Principiile fundamentale ale dreptului de proprietate

1. Posesiunea - stare de fapt generatoare de efecte juridice

1.1. Definiți doctrinal și legal posesiunea.
K. Savigny posesiunea era legată într-un cerc restrâns, fără a fi o instituţie, având
postulatul „animus et corpus, animus domini, animus rem sibi habendi, animus possidentis”.
R. Ihering posesiunea fiind manifestarea exterioară a voinţei unei persoane, „prin care
această persoană aduce un nex cu sine, un obiect în relaţiunile sale totale sau parţiale, prin care
acel obiect se prezintă, că de fapt ei îi aparţine”. Relaţia dintre persoană şi obiect înfiinţează
posesiunea, prin stăpânirea acestuia.
Posesie - stare de fapt ce constă în stăpânirea materială a unui lucru, în exercitarea unei
puteri de fapt asupra acestuia, care dă posesorului putinţa de a se comporta ca şi când el ar fi
adevăratul titular al dreptului de proprietate (sau al altui drept real) asupra acelui lucru.
Articolul 304. Posesiunea nemijlocită şi posesiunea mijlocită
(1) Posesorul poate stăpîni bunul direct, prin putere proprie (posesiune nemijlocită), fie
prin intermediul unei alte persoane (posesiune mijlocită).
(2) Dacă persoana posedă un bun în calitate de uzufructuar, creditor gajist, arendaş, chiriaş,
depozitar sau în temeiul unui alt raport juridic similar în care este în drept sau obligată faţă de o
altă persoană să posede temporar un anumit bun, atunci ultima de asemenea este posesor (posesor
mijlocit).

1.2. Analizați principalele idei și concepte din lucrarea marelui civilist german Rudolf von
Jhering „Teoria Posesiunii”.
Potrivit juristului german Rudolf von Hering, exista in fiecare drept un element formal
(protectia legala sau juridica). Ori daca drepturile se definesc astfel, atunci este sigur ca posesia
este un drept, caci raportul exterior care este posesia prezinta un interes incontestabil; el permite
utilizarea economica a bunului. La acest element – interesul – se adauga protectia juridica si
atunci sunt intrunite toate conditiile unui drept
Teoria obiectiva a posesiunii
Teoria obiectiva a fost sustinuta de Ihering, care considera ca elementul material are
intaietate asupra celui intentional, deci are precadere puterea materiala exercitata asupra lucrului,
elementul intentional fiind cuprins implicit in cel material. Intentia, conform acestei teorii, serveste
pentru a creea însăși elementul material, manifestandu-se prin acest element si incorporandu-se in
el.
Elementul intentional apare distinct de cel material numai in mod accidental.
Existenta posesiei sau detentiei este stabilita de norma de drept obiectiv si nicidecum de
vointa subiectiva a aceluia ce se afla in raport posesoriu.
Pentru a reglementa efectele posesiei, legiuitorul nu trebuie sa se bazeze pe intentia sau
vointa posesorului, ci pe interesele ce i se par ca trebuie sa fie protejate.
Conform acestei conceptii, protectia posesorie (constand in accesul la actiunile posesorii)
trebuie acordata prin lege nu numai posesorilor propriu-zis, ci si detentorilor precari14.
In legatura cu dreptul detentorilor precari de a se bucura de actiunile posesorii, in literatura
juridica din tara noastra15 se afirma ca detentorii precari se bucura de actiunea posesorie in
reintegrare, precum si de alte cereri posesorii, conform dispozitiilor art. 674 Cod procedura civila.
Criticand teoria lui Savigny, Ihering arata ca, in realitate, criteriul de distinctie intre posesie
si detentie nu este vointa posesorului, ci cauza posesiei, caci posesorul ar putea avea, dupa vointa
de moment cand calitatea de posesor, cand calitatea de detentor, in functie de capriciul aceluia ce
detine lucrul

