DOCUMENTAR: Universul undelor radio

Undele radio
Undele radio poartă prin aer conversaţii, muzică, imagini şi date invizibile,
câteodată chiar şi la milioane de kilometri depărtare. Se întâmplă în fiecare zi, în
mii de feluri. Chiar dacă undele radio sunt invizibile şi imposibil de detectat de
către oameni, ele au schimbat radical societatea umană. Fie că vorbim de aparatele
de radio, de telefoanele mobile, de telefoanele fără fir sau alte tehnologii wireless,
toate acestea folosesc undele radio pentru a comunica. Iată doar câteva exemple:

Emisiile de programe radio AM şi FM

 Telefoanele mobile
 Telefoanele fără fir
 Telecomenzile pentru uşa garajului
 Reţelele wireless
 Jucăriile teleghidate
 Emisiile TV
 Receiverele GPS
 Echipamentele radio pentru amatori (Ham radio)
 Comunicaţiile prin satelit
 Echipamentele radio ale poliţiei
 Ceasurile wireless pentru măsurarea activităţilor zilnice

Iar lista poate continua. Chiar şi sistemele radar sau cuptoarele cu microunde se bazează pe unde radio.
Sateliţii de comunicaţii şi navigaţie nu ar putea exista, de asemenea, fără undele radio, la fel şi aviaţia
modernă – un avion depinde de o mulţime de sisteme radio diferite. Tendinţa actuală este spre accesul wireless
la internet, bazat tot pe unde radio, mult mai convenabil pentru viitor.

Spectrul electromagnetic

În esenţa sa, tehnologia undelor radio este una foarte simplă. Cu doar câteva componente electronice care
costă mai puţin de doi dolari se pot construi emiţătoare şi receptoare de unde radio simple. Pe cât de simplă, pe
atât de revoluţionară a fost această descoperire pentru universul comunicaţiilor.
Orice sistem radio are două componente:
 Emiţătorul
 Receptorul
Emiţătorul preia un anumit mesaj sau informaţie (poate fi vocea cuiva, imagini, date digitale pentru
modem fără fir), îl codifică în unde sinusoidale şi le transmite pe undele radio.
Receptorul captează undele radio şi decodifică mesajul de pe undele sinusoidale. Şi emiţătorul, şi
receptorul folosesc antene pentru a radia şi a prinde semnalul.
1
 Spectrul de frecvenţe radio
O undă radio este o undă electromagnetică propagată de o antenă. Undele radio au frecvenţe diferite şi
prin reglarea unui receptor pe o frecvenţă anume se poate capta un anumit semnal.

Când ascultaţi un post de radio şi prezentatorul spune „Aici, Radio X – 91,5 FM” înseamnă că semnalul
radio transmis este de tip FM (modulaţie în frecvenţă), pe o frecvenţă de 91,5 megahertzi (milioane de cicluri
pe secundă). 91,5 megahertzi înseamnă că emiţătorul postului de radio oscilează cu o frecvenţă de 91 500 000
cicluri pe secundă. Toate posturile FM emit în banda de frecvenţe cuprinse între 88 megahertzi şi 108
megahertzi, bandă a spectrului radio folosită exclusiv pentru emisiile acestor staţii.
Radioul AM (modulaţie în amplitudine) are o bandă de frecvenţe cuprinsă între 535 kilohertzi şi 1700
kilohertzi (kilo=mii, deci cu o oscilaţie între 535,000 şi 1 700 000 cicluri pe secundă.)
În modulaţia în frecvenţă (FM), spre deosebire de modulaţia în amplitudine (AM), amplitudinea undei
purtătoare este menţinută constantă, dar frecvenţa ei este modificată în conformitate cu variaţiile semnalului
audio transmis.
Primul sistem viabil de comunicare radio prin FM – modulaţia în frecvenţă – a fost descris de inventatorul
american Edwin Howard Armstrong în 1936. Abia în 1960, radioul FM a luat avânt, datorită calităţii sunetului
transmis şi al costului relativ scăzut al echipamentelor pentru staţiile de radiodifuziune FM.
Modulaţia în frecvenţă (FM – unde ultrascurte) are mai multe avantaje faţă de modulaţia în
amplitudine (AM – unde medii şi lungi) utilizată ca formă alternativă de radiodifuziune. Cel mai important
dintre aceste avantaje este că un sistem FM are o mai mare independenţă faţă
de perturbarea electromagnetică şi electricitatea statică. Diverse perturbări
electrice, de exemplu cele cauzate de furtunile cu trăsnete şi de sistemele de
aprindere auto, creează semnale radio modulate în amplitudine care sunt
receptate ca zgomote (radio-paraziţi) de receptoarele AM. Un receptor FM
bine conceput nu este sensibil la astfel de perturbări atunci când este reglat la
un semnal FM suficient de puternic. De asemenea, raportul semnal/zgomot
într-un sistem FM este mult mai mare decât cel al unui sistem AM. În cele
din urmă, posturile de radio FM pot opera în benzi de foarte înaltă frecvenţă
faţă de posturile AM.

