24.3 – Puterea familială: Sistemul Comnenilor (pag.

373-374)
Sistemul puterii familiale este, de fapt, alierea pe cale matrimonială cu
principalele familii ale vremii. Această metodă de întărire a puterii conducătoare a
fost folosită cu succes de dinastia comneană, în timpul lui Ioan II(a avut, deci, legături
cu Ioan Cantacuzino, fam Anghelos, Alexios Paleologul). Numirea în funcţiile publice
a început să fie condiţionată de gradul de rudenie, iar nu de competenţe. Acest lucru
a dat naştere şi unor grupuri de interese(Ana Comnena a încercat să-l priveze de tron
pe fratele ei, Ioan, în avantajul soţului ei).

24.4 – Dobrogea în vremea Comnenilor (pag. 374-379)

Dobrogea revine sub stăpânire bizantina în 971, odată cu victoria lui Ioan I
Tzimiskes asupra lui Sviatoslav. Aceasta va duce la reorganizare administrativă. Ia
fiinţă o temă(în unele izvoare „ţinutul de la Istru”sau „Mesopotamia”), cunoscută din
sec XI ca Paradunavon sau Paristrion. Sunt refăcute oraşele strategice: Dinogeţia,
Capidava, Păcuiul lui Soare, Troesmis, Axiopolis. Se deschid noi drumuri comerciale
spre N. Thema s-a bucurat de linişte şi prosperitate de la 1018(supunerea Bulgariei),
agitată fiind doar de invazia pecenegilor(prima jum a sec XI), până la revolta
Asăneştilor din 1185.
Întemeietorul dinastiei Comnene, Alexios I, a vrut să se folosescă de Paristrion
pentru întărirea poziţilor bizantine în Asia Mică ţi Balcani. Luptele şi căpeteniile
scite/pecenege(Tatos, numit Chalia, Sestlav şi Satzas) din zona limesului dunărean
sunt amintite de fiica împăratului, Ana Comnena. N. Iorga, N. Bălcescu şi C. Brătescu
interpretează aceste lupte ca o mişcare de emancipare prestatală românească.
Dobrogea din sec XI se afla sub autoritatea bisericească a Mitropoliei de
Drâstra, care era sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol. De acestă Mitropolie
depindeau 5 episcopii(amintite într-o Notita Episcopatum de Neilos Doxopatri –
diacon la Sf Sofia). Cel mai probabil, Dobrogea avea o Episcopie la Dinogeţia-Garvăn,
unde s-a descoperit o bisericuţă bizantină, cu obiecte de cult şi cruciuliţe (unele cu
încrustaţii sau figuri în relef; una, din aur, a fost purtată de Episcopul de la Garvăn).
Strânsele relaţii cu Constantinopolul sunt confirmate şi prezenţa altor cruci
mici(simple sau de tip relicvar), produse în capitala imperiului sau în Chersonez,
descoperite la Enisala, Noviodunum, Capidava şi la Păcuiul lui Soare. Un centru
episcopal a existat şi la Axiopolis.

