imaginaţia. Memoria este cea care înmagazinează, păstrează şi reactualizează informaţia
structurată iniţial în imaginile perceptive. Astfel, încă înainte de dezvoltarea imaginaţiei, reprezentarea
devine posibilă datorită fixării mai mult sau mai puţin fidele şi durabile a conţinutului informaţional
furnizat de percepţie.

Trecerea între percepţia propriu-zisă şi reprezentarea propriu-zisă o realizează

efectele de urmăşi imaginile consecutive. Primele constau în persistenţa, un anumit

interval de timp (câteva sutimi sau zecimi de secundă), a excitaţiei, pe traseele nervoase după încetarea
acţiunii stimulilor. Durata mai mare sau mai mică a postefectului depinde atât de intensitatea stimulului
administrat, cât şi de nivelul inerţiei funcţionale a structurilor neuronale, care este o caracteristică
individual-tipologică.

De exemplu, în cadrul analizatorului vizual, remanenta excitaţiei variază între 1/16-1/200 sec. şi
ea acţionează ca factor suplimentar în facilitarea închegării într-o imagine dinamică unitară a
secvenţelor individuale statice (efectul cinematic) sau în producerea mişcării aparente.

Imaginea consecutivă este expresia efectului de urmă în planul recepţiei formelor

sau configuraţiilor. Cel mai clar, prezenţa acestei verigi psihice tranzitorii se manifestă
în sfera percepţiei vizuale.
Pentru aceasta, este suficient să ne fixăm privirea asupra unei figuri (ex., cerc alb
pe fond negru) timp de câteva zeci de secunde (20-30 sec), după care, ne-o proiectăm

* Termenul de reprezentare are o utilizare foarte largă atât în comunicarea cotidiană, cât şi în ştiinţă
- tehnică, matematica, ştiinţele cognitive şi semnifică desemnarea a ceva prin altceva, substituirea unei
mulţimi prin altă mulţime, a unui obiect printr-o imagine, schemă, simbol etc.

fie pe perete, fie pe un ecran, fie pur şi simplu închidem ochii. Vom continua să avem imaginea figurii,
dar în culoare opusă (cerc negru pe fond alb), iar dacă figura (respectiv, cercul) este în tonalitatea
roşului, imaginea ei consecutivă va apărea în culoare complementară (verde). Când imaginile
consecutive apar în culoarea originală a figurii-stimul, ele se numescpozit ive; când culoarea lor este
contrastantă cu culoarea de bază - iau denumirea denegative. Mărimea figurii date în imaginea
consecutivă este invers proporţională cu distanţa dintre observator şi suprafaţa pe care este ea
proiectată (legea lui Emmert).

O poziţie distinctă pe continuumul imageriei o ocupă imaginile eidetice, care sunt reînvieri de
scurtă durată ale percepţiei, în absenţa obiectului. Asemenea reînvieri pot avea loc în mod spontan
(apariţia în faţa ochilor a chipului unei persoane sau a unui tablou) sau ca acompaniament al unui flux
ideatic intern (ex., în cursul unei expuneri sau al efectuării unor operaţii de calcul). Aşa cum au
demonstrat cercetările lui E. Jaensch şi ale lui W. Kohler şi W. Wallach, imaginile eidetice au
intensitatea, prospeţimea şi vivacitatea unei percepţii autentice. Ele apar întotdeauna în culoarea de
bază a obiectului-stimul şi nu se supun legii lui Emmert. Frecvenţa lor este însă semnificativ mai mică
decât cea a imaginilor ime diat e (care apar după o rapidă percepţie a obiectului) şi a imaginilor
consecutive.

Reprezentările propriu-zise devin o componentă stabilă şi cu pondere deosebită a

arhitectonicii activităţii noastre mintale. In psihologia clasică (îndeosebi în cea de
factură asociaţionistă), li se atribuia chiar rolul central în viaţă şi în activitatea psihică.

Marele psiholog francez H. Taine, autor al unui impresionant tratat în 2 volume (1923), consacrat
intelectului şi activităţii mentale, acorda imaginii-reprezentare, ca substitut al senzaţiei, rolul atât
desuport al asociaţiei, cât şi de element de conjinut component al vieţii psihice interioare.

