Romanul românesc atinge treapta maturizării depline

în perioada interbelică, după un travaliu de şase decenii,

necesar pentru configurarea speciei şi sincronizarea cu
modelele europene ale vremii. Cele două „momente”
semnificative sunt marcate simetric de începutul fiecărui
deceniu: „momentul Liviu Rebreanu” in 1920 şi 1922, cu
primele sale capodopere („Ion” şi „Pădurea spânzuraţilor”) şi
„momentul Camil Petrescu” în 1930 şi 1933 cu două
capodopere(„Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de
război”, „Patul lui Procust”).
Ambii romancieri creează capodopere ce atestă că
romanul românesc a recuperat în două decenii cele două
modele narative: romanul obiectiv şi romanul subiectiv,
romanul de creaţie şi romanul de analiză psihologică. Evoluţia
este precipitată şi spectaculoasă, pentru că modelele sunt
supuse unor metamorfoze şi interferenţe, diversificarea lor
merge în multe direcţii („Bildungsroman” şi roman al
experienţei, roamn istoric şi roman fantastic), până la formule
 Emanciparea prozei interbelice nu se va produce doar
la nivel tematic, în sensul inspiraţiei de factură citadină, ci mai
ales la nivelul viziunii - prin relativizarea, în primul rând, a
perspectivelor narative - sau prin modificarea tipului de
compoziţie, formula jurnalului, de exemplu, generând un nou
tip de literatură, literatura autenticităţii. Aşa se face că apar şi
tehnici narative adecvate, precum analiza ori introspecţia,
favorizată de monologul interior, opuse naraţiunii tradiţionale,
obiective. Un exemplu îl constituie proza lui Camil Petrescu, a
dosarelor de existenţă, prin „Patul lui Procust” în special, sau
romanele Hortensiei Papadat-Bengescu care, deşi păstrează
instanţa naratorului obiectiv, o relativizează prin prezenţa
unor personaje-reflector.
În perioada interbelică romanul ajunge un veritabil gen
care ia în stăpânire viaţa literară în toate aspectele ei:
scriitorii, publicul, dezbaterile din presa vremii. Publică
romane nu numai prozatorii(Mihail Sadoveanu, Liviu
Rebreanu, Camil Petrescu), dar şi poeţii(Ion Minulescu, Tudor
 Problemele cu care se confruntă romanul românesc în
perioada interbelică sunt multiple. Îi lipseşte tradiţia (epopeea
şi romanele cavalereşti), speciile prozei scurte se impuseseră
prin capodopere, publicul era încă în formare. Romanul
oscilează, aşadar, între căutarea unor formule proprii şi
adoptarea modelelor consacrate în literaturile cu tradiţie:
modelul balzacian,
Anul tolstoian,
1933 este anul de dostoievskian
vârf al sau modelul
proustian
romanuluiori cel gidian.
românesc, impresionant prin
numărul mare de romane apărute, din care
se disting mai multe capodopere:
•Patul lui Procust de Camil Petrescu
•Creanga de aur de Mihail Sadoveanu
•Locul unde nu s-a întâmplat nimic de
Mihail Sadoveanu
•Adela de Garabet Ibrăileanu
•Maitreyi de Mircea Eliade
•Rusoaica de Gib Mihăescu
•Cartea nunţii de George Călinescu
•Europolis de Jean Bart
•Încredinţa celor şapte sfeştnice de Victor
Papillian
•Calea Văcăreşti de I. Peltz
•Fântâna cu chipuri de N. Davidescu
•Fecior de slugă de N. D. Cocea
•Doctorul Taifun de Gala Galaction
•Oraş patriarhal de Cezar Petrescu
•Femei de Mihail Sebastian
•Golia de Ionel Teodoreanu
•Maidanul cu dragoste de G. M. Zamfirescu
 Clasificări:

