PSIHOPEDAGOGIA SPECIALĂ

Este o știință de sinteză care utilizează informații din medicină, psihologie, pedagogie, sociologie,
asistență socială, științe juridice. Astfel, ea împrumută termeni și concepte din alte discipline - este deci
interdisciplinară.

Se ocupă cu prevenirea, depistarea, diagnoza, terapia, recuperarea, educarea, orientarea școlară și

profesională, integrarea socială și monitorizarea evoluției persoanei aflate în dificultate. Aceste etape sunt
incluse în asistența psihopedagogică și socială.

Asistența psihopedagogică și socială a persoanelor cu cerințe speciale - constituie un ansamblu de

măsuri de natură psihologică, pedagogică și socială în vederea depistării, diagnosticării, recuperării,
educării, instruirii, profesionalizării, adaptării și integrării sociale a persoanelor cu deficiențe intelectuale,
senzoriale, fizice, psihice, comportamentale sau de limbaj, precum și a persoanelor aflate în situații de risc
datorită mediului în care trăiesc sau reuselor insuficiente. Ea include educația integrată.

Educația integrată se referă la integrarea în structurile învățământului de masă a copiilor cu cerințe

speciale în educație pentru a oferi un climat favorabil dezvoltării armonioase și echilibrate, copii cu
deficiențe senzoriale, fizice, intelectuale sau de limbaj, defavorizați socio-economic și cultural, copii din
centrele de asistență și ocrotire, copii cu ușoare tulburări psiho-afective și comportamentale, copii
infectați cu virusul HIV.

Educația incluzivă – are la bază principiul dreptului egal la educație pentru toti copiii indiferent de
mediul socio-cultural, religie, limbă, condiții economice. Educația incluzivă include educația integrată.
Deficiența – este aspectul medical- se stabilește prin metode clinice și paraclinice. Deficitul poate fi de
natură mintală, senzorială, psihică, motorie sau de limbaj. Deficiența este anomalia unei structuri
fiziologice, anatomice sau psihologice care afectează capacitatea de muncă dereglând procesul de
adaptare și integrare în mediul școlar, la locul de muncă sau în comunitate.

Incapacitate- este aspectul funcțional- reprezintă pierderea sau diminuarea posibilităților fizice, mintale
sau senzoriale, consecință a unei deficiențe. Este perturbarea capacității de îndeplinire normală a unei
activități sau a unui comportament. Incapacitatea duce la modificări de adaptare.

Aspectul social – rezumă consecințele deficienței și incapacității și poartă numele de handicap sau
inadaptare care poate fi: inadaptare propriu-zisă marginalizare, inegalitate, segregare, excludere.

Handicapul este o funcție a relației dintre persoanele cu incapacitate și mediul lor de viață și este
evidențiat atunci când acestea întâlnesc bariere culturale, fizice sau sociale împiedicându-le aaccesul la
diferite activități sau servicii sociale dar care sunt disponibile în condiții normale celorlalte persoane din
jur.

Deficiența determină o incapacitate care antrenează o stare de handicap care face ca persoana deficientă
să suporte penalizările mediului în care trăiește. Mediul o poate asimila, tolera sau repinge.

Cerințe educative speciale CES- semnifică necesitatea unor abordări diferențiate și specializate a
educației copiilor cu deficiențe, cu afecțiuni neuropsihice, neurofiziologice sau somatice, cu tulburări de
limbaj sau de învățare, cu tulburări socio-afective și de comportament ( autism) .

Abordarea actului educațional se face de pe poziția capacității elevului deficient și reclamă cerințe
specifice pentru valorificarea maximă a potențialului lui.

Integrarea școlară reprezintă procesul de includere în școlile de masă sau în clasele obișnuite la activități
obișnuite, formale și nonformale a copiilor cu cerințe educative speciale. Deoarece școala este principalul
loc de socializare al copilului, integrarea este un proces cu o importanță fundamentală pentru integrarea
ulterioară în viața comunitară prin formarea unor conduite și atitudini, aptitudini și capacități necesare
acestui proces. Ea permite, de asemenea, înțelegerea corectă de către elevii normali a problematicii
relaționării și participării la viața comunitară a semenilor lor care au nevoie de o abordare diferențiată în
procesul de instrucție și educație din școală.
Mainstreaming este un termen anglo-saxon pentru integrarea școlară. Prin mainstreaming se dorește o
schimbare de atitudine a mentalității unei comunități față de implicarea activă și efectivă în viața
comunității a persoanelor cu cerințe speciale, care nu trebuie priviți sau tratați ca ființe inferioare ci ca
persoane normale.

Școala incluzivă este denumirea instituției școlare din învățământul public de masă unde au acces toți
copiii unei comunități, în care sunt integrați și copiii cu cerințe speciale în educație, cu un curriculum
individualizat și adaptat. Cuprinde clase incluzive unde pot fi integrați între doi și patru copii cu CES.