Viaţa psihică era văzută ca un „polipier de imagini de diferite tipuri şi care intră unele cu altele în
variate raporturi asociative — de asemănare, de contrast, de contiguitate etc". W. James a fost printre
primii care, în pragul sec. XX, a obiectat puternic împotriva absolutizării rolului imaginilor şi al legilor
asociaţiei. După el, conştiinţa este asemenea unui fluviu, nefiind posibilă împărţirea pe segmente pentru
a delimita şi individualiza imaginile ca da t um- un în sine.
 Gestaltismul dizolvă problema reprezentării în dinamica energetică a formelor. Tensiunea lăsată,
în câmpurile biofizice ale creierului, de percepţia unei situaţii induce o dinamică specifică a
transformărilor ulterioare de stări, la finele căreia se constituie o formă, de data aceasta detaşată de
acţiunea stimulului, susţinută din interior de anumite tendinţe, montaje (atitudini), motivaţii. De
exemplu, în cazul rezolvării problemelor, fenomenul ins ig ht - u\ u\ , descris de către W. Kohler, are la
bază tocmai transformarea gestaltului perceptiv iniţial într-un gestalt de tipreprezentaţional (pe baza
tensiunilor de urmă produse de elementele câmpului stimulator extern).

Cimpanzeii pe care a experimentat Kohler reuşeau să rezolve „problema" în faţa căreia erau puşi
nu în cursul perceperii elementelor situaţiei, ci după parcurgerea acestui proces şi retragerea din
situaţie. Datele percepţiei deveneau stimuli interni pentru continuarea unei activităţi autonome de
transformare configuraţională (imagerie), care generează un gestalt nou, în care situaţia externă este
integrată l ogic, dezvăluindu-se „instantaneu" soluţia.

C) viziune nouă asupra reprezentării o oferă psihologia cognitivă. Potrivit ipotezei cognitiviste,
avansate în 1956, de către un grup de cercetători în domeniul inteligenţei artificiale (H. Simon, N.
Chomsky, M. Minsky şi J. McCarthy), reprezentarea este parte integrantă a inteligenţei şi ea poate fi
interpretată ca proc e s are şi operare cu

simboluri.Prin simbol, în acest caz, se înţelege un element sau o mulţime de elemente

care re pre z int ă ceea ce le este pus în corespondenţă. Existenţa conştientizării relaţiei de
corespondenţă face ca, atât procesul, cât şi produsul reprezentaţional să se asocieze cu
intenţionalitatea.Inteligent este considerat acel comportament în care se realizează

reprezentarea internă a lumii externe, într-un anume fel (J. Searle, 1985, F.G. Varela, 1989). In măsura
în care reprezentarea internă a situaţiei externe este fidelă, comportamentul subiectului va fi adecvat,
toate celelalte condiţii fiind egale.

Ipoteza cognitivistă pretinde că singurul mod de a înţelege inteligenţa şi intenţionalitatea este

acela de a considera cogniţia ca a c ţ iune pe ba/ă de reprezentări, ce posedă o real itate fizică sub formă
decod simbolic, într-un creier sau într-o maşină.

Chestiunea care se ridică în acest context este; cum să corelăm ceea ce se atribuie stărilor
intenţionale sau reprezentaţionale (ex., credinţe, dorinţe, intenţii etc.) cu schimbările fizice pe care le
suportă agentul în cursul acţiunii? Cu alte cuvinte, dacă se susţine că stările intenţionale au proprietăţi
cauzale, trebuie să ni se arate nu numai cum aceste stări sunt fizic posibile, ci şi cum ele pot să
determine un comportament.

Pentru răspuns, se poate apela la noţiunea de „caicul simbolic"(symbolic

compuîation):simbolurile au o realitate deopotrivă fizicăşi semantică, iar calculul este

condiţionat de această realitate semant ică. Altfel spus, calculul este fundamental semantic sau
reprezentaţional: fără a lua în consideraţie relaţiile semantice între diferitele expresii simbolice,
noţiunea însăşi de calcul - în opoziţie cu tratamentul aleator al simbolurilor — nu are nici un sens („nu
există calcul fără reprezentări"). Un ordinator nu manipulează însă decât forma fizică a simbolurilor; el
nu are acces la valoarea lor semantică. Cu toate acestea, operaţiile sale sunt semantic adecvate, pentru
că toate distincţiile semantice necesare într-un calcul sunt exprimate de programator cu ajutorul
sintaxei limbajului utilizat. (In ordinator sintaxa reflectă sau este paralelă proiecţiei semantice).
Cognitivistul pretinde atunci că acest paralelism demonstrează realitatea fizică şi mecanică a
inteligenţei şi a intenţionalităţii (semantica).

