FAMILIA IDEALĂ ÎN SOCIETATEA CONTEMPORANĂ

Familia este o temă binecunoscută a tuturor timpurilor. Ea defineşte o societate

într-un anumit stadiu de civilizaţie, dar marchează profund destinul fiecărui individ.
Literatura urmăreşte cu precădere traseul parcurs de om de la familia în care se naşte
până la familia pe care și-o întemeiază, fixându-și astfel statutul social. Creştinul îşi
determină viaţa în funcţie de legi şi valori, el va putea fi un element sănătos al societăţii,
un bun cetăţean, un tată de familie respectabil, o persoană cu demnitate, dar, de fapt, nu
activează nici un element specific identităţii sale creştine.
Omul nu devine creştin atunci când se conformează pur şi simplu unor legi şi
canoane, când este ordonat şi se adaptează mediului social, el devine creştin atunci când
se smereşte şi se pocăieşte, când sparge carapacea egoismului său. Societatea
tradiţională impune individului, ca o cale de integrare în comunitate, dar şi de împlinire
individuală, întemeierea unei familii. Familia reprezintă o reunire a vârstelor dar si un
potenţial conflict între generaţii. Cea dintai familie s-a intemeiat in rai, avand ca preot si
martor pe însuși Dumnezeu. „Și a făcut Dumnezeu pe om, după chipul Său; după chipul
lui Dumnezeu l-a făcut; a facut bărbat și femeie. Și Dumnezeu i-a binecuvântat, zicând:
creșteți și vă înmulțiți și umpleți pământul” (Gen. 1: 27-28).
Provocarea căreia trebuie să-i facă față familia contemporană este data de
asaltarea creştinismului de secularizare şi desacralizare, iar neopăgânismul câştigă tot
mai mult teren şi se impune în mod galopant asupra societăţii contemporane şi
postmoderne. Pilonul central sau axa în jurul căreia gravitează şi îşi menţine identitatea
şi echilibrul specia umană este familia, ca aşezământ sacru. Este singura determinare
firească şi realistă a condiţiei umane la nivelul microcelulei sociale, de la începuturile
existenţei şi până astăzi. A neglija ori a refuza această evidenţă istorică, etnologică şi
antropologică înseamnă o crasă îndărătnicie a unei mentalităţi diluate şi distorsionate a
omului contemporan sau pur şi simplu o situare lejeră pe valul antropologiilor naturiste,
la modă azi în lumea seculara. Sfântul Vasile cel Mare, în deplină conformitate cu
învăţătura biblică ne prezintă familia ca o instituţie divină.
Toţi pentru unul, unul pentru toţi. O deviză care a guvernat familia secole la rând. Dar
iată că familia contemporană mai are nevoie de ceva alături de solidaritate. Mai are
nevoie de autonomie. Fie că-i copil, părinte sau bunic, fiecare are dreptul la
independenţă, într-o familie unită.
Fiecare dintre noi caută în familie locul în care găseşte iubire, înţelegere, linişte,
comunicare şi respect. Dar pentru a avea toate aceste lucruri, trebuie să ţinem cont
întotdeauna că fiecare membru al familiei are propria-i personalitate şi oricât de
contradictoriu ar părea, tocmai autonomia lui constituie cheia unei familii unite. Cu cât
adulţii din familie sunt mai capabili să stea pe picioarele lor, cu atât ei vor fi mai
deschişi cu partenerul. Numai în acest mod vor putea să îşi exprime propriile sentimente
şi trăiri. Numai în acest mod vor putea fi un sprijin pentru un membru al familiei aflat în
dificultate şi vor găsi mai uşor soluţii pentru problemele cu care se confruntă.
 Autonomia copilului
Primul pas spre autonomie îl facem chiar din primele luni de viaţă. "Fiecare dintre
noi parcurge în viaţă o serie de etape fireşti pentru a trece de la statutul de copil spre cel
de adult. Aceste etape evolutive asigură maturizarea normală, autonomă a adultului, care
acţionează raţional şi îşi creează conştient propriul său stil de viaţă", spune psihologul
Mirela Zivari, de la Clinica Psihoconsulting.
În primele cinci luni de viaţă nu putem vorbi de existenţa eu-lui. Până la un an, treptat,
copilul începe să fie conştient de propriul corp. După doi ani, îşi învaţă numele şi
ajunge, treptat, să se vadă pe el însuşi ca pe un sine distinct. Se formează apoi respectul
de sine, când reuşeşte singur să ia aminte la anumite lucruri, când explorează şi
manipulează mediul. "Este o etapă crucială în dezvoltarea copilului şi în dobândirea
autonomiei, iar nevoia lui de explorare nu trebuie împiedicată", atrage atenţia psihologul
Mirela Zivari. Imaginea de sine se dezvoltă după vârsta de 5-6 ani şi abia de la vârsta de
12 ani se poate vorbi de personalitate distinctă. Copilul ar trebui să capete până la
această vârstă simţul identităţii. Ultimul stadiu înainte de maturizare, adolescenţa, este
trăită ca o criză de identitate şi marchează tranziţia către vârsta responsabilităţilor. În
toate aceste etape, dorinţa de autonomie a copilului ar trebui respectată. În caz contrar,
va deveni un adolescent şi un adult căruia îi va fi greu să ia decizii, pentru că nu are
personalitate şi nu va putea să se desprindă de familie pentru că se simte în nesiguranţă.