25 Cruciadele
25.1 Motivaţiile cruciadelor şi consecinţele lor(pag 380-385)
În vremea Comnenilor(favorizată şi de decretul ui Alexios I, prin care primea
privilegii importante) Veneţia cunoaşte cea mai mare expansiune maritimă. Pentru
ameliorarea situaţiei, Ioan II acordă privilegii asemănătoare rivalelor sale, Pisa şi
Genova.
 Pe lângă obiective de ordin religios, cruciadele au avut şi cauze economice şi
politice. Utilizarea armei în creştinismul apusean a fost favorizată de scrierea fer
Augustin, Cetatea lui Dumnezeu, ce defineşte războiul sfânt: trebuie să fie declarat şi
condus de o autoritate legitimă, să urmărească repingerea unui atac sau recuperarea
unui bun şi intenţia să fie corect. El spune şi că, în lupta contra ereziilor, chiar
Dumnezeu este autorul războiului. Papa Grigorie cel Mare definşte războiul misionar,
pentru răspândirea creştinismului. Papa Leon IV (853) scria celor care trebuiau să
lupte împotriva arabilor că le vor fi iertate toate păcatele. Conciliul de la Narbonne
din 1054 declara că cel „care omoară un creştin varsă sângele lui Iisus Hristos”. Ideea
este amplificata de lucrări în genul Liber de vita christiana a lui Bonizo de Sutri.
Reforma gregoriană impune definitiv concepţia că Biserica(papalitatea) poate şi
trebuie să utilizeze forţa armată împotriva duşmanilor ei din interior şi din exterior,
deţinănd drepturi de sabie („jus gladii”). Aşa apar expresiile militia Christi, militia
sancti Petri. În 1063 Papa Alexandru II acordă soldaţilor creştini ce luptau împotriva
maurilor din Spania iertarea păcatelor, iar în 1074 Grigorie VIII se gândea la un război
împortiva necreştinilor din orient, având ca ţintă Sf Mormânt.
Cavalerii occidentali aşteptau totul de la cruciade: mântuirea veşnică,
satisfacerea spiritului de aventură, ajungerea la bogăţiile fabuloase ale Orientului.
Finanţarea cruciadelor a fost obţinută pe 3 căi: prin intermediul
cruciaţilor(baronii îşi vindeau pământul, seniorii puteau cere vasalilor ajutor financiar
pentru plecarea în cruciadă), prin regi(impozite-dijma saladină-în Franţa şi Anglia) şi
prin Biserică(colecte şi taxe;decima-clerului:40% din venit şi cardinalilor,10%). Prin
privilegiile Crucii, precizate în 1145 în bula Quantum praedecessores, cruciatul,
familia şi bunurile sale erau plasate sub protecţia Bisericii. De asemenea, ratele
cruciatului puteau fi amânate până la întoarcerea din cruciadă.
Iniţiativa aparţine, în general, papei;el predica cruciada, sau încredinţa
predica clerului. De la Cruciada a II-a (1147-1149) până la a IV-a (1202-1204),
cistercienii au fost însărcinaţi cu predica, iar din sec XIII – ordinele cerşetoare.

25.2 Un conflict pentru Împărăţia Cerurilor(385-391)

I. Prima Cruciadă(1096-1099) a fost decisă la Sinodul de la Clermont, de
Urban II, în 1095, predicând despre ajutorarea creştinilor din Orient oprimaţi de turci
şi despre eliberarea mormântului lui Hristos. Celui care va muri pe drum sau în luptă i
se acorda iertarea păcatelor. Armata populară trece în Asia, la 1 aug 1096, la porunca
lui Alexios I, fiind nimicită de turci aproape de Niceea. Armata nobililor da un
jurământ de supunere lui Alexios I, iar apoi cuceresc, pe rând, Niceea, Edessa,
Antiohia ţi Ierusalimul, la 15 iul 1099. Ei înfiinţează primele state latine în Orient: la
Edessa(până în 1144), la Antiohia(până în 1268), Ierusalim, primul conducător fiind
Godefroz de Bouillon(22 iun 1099-18 iul 1100), cel care a refuzat coroana de rege
acolo unde Iisus a primit coroana de spini. Titlul de rege îl primeşte pe 25 dec 1110
fratele său, Balduin I de Boulogne(1110-1118). Patriarhul ortodox este înlocuit de
unul catolic. Stabilirea cruciaţilor în Ierusalim este considerată a fi începutul
colonialismului european.
II. A doua Cruciadă(1147-1149) a dorit eliberarea Edessei(luată de turci în
1146). Iniţiată de papa Rugeniu III, predicată de Bernard de Clairvaux, rămâne fără
rezultat. Între 1140 şi 1149, cruciaţii ridică, la Ierusalim, o biserică a Golgotei şi una a
Sf. Mormânt.
III. Cruciada a III-a(1189-1192), pentru eliberarea Ierusalimului, cucerit în
1187 de Saladin, sultanul Egiptului. Participă 3 mari monarhi ai apusului: Frederic I
Barbarosa al Germaniei(1152-1190), Richard Inimă de Leu, al Angliei(1189-1199) şi
Filip II al Franţei(1180-1223).
IV. Cruciada a IV-a(1202-1204) a fost predicată de papa Inocenţiu III(cel mai
mare teoretician al cruciadelor-doctrina) pt Eliberarea Ierusalimului. Republica
Veneţia s-a angajat să asigure transportul(contra-cost). Obiectivul era Egiptul, de care
aparţinea Palestina. În Occident se afla Alexios IV, fiul lui Isaac II Anghelos(1185-
1195), înlăturat de pe tron şi orbit de fratele său, Alexios III Anghelos(1195-1203),
care a venit în apus ca să ceară ajutorul cruciaţilor pentru înscăunarea tatălui său, în
schimbul supunerii Bisericii greceşti scaunului papal. Dandolo acceptă, şi, astfel, flota
ajunge la Bizanţ în 1204. Alexios III este detronat, iar Isaac Anghelos şi Alexios IV sunt
repuşi în drepturi. Pe 25 ian 1204 Constantinopolul se răscoală, întronându-l pe
Alexios V, care, însă, nu poate onora promisiunea. De aceea, cruciaţii iau cu asalt
Constantinopolul în Vinerea Patimilor(13 apr) a anului 1204 şi crează Imperiul Latin
de Constantinopol(1204-1261), în frunte cu regele Balduin de Flandra(1204-1205).
Teritoriul Capitalei a fost împărţit între Balduin şi Dandolo. Veneţia primea Insulele
Ioniene Rhodosul, Creta, spaţii din Peloponez, Tracia... Sunt organizate: Regatul
Tesalonicului, Ducatul Atenei şi Tebei, Principatul Ahaiei. Mai rămâneau numai
Imperiul grec de Trebizonda, de Niceea şi Despotatul de Epir. Astfel se definitivează
ruptura unităţii creştine.
La Bătălia de la Adrianopole din apr 1205, cruciaţii sunt înfrânţi, iar Imp
Bizantin începe să se reformeze, pornind de la Niceea. Ioan Vatatzes îl învinge pe
succesorul lai Balduin, Henric, şi cucereşte Adrianopole, părţi din Macedonia şi
Tracia, şi Tesalonicul.