Acceptând ca plauzibilă ipoteza cognitivistă, trebuie să precizăm că activitatea cu şi asupra

simbolurilor are o arhitectură plurinivelară, reprezentarea în sens psihologic, de care ne ocupăm aici,
constituind un nivel specific, distinct de celelalte, dar în interacţiune cu acestea.
 Constituirea imaginilor-reprezentări se realizează în parte spontan, mecanismele de engramare
fiind activate de diferite semnale din mediul intern sau extern, iar în parte, în contextul unui proces
special de învăţare (ex., reprezentările subsumate diferitelor ştiinţe - anatomie, zoologie, botanică,
geografie, geometrie etc).

In ambele cazuri, au loc prelucrări şi transformări ale imaginilor singular- situaţionale, în urma lor
obţinându-se o imagine selectivă generalizata, care va reţine însuşirile mai semnificative şi mai frecvent
întâlnite în cadrul percepţiei.

Reprezentările generate de imaginaţie se pot referi atât la obiecte reale (ex.,

reprezentări despre obiecte şi locuri pe care nu le-am perceput niciodată ca atare, dar

despre care am citit sau auzit povestindu-se), cât şi la obiecte ideale, pe care abia urmează sâ le creăm
sau care nu pot dobândi realitate sensibilă (ex.. „reprezentările personajelor sau întâmplărilor din
basme").

Formarea reprezentărilor are un caracter act iv şi sel ect iv. Chiar atunci când nu ne propunem în
mod expres reţinerea, pentru uzul ulterior, a imaginii obiectului pe care-1 percepem în momentul dat,
iar reprezentarea se constituie pe cale neintenţionată (involuntară), conţinutul său va fi activ prelucrat şi
filtrat de structurile experienţei cognitive anterioare şi de stările afectiv-motivaţionale.

După conţinutul informaţional, reprezentările generate de memorie şi derivate din percepţie se

leagă întotdeauna de obiecte reale şi au un caracter int uit iv, prin aceasta, ele se apropie de percepţie.
După mecanismele operatorii, însă, (tipul operaţiilor de prelucrare a informaţiilor şi criteriile de
selecţie-grupare), ele se îndepărtează de percepţie, apropiindu-se de gândire. Astfel, în reprezentare
operează criterii derelevanţa şi c omunal it at e, care-i conferă valenţe cognitive superioare faţă de
percepţie: centrarea pe însuşirile semnificative şi comune (repetabile). în organizarea şi sistematizarea
lor internă, reprezentările se ierarhizează pe două axe (coordonate):

calitatea semantică (epistemică) a informaţiei selectate (reprezentări înalt relevante,

care se apropie de noţiuni, reprezentări mediu relevante şi reprezentări slab relevante, care se
intersectează cu percepţiile) şi gradul de generalitate (reprezentări individuale, reprezentări particulare
sau de specie - ex., reprezentarea unui trandafir - şi reprezentări generale sau de clasă - ex.,
reprezentarea unei flori în general, cu elementele comune tuturor speciilor particulare de flori).

Din punct de vedere metodologic, este de importanţă principială relevarea reprezentării ca nivel
calitativ distinct şi ireductibil în structurarea şi realizarea subsistemului cognitiv al omului. Rolul său
trebuie abordat prin prisma raportului fenomenal, accidental-esenţial şi particular-general (universal).
Astfel, se va putea constata că reprezentarea face posibilă (pentru prima dată în linie genetică)
desprinderea omului de câmpul senzorial imediat şi dobândirea unei relative independenţe şi libertăţi de
manifestare în plan mental intern. Comparativ cu percepţia, care, aşa cum am văzut, este supusă
influenţei unor factori perturbatori situaţionali, reprezentarea, beneficiind de un mecanism operator
superior, pemiite o cunoaştere mai relevantă şi mai obiectivă, ea oferindu-ne, de regulă. însuşiri mai
importante şi mai semnificative ale lucrurilor decât percepţia. în plus, nefiind condiţionată de prezenţa
obiectelor pe care le reflectă, se înscrie într-un vast câmp asociativ, combinatorie, permiţând închegarea
şi desfăşurarea unei activităţi mentale finaliste. Prin intermediul reprezentării, putem, de pildă, să
realizăm complexe proiecte şi pat t e rn- uri comporta- mental-acţionale: ne reprezentăm, fără dificultate,
modul cum ne deplasăm de acasă la servici, un joc de volei sau de baschet, modul de confecţionare a unui
obiect etc. In această asociativitate selectiv-discursivă rezidă o altă determinaţie calitativă a
reprezentării, care o face ireductibilă la percepţie.