I. Principalele romane interbelice se pot clasifica in funcţie de

perspectiva narativă şi de relatţa autorului cu cititorul:
- Romanul obiectiv, realist şi tradiţional :Liviu Rebreanu “Ion”,
“Pădurea spânzuraţilor”, Mihail Sadoveanu “Baltagul”,
Hortensia Papadat-Bengescu “Concert de muzică de Bach”,
George Călinescu “Enigma Otiliei”, Nicolae Manolescu
- Romanul subiectiv, realist si modern : Camil Petrescu “Ultima
noapte de dragoste, întâia noapte de război”
- Antiromanul - ignoră conceptul de artă şi tradiţia epică,
pendulează între fictiv şi non-fictiv, ignorând orice fel de
condiţii ale romanului.
II. Un alt unghi din care poate fi conturata varietatea romanului
interbelic îl constituie compoziţia epică şi construcţia subiectului:
- Romanul de analiză psihologică - una dintre direcţiile
modernismului lovinescian - Remarcabilă este varietatea
perspectivei narative, obiectivă prin naraţiunea la persoana a III a
sau subiectivă, prin naraţiunea la persoana I: "Pădurea
spânzuraţilor", "Ciuleandra" de Liviu Rebreanu, "Ultima noapte de
dragoste, întâia noapte de război", "Patul lui Procust" de Camil
Petrescu, ciclul "Hallipilor" de Hortensia Papadat-Bengescu,
"Adela" de Garabet Ibraileanu, "Ioana" de Anton Holban,
"Rusoaica" de Gib Mihaescu, "Oraşul cu salcâmi" de Mihail
Sebastian.

- Romanul experienţei - se particularizează prin caracterul de

confesiune, construcţia subiectului fiind susţinută de jurnal intim,
caiete de însemnări, scrisori, articole de ziar, care definesc
autenticitatea şi relativismul compoziţional: "Maitreyi", "Nunta in
- Romanul balzacian, de care a fost atras George Călinescu
•Romanul mitic, iniţiatic aparţine tradiţionalismului, întrucât
esenţializează mitul ca istorie sacră, părăseşte realitatea
concretă şi amplifică ficţiunea, distanţându-se de conflicte
sociale ignorând verosimilul; scriitorul posedă erudiţie
mitologică şi spirit ludic, perspectiva narativa fiind, de cele mai
multe ori, reprezentată de naraţiunea la persoana a II-a
heterodiegetică sau homodiegetică: "Baltagul", "Creanga de
aur", "Nopţile de Sânziene", "Divanul persian“ de Mihail
Sadoveanu.
* Romanul istoric valorifică evenimentele şi domnitorii care au
marcat istoria învolburată a neamului romanesc, reprezentat, în
principal, prin creaţiile lui Mihail Sadoveanu: "Zodia
Cancerului sau Vremea Ducăi-Vodă", "Fraţii Jderi", "Nunta
domnitei Ruxandra".
* Romanul avangardist, cu arie restrânsă în literatura română,
este reprezentat de scriitorul Urmuz, cu cele doua creaţii de
 Romanul tradiţional /obiectiv
Modelul narativ obiectiv este configurat de opera
unor scriitori ca Balzac, Tolstoi şi Dickens.

Autorul:
- Îşi propune să reflecte(ca o oglindă) lumea în toată
complexitatea ei;
- Creează ca un demiurg iluzia unei lumi aievea, a vieţii
obiective;
- Aspiră spre totalitate(înţeleasă nu ca o cuprindere
exhaustivă, ci ca un sens global al existenţei) în planul
conţinutului(viaţa în multitudinea ipostazelor sale) şi al
formei(instrumentează tehnicile narative cunoscute până
Opera:
- Lumea refigurată în roman respectă principiul
cauzalităţii şi al coerenţei (are o desfăşurare
logică şi cronologică);
- Materialul epic foarte bogat nu exclude
analiza psihologică, făcută însă tot din
perspectiva unei instanţe narative
supraordonate;
- Naratorul este obiectiv şi omniscient, are acces
la toate mecanismele vieţii sociale, precum şi la
intimitatea vieţii afective.
- Perspectiva narativă se defineşte prin
naraţiunea la persoana a III-a şi focalizarea
Cititorul:
- Este introdus într-un univers care îi
este sau îi devine familiar şi despre care
va fi informat(detaliul fiind preţuit
pentru că dă iluzia realului);
- Criteriul său de apreciere este chiar
intensitatea iluziei realiste;
- Se identifică mai mult cu personajul
principal şi mai puţin cu naratorul
omniscient.
 Romanul modern /subiectiv
Romanul subiectiv a fost numit şi roman de analiză,
roman proustian, roman psihologic, roman analitic
autobiografic, roman al interiorităţii. El reprezintă cea de-a
doua mare orientare a prozei interbelice. Modelul narativ
al analizei psihologice este impus pe plan european de
romanul „În căutarea timpului pierdut” scris de Marcel
Proust.

