CAP 1.

CONCEPTUL DE EVAZIUNE FISCALĂ

1.1. CONCEPTUL DE EVAZIUNE ŞI FRAUDĂ FISCALĂ.

Evaziunea şi frauda fiscală exista încă de la apariţia statului şi au fost strâns legate de evoluţia acestuia, dar
s-au manifestat ca atare doar în epoca modernă o dată cu stabilirea obligaţiilor fiscale necesare acoperirii
cheltuielilor tot mai mari ale statului. O dată cu apariţia statului modern au apărut cheltuieli sporite,
necesare menţinerii funcţiunilor statului, dublate de protecţia si asistenţa socială acordate de stat
persoanelor cu venituri modeste, aflate în nevoie.

Astfel, se poate spune că evaziunea fiscală a apărut ca o reacţie firească la presiunea fiscală exercitată de
către stat prin impozitele, taxele si contribuţiile instituite. Conceptul de evaziune pleacă de la ideea că
oamenii încearcă să ocolească impozitele, mai ales atunci când povara fiscală este greu de suportat.

Legea anterioară privind combaterea evaziunii fiscale în România defineşte, la art. 1, evaziunea fiscală ca
,,sustragerea prin orice mijloace de la impunere sau plata impozitelor, taxelor, contribuţiilor şi altor sume
datorate bugetului de stat, bugetelor locale, bugetului asigurărilor sociale de stat şi bugetelor fondurilor
speciale de către persoanele fizice şi persoanele juridice române sau străine, denumite în cuprinsul legii
contribuabili”.

După unii autori „evaziunea fiscală se poate defini ca fiind totalitatea procedeelor ilicite cu ajutorul cărora
cei interesaţi sustrag în totalitate sau în parte materia lor impozabilă obligaţiilor stabilite prin legile fiscale”.
Precizări adiţionale detaliază că „evaziunea fiscală constă în sustragerea contribuabililor de la plata
obligaţiilor fiscale ce le revin, în mod parţial sau total utilizând lacunele legislative sau recurgând la manevre
ingenioase în scopul ascunderii materiei impozabile”6 .În lumea modernă, evaziunea fiscală a devenit un
fenomen, iar în multe ţări un flagel, care macină economia, o roade de la rădăcini, o sufocă nedându-i nici o
speranţă.(Bîrle, 2003). Procesul evazionist în sine este cât se poate de complex în cadrul fenomenelor
economico-sociale. Statele moderne, şi nu numai, se confruntă cu consecinţele nedorite, ale existenţei şi
dezvoltării în timp şi spaţiu a evaziunii fiscale.

După anul 1989, trecerea la o economie concurenţială a determinat regândirea şi reaşezarea întregului
sistem de venituri ale statului, ceea ce, în final, a dus la adoptarea de norme juridice specifice de prevenire
şi combatere a fenomenelor de evaziune fiscală, iniţial prin Legea nr.82/1991 a contabilitătii, apoi prin Legea
nr. 87/1994 privind combaterea evaziunii fiscale. Această lege a fost în activitate până în anul 2005 când a
fost abrogată prin Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea si combaterea evaziunii fiscale.

Este evident faptul că o lege de combatere a evaziunii fiscale, stabilă şi cât mai concisă, cu o expunere fără
echivoc a prevederilor sale, poate constitui un atu deloc de neglijat în lupta contra evaziunii fiscale. Timp de
10 ani (respectiv perioada 1994-2005), Legea nr. 87/1994 a reprezentat pilonul legislativ central în acest
sens. Prin prisma definirii conceptuale a unor termeni specifici din domeniu, cât şi prin prisma creşterii
sferei de cuprindere a faptelor incriminate, în mod expres ca şi fapte de evaziune fiscală sau asimilate
acestora, se poate aprecia că Legea nr. 241/2005 reprezintă un pas înainte, realizând şi o concordanţă cu
prevedrile aquisului comunitar în domeniul prevenirii, depistării şi sancţionării faptelor de fraudă financiar-
fiscală.