Benzi de frecvenţe radio

Radiouri AM (pe unde medii şi lungi): 535 kHz – 1,7 MHz
Radiourile pe unde scurte: 5,9 MHz – 26,1 MHz
Radiourile FM (pe unde ultrascurte: 88-108 MHz
Posturi de televiziune: 54 – 88 MHz pentru canalele 2-6;
174 – 220 MHz pentru canalele 7-13

2
 Exemple ale folosirii tehnologiei radio în viaţa de zi cu zi
Un monitor pentru bebeluşi este foarte simplu şi este un exemplu al folosirii
tehnologiei radio. Un emiţător este situat în camera copilului iar receptorul este în
camera părinţilor, care pot asculta sunetele din camera bebeluşului. În mod normal
distanţa de emisie este limitată la o distanţă de 60 m.
Şi telefonul mobil este de fapt un aparat radio, însă unul mult mai sofisticat. Un
telefon mobil are şi receptor şi emiţător. Amândouă sunt folosite simultan, unul pentru
vorbire iar celălalt pentru ascultare. De asemenea, mobilul poate folosi şi înţelege mai
multe sute de frecvenţe şi poate comuta automat frecvenţele pe care operează.

Radiourile pe unde scurte, instrumente de comunicare ce nu lasă „urme” digitale

Într-o epocă în care comunicaţiile sunt dominate de computere şi de Internet, radiourile clasice sunt
instrumentele care nu lasă „urme” digitale.

Încă din al Doilea Război Mondial, aşa-numitele „numbers stations” (radiouri pe unde scurte) transmiteau
mesaje codificate cu ajutorul antenelor radio. Aceste transmisii erau ciudate pentru ascultătorii obişnuiţi, dar
pentru cei avizaţi conţineau informaţii care au reuşit să schimbe cursul istoriei.
Cele mai simple astfel de staţii erau de fapt emiţătoare radio pe unde scurte care operau în marja 3.000-30.000
de kHz. Ele sunt localizate şi astăzi în foarte multe ţări, dar nimeni nu ştie numărul lor exact. De cele mai multe
ori ele transmit şiruri de numere intonate de o voce computerizată. Altele transmit în codul Morse sau pur şi
simplu emit diferite tipuri de zgomote.
Unele astfel de staţii au funcţionat decenii la rând şi perioada de apogeu a fost în timpul Războiului Rece.
Majoritatea şi-au încetat activitatea după căderea Zidului Berlinului. Există şi astăzi, dar scopul lor nu este făcut
public. De altfel, ele nu se conformează licenţelor de emisie, aşadar nu există registre oficiale despre acestea.
Din acest punct de vedere, pot fi considerate staţii pirat, dar nu sunt vizate de sancţiuni legale, pentru că de
obicei guvernele sunt cele care le folosesc. Mulţi jurnalişti au încercat să desluşească povestea acestor posturi,
iar concluzia la care s-a ajuns este că ele sunt dedicate operaţiunilor de spionaj. Chiar şi în era internetului şi a
telefoanelor prin satelit, se pare, acestea rămân cel mai bun instrument în acest scop.