Autorul:
- Îşi propune „să absoarbă lumea” în interiorul conştiinţei,
anulându-i omogenitatea şi epicul, dar conferindu-i
dimensiuni metafizice;
- Nu mai este demiurg în lumea imaginarului, ci descoperă
limitele condiţiei umane;
Opera:
- Personajul-narator ia locul naratorului omniscient,
ceea ce potenţează drama de conştiinţă şi îi oferă
autenticitate;
- Se manifesta perspectiva relativizării, autenticităţii şi
absolutizării prin natura confesională şi naraţiunea la
persoana I, focalizarea “împreuna cu"
- Opţiunea pentru convenţiile epice (jurnalul intim,
corespondenţa privată,memoriile, autobiografiile)
favorizează analiza psihologică;
- Nu se mai respectă principiile cauzalităţii şi ale
coerenţei, cronologia este înlocuită adesea cu acronia, cu
indeterminarea în timp;
- Sunt alese evenimente din planul conştiinţei, iar din
exterior sunt preferate faptele banale, lipsite de
Cititorul:
- Are acces la intimitatea personajului-
narator, mai ales atunci când îi poate citi
jurnalul;
- Se identifică cu personajul-narator, din
perspectiva căruia descoperă şi celelalte
personaje,chiar şi lumea lor lăuntrică;
- Este obligat să reconstituie întâmplările şi
să refacă ordinea lor cronologică.
 Romanul mitic, iniţiatic,
Metaromanul, Antiromanul
Autorul:
- Îşi regăseşte condiţia de creator pe care o şi explicitează,
distanţându-se(prin ironie, în cazul antiromanului) de
actul scrisului;
- Dezvăluie mecanismele scrisului asemenea unui scamator
care îşi explică trucurile în faţa publicului(ceea ce nu e,
desigur, valabil pentru romanul iniţiatic);
- Renunţă la strategiile de creare a iluziei realiste şi la
poetica imitaţiei, în favoarea demontării acestora sau a
fanteziei;
- Abandonează intriga socială sau psihologică pentru alte
Opera
- Romanul propune o imagine a lumii care
ignoră verosimilitatea;
- Lumea configurată nu mai are corespondenţă
imediată şi directă, sunt prezentate teritorii
imaginare şi simbolice;
- Are formă hibridă, oscilează între fictiv şi
non-fictiv;
- Devine alegorie, parabolă, parodie;
- Verosimilitatea ascunde uneori un scenariu
mitic, iniţiatic, esoteric;
- Rescrie câteodată în cheie realistă creaţii
Cititorul:
- Intră într-o releaţie complexă cu opera şi
scriitorul ei;
- Are în faţă mai multe opţiuni de lectură;
- Are nevoie de erudiţie şi de o bună cunoaştere
a literaturii antice, medievale sau renascentiste,
a mitologiilor, dar şi de ingenuitate şi spirit
ludic în actul lecturii;
- Îşi construieşte o strategie a sensurilor
ipotetice, intrând în competiţie deschisă cu
autorul.
 TEORII despre roman…