Cu privire la elementele de noutate aduse, trebuie precizat că Legea nr. 241/2005 constituie o lege specială,
prin care sunt prevăzute şi sancţionate încălcări ale legii care constituie infracţiuni de natură economică de
tipul evaziunii fiscale sau asimilate acestora. Spre deosebire de Legea nr 87/1994 republicată, care conţinea
1
inclusiv o componentă contravenţională, Legea 241/2005 reglementează numai abaterile de natură
infracţională, inclusiv infracţiuni noi, care au fost incluse in Noul Codul Penal. În aceste condiţii, aplicarea
sancţiunilor prevăzute în cuprinsul acesteia reprezintă atributul exclusiv al organelor de urmărire penală,
organele de control financiar-fiscal având însă obligaţia de a înştiinţa organele de urmărire penală în toate
cazurile când constată producerea unor fapte care pot întruni elementele constituitive ale infracţiunilor
prevăzute de Legea 241/2005, cat si de Noul Cod Penal.

Astfel se stabileşte o ierarhizare a sancţiunilor aplicate, în funcţie de gravitatea faptei şi de valoarea

prejudiciului produs bugetului general consolidat, ca urmare a practicilor evazioniste. Dacă în cursul
urmăririi penale sau al judecăţii, până la primul termen de judecată, suspectul acoperă integral prejudiciul
cauzat, limitele pedepsei prevăzute de lege pentru fapta săvârşită se reduc la jumătate;

Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de peste 50 000 Euro, dar nu mai mult de 100
000 Euro (în echivalentul monedei naţionale), se poate aplica sancţiunea cu amendă penală;

Dacă prejudiciul cauzat şi recuperat în aceleaşi condiţii este de până la 50 000 Euro, se aplică o sancţiune
administrativă, care se înregistrează însa în cazierul judiciar.

Conform reglementărilor de mai sus, se constată că acestea se focuseaza pe recuperarea prejudiciilor

produse şi în mod colateral pe aplicarea sancţiunilor privative de libertate.

În afara oricărui dubiu, actuala lege cadru de prevenire şi combatere a evaziunii fiscale, respectiv Legea nr.
241/2005 reprezintă un pas înainte şi pune bazele creşterii eficienţei în lupta contra evaziunii fiscale.

Cunoaşterea evaziunii fiscale, a modului de manifestare şi în mod deosebit a zonelor de acţiune, constituie o
preocupare de bază a sistemelor fiscale moderne, este un deziderat al economiştilor specializaţi în finanţele
statului. Motivaţiile legate de această preocupare sunt multiple, fiind în legătură atât cu realizarea
veniturilor bugetare, dar având şi conotaţii de ordin social8:-neîncasarea unor importante surse bugetare,
respectiv nerealizarea unor venituri ale bugetului consolidat al statului.

-creşterea gradului de indisciplină fiscală şi a altor categorii de plătitori

-dacă amploarea evaziunii fiscale depăşeşte anumite limite poate bulversa circulaţia monetară, sistemul de
credite, inflaţia

-banii obtinuţi prin evaziune fiscală duc la posibilitatea practicării dumping-ului, cu implicaţii directe în
stabilirea corectă a unor preţuri din economie

-prin evaziune fiscală sunt asigurate fondurile pentru susţinerea corupţiei pe un palier larg , inclusiv corupţia
din sfera politicului

-conduce la apariţia unor forme şi procedee multiple de spălare a banilor

-se crează premisele de existenţă şi dezvoltare a crimei organizate

-conduce la crearea unor sfere de influenţă în diferite medii

-se pot crea sfere artificiale de monopol

2
De regulă cunoaşterea fenomenului de evazinue fiscală se realizează mai anevoios şi numai ex-post, chiar
dacă efectele produse în cadrul sistemului sunt în derulare sau urmează a se manifesta într-un timp viitor.
Anticiparea modului şi locului de acţiune a factorilor care determină fluctuaţia evaziunii fiscale, de la un
sector de activitate la altul, de la o zonă geografică la alta, constituie o preocupare de seama pentru
conducerile statelor moderne.

CAP 2. FORME, METODE SI TEHNICI DE EVAZIUNE FISCALǍ

2.1. FORMELE EVAZIUNII FISCALE

Evaziunea fiscală rămâne o noţiune controversată atunci când analizăm formele pe care le îmbracă şi
împrejurările în care apare sustragerea. Din acest punct de vedere avem: evaziune fiscală la adăpostul legii
sau evaziunea fiscală licită şi evaziunea ilicită sau frauduloasă.