Radioul digital sau prin satelit

Cu toţii avem posturile noastre de radio preferate salvate în maşină, pe care le schimbăm în drum spre
serviciu sau când călătorim pe distanţe scurte. Dar atunci când ne deplasăm pe distanţe mai mari cu maşina,
semnalul începe să se piardă şi să apară paraziţii. Majoritatea semnalelor radio acoperă o rază de 48-64 de
kilometri faţă de locul de unde sunt emise.
Există însă un tip de radio care permite transmisia neîntreruptă a semnalului până la o distanţă de 35.000
de kilometri. Este vorba despre radioul digital, cu emisie prin satelit. Companiile XM Satellite Radio şi Sirius
Satellite Radio au început să folosească această tehnologie încă din anii 2000, iar în 2008 au fuzionat într-o
singură companie care are acum aproape 18 milioane de abonaţi în SUA. Pentru 12,95 dolari pe lună, ei au
acces la 170 de canale de muzică şi ştiri, cu o calitate a sunetului impecabilă. Producătorii de maşini au instalat
în ultimii ani astfel de aparate la unele modele şi pe piaţă au apărut diferite receptoare portabile de radio prin
satelit. Acestea operează în bandă de până la 2.3 GHz.

3
 Cum se poate construi cel mai simplu receptor AM
În cazul unui semnal AM puternic, putem crea un radioreceptor simplu
folosind doar două componente electronice şi nişte fire. Procesul este extrem de
simplu, iată de ce avem nevoie:
O diodă (un LED) – putem cumpăra o diodă cu mai puţin de un leu de la
magazinele de electrotehnică
Două bucăţi de fir electric – avem nevoie de aproximativ 15-20 m de fir electric
O mică ţepuşă din metal înfiptă în pământ
O pereche de căşti cu impedanţă mare, de obicei funcţionează şi cu căşti
mai mici, gen mp3 player
Dacă există semnal AM destul de puternic, vom face următoarele:
Înfigem ţepuşa din metal în pământ sau căutăm ceva din metal deja înfipt.
Luăm un fir de aproximativ 3 m şi legăm un capăt de această pământare.
Ataşăm dioda de celălalt capăt al firului.
Luăm un alt fir de 3-6 m şi îl conectăm la celălalt capăt a diodei. Acest fir este antena. Agățăm firul de un
pom, dar ne asigurăm că nu atinge pământul.
Conectăm cele două fire de la cască la câte un capăt a diodei, în felul următor (sursa schiţă:
casony.blogspot.com):

Acum, dacă punem căştile la urechi, vom auzi emisia radio cea mai puternică din zonă. Acest sistem este
cel mai simplu aparat radio posibil. Nu va funcţiona dacă suntem prea departe de sediul postului de radio, dar
demonstrează principiile unui receptor foarte simplu.
Cum funcţionează: Firul electric care este antena recepţionează toate tipurile de semnale radio, dar cel
mai puternic semnal le acoperă pe cele mai slabe în acest caz. Din această cauză nu mai este nevoie de tuner
(reglaj). Deoarece eşti aproape de staţia de emisie, antena ta recepţionează şi semnale electrice puternice, atât
de puternice încât poate furniza curent şi pentru căşti. Astfel nu mai ai nevoie nici de amplificator. Dioda este
detectorul pentru semnalul AM în acest sistem. Poţi extinde puţin acest model de radio adăugând un capacitor
(condensator) şi inductor, ceea ce îţi va permite acordarea mai multor frecvenţe, deci prinderea mai multor
posturi de radio.