25.3 Urmările cruciadelor pentru Biserică şi Imperiu – în primul rând, distanţarea

Bisericilor, devenită definitivă cu papa Urban II

25.4 Statele latine ţi formaţiunile bizantine de la Niceea, Trebizonda şi Epir

Pe ruinele Imperiului Bizantin au fost organizate, sub formă feudală, o serie de
principate latine vasale: Regatul Tesalonicului(condus de Bonifaciu de Monferrat),
Ducatul Atenei şi Tebei(cu Otto La Roche) şi Principatul Ahaiei, condus de Guillaume
de Champlitte şi Godeffroy de Villeharduin. Balduin justifică papei atacul asupra
Constantinopolului prin faptul ca „grecii schismatici se sustrăgeau de sub autoritatea
papei”, iar acesta era lucrarea lui Dumnezeu. Papa speră că va pune aici o bază pt
următoarele operaţiuni cruciate, şi autorizează rămânerea trupelor acolo. Este, însă,
nemulţumit de numirea în scaunul patriarhal a lui Toma Morosini, nesupus lui. Deci îi
sfătuieşte pe bizantini să pună în parohii preoţi latini. Au deteriorat, însă, relaţiile cu
ţarul bulgar Ioniţă Caloian(1197-1207), ce s-a soldat cu un atac la Adrianopole(1205),
în urma căruia Balduin este întemniţat şi moare la Târnovo. În Niceea a fost încoronat
un împărat roman, Teodor Laskaris, de către un Patriarh al Constantinopolului aflat în
exil; acesta avea să se confrunte cu latinii, dar şi cu concurentul epirot şi cu partidul
anatolian, dominat de conducători locali ce preferau consolidarea unui imperiu
asiatic. Dar Balduin încredinţase lui Louis Blois feuda Niceei, care trimite în nov 1204
o armată pentru revendicarea ei. Pe 6 dec 1204, laskarizii sunt înfrânţi, însă, în 1206,
prin intervenţia lui Caloian, Teodor Laskaris esre reîncoronat. Ginerele lui, Ioan al III-
lea Vatatzes(1222-1254) supune majoritatea insulelor Mării Egee. În aceaşi perioadă,
Epirul atacă pe bulgari, care obţin o victorie decisivă asupra lui Teodor Anghelos în
1230 la Klokotnitsa, în Macedonia. Moartea ţarului bulgar Asan II a coincis cu invazia
mongolă, care le elimină orice posibilitate de ripostă. Astfel, Epirul râmâne singurul
concurent al Niceei la cucerirea Constantinopolului. El duce şi o politică de alianţe cu
occidentalii: Veneţia, regatul din Neapole şi Principatul Ahaiei. Niceea, însă, încearcă
mai multe atacuri asupra Constantinopolului, finalizate cu cucerirea lui în 1261 de
către Mihail al VIII-lea Paleologul(1258-1282). Momentul a avut o semnificaţie mai
mult simbolică, conferind ultimei dinastii o legitimitate pe care nimeni nu şi-a mai
putut-o asuma după 1204. Ahaia, însă, rămânea a francilor, cedând lui Mihail numai
3 fortăreţe, printre care şi viitoarea capitală, Mistra. Mihail al VIII-lea încheie o triplă
alianţă: cu sultanul mameluk din Egipt, şi cu hanatul mongol, care domina bazinul
pontic şi partea orientală a Mediteranei. Participă şi la conciliul de la Lyon din 1274.
Prin alianţe politice şi matrimoniale, Trbizonda a rămas un imperiu
subordonat Constantinopolului, în timp ce Epirul, care a dispărut după 1350, a purtat
titlul de despotat. Organele locale Constantinopolitane s-au dezvoltat şi s-au
multiplicat, lăsând tot mai puţin loc intervenţiei împăratului, astfel încât în 1275
Tesalia(aşa-numita „Marea Valahie”) a refuzat hotărârile conciliului de la Lyon,
ducând, din acest moment, o politică contrară celei imperiale