Pentru a evidenţia o frontieră simbolică între evaziunea fiscală licită şi cea ilicită, doctrinele economice au
evidenţiat trei criterii: motivaţia fiscală a contribuabililor, utilizarea forţată a legislaţiei fiscale, profitul
scontat şi obţinut din acţiunea respectivă9.

Evaziunea fiscală licită sau la adăpostul legii este aceea care permite sustragerea de la o parte din materia
impozabilă, fără ca această conduită să fie considerată ca o vătămare a legii. În acest caz prin utilizarea abilă
a posibilităţilor oferite de lege există posibilitatea de a plăti un impozit mai mic, iar o rearanjare legală a
unei afaceri dă posibilitatea minimizării obligaţiei fiscale sau a excesului de impozitare prin utilizarea
alternativelor acceptabile, reale. Mai simplu spus, în cazul evaziunii fiscale la adăpostul legii sau a evaziunii
fiscale tolerate, contribuabilul reuşeşte să plătească un impozit mai mic fără a încălca prevederile legii
fiscale prin a profita chiar de unele lacune ale ei.

Evaziunea fiscală legală sau evaziunea fiscală tolerată, permite contribuabilului abil dar onest să plătească
un impozit mai mic, fără a încălca legile fiscale ci, dimpotrivă, interpretându-le în sens favorabil sau
profitând de prevederile lor. Acest fapt îl îndeamnă pe profesorul I.Talpoş să afirme că aşa numita „evaziune
fiscală legală” nu există, ci în realitate este vorba, de a uza de prevederile legii pentru uşurarea sarcinii
fiscale suportate de contribuabili. În acest sens, ansamblul posibilităţilor oferite de cadrul legal pentru
uşurarea sarcinii fiscale trebuie reţinut sub denumirea de „facilitate fiscală potenţială”, iar diminuarea
efectivă a sarcinii fiscale, ca urmare a comportamentului adecvat al contribuabililor, poate fi numită
„facilitate fiscală împlinită sau efectivă”10

Privind din altă perspectivă, se ştie că evaziunea fiscală legală este şi o consecinţă a acordării de facilităţi
fiscale, iar practica a demonstrat că acordarea de facilităţi fiscale a generat şi mai generează încă numeroase
şi grave consecinţe negative pe plan economic şi social. În România, din 1990 şi până în prezent s-a practicat
o „politică fiscală discriminatorie”, în acordarea facilităţilor fiscale: numeroase şi deosebit de mari facilităţi
fiscale s-au acordat numai contribuabililor persoane juridice, nu şi contribuabililor persoane fizice. Efectiv
România ajunsese, în perioada 1999-2000, un adevărat paradis al evaziunii fiscale legale; singura condiţie
care trebuia îndeplinită, pentru a beneficia de acest statut, era de a cunoaşte şi valorifica din plin
neajunsurile pe care le conţinea legislaţia fiscală şi facilităţile fiscale acordate de aceasta, care, în cele mai
multe cazuri, au fost concepute predilect, pe „beneficiari”, „cu dedicaţie”. De asemenea este inexplicabil
faptul că în condiţiile acordării unui număr atât de mare de facilităţi fiscale nu s-a reuşit nici atragerea de

3
capital străin şi nici stimularea dezvoltării activităţii economice prin forţe proprii şi nici chiar stoparea
declinului economic ce a avut loc de la an la an, în perioada 1990-2000.11

Evaziunea fiscală frauduloasă sau frauda fiscală se săvârşeşte prin încălcarea flagrantă a legii şi reprezintă „
o violare directă şi voluntară a legii fiscale” şi tocmai de aceea ea „ presupune, dincolo de o violare a
spiritului legii şi a intenţiei legiuitorului, o infracţiune directă şi deliberată a regulilor impuse pentru
stabilirea şi plata impozitului.

Prin evaziune fiscală se înţelege acţiunea contribuabilului de a încălca prescripţia legală, cu scopul de a se
sustrage de la plata impozitelor, taxelor şi contribuţiilor cuvenite statului prin disimularea obiectului
impozabil, subevaluarea cuantumului materiei impozabile sau folosirea altor căi de sustragere de la plata
impozitului datorat.