Formarea şi integrarea nivelului reprezentărilor nu se bazează numai pe selecţiile şi comprimările

perceptive, ci reclamă participarea unor operaţii de ordin logico- semantic. Informaţia pe care o conţin
reprezentările dobândeşte un grad mai înalt de generalitate şi de aplicabilitate (instrumentalitate) decât
informaţia furnizată de percepţii. Prin aceasta, reprezentarea se apropie mai mult de noţiune decât
percepţia. Fondul de reprezentări stă la baza structurării şi detaşării procesului gândirii. Singură, veriga
senzorială nu ar face posibilă constituirea conţinutului noţional şi a structurii operatorii a gândirii. La
rândul său, gândirea, pe măsura dezvoltării şi consolidării sale, introduce în sfera reprezentării criterii
de ordin superior, de combinare şi utilizare. Conţinutul reprezentării devine nu numai sursă, ci şi obiect
al gândirii, el fiind supus analizei, evaluării şi interpretării logico-abstracte.

în plan ontogenetic, potrivit legii stadialităţii, elaborarea nivelului repre- zentaţional al cogniţiei
presupune interiorizarea acţiunilor, a schemelor sensorio-mo- torii şi a limbajului. Aceasta este condiţia
minimală şi obligatorie a fixării schemelor fimcţionale prin care se poate produce evocarea unor imagini
cu atribute reglatorii (Piaget, 1966). Trecerea la gândirea logico-formală devine posibilă numai după qe
sunt elaborate şi bine consolidate schemele reprezentaţionale şi sistemul operaţiilor concrete. H. Wallon
a demonstrat că „imaginea sensibilă nu este singurul element constitutiv al reprezentării, ea se
desăvârşeşte în reprezentare, primind o denumire care o categoriseşte în şirul altor imagini şi îi conferă
semnificaţia sa obiectivă". In producerea reprezentării se îngemănează mecanisme sensorio-motorii cu
mecanisme verbal-logice, care le dublează pe primele, dar care nu transpar evident, ci rămân într-o formă
disimulată. într-o formă mai tranşantă, putem afirma că între limbaj şi reprezentare este o legătură
esenţială. O reprezentare care să nu poată fi constatată prin 'cuvinte, fie şi printr-un semn vorbit, prin
expresia verbală a unei intenţii nu ar putea fi fixată în conştiinţă.

Putem, aşadar, conchide că geneza reprezentării se circumscrie genezei funcţiei

de simbolizare şi comunicare. Aici este implicat, după Piaget, şi jocul simbolic, în care

un obiect oarecare şi un gest simulator înlocuiesc sau simbolizează alte obiecte şi acţiuni. Se poate
constata că aici imitaţia este amânată sau mijlocită prin schemă sau semn. Meyerson este primul care a
dezvoltat un asemenea punct de vedere, arătând că reprezentarea ca semn semistabil infirmă părerile
tradiţionale, potrivit cărora ea ar fi o simplă umbră a percepţiei.

Imaginea este un tablou şi este un semn; ca tablou, ea ilustrează şi realizează, ca

semn, ea indică şi semnifică.
Rezultă că reprezentarea are un dublu caracter: pe de o parte, este concretă, pe de
alta - semnificam (desemnează ceva).

în reprezentare, se desemnează (modelează) nu numai obiecte şi evenimente externe, ci şi ide i

sau relaţii ideative, la care se ajunge prin alte reprezentări şi procese intelectuale generative. Astfel,
reprezentarea devine şi un instrument de realizare a gândirii pe linia intuitivizării şi concretizării
conţinutului său conceptual şi a structurii sale operatorii logico-forraale.

„Se înţelege de la sine, scria J. Piaget, că la un anumit nivel de dezvoltare, se pot reprezenta
figurativ transformările, sau unele dintre ele, tot aşa de bine ca şi stările legate prin aceste transformări,
cele două aspecte ale cogniţiei - figurativ şi operativ - devenind astfel complementare" (1966, p. 135).
Aceste două aspecte ale reprezentării sunt solidare şi trec reciproc unul în celălalt: imaginile dobândesc
valoare anticipativă datorită operaţiilor. în genere, pornind de la acţiunile sensori-motorii şi până Ia