TRAGEDIA UNUI PERSONAJ

E un vechi obicei al meu să acord audiență în fiecare duminică dimineață

personajelor viitoarelor mele nuvele.
Cinci ore, de la opt la treisprezece.
Nu știu de ce, de obicei, la aceste audiențe ale mele, se prezintă oamenii cei mai
nemulțumiți din lume, loviți de nenorociri ciudate sau încurcați în întâmplări cu
totul neobișnuite.
Eu îi ascult cu răbdare pe toți.
Țin seama de sentimentele și aspirațiile lor..
Dar trebuie să mai adaug că, spre nenorocirea mea, oamenii aceștia nu sunt ușor de
satisfăcut. Răbdare, bunăvoință, da, dar nu-mi place să fiu păcălit.
Se întâmplă însă că, la anumite întrebări ale mele, mulți se simt jigniți, și se
înfurie și protestează violent.
Cu răbdare, cu bunăvoință, mă străduiesc să le arăt și să le dovedesc că întrebarea
mea nu e de prisos, pentru că e ușor să vrei să fii într-un fel sau altul; totul este însă
dacă putem fi așa cum am vrea. Ei însă nu vor să se lase convinși.
E bine să vă previn că unele personaje o iau înaintea celorlalte la aceste audiențe și
se impun cu atâta aroganță și violență, încât sunt silit să mă scap întâi de ele.
Unele vin să-mi spună că și-au îndreptat ba un defect, ba altul.
Dintre cele care rămân în urmă, în așteptare, întrecute de ceilalți, unele
suspină,altele se întristează, o parte se plictisesc și se duc să bată la ușa vreunui alt
scriitor.
Mi s-a întâmplat, nu rareori,să întâlnesc în nuvelele multor colegi de-ai mei anumite
personaje care se prezentaseră mai întâi la mine; după cum mi s-a întâmplat să
recunosc și alte personaje, care, nemulțumite de felul în care le tratasem, au vrut să
facă o figură mai bună în altă parte.
Îmi amintesc mereu cu câtă resemnare și-a așteptat rândul un biet bătrânel,
venit de departe, un anume maestru Icilio Saporini, expatriat în America în 1849, la
căderea Republicii Romane, deoarece compusese nu știu ce imn patriotic, și care se
întorsese în Italia după patruzeci și cinci de ani, aproape octogenar, ca să moară în
patrie. Ceremonios, cu glăsciorul său de greier, îi lăsa pe toți să treacă înainte.
Și în sfârșit, într-o zi, pe când eram încă în convalescență după o lungă boală, l-
am văzut că-mi intră în cameră, umil-umil, cu un zâmbet sfios pe buze.
-Dacă se poate...dacă nu vă supăr...
- O, da, dragă bătrânelule! Alesese momentul cel mai potrivit. Și l-am făcut să
moară îndată, într-o nuvelă intitulată:
Muzică veche.
Duminica asta am intrat în birou pentru audiență ceva mai târziu ca de obicei.
Un lung roman, care-mi fusese trimis în dar, m-a ținut treaz până la trei dimineața,
din cauza numeroaselor reflecții pe care mi le-a sugerat unul dintre personaje,
singurul viu printre multe umbre vane.
Înfățișa un biet om, un anume doctor Fileno, care credea că a găsit leacul cel
mai eficace pentru orice fel de boală, o rețetă infailibilă care să-i aline lui însuși și
tuturor oamenilor orice calamitate publică sau personală.
În realitate leacul doctorului Fileno era mai curând o metodă decât un leac sau o
rețetă și consta în lectura cărților de istorie de dimineață până noaptea, spre a vedea
în istorie chiar și prezentul, ca și cum acesta ar fi de mult depărtat în timp și
consumat în arhivele trecutului.
Cu această metodă se eliberase de orice amărăciune și de orice supărare și-și
aflase pacea, fără să fi fost silit să moară, pătrunsă de acea melancolie ciudată,
lipsită de regrete, pe care ar păstra-o încă cimitirele pe fața pământului, chiar și
atunci când totți oamenii vor fi murit.
În fond, doctorul Fileno făcuse din metoda sa un fel de binoclu inversat.
Îl punea la ochi, dar nu pentru a privi spre viitor, unde știa că nu va vedea nimic; își
convingea sufletul să se mulțumească a privi dinspre lentila cea mare spre eca mică,
îndreptată spre prezent în așa fel, încât toate lucrurile să-i apară mici și îndepărtate.
Și se pregătea de mulți ani să compună o carte care avea desigur să facă epocă:
Filozofia îndepărtării.
Rămăsesem pe gânduri multă vreme, în liniștea nopții, cu imaginea acestui personaj
în fața ochilor, visând.Păcat! Era într-însul atâta material, încât s-ar fi putut realiza
o capodoperă! Dacă autorul nu l-ar fi ignorat și neglijat în mod atât de nedemn,
dacă ar fi făcut dintr-însul centrul narațiunii, poate chiar elementele artificiale s-ar
fi transformat, ar fi devenit de îndată și ele vii. O jale mai mare și un adânc regret
puseră stăpânire pe mine pentru viața aceea pierdută în od atât de vrednic de milă.