Dezinstituționalizare este renunțarea la educarea copiilor cu deficiențe în școlile speciale. Pentru

menținerea acestor școli sunt: personalul care lucrează aici dorind să își păstreze locurile de muncă;
părinții care nu înțeleg scopul educației integrate; unele cadre didactice din școlile de masă care trebuie să
schimbe strategia de activitate didactică în clasă.

O soluție ar fi transformarea școlilor speciale în centre de resurse pentru terapia și recuperarea copiilor
cu CES, iar activitățile educative formale să se desfășoare în școala de masă după un program
individualizat.

Normalizare reprezintă asigurarea unor condiții de existență corespunzătoare pentru persoanele cu

cerințe speciale. Se referă la sprijinul oferit acestora de către sistemul social( servicii medicale, publice,
educaționale, profesionale, de timp liber) pentru a le permite un mod de viață similar celorlalți membri ai
societății. Acest concept a apărut în țările scandinave și se desfășoară pe patru niveluri funcționale:

a) normalizare fizică – oferă posibilitatea persoanei cu cerințe speciale de a avea o locuință proprie,
bunuri personale,îmbrăcăminte, hrană, posibilități financiare.

b) normalizare funcțională – este asigurarea accesului la serviciile publice( transport în comun, acces în
școli, instituții publice și de cultură)

c) normalizare socială - posibilitatea de a avea contacte spontane sau permanente

d) normalizare societală – se referă la participarea persoanelor cu cerințe speciale în organizații, asociații,

având responsabilități și beneficiid de încredere.
Curriculum diferențiat sau individualizat/ personalizat - se referă la modul de selectare și organizare a
conținuturilor, metodelor de predare- învățare, tehnicilor de evaluare în scopul adaptării procesului
educativ la posibilitățile de înțelegere, ritmului și stilului de învățare a elevului.

Curriculum adaptat este în legătură strânsă cu cel diferențiat deoarece diferențierea presupune o
adaptare a conținuturilor. Acest termen se folosește atunci când vorbim de educația integrată unde
adaptarea care se face pentru elevii cu cerințe speciale are în vedere volumul de cunoștințe, procesele
psihice și particularitățile funcționale ale sistemului nervos.

Adaptarea se realizează prin:

a) extensiune ( pentru cei cu intelect neafectat cum ar fi copii cu deficiențe vizuale sau fizice) – prin
introducerea unor activități suplimentare cum ar fi însușirea unor limbaje specifice ( alfabetul Braille,
limbajul semnelor) , comunicare, orientare spațială, activități de socializare, activități practice.

b) selectarea unor conținuturi din curriculum general care pot fi înțelese și însușite de copiii cu cerințe
speciale.

c) accesibilizarea și diversificarea componentelor curriculumului general prin introducerea elevilor în

activități compensatorii, terapeutice, destinate recuperării.

d) folosirea de metode și mijloace didactice intuitive care să ajute elevul să înțeleagă și să interiorizeze
conținuturile predate în clasă.

e) folosirea metodelor și procedeelor de evaluare care să arate evoluția elevilor nu doar intelectual ci și în
plan aplicativ ( valorificarea potențialului aptitudinilor, mod de rezolvare a unor probleme tipice de viață
sau situații problemă).
Plan de servicii personalizat este un cadru de organizare a intervenției specializate pentru copiii cu
cerințe speciale incluși în programe de integrare școlară. Acesta permite programarea resurselor și
serviciilor individualizate, asigură coerența și complementaritatea intervențiilor.

Alcătuirea unui plan presupune:

a) cunoașterea cerințelor prioritare ale dezvoltării armonioase a copilului

b) identificarea serviciilor de intervenție din cadrul comunității de care poate beneficia copilul

c) stabilirea unei strategii prin care serviciile de intervenție pot fi coordonate

d) evidențierea modului de monitorizare

e) precizarea responsabilităților

Planul e alcătuit de o echipă interdisciplinară ( specialiști din cadrul serviciilor, părinți, educator).

Program de intervenție personalizat este un instrument de lucru a membrilor echipei de intervenție.

Aici sunt specificate obiectivele, activitățile, metodele și mijloacele utilizate, durata activităților și
formele de evaluare. Programul este, de asemenea, un instrument educațional de programare a activităților
educațional-terapeutice. Este întocmit de o echipă multidisciplinară.

Planul de servicii fixează obiectivele generale și stabilește prioritățile( are un câmp larg de aplicare și se
desfășoară pe o perioadă mare de timp) iar planul de intervenție precizează modalitățile de intervenție,
este o etapă din planul de servicii.

Profesor de sprijin/suport este un pofesor specializat în munca cu copiii cu cerințe speciale în educație,
el poate fi angajatul unei școli speciale, centru de recuperare sau al unei școli obișnuite atunci când terapia
și recuperarea se desfășoară în perimetrul școlii obișnuite, în camera de resurse pentru copii cu CES. Pe
lângă activitățile specifice , participă la activitățile din clasă împreună cu profesorul școlii obișnuite.

Profesor itinerant își desfășoară activitatea în școli obișnuite alături de copiii cu CES ce provin din
familii. Își poate desfășura activitatea în mai multe școli, sau la domiciliul copiilor când aceștia nu se
deplasează regulat la școală.