1.3. Descrieți teoriile care fundamentează natura juridică a posesiunii. Care este poziția Dvs.
referitor la natura juridică a posesiunii reglementată în legislația națională.
Teoriile care fundamentează natura juridică a posesiunii sunt:
 In privinta rolului pe care il are fiecare din elementele posesiei pentru existenta acesteia, in
literatura de specialitate au fost elaborate doua teorii: o teorie subiectiva si o teorie obiectiva, teorii
ce vor fi prezentate in cele ce urmeaza. Precizam ca aceste teorii au facut obiectul unei celebre
controverse in Germania secolului XIX, fiecare din aceste teorii avand sustinatori si deopotriva,
critici vehementi in literatura juridica din tarile europene.
1.3.1 Teoria subiectiva
Aceasta conceptie a fost formulata de Savigny, care a acordat intaietate elementului
subiectiv asupra celui material.
Potrivit tezei acestui autor, cel care are “CORPUS POSSESSIONIS”, deci stapanirea de
fapt a lucrului, poate sa-si manifeste intentia in doua moduri diferite: el poate voi sa exercite
dreptul de proprietate al altuia sau al sau propriu. Daca subiectul are intentia de a exercita dreptul
de proprietate al altuia, el nu are “ANIMUS DOMINI” necesar pentru a poseda, in acest caz fiind
un simplu detentor precar.
Dimpotriva, daca subiectul nu recunoaste un drept de proprietate al altuia si are intentia de
a exercita propriul drept de proprietate el are “ANIMUS” cerut pentru a poseda si deci el este
posesor.
Ideea esentiala a teoriei lui Savigny consta in directia ce se imprima vointei de catre cel ce
stapaneste lucrul: daca detinatorul are vointa de a poseda ca un proprietar, el este un posesor pe
cand daca vointa sa este dirijata spre o detinere pentru altul, atunci el nu mai are “ANIMUS
DOMINI”, ci este un simplu detentor11.
In tara noastra aceasta teorie a fost sustinuta de G.N.Lutescu12 si de C.Hamangiu, I.
Rosetti Balanescu si Al. Baicoianu13.
Aceasa conceptie a fost criticata de catre Ihering, care considera ca uneori conceptia este
inaplicabila sau dezmintita de realitatile vietii.
1.3.2 Teoria obiectiva
Teoria obiectiva a fost sustinuta de Ihering, care considera ca elementul material are
intaietate asupra celui intentional, deci are precadere puterea materiala exercitata asupra lucrului,
elementul intentional fiind cuprins implicit in cel material. Intentia, conform acestei teorii, serveste
pentru a creea însăși elementul material, manifestandu-se prin acest element si incorporandu-se in
el.
Elementul intentional apare distinct de cel material numai in mod accidental.
Existenta posesiei sau detentiei este stabilita de norma de drept obiectiv si nicidecum de
vointa subiectiva a aceluia ce se afla in raport posesoriu.
Pentru a reglementa efectele posesiei, legiuitorul nu trebuie sa se bazeze pe intentia sau
vointa posesorului, ci pe interesele ce i se par ca trebuie sa fie protejate.
Conform acestei conceptii, protectia posesorie (constand in accesul la actiunile posesorii)
trebuie acordata prin lege nu numai posesorilor propriu-zis, ci si detentorilor precari14.
In legatura cu dreptul detentorilor precari de a se bucura de actiunile posesorii, in literatura
juridica din tara noastra15 se afirma ca detentorii precari se bucura de actiunea posesorie in
reintegrare, precum si de alte cereri posesorii, conform dispozitiilor art. 674 Cod procedura civila.
Criticand teoria lui Savigny, Ihering arata ca, in realitate, criteriul de distinctie intre posesie
si detentie nu este vointa posesorului, ci cauza posesiei, caci posesorul ar putea avea, dupa vointa
de moment cand calitatea de posesor, cand calitatea de detentor, in functie de capriciul aceluia ce
detine lucrul

Sustin ca posesia este o stare de fapt generatoare de drepturi sau efecte juridice, teza
justificata astfel:
- existenta posesiei ca stare de fapt este independenta de regulile stabilite de lege pentru
dobandirea si pierderea drepturilor (nici unul din codurile civile europene nu plaseaza posesia
printre drepturile reale si nici nu o definesc ca atare);
 - starea de fapt se poate prezenta sub forma unui raport exterior concret intre o persoana si
un lucru, dar ea se poate prezenta si numai sub forma starii psihice a posesorului, atunci cand, in
absenta acestuia, un tert ocupa imobilul;
- posesia nu poate niciodata sa faca obiectul unei transmisiuni propriu-zise, in sensul ca un
posesor ca atare nu este succesorul unui posesor anterior; el dobandeste pentru el o posesie noua,
independenta de aceea a predecesorului sau.

