Despre asumarea responsabilităţii pentru propriile eşecuri

Nu sunt nici primul şi sunt convins că nu voi fi nici ultimul dintre cei care s-au oprit sau
se vor opri de-a lungul timpului să vorbească despre una dintre metehnele serioase care
caracterizează o mare parte dintre noi: refuzul asumării responsabilităţii pentru propriile
eşecuri.

În ultima vreme am devenit tot mai conştient de capacitatea teribilă a celor mai mulţi din
jurul meu de a-şi justifica eşecurile personale exclusiv prin factori independenţi de voinţa
lor: „nu am fost angajat pentru că acolo se intră numai pe pile”, „nu înţeleg nimic din ce
ne predă profesorul X pentru că este un dobitoc”, „iubita m-a părăsit pentru că este <<o
curvă pe interes>>” etc. Deşi nu contest că sunt unele instituţii şi companii care
angajează şi pe alte criterii decât pe baza competenţei, că există profesori care nu au nici
chemarea, nici cunoştinţele pentru cariera pe care şi-au ales-o, că sunt unele femei care îşi
vând farmecele pentru avantaje materiale, totuşi rămân surprins când observ că mai
niciodată nu aud şi explicaţii care măcar să includă, dacă nu chiar să înceapă cu afirmaţii
de felul acestora: „nu am fost angajat pentru că, pe bună dreptate, am un CV slab şi chiar
nu am făcut nimic pentru a demonstra că sunt potrivit”, „nu înţeleg pentru că nu m-am
străduit niciodată să citesc ceva în plus faţă de notiţele luate la cursul lui X”, „iubita m-a
părăsit pentru că în ultimul timp nu îi mai acordam deloc atenţia cu care o obişnuisem
înainte”.

A început să mi se pară halucinant cum pentru necazurile personale ale unora, aceştia pot
invoca drept vinovaţi orice şi pe oricine, de la oamenii din jurul lor, până la sistem, soartă
şi Dumnezeu, fără ca măcar o clipă să se gândească la cei mai plauzibili şi mai la
îndemână responsabili: ei înşişi. Explicaţiile pentru un asemenea comportament sunt
multiple, dar nu le voi trata acum, ci voi menţiona doar două dintre corolarele foarte
perfide ale unei asemenea tendinţe.

Primul este lipsa de libertate. Cel ce refuză în mod constant să îşi asume eşecurile,
punându-le pe seama altora, admite din start că este neputincios, că este sclavul voinţei
altora sau al fatalităţii. Nu el este cel care îşi făureşte viaţa, ci alţii, de departe cu mult
mai puternici, dacă se are în vedere că reuşesc să îi provoace, adeseori accidental, atâtea
neîmpliniri.

Cel de-al doilea este lipsa de eficienţă. Admiţând că factorii externi sunt responsabili în
exclusivitate pentru eşecurile lor, cei ce fug din faţa propriei lor vini se condamnă la noi
şi noi neîmpliniri, căci, evident, ca să poată avea succes ar trebui să schimbe întreaga
lume din jurul lor. Pe când, dacă ar începe cu ei înşişi în asumarea responsabilităţii, ar fi
obligaţi să înceapă tot cu ei şi procesul de schimbare, ceea ce, deşi nu este o sarcină deloc
uşoară, este totuşi mai realistă decât cea a transformării universului în întregimea lui.
*
* *
Nu cred că aş fi dat aceste rânduri spre publicare dacă acum aproape două săptămâni nu
mi s-ar fi întâmplat să observ, la interval de doar câteva ore, oameni adoptând ipostaze
total diferite în raport cu această dimensiune a existenţei.
Mai întâi, în timpul unui examen scris la un curs ţinut de o tânără profesoară bine
pregătită şi exigentă, am asistat la discuţia dintre aceasta şi o studentă din anul întâi.
Studenta era nemulţumită că picase la examen, fiind cu atât mai neplăcut surprinsă cu cât,
după cum amintea ostentativ, participase la olimpiadele naţionale şi lucrările sale fuseseră
foarte bine apreciate. Roşcată, cu ochelari cu rame groase, cu un fes negru pe cap, pe care
nu îl abandonase deşi se afla în încăpere, studenta ce părea că se încadrează în rândul
celor care ascultă Guns’n’Roses doar ca o refulare a faptului că nu fusese acceptată în
clubul maneliştilor fideli, privea cu o mină nepăsătoare şi, cu îngăduinţa dumneavoastră,
tâmpă de-a binelea, lucrarea din care profesoara scotea la iveală gogomănii din ce în ce
mai mari, spre amuzamentul, dar şi spre disperarea mea (evident că lăsasem baltă propria
lucrare pentru acest spectacol al inepţiei). Pentru mine, cea mai şocantă era uimirea care o
cuprinsese pe studentă faţă de evaluarea profesoarei: oare cum era posibil ca aceasta să
nu fie de acord cu ideile şi exprimarea ei de fostă elevă olimpică, actuală studentă cu
pretenţii?