Prin interviuri şi mărturisiri, prin articole şi

conferinţe, aproape toţi romancierii meditează asupra
speciei ca atare, nu doar asupra căutărilor proprii. Se
conturează clar o poetică a romanului, ce îi probează
longevitatea, deşi articole răsunătoare îi pun la îndoială
existenţa sau supravieţuirea. Titlurile unor articole par
astăzi, privind retrospectiv, exagerări sau alarme
publicistice: „Agonia unui gen literar” de N.
Davidescu(1921), „Declinul genului” de Mihail
Sebastian(1927), „De ce nu avem roman?” de Mihai
Ralea(1927).
 Eugen Lovinescu
La apariţia , în 1920, a romanului Ion de
Liviu Rebreanu, E. Lovinescu găsea
prilejul de a face un scurt bilanţ, scoţând în evidenţă
puţinele reuşite ale genului, până atunci: “Satirico-social în
Ciocoii…lui Filimon, sentimental în încercările lui
Bolintineanu, idilic şi armonios stilizat, printr-o concepţie
de viaţă şi de artă în ciclul lui Duliu Zamfirescu, eroic în
povestirile d-lui Sadoveanu, subiectiv şi psihologic în Dan
şi în mai toate încercările din ultimul timp – adevăratul
roman, realist prin metodă şi epic prin amploarea planului,
se fixează în sfârşit prin Ion al d-lui Liviu Rebreanu. Nu e
nimic, desigur, nici în această privinţă, dar în încetul
proces al literaturii române spre creaţia obiectivă este nu
E. Lovinescu întrebuinţa formula “creaţia obiectivă”
pentru a defini emanciparea romanului şi eliberarea
lui de lirism, ceea ce pentru critic înseamnă o
caracteristică a modernităţii. Dar tot E. Lovinescu
înţelegea emanciparea ca fiind exprimată şi prin
prezenţa în roman a mediului urban care substituia
lumea rurală, sau a personajului-intelesctual care
înlocuia ţăranul sadovenian. De fapt, lirismul de care
vorbea Lovinescu se raporta la ceea ce astăzi numim
instanţe narative, adică la realitatea unui narator-
auctorial care îşi făcea simţită prezenţa intervenind
„Într-o măsură oarecare, analiza psihologică se află
îndărătul tuturor creaţiilor epice. Odată însă cu
maturizarea literaturii noastre, sunt scriitori ce au
adâncit analiza până la reconstituirea întregei plase
de acţiuni şi reacţiuni sufleteşti din dosul faptelor,
adică a naraţiunii pur epice.”(Eugen Lovinescu,
Istoria literaturii române contemporane, 1928)
 George Călinescu