2. Apărarea dreptului de proprietate

2.1. Definiți, ținând cont și de prevederile CEDO, mijloacele reale și obligaționale de protecție
a dreptului de proprietate.
În primul rand, am putea evidenția mijloacele reale de apărare a dreptului de proprietate ca
drept absolut civil, care urmaresc restabilirea dreptului de posesiune, dreptului de folosință și
dreptului de dispoziție. Aceasta categorie de mijloace presupune inexistența unor
relatii obligaționale între proprietar și terți. Din ea fac parte două actiuni reale, numite actiuni
petitorii: actiunea in revendicare și acțiunea negatorie.
actiunea in revendicare – cţiune civilă reală prin care proprietarul, care a pierdut posesia bunului
său, cere restituirea acestuia de la posesorul neproprietar. A.r. constituie, astfel, un mijloc juridic
specific de apărare a dreptului de proprietate; ea are caracter petitoriu, deoarece tinde să stabilească
direct existenţa dreptului de proprietate al reclamantului şi, totodată, caracter real, deoarece poate
fi introdusă împotriva oricărei persoane care încalcă dreptul de proprietate. A.r. poate fi exercitată
de către titularul dreptului de proprietate asupra bunului revendicat.
acțiunea negatorie – acţiune reală prin care reclamantul contestă că pârâtul ar avea un drept de
superficie, un drept de uzufruct, de uz sau de abitaţie ori de servitute asupra unui bun aflat în
proprietatea sa. In principiu, o atare acţiune poate fi intentată numai de către titularul dreptului de
proprietate al bunului cu privire la care se exercită dreptul real principal contestat. Dat fiind
obiectul ei, respectiv apărarea dreptului de proprietate, sub aspectul prescrip-tibilităţii sau
imprescriptibilităţii, a.n. se bucură de acelaşi regim juridic ca şi acţiunea în revendicare.

Mijloacele obligatioțiale. Dreptul de proprietate este apărat prin aceste mijloace în toate
cazurile în care între proprietar și tert există un raport obligațional. De exemplu, în aceasta
categorie pot fi incluse: actiunea privind repararea prejudicjului cauzat proprietarului, actiunea
privind restituirea bunului dat în folosință temporara etc.
Daca proprietarul a incheiat un contract de arenda a unui teren; pentru un anumit timp, iar
dupa expirarea lui arendașul refuză sa elibereze terenul, proprietarul recurge la un
niijloc obligațional de арărаrе a dreptului de proprietate, intemeindu-și cerințele pe contractul de
arenda. Putem observa ca dreptul de proprietate este apărat indirect, ca о consecință a respectării
relațiilor obligaționale.

2.2. Analizați coraportul dintre mijloacele reale și obligaționale de protecție a dreptului de

proprietate, privite prin prisma CEDO dar și a legislației naționale.

2.3. Soluționați următoarea speță.

La 20 octombrie 1975 între Vasile și Maria a fost încheiată căsătoria.
În anul 1980 soții au cumpărat o casă de locuit, aceasta tot în același an, fiind înregistrată după
Vasile.
În anul 1985 căsătoria a fost desfăcută.
După desfacerea căsătoriei, Vasile a plecat cu traiul în altă localitate, iar Maria a rămas să locuiască
în casă.
În perioada anilor 1985-1986, Maria a cerut de nenumărate ori soțului să partajeze casa, dar Vasile
a refuzat, susținând că casa îi aparține cu titlu de proprietate doar lui fapt confirmat și prin
înregistrarea acestuia la Biroul de inventariere tehnică.
În anul 1987 în localitatea unde era amplasată casa au avut loc inundații, care au cauzat prejudicii
considerabile și case în care locuia Maria.
În anii 1987-1988 Maria efectuează o reparație capitală a casei, reparație care era absolut necesară
după inundație.
În anul 1989 Maria îl înștiințează în scris (scrisoare) pe fostul soț despre faptul că ea se consideră
unica proprietară a casei, fiindcă cheltuielile care le-a suportat la reparație depășesc cu mult
jumătate din costul casei la care ar putea pretinde Vasile.
Ca răspuns la scrisoare, tot în același an, Vasile prin scrisoare susține că casa îi aparține lui și pe
el nu-l interesează ce fel de reparație a efectuat fosta soție și care sunt costurile.
La finele anului 1989 Vasile a cerut fostei soții să elibereze casa de locuit, la care Maria a afirmat
că casa îi aparține în exclusivitate ei, fiindcă doar ea are grijă de ea, efectuează toate reparațiile
necesare, ba mai mult, achită impozitul pe acest imobil doar de una singură, ca argumentare
prezentând chitanțele de plată.
În anul 2011 Maria a aflat că fostul ei soț a decedat întru-un cumplit accident.
La începutul anului 2012 Maria a înaintat o cerere de chemare în judecată prin care a cerut să-i fie
recunoscut dreptul de proprietate asupra case de locuit prin uzucapiune. Pe parcursul dezbaterilor
judiciare au fost dovedite toate cele invocate mai sus, inclusiv prin scrisoarea din 1989, precum și
prin depozițiile martorilor care au confirmat că din 1985 și până în prezent doar Maria a fost
posesoarea casei de locuit și doar ea a avut grijă de această casă, precum și că au fost prezenți la
interacțiunile din 1989, când Maria a refuzat să elibereze casa, și a spus fostului soț că ea este
proprietarul casei. La fel, Maria a prezentat chitanțele care confirmă că ea a achitat impozitul pe
bunul imobil în perioada anilor 1985-2011.
Auzind despre faptul că Maria dorește să dobândească dreptul de proprietate asupra casei de locuit,
unicul fiu a lui Vasile (din a doua căsătorie) a înaintat o cerere de chemare în judecată prin care a
cerut să fie anulată cererea de recunoaștere a dreptului de proprietate prin uzucapiune.