Cuprins de deznădejde, am predat rapid lucrarea şi am ieşit pe hol, unde, ca un spectru,

studenta mă urmărea: acelaşi păr roşcat, aceiaşi ochelari, poate mai metalici şi mai
ascuţiţi. Doar atitudinea era fundamental schimbată: placiditatea, din nou cu îngăduinţa
dumneavostră, bovină era înlocuită de agresivitatea manifestată într-o suită de întrebări
adresate mie – cine sunt? cât mai durează ce se petrece înăuntru? ce părere am despre
profesoară? Când am reuşit să mă dezmeticesc după câteva bălmăjeli instinctive de
autoapărare, am realizat că, în realitate, o aveam în faţă chiar pe mama studentei
„nedreptăţite”. Din fericire, am scăpat uşor, căci femeia se dezlănţuise deja într-o
avalanşă de invective asupra profesoarei „care nu poate fi lăsată de capul ei să tot umple
catalogul cu doi şi trei” şi, mai ales, să nu dea notă de trecere fetei sale, care, evident, aţi
ghicit, era olimpică. Înfierbântată, femeia nu m-a observat cum am fugit de lângă ea
precum Lot de urgia abătută asupra Sodomei şi Gomorei.

Amărât de această grotescă dublă încarnare a refuzului de asumare a responsabilităţii

pentru propriile erori, m-am dus la un alt examen, la care prezenţa şi activitatea la
seminar te puteau ajuta ca, fără prea mari eforturi intelectuale, să porneşti deja de la nota
cinci (evident, dacă te prezentai la cursuri şi expuneai la seminar ideile principale dintr-
un articol de specialitate). Cu toate acestea, foarte multă lume a picat, majoritatea
plângându-se de caracterul aberant al examenului şi de monstruoasa restanţă cu care îi
încărcase profesorul. Alţii erau pur şi simplu detaşaţi, fără măcar a se mai obosi să caute
vinovatul. Totuşi, amărăciunea mea era tot mai adâncă.

Până ce am văzut privirea înfiorător de tristă şi de calmă a unei colege care se ducea să îl
întrebe pe profesor despre planificarea reexaminării. În acea privire am citit ca într-o
carte deschisă întreaga suferinţă, curată şi constructivă, a celui care îşi recunoaşte vina şi
este supărat pe sine însuşi pentru înfrângere. Mai târziu, atât de la ea, cât şi de la alţi
colegi, mi s-a dovedit că avusesem dreptate cu interpretarea pe care o dădusem acelei
priviri: şi prin cuvinte, simple şi măsurate, şi-a exprimat părerea de rău pentru absenţele
înregistrate, pentru dezinteres, pentru lipsa de muncă. Ba chiar, mai în glumă, dar mai
mult în serios, cred eu, şi-a cerut scuze faţă de noi restul celor din grupă care trecuserăm,
pentru că ne „dezonorase”.
Ţin să le mulţumesc tuturor celor trei protagoniste ale acelei zile: primelor două pentru că
mi-au arătat încă o dată cât de urâtă este fuga de răspundere, iar colegei mele pentru
speranţa pe care mi-a insuflat-o că oamenii pot avea totuşi o atitudine sănătoasă faţă de
propriile lor eşecuri, câştigându-şi astfel libertatea şi descoperind calea cea mai dreaptă şi
mai sigură către împlinirea personală.

Liviu Iancu (n. 1990) a absolvit Facultatea de Istorie din cadrul Universităţii din
Bucureşti. În prezent, urmează în cadrul aceleiaşi universităţi masteratul în istorie antică
şi arheologie. Este membru al Centrului de Istorie Comparată a Societăţilor Antice,
domeniile sale de specializare fiind reprezentate de retorica şi de relaţiile politico-militare
din perioada clasică a istoriei Greciei antice.