Programul său teoretic în materie de roman este ferm

fundamentat, în 1938, când G. Călinescu publică Enigma
Otiliei, roman de critic, în care realismul, balzacianismul şi
obiectivitatea au devenit program estetic (Nicolae
Manolescu). Teoreticianul pledează pentru realismul
clasic(romanul obiectiv de tip balzacian), dar scriitorul îşi
depăşeşte programul estetic, realizând un roman al vocaţiei
critice şi polemice, cu evidente implicaţii moderne. George
Călinescu, important critic şi prozator interbelic, ilustrează
concepţia sa critică şi teoretică despre roman,
considerându-l pe Balzac modelul esenţial. În eseul “Teoria
romanului”, el consideră că romanul trebuie să fie o scriere
 În acest sens, criticul respinge procustianismul din
romanele vremii sale (Camil Petrescu), optând pentru
formula realistă, balzaciană Totuşi, Nicolae Manolescu, în
articolul său din volumul “Arca lui Noe”, consideră că
obiectivitatea romanului “Enigma Otiliei” e paradoxală,
pentru că nu mai ilustrează, conform definiţiei, absenţa din
text a unui narator, ci dimpotrivă, intervenţia permanentă a
unui comentator savant şi expert. De aceea, s-a spus că, la
Călinescu, mijloacele literaturii interferează cu cele ale
criticii şi că toate aspectele sunt privite cu ochiul unui estet.
Romancierul însuşi mărturiseşte că vrea să creeze documente
de viaţă, asemenea lui Balzac, dar , de fapt, el face mai mult
decât atât, comentează viaţa.
G Călinescu şi-a exprimat opinia despre temele pe care ar
trebui să le aibă romanele.
„Romancierul ar trebui să ştie că temele nu trebuiesc
1. Istoria tânărului care vrea să pătrundă cu orice chip,
subordonând toate afecţiunile acestei pasiuni: ambiţiosul plat,
comun.
2. Istoria ambiţiosului idealist, în stare de toate înfrângerile
pentru glorie, putând oscila între ratare grandilocventă şi
geniul posac.
3. Istoria femeii nesatisfăcute, căzând la maturitate în
dezordinea pasiunii romantice.
4. Istoria bărbatului matur, plictisit de căsnicie, distrugându-
şi viaţa şi familia în experienţe erotice tardive.
5. Istoria bărbatului sau a femeii care, neizbutiţi ei înşişi în
viaţă, îşi revarsă energiile asupra copiilor, devenind
personagii odioase pentru alţii şi apăsătoare pentru propria lor
progenitură.
6. Romanul incapacităţii de adaptare, care nu duce la lirism,
 Camil Petrescu
Într-un articol din anul 1927, publicat în revista
Viaţa literară, intitulat De ce nu avem roman, prozatorul
care încă nu devenise el însuşi romancier, scria: “Cu eroi
care mănâncă trei săptămâni cinci măsline, care fumează
doi ani o ţigară, cu cârciuma din târguşorul de munte şi
gospodăria cu trei coteţe a dascălului din Moldova nu se
poate face roman nici măcar literatură. Literatura
presupune fireşte probleme de conştiinţă. Trebuie să ai deci
ca mediu o societate în care problemele de conştiinţă sunt
posibile.[…] Eroul de roman presupune un zbucium
interior, lealitate, convingere profundă, un simţ al
 „Romancierul e mai întâi un om omniprezent,
omniscient. Casele par pentru el fără acoperişuri, distanţele nu
există, depărtarea în vreme de asemenea nu. În timp ce pune
să-ţi vorbească un personaj, el îţi spune în acelaşi alineat unde
se găsesc şi celelalte personaje, ce fac, ce gândesc exact, ce
năzuiesc, ce răspuns plănuiesc. […] Se confundă o propunere
de realitate dedusă, cu realitatea originară.”
„Romanul acesta vechi îşi alege, după cum ştiţi, un erou
sau doi, care devin axa întregii povestiri. Tot restul e povestit
în legătură cu acest erou central, iar personajele celelalte apar
ca nişte bifurcaţii, secundare şi ele, de cale ferată desprinse de
pe linia dublă principală. De la începutul romanului lumina
povestirii se proiectează asupra unui personaj şi-l întovărăşeşte
aşa, ca un reflector deasupra capului. Lumea cealaltă nu există
decât ca să ne dea, prin conflict, personalitatea eroului.”
(Camil Petrescu- Noua structură şi opera lui