Ei bine,în dimineața aceea, când am intrat târziu în birou, am gșsit acolo o
neobișnuită agitație, pentru că acel doctor Fileno se și vârâse printre personajele
mele care mă așteptau și care, mânioase și enervate, săriseră pe el încercând să-l
gonească, să-l tragă îndărăt.
-Hei! Am strigat.Domnii mei, ce purtare e aceasta? Doctore Fileno, mi-am
pierdut prea mult timp cu dumneata.Ce dorești de la mine? Dumneata nu-mi
aparții. Lasă-mă să mă ocup acum în liniște de personajele mele și pleacă.
-Nu mă alungați, fie-vă milă, nu mă alungați! Acordați-mi numai cinci minute
de ascultare, cu încuviințarea acestor domni și, lăsați-vă convins, vă implor!
-Dar despre ce anume să mă las convins? Sunt perfect convins că dumneata,
dragă doctore, meritai să cazi în mâini mai bune. Dar ce vrei să fac eu? Am regretat
foarte mult soarta dumitale, acum însă ajunge!
-Ajunge? A, nu, pentru Dumnezeu ! Spuneți asta pentru că nu sunt făptura
dumneavoastră. Nimeni nu poate ști mai bine ca dumneavoastră că noi suntem
ființe vii, mai vii decât cele care respiră și poartă haine, suntem poate mai puțin
reale, dar mai adevărate!
Cel care se naște personaj, cel care are norocul de a se naște personaj viu poate
să disprețuiască chiar și moartea. Nu mai moare! Va muri omul, scriitorul,
instrumentul natural al creației, creatura însă nu mai moare!
-Desigur, dragă doctore; toate acestea sunt adevărate, i-am zis. Dar nu văd încă
ce-ați putea dori de la mine.
-A, nu? Nu vedeți? Am luat-o oare razna? Am căzut din întâmplare în lună?
Dar ce fel de scriitor sunteți dumneavoastră, iertați-mă? Oare nu înțelegeți într-
adevăr oroarea tragediei mele? Să am privilegiul de a mă fi născut personaj viu,
destinat așadar, chiar în nimicnicia mea nemuririi, și să cad în asemenea mâini, să
fiu condamnat să pier mișelește, să mă sufoc într-o lume artificială!
Aer! Aer! Viață! Uitați-vă...Fileno... mi-a pus numele Fileno...
Credeți în mod serios că mă pot numi Fileno? Imbecilul, imbecilul! N-a știut să-mi
dea măcar un nume! Eu, Fileno? Și apoi, tocmai eu, eu, autorul Filozofiei
îndepărtării , tocmai eu trebuia să sfârșesc în chip atât de nedemn pentru a dezlega
toată încurcătura aceea stupidă de întâmplări? Oare eu trebuia să mă căsătoresc cu
gâsca aceea de Graziella, în locul notarului Negroni?
Hai repede la lucru, dragă domnule! Salvați-mă dumneavostră, repede! Faceți-mă
să trăisec dumneavostră, care ați înțeles bine toată viața care clocotește în mine!
Aveți scrupule? Aveți scrupule? Doar e legitim, să știți. Este dreptul dumneavostră
sacrosanct de a mă lua și de a-mi da viața pe care imbecilul acela nu a știut să mi-o
dea. Este dreptul dumneavostră și al meu, înțelegeți?
-O fi dreptul dumitale, dragă doctore, i-am răspuns, și o fi poate și legitim, cum
crezi dumneata. Dar eu nu fac asemenea lucruri. E inutil să mai insiști. Încearcă să
te adresezi în altă parte.
-La cine vreți să mă adresez, dacă dumneavoastră...
-Nu știu! Încearcă.
Dar, ascultă-mă puțin, dragă doctore Fileno. Ești sau nu dumneata într-adevăr
autorul Filozofie îndepărtării?
-Cum să nu? Îndrăzniți să puneți la îndoială?
-Bine, bine...iartă-mă!
-Eu, cum eu?
-Te plângi de autorul dumitale, dar dumneata ai știut oare în adevăr să-ți
folosești teoria? Iată, tocmai asta voiam să spun. Lasă mă să vorbesc. Dacă crezi, cu
adevărat, ca și mine, în virtutea filozofiei dumitale, de ce nu o aplici puțin în cazul
dumitale? Umbli căutând astăzi, printre noi, un scriitor care să te consacre
imortalității? Suntem și nu suntem, dragă doctore! Și supune, împreună cu noi,
faimosului dumitale binoclu inversat, toate faptele cele mai însemnate, chestiunile
cele mai arzătoare și operele cele mai admirabile ale zilelor noastre. Dragă doctore,
mi-e grozav de teamă că nu vei mai vedea nimic și pe nimeni. Așadar, hai,
consolează-te, sau mai curțnd resemnează-te și lasă mă să mă ocup de aceste biete
personaje ale mele, care, or fi ele rele, or fi ele arțăgoase, dar, cel puțin, nu au
ambiția dumitale extravagantă.