Delictul fraudei fiscale prezintă trei elemente constitutiv12:

-elementul legal, condamnarea fraudei putându-se face doar pe baza unei prevederi legale
corespunzătoare;

-elementul material, presupune delimitarea tentativei la fraudă (care este şi ea pedepsită) de frauda
consumată, realizată prin omisiunea declarării sau prin ascunderea materiei impozabile;

-elementul intenţional, presupune, la rându-i, că cel în cauză era conştient că încalcă legea, acţionând în
cunoştinţă de cauză şi cu rea credinţă, în intenţia de a înşela fiscul.

Tipologia fraudelor fiscale, este foarte diversificată, iar în funcţie de criteriile de clasificare există tipuri
multiple de fraudă.

Folosind drept criteriu mobilul fraudei avem:

-frauda ocazională, săvârşită din neglijenţă şi sancţionată adesea doar administrativ;

-frauda manifestă, la care intenţia frauduloasă este evidentă, iar sancţiunea este penală.

Din punct de vedere juridic clasificarea fraudei fiscale se face în funcţie de existenţa sau lipsa mijloacelor
frauduloase pentru comiterea fraudei. Putem astfel delimita:

-frauda simplă sau reaua credinţă, frecvent întâlnită, fiind orice acţiune sau omisiune comisă cu rea credinţă
pentru sustragerea de la impozitare, făptuitorul suportând doar sancţiuni fiscale;

-frauda complexă sau voinţa frauduloasă, ce este sancţionată penal.

În frauda complexă din România sunt incluse următoarele fapte (Hoanţă, 2000):

-neînregistrarea unor activităţi aducătoare de venituri, pentru care legea prevede obligaţia înregistrării;

-nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului sau a sursei impozabile sau taxabile sau
efectuarea altor operaţiuni în acest scop;

-organizarea sau conducerea de evidenţe contabile duble ori alterarea memoriilor aparatelor de taxat, de
marcaj sau a altor mijloace de stocare a datelor în scopul diminuării veniturilor supuse impozitării (ca şi
distrugerea actelor contabile);

4
-declararea fictivă privind sediul unei firme sau schimbarea acestuia în scopul sustragerii de la controlul
fiscal.
2.2. METODE DE EVAZIUNE FISCALĂ

Este greu a se determina toate metodele de evaziune fiscală, ele fiind practic nelimitate şi într-o schimbare
continuă. În activitatea fiscală există însă metode care apar frecvent şi de acelea ar trebui să se ţină cont în
cercetarea contabilă:

-înregistrările cu scop de a micşora rezultatele;

-înfiinţarea de conturi pasive cu nomenclaturi fictive;

-trecerea de cifre nereale în registrele contabile;

-amortismente nelegale şi amortismente la supraevaluări;

-întocmirea de declaraţii false;

-întocmirea de documente de plăţi fictive;

-crearea de rezerve latente;

-alcătuirea de registre contabile nereale;

-nejustificarea cu documente legale a înregistrărilor;

-trecerea în conturi personale a unor părţi din beneficiu;

-compensaţiuni de conturi;

-reducerea cifrei de afaceri;

-nedeclararea materiei impozabile;

-crearea de conturi pasive la care se găsesc alocate diferite rezerve;

-declararea de venituri impozabile inferioare celor reale;

-falsificarea sau crearea pur şi simplu a unor piese şi acte justificative;

-executarea de registre de evidenţe duble, unul real şi unul fictiv;

-contabilizări de cheltuieli şi facturi fictive;

-erori de adunare şi raportare;

-diminuarea materiei impozabile rezultate din reducerea cifrei de afaceri prin înregistrarea în cheltuielile
unităţii a unor cheltuieli cu caracter personal ale patronilor, ori înregistrarea unor cheltuieli neefectuate în
realitate;

-vânzările făcute fără factură, precum şi emiterea de facturi fără vânzare efectivă, care ascund operaţiunile
reale supuse impozitării;

-falsificarea bilanţului, ca mijloc de fraudare a fiscului, care presupune o convenţie între patron şi contabilul
şef, ei fiind ţinuţi să răspundă solidar pentru fapta comisă.