 Adept al modernismului lovinescian, Camil Petrescu
(1894-1957), este cel care, prin opera lui, fundamentează
principiul sincronismului, altfel spus, contribuie la
sincronizarea literaturii române cu literatura europeană
(europenizarea literaturii române), prin aducerea unor noi
principii estetice ca autenticitatea, substanţialitatea,
relativismul, şi prin crearea personajului intelectual lucid şi
analitic, în opoziţie evidentă cu ideile sămănătoriste ale
vremii, care promovau "o duzină de eroi plângăreţi".
Camil Petrescu propune o creaţie literară autentică,
bazată pe experienţa trăită a autorului şi reflectată în propria
conştiinţă: "Să nu descriu decât ceea ce văd, ceea ce aud,
ceea ce înregistrează simţurile mele, ceea ce gândesc eu...
Aceasta-i singura realitate pe care o pot povesti... Din mine
însumi, eu nu pot ieşi... Orice aş face eu nu pot descrie
decât propriile mele senzaţii, propriile mele imagini Eu nu
 Garabet Ibrăileanu:
În studiul „Creaţie şi analiză” (1926) G Ibrăileanu face
a altă clasificare a romanelor, introducând formulele: roman
de creţie şi roman de analiză. În termenii de astăzi, ele ar
putea corespunde romanului obiectiv, respectiv romanului
subiectiv.
 Nicolae Manolescu
În Arca lui Noe, cu privire la tipologii,
Nicolae Manolescu numeşte romanul doric, iar pe cel
subiectiv ionic, dar descoperă un al treilea tip de roman, cel
corintic, concretizat prin amestecul de formule. În acelaşi
timp, autorul face şi interesante observaţii cu privire la
naşterea şi evoluţia acestor modele epice ale speciei, în raport
cu societatea umană. Doricul înfăţişează o vârstă a iluziilor şi
a inocenţei genului. Lumea romanului doric este omogenă,
coerentă şi plină de sens. Exprimă mentalitatea burgheziei în
ascensiune. Energie, întrepiditate, exces. Eroi virili.
Sociabilitate pozitivă şi triumfătoare. Miturile luptei, vigorii şi
cuceririi. Valoare dominantă: economicul. Sexualitatea ca
luare în posesie, acaparatoarea, ofensivă, masculină. Tragedii
 Narator supraindividual. Magia artei, trompe l'oeil,
iluzionism, creaţie. Formă închisă, teleologică. Tirania
semnificaţiei. Construcţia: modelul lumii răsturnat. Psihologia
crizei şi a excepţiei. Preponderenţa moralului asupra
psihologicului: subiectul se pierde în obiect. Eroul ca obiect.
Caracterologie, tipicitate. Epic, logic, continuitate. Frescă,
cronică, istorie.
Ionicul înfăţişează o vârstă a conştiinţei de sine. Lumea
romanului ionic rămâne plină de sens, dar îşi pierde
omogenitatea. Exprimă mentalitatea unei burghezii stabilizate
şi aristocratizate. Lipsă de spirit întreprinzător, atonie,
individualism. Spirit de fineţe, discernământ. Socialitate
refuzată, pusă la îndoială. Valorile dominate sunt de ordin
personal. Subiectivitate şi fragmen-tarism. Autenticitate,
interioritate, intimitate. Sexualitatea ca frustrare, neputinţă,
idealism, defensivă. Dramele personale nici nu modifică, nici
 Viziunea ionică este relativistă. Simţirea este superioară
vieţii şi adesea reflecţiei. Psihologism. Eroul ca subiect.
Narator-personaj. Intermediarul. "Reflectorii". Jurnalul,
confesia, biograficul. Autoscopie. Formă deschisă, ignorarea
scopului. Trucarea construcţiei: asimilarea formei romaneşti
cu forma sentimentului. Liric, evoluţie paradoxală,
discontinuitate.
Corinticul înfăţişează o vârstă a ironiei. Lumea
romanului corintic este neomogenă, incoerentă, vidă. Exprimă
o mentalitate derutată sau abuzivă,fără discernământ,
autoritară sau opresivă. Mimarea sau parodia tuturor
atitudinilor active. Valorile dominante sunt de ordin politic.
Reflecţia este superioară şi vieţii şi simţirii. Miturile
inutilităţii, jocului, absurdului. Metafizicul ironic. Sexualitatea
politizată, deturnată, dominatoare. Transcendenţa goală:
naratorul supraindividual. Viziunea corintică este ironică:
TEMA Tema romanului o constituie patima pentru pământ
a unui tânăr ţăran şi consecinţele ei tragice.