Analizați cazul. Argumentați hotărârea instanței de judecată.

Potrivit CC RM, bunurile dobîndite de soţi în timpul căsătoriei sînt proprietatea lor comună în
devălmăşie dacă, în conformitate cu legea sau contractul încheiat între ei, nu este stabilit un alt
regim juridic pentru aceste bunuri.
Orice bun dobîndit de soţi în timpul căsătoriei se prezumă proprietate comună în devălmăşie pînă
la proba contrară.

Dreptul de proprietate se poate dobîndi, în condiţiile legii, prin uzucapiune.

Articolul 332. Uzucapiunea imobiliară
(1) Dacă o persoană, fără să fi dobîndit dreptul de proprietate, a posedat cu bună-credinţă sub
nume de proprietar un bun imobil pe parcursul a 15 ani, aceasta devine proprietarul bunului
respectiv.
(2) Dacă un bun imobil şi drepturile asupra lui sînt supuse înregistrării de stat, dreptul de
proprietate se dobîndeşte în temeiul alin. (1) din momentul înregistrării.

307 Posesiunea de bună-credinţă

(1) Este considerată posesor de bună-credinţă persoana care posedă legitim sau care se poate
considera îndreptăţită să posede în urma unei examinări diligente, necesare în raporturile civile, a
temeiurilor îndreptăţirii sale. Buna-credinţă este prezumată.
(2) Posesiunea de bună-credinţă încetează dacă proprietarul sau o altă persoană cu drept
preferenţial înaintează posesorului pretenţii întemeiate.

Posesiunea acesteia are un caracter util, este de bună credinţ ă, se exercită î n mod
deschis sub nume de proprietar. Până la depunerea cererii î n instanţ a de judecată,
n-a fost tulburată sau î ntreruptă timp de 23 de ani, fapt confirmat ş i prin depoziţ iile
martorului.

Conform art. 332 alin. (1) Codul civil, dacă o persoană, fără să fi dobândit dreptul
de proprietate, a posedat cu bună-credinţ ă sub nume de proprietar un bun imobil pe
parcurs a 15 ani, aceasta devine proprietarul bunului respectiv.

Dacă un bun imobil ş i drepturile asupra lui sânt supuse î nregistrării de stat, drept
de proprietate se dobândeș te î n temeiul alin. (1) din momentul î nregistrării.

Astfel, după cum rezultă din materialele cauzei ş i î nscrisurile anexate s-a stabilit că
î ncepând cu anul 1989 si pană in 2012 Maria are construcţ ia î n posesie ş i folosinţ ă,
dispunând de acest imobil ş i comportându-se faţ ă de acesta ca proprietară.

În partea cererii reconvenţ ionale depusă de fiul lui Vasile, consider necesar ca
instanta de judecata să respinsă ca fiind tardivă pretenţ ia acestuia cu privire la
recunoaş terea ca moş tenitor legal a imobilului.

Se consideră, că moş tenitorul a acceptat succesiunea, dacă el a î ntrat de fapt î n

posesia sau administrarea bunurilor succesorale sau dacă a depus la organul
notarial al locului deschiderii succesiunii o declaraţ ie de acceptare a ei.

Actele arătate î n prezentul articol trebuie să fie săvârş ite î n curs de ş ase luni din
ziua deschiderii succesiunii.

Prin urmare, Fiul lui Vasile, fiind la curent despre existenţ a bunului imobil î n
posesia căruia se afle Maria, nu au î ntrat î n posesia imobilului După decesul tatălui
său și nici nu au cerut Mariei să elibereze imobilul ş i nu ş i-a manifestat intenţ ia de
a î ntra î n posesia averii succesorale.

Deoarece Fiul nu a intrat î n posesia bunurilor după decesul tatălui său, nu a fost ş i
nici nu este proprietara a bunului litigios.