26.1 Principii de guvernare bizantină în secolele VIII – XII(pag 398)

Deşi Senatul din moştenirea romană încă exista, juca un rol formal. Aprobarea
sa se manifesta în timpul ceremoniilor de la hipodrom, unde avea loc aclamarea
împăratului de către popor. Acesta era Alesul lui Dumnezeu, locotenentul Său. Era
încoronat în Sf Sofia de către ptriarh, după mărturisirea de credinţă. Nu a existat nici
un caz de patriarh care să refuze încoronarea împăratului. Se considera că alegerea
este a lui Dumnezeu. De aceea, şi o uzurpare reuşită era atribuită inspiraţiei divine.

26.2 Dumnezeu, împăratul şi legea(pag 399-404)

 Titulatura imperială era: „N... basileus, credincios al lui Hristos-Dumnezeu,
ortodox, autokrator al Romanilor”. Era întruchiparea legii, iar legislaţia canonică era
inclusă în dreptul imperial. El convoca şi prezida sinodul. Nu era nici cleric, nici simplu
laic, ci isapostolas, egal cu apostolii, având o serie de privilegii liturgice. De bază este
cartea Despre Ceremonii, a lui Constantin VII. Aici se spune că impăratul era
imaginea terestră a ordinii divine. El nu vorbea, în şedinţele silentia, niciodată direct,
ci prin gesturi şi prin intermediul unui demnitar. Invita periodic 12 persoane sărace,
cărora le spăla picioarele. Nu se putea admite decât un singur împărat, pentru că nu
este decât un singur Dumnezeu Care l-a trimis. Era stăpân peste toate lucrurile şi
peste toţi oamenii din imperiu, deţinând puterea absolută, putându-se situa
deasupre legii. Era caracterizat de impasibilitate şi de filantropie bunăvoinţa faţa de
oameni, şi un exemplu pentru supuşii săi. Pentru asceza grijilor, pe care o practica,
era, de multe ori, considerat sfânt.

26.3 Administraţia centrală(pag 405-406)

La baza administraşiei de orice fel stătea taxis-ul, ordinea lăsată de Dumnezeu
lumii, fiind explicată în multe tratate. Metoda de guvernare purta numele de sekreta.
Şeful administraţiei centrale era protoasekretis, unul dintre oamenii de încredere ai
împăratului. Dromos-ul era însărcinat cu transmitere ordinelor imperiale pe întreg
teritoriul Bizanţului, ocupându-se şi cu întreţinerea drumurilor şi a sistemului de
legături poştale. Sakellion-ul se ocupa cu trezoreria, eidikon-ul cu serviciul stării civile,
iar genikon-ul cu colectarea impozitelor. Aceste funcţii stabileau distanţa faţă de
împărat. Demnitatea de protospatar oferea onoarea de a face parte din Senat(cu
privilegii judiciare). Exista un sistem(sympatheia) care îngăduia datornicului plata
progresivă a restanţelor. Altfel, el îşi pierdea pământul(devenea clasmatic). Statul
intră în posesia mai multor terenuri, dar şi acorda unor demnitari dreptul de a
percepe taxele direct, astfel aristrocraţia căpătând putere asupra oamenilor de rând.