Dependenţa în cuplu
Lipsa de autonomie între soţ şi soţie este întotdeauna distructivă. Conflictele, frustrările
şi inhibiţiile sunt inevitabile când unul dintre parteneri devine dependent de celălalt,
când nu îi lasă timp pentru sine sau pentru viaţă socială, când există o dependenţă
materială de celălalt. O familie se poate construi doar atunci când membrii ei
beneficiază de libertate de exprimare şi de acţiune, dar şi de înţelegerea celor din jur.
Conflictele se instalează în cuplu şi când există o dependenţă de familia de origine.
Amestecul bunicilor în viaţa părinţilor este, din păcate, sursă de conflicte în numeroase
familii. Aceştia ar trebui să înţeleagă că a fi un sprijin pentru copiii lor înseamnă a le
permite să ia propriile decizii şi să facă propriile opţiuni, în acord cu critieriile lor de
valori. Dar nici o totală separare a cuplului conjugal de părinţi nu este o soluţie. Secretul
constă în respectarea autonomiei fiecăruia. Poate fi un obiectiv greu de îndeplinit în
familiile numeroase, dar este singura soluţie pentru construirea unei relaţii bazate pe
afectivitate şi înţelegere.

IDENTITATE
Armonia în cuplu este posibilă? Da, doar atunci când ne conştientizăm propriile noastre
nevoi vizavi de cele de cuplu. Când suntem capabili să ne acordăm timp pentru noi.
Numai în acest fel putem fi noi înşine, dar în acelaşi timp putem fi de ajutor şi celorlalţi
membri ai familiei.

DECIZII
Pe măsură ce creşte, orice copil îşi exprimă dorinţa de a fi autonom. Se încăpăţânează să
mănânce singur cu linguriţa, vrea să îşi aleagă singur hainele şi să se îmbrace fără
ajutorul părinţilor, vrea să nu mai fie condus de bunici la şcoală, nu le mai permite celor
din jur să îl cocoloşească. Toate aceste dorinţe nu trebuie înfrânate de părinţi.

Sfatul psihologului
"Dependenţa de iubire, de relaţie cred că este cea mai gravă problemă într-un cuplu. Ea
este deseori percepută ca fiind mai puţin serioasă decât alte dependenţe, precum cea de
alcool sau de droguri. În realitate, ea este extrem de dureroasă şi poate fi foarte
periculoasă, atât pentru dependenţi, cât şi pentru partenerii lor. Multe sinucideri, acte
violente, crime îşi au rădăcinile în această adicţie", spune psihologul Mirela Zivari.

Realizator: Prof.inv.primar LAZAR MARGARETA ADELA