5
Legea 87/1994 pentru combaterea evaziunii fiscale înscria la capitolul infracţiuni fapte, care se săvârşesc
prin metodele arătate mai sus şi se pedepsesc cu închisoarea sau alternativ cu închisoare sau cu amendă şi
interzicerea unor drepturi, fiind vorba despre:

-refuzul de a prezenta organelor de control prevăzute de lege documentele justificative şi actele de evidenţă
contabilă necesare pentru stabilirea obligaţiilor faţă de stat;

-întocmirea incompletă sau necorespunzătoare de documente primare sau de evidenţă contabilă ori
acceptarea unor astfel de documente, cu scopul de a împiedica verificările financiar-contabile pentru
identificarea cazurilor de evaziune fiscală;

-fapta de a nu evidenţia prin acte contabile sau alte documente legale, în întregime sau în parte, veniturile
realizate ori de a înregistra cheltuieli care nu au la bază operaţiuni reale, dacă au avut ca urmare neplata ori
diminuarea impozitului, taxei şi a contribuţiei.

Legea 161/2003 ce modifica şi completa reglementarea evaziunii fiscale existente a introdus noi forme de
manifestare a fraudei complexe ca:

-punerea în circulaţie, în orice mod, fără drept sau deţinerea în vederea punerii în circulaţie, fără drept, a
documentelor financiare şi fiscale;

-sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin neînregistrarea unor activităţi pentru care legea prevede
obligaţia înregistrării sau prin exercitarea de activităţi neautorizate, în scopul obţinerii de venituri;

-sustragerea în întregime sau în parte de la plata obligaţiilor fiscale, în scopul obţinerii de venituri, prin
nedeclararea veniturilor impozabile, ascunderea obiectului ori a sursei impozabile sau taxabile ori prin
diminuarea veniturilor ca urmare a unor operaţiuni fictive;

-omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii în acte contabile sau în alte documente legale, a operaţiunilor
comerciale efectuate sau a veniturilor realizate ori înregistrarea de operaţiuni sau cheltuieli nereale, în
scopul de a nu plăti ori a diminua impozitul, taxa sau contribuţia;

-emiterea, distribuirea, cumpărarea, completarea ori acceptarea cu ştiinţă de documente fiscale false;

-sustragerea de la plata obligaţiilor fiscale prin cesionarea părţilor sociale deţinute într-o societate
comercială cu răspundere limitată, efectuată în acest scop;

-sustragerea de la efectuarea controlului financiar-fiscal prin declararea fictivă cu privire la sediul unei
societăţi comerciale, la sediile subunităţilor sau la sediile punctelor de lucru, precum şi la schimbarea
acestora fără îndeplinirea condiţiilor prevăzute de lege, efectuată în acest scop.

Legea nr. 241/2005 pentru prevenirea şi combaterea evaziunii fiscale a abrogat Legea nr. 87/1994 şi nu
conţine o definiţie legală a evaziunii fiscale, dar a preluat şi reformulat descrierea faptelor care constituie
evaziune fiscală. Ca noutate legislativă Legea nr. 241/2005 a introdus cauzele de nepedepsire şi cauzele de
reducere a pedepselor, prevederi legale strâns legate de prejudiciul cauzat şi de recuperarea acestuia. Legea
nr. 241/2005, pe lângă elementele de noutate precizate anterior, are meritul de a contribui şi la clarificarea
unor aspecte oarecum interpretabile în trecutul nu foarte îndepărtat şi, din acest motiv, uneori
nesoluţionate uniform în practică. Actualul cadru normaiv aduce un plus de substanţă referitor la
identificarea, probarea şi sancţionarea, mai ales a faptelor asimilate celor de evaziune fiscală. (Pătroi, 2007).
Astfel la cap. II, art 9, aliniatul 1 sunt prevăzute ca infracţiuni de evaziune fiscală următoarele fapte săvârşite
în scopul sustragerii de la îndeplinirea obligaţiilor fiscale:

6
-ascunderea bunului ori a sursei impozabile sau taxabile;

-omisiunea, în tot sau în parte, a evidenţierii, în actele contabile ori în alte documente legale, a operaţiunilor
comerciale efectuate sau a veniturilor realizate;

-evidenţierea, în actele contabile sau în alte documente legale, a cheltuielilor care nu au la bază operaţiuni
reale ori evidenţierea altor operaţiuni fictive;

-alterarea, distrugerea sau ascunderea de acte contabile, memorii ale aparatelor de taxat ori de marcat
electronice fiscale sau de alte mijloace de stocare a datelor;

-executarea de evidenţe contabile duble, folosindu-se înscrisuri sau alte mijloace de stocare a datelor;

-sustragerea de la efectuarea verificărilor financiare, fiscale sau vamale, prin nedeclararea, declararea fictivă
ori declararea inexactă cu privire la sediile principale sau secundare ale persoanelor verificate;

-substituirea, degradarea sau înstrăinarea de către debitor ori de către terţe persoane a bunurilor
sechestrate în conformitate cu prevederile Codului de procedură fiscală şi ale Codului de procedură penală.