26.4 Armata şi sistemul thematic(pag 407-408)

Pentru evitarea uzurpării, marile theme au fost împărţite în unităţi mai mici;
în Despre theme, Constantin VII menţionează 29. Odată cu ofensiva din Orient apar
themele de frontieră, mici, concentrate în jurul unei fortăreţe(Germaniceea, Edessa).
Strategul pierde din importanţă în favoarea administraţiei civile, krites. Pentru că
puterea themelor mici era insuficientă, themele de frontieră sunt regrupate sub un
duce sau catepan. În timpul Comnenilor s-a încercat o reconstituire a vechilor theme,
încredinţate ducilor sau strategilor, dar aceasta a slăbit autoritatea puterii imperiale
în favoarea puterii locale.
Armata era împărţită în themata(profesionişti) şi tagmata(mercenari).
Asemenea şi flota: a themelor maritime(a Mării Egee, Samos, Kefalonia) şi
ploimon(centrală), comandată de drongar. În sec X, armata pierde aspectul popular,
devenind a mercenarilor străini:varegi, turci. În cavalerie se recrutau creştini
occidentali, franci(normanzi, francezi, germani, englezi, cu şef ales dintre ei).
27.1 Viaţa religioasă şi culturală la Bizanţ în secolele IX-XII(409-414)
Patriarhul de la Constantinopol, fiind cel mai important ierarh din imperiu,
capătă titlul de ecumenic. Odată cu convertirea slavilor şi a ruşilor, apartenenţa la
Patriarhat devine semn de integrare în sistemul bizantin. Împăratul intervenea direct
în alegerea patriarhului, orpindu-se asupra unuia din cele trei nume avansate de
Sinodul permanent. Dogma, însă, aparţinea excusiv sinodului, convocat şi prezidat de
împărat. Din sinodul permanent făceau parte: principalii ierarhi, mitropoliţii prezenşi
în capitală şi delegaţii imperiali(sau împăratul). Marele econom se ocupa de partea
financiară a Patriarhiei, iar marele ecleziarh de supravegherea mănăstirilor
constantinopolitane. Învăâătura de credinţă era transmisă de didaskaloi: cel ce învăţa
Psalmii, cel ce explica Apostolul şi cel ce citea Evanghelia. În 1107, Alexios I promulga
un edict privind reforma clerului, încurajând vizitele pastorale şi numirea de preoţi în
sate.
Monahismul, în cele două forme ale sale(eremitic şi chenobitic) se sustrage
oricărei ierarhii, exceptând egumenul, ca primus inter pares. Puteau fi mănăstiri
private(ale împăratului, ale episcopilor...).
S-au întreprins acţiuni de salvare a patrimoniului antic:Fotie, cu cele 300 de
lucrări păstrate în Biblioteca, Leon Matematicianul(pt ştiinţe exacte, retorică şi
filosofie) şi Arethas din Cezareea. Bardas restaurează Universitatea imperială, cu 4
facultăţi: gramatică, filosofie, geometrie, astronomie. Învăţământul era privat; la 10-
11 ani se putea intra într-un didaskaleton sau paideuterion(învăţământ secundar, de
7 ani). Şcoalea avea un maistor, ajutat de un proximos. Fondul programei era trivium:
gramatica, poezia şi retorica. Şcoala purta numele Sfântului Bisericii de care
aparţinea(de ex. SF Petru, unde predau simultan Mihail Psellos, Ioan Xifilinos şi
Nicetas Gramaticianul). În urma reformei lui Alexios I Comenul, din 1107,
învăţământul profan s-a apropiat mult de cel religios. Ioan Tzetzes învăţa
interpretarea textelor vechi şi retorica.
Prinţesa Ana Comnena este pasionată de Tucidide şi Xenofon; povesteşte în
Alexiada evenimentele din timpul tatălui ei, „marele Alexie, făclia universului”. Alţi
cronicari: Ioan Kinnamos, pt perioada împăraţilor Ioan II şi Manuel I, Mihail
Choniates, Nichita, fratele lui, Ioan Italos, Ioan Tzetzes, Teodor Prodromos.

28.1 Diversitatea simbolică a însemnelor puterii imperiale bizantine(pag 415-419)

Împăratul era centrul, asemenea unui soare. Arătările lui erau considerate
adevărate Epifanii. Întâiul simbol era purpura, ca semn al împărăţirii. Alt semn era
încălţămintea din purpură, kampagia. Monedele de aur, numisma, aveau caracter
imperial. Împăratul trebuia să inspire teama(după cum spune Kekaumenos). Revolta
împotriva împăratului era considerată a fi o revoltă împotriva lui Dumnezeu(sacrilegiu
şi apostazie), Cel care l-a investit cu puterea imperială. Rebelii erau anatemizaţi.