STRUCTURĂ Caracterizată prin simetrie, romanul este

alcătuit din două părţi: „Glasul pământului" şi
„Glasul iubirii". Cele două titluri ilustrează conflictul
interior tragic. Cele două părţi cuprind şase, respectiv şapte
capitole cu titluri-sinteză: Iubirea", „Ruşinea",
„Copilul",”Ştreangul", „Blestemul". Primul capitol este
intitulat „Începutul", iar ultimul „Sfârşitul". Acţiunea
începe şi se încheie în câte o zi de duminică, prin câte o
scenă a horei.

DISCURSUL NARATIV Acţiune amplă, desfăşurată pe

două planuri narative (care se întretaie): Destinul lui Ion,
integrat în viaţa comunităţii de ţărani din satul Pripas.
VIZIUNEA NARATIVĂ Romanul „Ion” de Liviu
Rebreanu, este un roman monumental, având o viziune
obiectivă, nonfocalizată („din spate”). Naratorul (distinct
de personaj) este omniscient şi omnipotent, trasând aşa
cum doreşte destinul personajelor. Naraţiunea este la
persoana a III-a.

STILUL - e neutru, impersonal, anticalofil, e prezent si

stilul indirect liber, limbajul e regional

PERSONAJELE:
PERSONAJELE Modalităţi de caracterizare:
- caracterizare directă: portretul făcut de narator şi de alte
perso­naje; autocaracterizarea;
- caracterizare indirectă: prin propriile acţiuni, simţiri şi
gânduri; prin comentariul naratorial; prin mediul în care
1. Ion - personaj eponim, complex, dominat de cele două
„glasuri"; personaj realist;
- iubirea mitologică pentru pământ;
nepăsarea în faţa suferinţei Anei, brutalitatea, vi­clenia
procedurală, minciuna; voinţa imensă;
existenţă tragică prin încălcarea ordinei rituale a vieţii.
2. Ana - personaj secundar prins în jocul fatalităţii.
- harnică, blândă, răbdătoare, trăind drama căsniciei
bazate pe interes;
- cuvintele: „Norocul meu" îşi schimbă sensul, până la
inversarea lui;
- dominată de chemarea neantului, până când se spân­
zură;
- Ana şi Florica sunt personaje complementare, legate
prin drama pe care o parcurge Ion.
TEMĂ:
TEMĂ Dragostea şi războiul ca experienţe ale căutătoru­lui
de absolut

STRUCTURĂ:
STRUCTURĂ Romanul este alcătuit din două „cărţi":
Fiecare „carte" cuprinde mai multe capitole (şase,
respectiv şapte), cu titluri semnificative.
a) Cartea I: În vara lui 1916, tânărul sublocotenent
Ştefan Gheorghidiu se afla, în concentrare, la Piatra Craiului.
O discuţie despre infidelitate îi declanşează amintiri amare.
Tânărul se căsătorise, cu doi ani şi jumătate în urmă, cu Ela -
colegă de universitate. O moştenire lăsată de un unchi bogat
schimbă viaţa cuplului. Existenţa mondenă, a soţilor cuprinde
mai multe momente, printre care o excursie la Odobeşti.
Comportarea, Elei naşte gelozia şi suferinţa lui Ştefan
Gheorghidiu. Căsnicia celor doi continuă, cu despărţiri şi îm­
b) Cartea a II-a - În noaptea de 14 august, armata română
străpunge graniţa cu Austro-Ungaria. Înaintarea în
Transilvania se face cu preţul unor mari jertfe. În drum spre
Sibiu, regimentul lui Gheorghidiu este decimat (capitolul
„Ne-a acoperit pământul lui Dumnezeu").. Suferinţa
colectiva îl face pe Ştefan Gheorghidiu să-şi uite
frământările legate de Ela. Fiind rănit, tânărul este spitalizat
în apropiere de Bucureşti. La ieşire, trece prin capitală,
hotărând divorţul.

DISCURSUL NARATIV:
NARATIV Există două planuri narative:
- unul exterior (cuprinzând povestirea unor întâmplări
trăite);
- unul interior (alcătuit din analiza profundă şi lucidă a unor
sentimente: gelozia, incertitudinea chinuitoare, durerea unor
revelaţii, dezamăgirea, inadaptarea).
VIZIUNEA NARATIVĂ in romanul... naratorul este
personaj şi povesteşte la pers I, folosind viziunea „împreună
cu”

STILUL LUIC AMIL PETRESCU

Se caracterizează prin claritate, sobrietate, frază scurtă şi
nervoasă, este analitic şi intelectualizat. Stilul este
anticalofil, iar autorul consideră că într-o operă literară
relatarea subiectului trebuie să fie precisă şi concisă, "ca într-
un proces verbal"

PERSONAJELE; Modalităţi de caracterizare:

- caracterizare directă: portretul făcut de narator şi de alte
perso­naje; autocaracterizarea;
- caracterizare indirectă: prin propriile acţiuni, simţiri şi
gânduri; prin comentariul naratorial; prin mediul în care
Ştefan Gheorghidiu - protagonist inclus într-o tipologie a
inteligenţei.
Căutător al absolutului, intelectual de elită trăind
într-o lume de analfabeţi.
Reflexiv, orgolios, gelos, naiv, pasional,
hipersensibil.
Inadaptat de grad superior.
Personaj-proiecţie a autorului.
Narator necreditabil.

Ela - frumoasă, cochetă, visătoare, generoasă, sensi­bilă (la

început).
Superficială, vulgară, iubitoare de lux,, adulteră,
mincinoasă (după primirea moştenirii).
Ela este văzută numai prin prisma bărbatului