2.3. TEHNICI ŞI PRACTICI DE EVAZIUNE FISCALĂ

La rândul lor tehnicile de fraudare se pot clasifica în funcţie de mai multe criterii, precum criteriul fiscal,
criteriul material sau criteriul cantitativ13

După criteriul fiscal, la baza căruia stă momentul săvârşirii fraudei avem:

-frauda cu prilejul aşezării impozitului prin diminuarea bazei de calcul fie prin minimizarea veniturilor, a
cifrei de afaceri sau a profitului, fie prin majorarea cheltuielilor deductibile din punct de vedere fiscal;

-frauda din momentul lichidării şi încasării impozitelor, întâlnită mai ales la taxele vamale şi la TVA, săvârşită
prin declaraţii nesincere privind felul şi destinaţia produselor.

După criteriul material delimităm:

-frauda prin disimularea (ascunderea) materiei impozabile şi aici distingem trei tipuri de disimulare şi
anume:

-disimularea materială a obiectului impozabil reprezintă forma cea mai grosolană a fraudei realizată de pildă
prin nedeclararea mărfurilor la vamă pentru eludarea taxelor vamale;

-disimularea contabilă, o formă mai elaborată de fraudă realizată de exemplu prin ţinerea unui bilanţ dublu:
un bilanţ fiscal prezentat fiscului unde datele sunt trucate şi un bilanţ comercial ţinut pentru patron unde
sunt înscrise operaţiunile reale pentru ca acesta să poată urmării mersul afacerii;

-disimularea juridică realizată prin ascunderea unei situaţii de fapt în spatele unui act mai puţin impozitat.

-frauda prin majorarea cheltuielilor deductibile unde delimităm:

-frauda prin omisiune (nedeclarare);

7
-frauda prin acţiune (folosirea de acte fictive).

Alt criteriu este cel cantitativ pe baza căruia delimităm:

-frauda artizanală produsă prin acţiunea pe cont propriu a făptaşului, realizată prin diverse mijloace:
declaraţii fiscale nesincere, diminuarea veniturilor şi majorarea cheltuielilor deductibile, diminuarea preţului
de vânzare a unui imobil, nedeclararea unor mărfuri introduse în ţară, nedeclararea câştigurilor realizate din
munca la negru etc.

-frauda industrială realizată de mai mulţi făptaşi, integraţi într-o reţea subterană, de tip mafiot care sprijină
şi acoperă acţiuni fictive prin divizarea acestora.

Potrivit „Raportului privind rezultatele obţinute de organele de control din Ministerul Finanţelor şi din
unităţile subordonate pe linia identificării şi combaterii evaziunii fiscale ” tehnicile de realizare a evaziunii
fiscale cele mai des utilizate sunt prezentate distinct pe diferite feluri de impozite şi taxe, astfel:

-în cazul impozitului pe profit, aceste modalităţi se referă la:

-reducerea bazei de impozitare;

-neînregistrarea integrală a veniturilor realizate;

-transferul veniturilor impozabile la societăţile nou create în cadrul aceluiaşi grup;

-încadrarea eronată în perioadele de scutire;

Evziunea fiscală la TVA s-a produs prin:

-aplicarea eronată a regimului deducerilor;

-necuprinderea unor operaţiuni ce intră în sfera TVA în baza de calcul a taxei;

-neînregistrarea ca plătitor la atingerea plafoanelor prevăzute de lege;

-neevidenţierea şi nevirarea TVA aferentă avansurilor încasate de la clienţi;

-sustragerea de la plata TVA prin declararea unor importuri ca fiind temporare.

La accize, modalităţile de evaziune fiscală au cuprins:

-micşorarea bazei de impozitare;

-utilizarea unor cote inferioare celor reale;

-nedeclararea corectă a operaţiunii reale în cazul unor produse ale căror preţuri erau purtătoare de accize (
mai ales alcool ).